Înger sau demon? Amîndouă…

Îmi e greu să găsesc în istoria recentă a sportului american un personaj mai controversat decît Bobby Knight, retras la începutul săptămînii după 42 de ani ca antrenor de baschet studenţesc la cel mai înalt nivel şi un număr record de 902 victorii. Pentru jumătatea Americii care se închină la zeul baschetului, Knight e un antrenor şi un educator cum n-a mai fost. Pentru ei, realizările Generalului îl aşază alături de sfinţii John Wooden şi Dean Smith sau apostolul Mike Kryzewski. A cîştigat de trei ori cu Universitatea Indiana titlul naţional studenţesc (NCAA), echipa lui din 1976 fiind singura în istoria baschetului american care a cîştigat toate meciurile. A pregătit echipa SUA condusă de Michael Jordan care a cîştigat titlul olimpic la Los Angeles în 1984. Considerată de unii drept cea mai bună echipă olimpică americană alcătuită doar din amatori, trupa lui Knight a cîştigat 8 meciuri la rînd contra NBA all-stars în pregătirea pentru J.O.

Timp de trei decenii Knight a fost o adevărată instituţie la Indiana. Dincolo de palmaresul lui, observatorii au mai notat că Knight n-a fost niciodată sancţionat de NCAA pentru încălcarea regulilor (drastice) de selecţie; ca 80% din studenţii-jucători care i-au trecut prin mînă au terminat studiile şi au obţinut licenţe, procentaj dublu faţă de media naţională; că a strîns milioane de dolari pentru biblioteca universităţii. “În afara celor mai apropiaţi membrii ai familiei, nimeni n-a avut un mai mare impact în viaţa mea ca Knight. Lecţiile de viaţă pe care le-am învăţat de la coach sînt nepreţuite.” Cuvintele aparţin lui Kryzewski, care a jucat pentru Knight la Army în anii ’60, şi va antrena SUA la Beijing.

Întoarceţi foaia şi-l vedeţi pe Dracul. Găsiţi un personaj dubios, o combinaţie nefericită John McEnroe – Saddam Hussein, adică un dictator un pic deranjat, irascibil, intolerant, rasist şi misogin. Toate cele ce urmează s-au întîmplat. În 1979 a fost arestat şi condamnat în contumacie pentru că a pleznit un poliţist în Porto Rico; în 1993 a dat cu piciorul într-un jucător, nu se ştie dacă şi-a dat sau nu seama că era chiar fiul lui, Pat; tot în 1993 a simulat că-l plezneste cu biciul pe spate, ca un stăpîn de sclavi, pe Calvin Cheaney, jucător de culoare; în 1997 l-a strîns de gît pe alt jucător Neil Reed. Altă dată a tras cu un pistol de start într-un gazetar, a aruncat vaza de flori într-o secretară, l-a împins într-o ladă de gunoi pe un spectator recalcitrant şi, în timpul unui interviu, neîntrebat, a spus că dacă i s-ar face transplant de creier ar cere să fie unul de ziarist. Să fie sigur că n-a fost folosit. Iar pentru a umple paharul, într-un faimos interviu TV în 1988, făcînd o analogie nefericită cu neputinţa lui în faţa arbitrilor care îi furau echipa, a spus o măgărie de neiertat: “dacă violul e inevitabil, relaxează-te şi fă-te că-ţi place.”

Faptul că a supravieţuit în pofida a tot ce v-am povestit arată cît de mare a fost. Întrebarea este dacă mai contează. Oricum, pentru el n-a contat niciodată părerea altora. Omul şi-a scris deja epitaful, a anunţat că vrea să fie îngropat cu faţa în jos şi cît mai aproape de suprafaţă, pentru că cei care l-au criticat…