Duminică seara, naţionala de rugby a Angliei a ajuns în poziţia cea mai de temut: cu spatele la zid. Tîrla vlăguită care pierduse acasă cu Ţara Galilor şi bătuse fără glorie Italia a găsit în fine mediul optim de exprimare: jocul în condiţii de adversitate. Asta fiindcă nimeni nu dădea vreo şansă Angliei lui Brian Ashton pe Stade Saint-Denis, în faţa exuberanţei galice. Totul părea pregătit pentru o execuţie rapidă. Franţa unor “enfants de la patrie” care încîntaseră cu Scoţia şi Irlanda aştepta semnalul pentru şarjă. După rugbyul de austeritate impus de Bernard Laporte, naţionala asamblată de Marc Lievremont, clona franceză a lui Juan Laporta, descoperise plăcerea sprintului şi seducţia combinaţiilor fulger. În condiţiile în care pînă duminică Anglia nu jucase nimic, iar Franţa reinstituise dictatura spectacolului, rezultatul era previzibil.
Toţi cei care au judecat aşa au omis două lucruri. Primul a fost absenţa unui executant de lovituri de pedeapsă rutinat în naţionala Franţei. Al doilea, cerbicia englezilor în situaţii-limită. Imediat după intonarea imnurilor, camerele TV au căutat cîţiva jucători pentru prim-planuri. Pe ecran s-a lăţit figura ţepoasă, cu şanţuri cît brazda de plug, a căpitanului Phil Vickery. Cine a cercetat-o atent a priceput mesajul ştanţat pe pomeţii vineţi: contaţi pe noi, o să vă facem viaţa iad. Alături, un mesaj asemănător purta autograful lui Andrew Sheridan, huiduma cu piept lat şi priviri metalice. Nici chipul lui Mark Regan n-ar fi putut sta pe afişul unui spectacol pentru copii. În partea cealaltă, aveai impresia că se turnează un nou film cu muschetari. Aurelien Rougerie, Vincent Clerc şi Damien Traille îşi aranjau cîrlionţii în oglinzi nevăzute şi visau la următorul duel în care adversarul avea să fie îngenuncheat prin umilinţă. În tribune, Serge Blanco şi Abdelatiff Benazzi, două dintre statuile în viaţă ale rugbyului francez, se pregăteau la rîndul lor de serbare.
Jubilaţia anticipativă de pe Saint-Denis s-a stins din secunda cînd placajul lui Jamie Noon l-a pulverizat pe Cedric Heymans şi a prefaţat eseul lui Paul Sackey. Franţa şi baletul ei romantic s-au pierdut între umerii de ciment ai englezilor. Pe nesimţite, Trinh-Duc, Picamoles şi copilul teribil Morgan Parra au lepădat tunica de muschetar şi au început să semene cu trei revoluţionari aşteptaţi în Place de Greve de văduva ghilotină. Jocul la grămadă al englezilor a gîtuit formele de viaţă în tricouri albastre. Cocoşul a fost jumulit într-un profund dispreţ pentru estetică, dar cu acel “stiff upper lip” pe care Anglia îl practică de fiecare dată cînd simte o gîdilătură de pumnal în gîtlej. La sfîrşit, fiecare combatant şi-a lăudat adversarul – Wilkinson chiar în franceză – pe cînd spectatorii se căzneau să-şi lămurească o dilemă: parcă “fluctuat nec mergitur” (se clatină, dar nu se scufundă) era deviza Parisului, nu a Albionului.
11 comments ↓
Bv. Anglia
Domnule Paraschivescu,
Am asistat din Franţa la meciul cu Anglia şi pot să spun că aici starea de spirit a fost cu totul alta decât cea pe care o descrieţi. Anglia a fost considerată tot timpul favorită în media franceză, în faţa unei echipe galice despre care s-a spus că e lipsită de experienţă. Nu cred că se poate spune că Anglia a fost cu spatele la zid, nici nu a jucat aşa, ci mai curând ca o echipă sigură pe sine. Nimeni nu se pregătea aici de serbare, dar, desigur, toţi şi-ar fi dorit o surpriză plăcută. N-a fost să fie.
ma bucur sa vad un articol despre alta ‘fiara’ decat cea de pe banca Stelei. oricum rugby’ul e de pe alta planeta. felicitari celor care scriu despre el!
Da, corect. Natiunile puternice gen Anglia nu trebuie niciodata subestimate in situatii limita. Bv Anglia.
Niciodata nu au fost cu spatele la zid… Nici macar in Al Doilea Razboi Mondial (poate descumpaniti un pic). Au dominat lumea cinci secole. Uitati-va la chipurile lor la inceputul meciului si o sa va dati seama ca, daca pot, or sa invinga. Chiar daca sunt invinsi sa fiti convinsi ca au facut tot posibilul sa castige batalia si in realitate nu vor pierde niciodata razboiul…
N-o sa inteleg niciodata cum de cineva isi poate imagina ca Anglia e usor de invins. E normala victoria asupra francezilor!
Iata cine o tine pe Andries la GSP!
A inceput si mosu’ OVI sa cenzureze daca spui ceva de ANDRIES!
Maria Andries nu numai ca se injura cu blogarii, dar se si lauda singura! Sub anonimatul nick-ului scrie: Bravo , sublim… Ce penibila e Mandries!
Maria Andries rasul GSP! Se ascunde dupa nick-uri si se injura cu blogarii…
A invins experienta si acest neobosit Wilkinson, nume ce nu prea l-am intalnit in materialul dumneavoastra. A fost mare meci, mar, dar nu acelasi lucru pot spune despre postul de fata. Deh, nu trebuie chiar sa le simti pe toate, nea Radule!
Leave a Comment