February 2008 ↓

Felicitări Gabrielei Arsenie pentru o imagine senzaţională în presa românească

Poate că sînt un sentimental - şi de ce nu aş fi dacă pînă şi “fiara” de Lăcătuş a fost acuzată de sentimentalism? -, poate că am rămas unul din bucureştenii care iubesc Clujul unde au făcut armata, poate că nu sînt chiar un Mitică din Capitală, cum ne numesc ardelenii, oricum aş fi privit nu am nici o ezitare în a felicita secretariatul Gazetei pentru ideea de a pune pe prima pagină a ziarului de duminică fotografia lui Alpar Meszaros, antrenorul Universităţii, îngenunchind ca semn de mulţumire în faţa băieţilor săi. Poate că pînă în decembrie 2008, această foto realizată de Gabriela Arsenie va fi uitată (mai ştii ce va fi la Euro şi la Olimpiadă?), dar pentru mine ea e deja poza anului, ba chiar a tuturor anilor din ‘89 încoace. În presa românească nu a mai apărut o asemenea imagine patetică, poate şi mai “scandaloasă”, şi mai senzaţională decît un Ganea cu mîna la beregata unui arbitru. Patetismul nu e senzaţional în România - e un bla-bla. Încît nu e de mirare că de atîtea zile nu am citit nicăieri - nici în Gazeta noastră - nimic despre acest Meszaros, în afara declaraţiei lui de după meci, şi ea de un patetism care nu face rating: “Universitatea are tradiţie şi nu va muri niciodată”. Pe mine m-a şocat pînă în neuronii memoriei. M-am dus departe, în anii cînd făceam armata acolo şi duminica alergam, cu bilet de voie, să-i văd pe dr. Luca half centru, pe Ştefan Covaci în atac, auzindu-i în jurul meu pe ăi mai bătrîni evocîndu-i pe Coracu, pe Toni Dascălu cu care, ca de obicei, cei noi nu se comparau.

Revenind pe pămînt, la zi, mă întreb cine e acest Meszaros? Să fie cel care, acum vreo 20 şi ceva de ani, era antrenat de Remus Vlad şi juca lîngă Muzsnai şi Ciocan, cu Iasko în poartă…? Încă nu ştiu, nu vreau să fac politică în sport, dar e incontestabil că U Cluj - cu acest Merlier în poartă şi cu acest Goga, cum nu-s doi, azi, de penetranţa lui în campionat - numai pe ultimul loc nu merită să fie. Meszaros avea de ce să le mulţumească: după ochiul meu, în acest început de sezon, nici un grande - nici liderul! - nu a arătat fotbalul “lanternei roşii”. Să fi prins doar o zi bună? Mai dur şi mai becalist: să fi fost stimulată de rivala sa, CFR Cluj? (o, ce-mi trece prin cap!) sau Rapidul să fi fost atît de slab? Cu Urzicenii a fost şi mai prost. Dar Dinamo cu Miovenii? Oricum, ca să nuanţăm, nici o bucureşteană nu-i mai haotică decît Steaua, campioana jocurilor de pregătire. Stăm şi ţîţîim la ce va face CFR Cluj în Liga Campionilor, dar oricine va veni pe locul doi ar trebui să ne inspire o anume groază; se anunţă ca o mare bucurie un retur fierbinte; după cum se joacă, după cum se pasează, după cum se şutează şi mai ales după cum se faultează, va fi fierbinte şi urît. Atît de urît încît frumuseţea fotografiei realizate de Gabriela Arsenie are multe şanse să rămînă unică şi inegalabilă.

Un picior bine rupt arată ca o şipcă frîntă cu barosul. A se vedea cea mai recentă şi poate ultima fotografie cu Eduardo jucînd fotbal: osul iese pe sub jambieră. Autorul, Martin Taylor, stoperul lui Birmingham, s-a declarat executorul unei idei pe care n-a avut-o: s-a întîmplat, fără voia lui.

Aparent, Taylor joacă fotbal numai cînd e foarte iresponsabil. Din această lipsă completă şi combinată de voinţă şi idei, Eduardo s-a ales cu cel puţin un sezon în minus la Arsenal şi cu un loc stabil la televizor pe durata Euro 2008. Într-adevăr, se întîmplă. În ultimă analiză, nu există decît lucruri care se întîmplă. Această formă adîncă de cugetare s-a aşezat la cîrmă şi ghidează, după oroarea de sîmbătă, gîndirea engleză oficială despre fotbal şi atacuri corporale.

Imediat după meci, Arsene Wenger a spus exact ce trebuie spus în faţa unui atac neprovocat: “Taylor n-ar mai tebui lăsat să intre pe un teren de fotbal”. Şi: “Cum adică e la prima abatere? De cîte ori ai voie să omori pe cineva?”. Wenger, care are, pe vreme de pace, reputaţia solidă a unui om fin şi discret, a vorbit pe şleau. Eroare! În cîteva ore, maşina de amuţit opinii şi scopit adevăruri s-a pus în mişcare. Nu e clar cine s-a ocupat de eretic, dar Wenger a semnat, seara, un comunicat în care îşi retrage remarcile “excesive”. Ziua s-a încheiat cu o concluzie nouă: da, s-a întîmplat ceva excesiv pe stadionul St. Andrews, dar nu e vorba de opera de casap a lui Taylor. Excesive, cu adevărat, au fost comentariile lui Wenger.

Pînă a doua zi dimineaţă, revoluţia era încheiată. Antrenorul lui Birmimgham a găsit, fără jenă, că eliminarea lui Taylor nu era necesară. Mai mulţi coechipieri au depus mărturie despre sufletul bun al aceluiaşi Taylor, iar un hectar de editoriale i-au urat sănătate lui Eduardo, explicînd, un rînd mai jos că fotbalul, mai ales fotbalul englezesc, e un joc bărbătesc.

Fotbalul englezesc e într-adevăr un joc bărbătesc. Gîndirea publică recentă a Angliei nu mai are nimic bărbătesc. Logica elementară şi bunul simţ au fost gonite de “political corectness”. Adevărul ofensează. Un act clar de măcelărire publică strîneşte o singură grijă: dacă-l ofensăm pe măcelar? Mai bine ne fracturăm şira spinării.

Nu mai contează dacă le ştim ca atare şi pe de rost pe cele zece din Biblie. Acestea sunt de acum prezente în viaţa noastră, fără să le conştientizăm religios, întrucît au devenit legi ale statului laic. Biblia ne îndeamnă să nu rîvnim la bunul altuia, iar statul traduce porunca în Codul penal, unde furtul se pedepseşte.

A unsprezecea poruncă ar fi: să nu jigneşti. În fotbal, formularea ar trebui să fie aşa: nu-ţi jigni adversarii, fiindcă-ţi devin duşmani. Datorită modului jignitor în care Dinamo, Steaua, Poli Timişoara, iar uneori şi Rapidul îşi vorbesc adversarii, provocîndu-i la sentimente din afara eticii sportive, cele mai multe întîlniri au la bază duşmănia.

Declaraţiile sforăitoare şi trufaşe pînă în pragul inconştienţei ale patronului Stelei au făcut din Poli Iaşi un duşman cu o extraordinară susţinere morală în public. Nu numai Poli a umilit Steaua, ci şi publicul. Lui Bănel Nicoliţă, care-i un suflet curat, duşmănia încinsă a tribunelor i-a împleticit şutul. Autogolul lui semnifică un tip de vulnerabilitate la ură şi la atmosfera încărcată de jignire.

Tot ce la americani e o chestiune de psihologie de învingători, la bogaţii fotbalului românesc e o problemă de psihiatrie. Scriind astfel, s-ar putea spune că aduc discuţia la nivelul orelor de educaţie civică din şcoala elementară. Adevărul e că acolo vreau s-o aduc. Nu s-o cobor la nivelul claselor I - IV, ci s-o ridic la acest nivel. Patronii echipelor citate, dar şi alţi cîţiva cu gura mare, nu realizează ce efect de bumerang are jignirea. In loc să-l turtească pe adversar, îl îndîrjeşte, îl face de două ori mai puternic. Toţi fotbaliştii care au fost alungaţi de la Steaua cu un potop de jiniri şi de umilinţie sunt acum duşmani de moarte ai Stelei. Învingînd Steaua într-un moment cînd Steaua avea nevoie de o victorie ca de aer, Andrei Cristea n-a făcut altceva decît să-şi pună un plasture magic pe rănile de pe suflet.

Păcat de Steaua, că la ce jucători are, n-are şi un antrenor vizionar, păcat de Dinamo, care nici acum, cînd e la pămînt, nu pricepe că nu există victorii cu orice preţ, că totul se plăteşte, păcat de Timişoara, că are un patron care dărîmă cu proasta creştere tot ce construieşte cu banii, şi păcat de Rapid, care, după ce că trebuie să suporte un patron răsucit de la o zi la alta, are şi un antrenor păgubos. Rednic e şi el un fel de Meşterul Manole. Numai că unul pe dos. Ce e acela un Meşterul Manole pe dos vă rog să vă dumiriţi şi singuri, uitîndu-vă mai atent la ce jucători importă Rapidul şi, mai ales, ce jucători alungă de la echipă mult prea iritabilul Mircea Rednic.

Duminică seara, naţionala de rugby a Angliei a ajuns în poziţia cea mai de temut: cu spatele la zid. Tîrla vlăguită care pierduse acasă cu Ţara Galilor şi bătuse fără glorie Italia a găsit în fine mediul optim de exprimare: jocul în condiţii de adversitate. Asta fiindcă nimeni nu dădea vreo şansă Angliei lui Brian Ashton pe Stade Saint-Denis, în faţa exuberanţei galice. Totul părea pregătit pentru o execuţie rapidă. Franţa unor “enfants de la patrie” care încîntaseră cu Scoţia şi Irlanda aştepta semnalul pentru şarjă. După rugbyul de austeritate impus de Bernard Laporte, naţionala asamblată de Marc Lievremont, clona franceză a lui Juan Laporta, descoperise plăcerea sprintului şi seducţia combinaţiilor fulger. În condiţiile în care pînă duminică Anglia nu jucase nimic, iar Franţa reinstituise dictatura spectacolului, rezultatul era previzibil.

Toţi cei care au judecat aşa au omis două lucruri. Primul a fost absenţa unui executant de lovituri de pedeapsă rutinat în naţionala Franţei. Al doilea, cerbicia englezilor în situaţii-limită. Imediat după intonarea imnurilor, camerele TV au căutat cîţiva jucători pentru prim-planuri. Pe ecran s-a lăţit figura ţepoasă, cu şanţuri cît brazda de plug, a căpitanului Phil Vickery. Cine a cercetat-o atent a priceput mesajul ştanţat pe pomeţii vineţi: contaţi pe noi, o să vă facem viaţa iad. Alături, un mesaj asemănător purta autograful lui Andrew Sheridan, huiduma cu piept lat şi priviri metalice. Nici chipul lui Mark Regan n-ar fi putut sta pe afişul unui spectacol pentru copii. În partea cealaltă, aveai impresia că se turnează un nou film cu muschetari. Aurelien Rougerie, Vincent Clerc şi Damien Traille îşi aranjau cîrlionţii în oglinzi nevăzute şi visau la următorul duel în care adversarul avea să fie îngenuncheat prin umilinţă. În tribune, Serge Blanco şi Abdelatiff Benazzi, două dintre statuile în viaţă ale rugbyului francez, se pregăteau la rîndul lor de serbare.

Jubilaţia anticipativă de pe Saint-Denis s-a stins din secunda cînd placajul lui Jamie Noon l-a pulverizat pe Cedric Heymans şi a prefaţat eseul lui Paul Sackey. Franţa şi baletul ei romantic s-au pierdut între umerii de ciment ai englezilor. Pe nesimţite, Trinh-Duc, Picamoles şi copilul teribil Morgan Parra au lepădat tunica de muschetar şi au început să semene cu trei revoluţionari aşteptaţi în Place de Greve de văduva ghilotină. Jocul la grămadă al englezilor a gîtuit formele de viaţă în tricouri albastre. Cocoşul a fost jumulit într-un profund dispreţ pentru estetică, dar cu acel “stiff upper lip” pe care Anglia îl practică de fiecare dată cînd simte o gîdilătură de pumnal în gîtlej. La sfîrşit, fiecare combatant şi-a lăudat adversarul – Wilkinson chiar în franceză – pe cînd spectatorii se căzneau să-şi lămurească o dilemă: parcă “fluctuat nec mergitur” (se clatină, dar nu se scufundă) era deviza Parisului, nu a Albionului.

NBA traieste poate cel mai interesant si framintat sezon din istoria-i de sase decenii si nu-i de mirare ca Boston Celtics si Los Angeles Lakers, pe umerii carora prima liga de baschet a lumii si-a slefuit blazonul, sint capul rautatilor. Ambele cluburi dovedesc resurse nelimitate si brate mai lungi decit ale legii. Boston are cel mai bun record la intrarea in linia dreapta (41-11) datorita unui serviciu-cadou (Kevin Garnett) facut vara trecuta de Kevin McHale, Celt pe viata chiar daca acum primeste leafa de general manager de la Minnesota. Iar Lakers (37-17) au dat pur si simplu liga peste cap cu un transfer pe care cunoscatorii l-au catalogat drept “furtul mileniului,” si care a declansat o panica generala si miscari spectaculoase de efectiv in armiile Westului doritoare, parca, toate, sa cistige titlul in acest an si nu mai tirziu.

De cind olandezii au cumparat Manhattanul de la pieile rosii pe 60 de guldeni, nimeni n-a facut un tirg mai fraudulos decit Mitch Kupchack. In schimbul unei statui cu un salariu de 9 milioande de dolari (Kwame Brown, pe care localnicii il huiduiau la Staples Center) a citorva margele, trei oglinzi, doua vorbe dulci si un bilet Mega Lotto, amicul Mitch – crescut la umbra geniului lui Jerry West, arhitectul lui Showtime I (Magic, Kareem, Worthy) si Showtime II (Shaq, Kobe, Phil) – l-a eliberat pe Pau Gasol din exilul la Memphis, aducindu-l in orasul unde locuiesc toate stelele care conteaza. West a fost 5 ani GM la Memphis pina anul trecut, dar a negat in L.A. Times ca ar fi avut vreun amestec in acest tirg/jaf; totusi mirosul de usturoi persista. Gasol s-a integrat imediat, de parca ar fi copilarit cu Kobe Bryant, Lakers au cistigat 7 din cele 9 meciuri la rind in deplasare devenind brusc “echipa de batut.”

Phoenix, care a eliminat pe Lakers in primul tur al playoffsurilor doi ani la rind, a fost prima care s-a speriat. Noul GM Steve Kerr l-a adus pe Shaquille O’Neal in locul nemultumitului Sean Marion. Shaq dormita pe banca unui Miami in degringolada, el (sau Pat Riley?) fiind poate prima cauza a degringoladei. Unii au aplaudat miscarea, spunind ca Phoenix avea nevoie de o prezenta masiva in centru pentru a putea spera la titlu. Altii au spus ca a-l introduce pe Shaq (auto-rebotezat Marele Cactus) in atacul de “run-and-gun” al lui Phoenix e ca si cum ai agata o rulota de un Ferrari. Nu cred ca el poate produce mai mult decit a aratat in debutul de miercuri, la Phoenix chiar contra lui Lakers, un adevarat regal cu atmosfera de playoffs, dominat si cistigat de L.A, 130-124, cu un Kobe imperial, 41 de puncte.

Toate echipele cu pretentii din West au facut schimbari pentru a tine pasul cu L.A.: Dallas l-a adus pe veteranul Jason Kidd de la New Jersey, campioana San Antonio pe Kurt Thomas de la Seattle, liderul New Orleans i-a transferat pe Bonzi Wells si Mike James. Joi, la spartul tirgului, Cleveland l-a adus pe Ben Wallace linga LeBron James intr-o mutare care face si Conferinta de Est mai interesanta. E clar insa ca schimbarea la fata a ligii are un singur mare cistigator, Lakers. Kobe a inceput sezonul cu vorbe de naduf si ginduri de plecare, dar acum e fericit, viseaza in spaniola, ride cu gura pina la urechi si joaca mai bine ca niciodata. As spune ca are liga la degetul mic. Stingul, pentru ca dreptul e dislocat, legat de inelar, si asteapta operatia. Lumea a ajuns sa-i strige “MVP” in arene ostile. Iar Kobe stie ca pina nu se intoarce uriasul-revelatie Andrew Bynum, marele proiect al lui Kareem, lumea n-a vazut inca nimic. Un aer de dinastie pluteste iar in L.A.

De azi, o dată cu începerea returului, îmi desăvîrşesc minirevoluţia mea fotbalistică. Pentru prima oară în viaţa mea de cronicar, nu am citit nimic despre meciurile de pregătire de pe Mediterana, nu m-am uitat la nici un live din Cipru sau Turcia, nu am luat la cunoştinţă, bob cu bob, transferurile, nu am aprofundat declaraţiile antrenorilor şi patronilor, am tras doar cu ochiul la pozele uriaşe ale cîte unui Miranda, Moreno sau Habibou, confundîndu-i nu o dată - pe scurt: am strîns toate gazetele acestor două luni de hibernare şi de astăzi le deschid şi le voi citi în paralel cu ceea ce văd pe micul ecran din primele etape ale returului. Cred că abia aşa pregătirile îşi găsesc un sens şi declaraţiile un haz; nu mă laud cu “lipsa mea de profesionalism”, dar nici nu văd de ce să mai suport, anual, toate cacealmalele astea de meciuri amicale în care rezultatele ba contează, ba nu contează.

La urma urmei, dacă ceva nu contează, atunci tot spre Anglia trebuie să ne uităm: nu contează - să zicem aşa - că Liverpool e sîmbătă eliminată din Cupă, în ultimul minut, de Barnsley, din divizia a doua, căci peste trei zile, stadionul e arhiplin şi 80 de minute “cormoranii” sînt peste Interul milanez, permiţîndu-le unor prieteni de-ai mei, “cîini” pînă la moarte cu Dinamo dar şi cu Liverpool, să mă sune la miez de noapte şi să mă întrebe doar atît: “Ai auzit de Gerrard?” Ce să le fi spus? Că am auzit doar de Clau-gol? Tot aşa, nu contează - mă rog, contează, dar în ce sens? - că Manchesterul lui Sir Alex pierde cu cei din City, căci în meciul următor face 4-0 cu Arsenalul unui Wenger care, spre stupoarea mea, ajunge la argumente de-ale noastre: “A fost de vină terenul!”. Nu contează nici asta, căci ei cînd spun că un eşec trebuie uitat aşa fac şi, peste alte trei zile, Arsenalul e altul în faţa Milanului şi a unui public formidabil, scoţîndu-le sufletul lui Maldini şi alor lui. Nu ştiu cum sună în engleză, dar ei, acolo, ţin parcă de vorba noastră bătrînească: nu contează, Jan boxează!

Cea mai viguroasă confirmare am trăit-o duminică noaptea, la finala snookeristă dintre cei doi favoriţi ai mei, Ronnie O’Sullivan şi Mark Selby; recunosc: la 8-5 pentru Ronnie, cînd mai avea nevoie de un singur punct şi în ochii lui Selby se citea o tristeţe cît o lume, m-am dus la culcare. Luni la prînz am vrut totuşi să văd pe Eurosport, în reluare, cum a cîştigat Ronnie, dar ce a urmat a ţinut de acea inadmisibil de uzată expresie: “Incredibil!”. Selby a făcut 6-8, 7-8, 8-8, 9-8, silindu-l pe Ronnie, prin lovituri fabuloase, să intre în mari complicaţii tactice care i-au epuizat forţa de atac; desigur, Selby a avut noroc, dar nu numai asta a contat, ci şi o calitate prea puţin luată în seamă de cei care nu ştiu ce este un joc: Selby posedă talentul, ştiinţa şi moralul la înălţimea norocului său; nimic nu mă entuziasmează decît răsturnarea unui scor. A, nu vă place snookerul? Numai fotbalul? Atunci reţineţi bine acest nume: Benzema.

Prostiile sîrbilor, croaţilor şi bosniacilor trebuie să fie un exemplu de neurmat. Vă amintiţi? O mîndreţe de fotbalul a reuşit, pînă la urmă, un singur lucru: să se sinucidă ruşinos. La un moment dat, de fapt la mai multe, fotbalul jucat în Iugoslavia a fost tot ce era mai încîntător şi mai imprevizibil în Europa. În fond, n-am luat 6-4 pe Ghencea degeaba. Ne-au făcut terci, fără să se uite în urmă. Şi aveam o echipă cu două etaje peste naţionala lui Piţi. Numai că nebunia elementară a dat fotbalului iugoslav şi geniul, şi arma cu care şi-a venit de hac. Sîrbii, croaţii şi bosniacii, urmaţi la distanţă de muntenegreni şi albanezi, au luat fotbalul în serios. Cretin şi copilăreşte. L-au doborît, confundîndu-l cu tot ce merită trăit altfel: onoare, patriotism, istorie, politică.

În nebunia lor cu totul particulară, oamenii fotbalului iugoslav au decis că ei au decis tot. Croaţii de pildă, cred că Bad Blue Boys, falanga de ocnaşi din jurul lui Dinamo Zagreb, a început războiul de eliberare cu Belgradul. Un monument lîngă stadionul Maksimir din Zagreb îi comemorează pe cei ce “au început războiul pe acest teren”. Într-adevăr, în primăvara lui 1990, Dinamo a jucat cu Steaua Roşie şi meciul s-a tăiat repede. Bad Blue Boys au atacat cu pietre, Boban a luat în şuturi un poliţist iugoslav, trupa “Ţiganilor” de la Steaua Roşie a fost scoasă din stadion cu elicopterul. Bad Blue Boys au plecat pe front, cu însemnele clubului pe uniforme.

În 1991, Steaua Roşie a bătut tot şi a devenit Campioană Europeană. Apogeul pregătea catastrofa. Zeljko Raznatovici, zis Arkan, a pus mîna pe comando-ul “Ţiganilor”. Slobodan Miloşevici l-a instrumentat prompt şi fanii au devenit baza bandelor criminale trimise în Bosnia. Tot cu însemne de club la tresă. Nici Partizan Belgrad n-a stat deoparte şi a reuşit să intre în stadion cu un aruncător de grenade. Ţinta: “Ţigani”. Victime: un copil de 12 ani. După război, “Ţiganii” au prins gustul politicii şi s-au întors împotriva lui Miloşevici. Bannerele au schimbat mesajul: “Slobo, fă-ne o favoare. Împuşcă-te!” În 2000, “Ţiganii” au fost în fruntea trupei care a luat cu asalt televiziunea. După modelul cretino-istoric lansat de croaţi, “Ţiganii” cred că ei au pus capăt dictaturii.

De ce merită revăzut filmul? Aproape nici o legătură cu Kosovo. În schimb, mult de luat aminte la sărăcia extremă a fotbalului aşezat pe post de viaţă. Mutu se dă cu gel verde din glandă de tapir.Vital?

Dacă aş fi întrebat de ce iubesc fotbalul, aş răspunde că de prost. Mai am nişte răspunsuri, dar nici unul de care să fiu mîndru. E o formă de masochism. Să iubeşti ceva care te chinuie, care te ţine într-un regim de stres zile de-a rîndul şi uneori sezoane întregi. Dacă însă aş fi întrebat de ce iubim snookerul ori, mai bine zis, de ce ar trebui să iubim snookerul, aş şti ce răspuns să dau.

Dragostea mea pentru snooker s-ar putea să aibă un temei istoric. În cîrciuma de cartier, pe care o ţineau bunicii din partea tatei, exista şi un biliard. Un biliard, într-o locantă de mahala, în anii de război de atunci, pare un lucru de mirare! Dar nu mai e deloc de mirare dacă citim statisticile vremii şi descoperim că orice restaurant sau bodegă din Brăila, care-şi respecta numele, avea şi biliard.

O legendă discretă a familiei spune că, imediat după naştere, am fost înfăşat pe biliard. O alta, că aveam obiceiul să mă bag sub biliard şi să nu-mi pese de gălăgia de deasupra mea. Mai tîrziu, reporter la revista Viaţa studenţească fiind, mi-am construit un biliard mai mic, “de bloc”, la care îmi invitam colegii şi jucam pînă se scandalizau vecinii, din cauza zgomotelor ciudate ce răzbeau prin pereţii de beton ai apartamentului. Bilele mi le procurasem din URSS, pînza verde din RDG şi tacurile din Ungaria prietenă. Doar lemnul şi banda de cauciuc de pe margine, recuperată de la o uşă de Dacia, erau româneşti. O dovadă că biliardul, dacă n-ar exista, ar fi inventat şi reinventat, că nu e nici joc şi nici sport. E o nevoie profund internaţională a minţii, rezolvată printr-o maşinărie simplă, dar cu multă geometrie şi fizică în ea.

Snookerul trebuie iubit, iar cel de competiţie în mod special, pentru că tot ce ţine de snooker ţine şi de un maximum de civilizaţie a sportului. Arbitrii nu fură, deoarece n-au cum, publicul se bucură de spectacol, ca la teatru, lumea nu se încaieră, poliţiştii şi jandarmi n-au ce căuta în sală, cît despre jocul propriu-zis, seamănă mai mult cu un ceremonial de lorzi, decît cu o luptă. Şi ce luptă! Numai că nu urlă nimeni, jucătorii nu se înjură şi nu-şi dau coate în gură şi meciurile nu se vînd, întrucît nu se găsesc cumpărători. Cine să vîndă şi să cumpere descompuneri de forţe pline de măiestrie?

Cel mai important fapt în snooker e că aici n-ar avea loc nici unul din marii fotbalului. E vorba de o incompatibilitate la maniere şi la dialog. Cine iubeşte snokerul, îşi lasă la garderobă toate proastele deprinderi pe care le dă fotbalul. Nu că snookerul ţi-ar impune: ori eu, ori fotbalul! Dar începi să-ţi impui să fii un altfel de spectator de fotbal. Unul civilizat. Civilizaţia snookerului contaminează.

Doar căutătorii de pete în soare şi de noduri în papură pot reproşa ceva Oltchimului după nivelarea Ladei Togliatti. A fost un meci simplu şi dens, un survol de rutină efectuat de un pilot fără variaţii de puls. Nimeni n-a avut emoţii. N-a existat nimic din presupusa încărcătură a egalului de la Nurnberg, nici o urmă de trac, nici un strop de îndoială. Oltchim a continuat meciul cum l-a început şi l-a sfîrşit cum l-a continuat. Rusoaicele au încasat o bătaie grea, iar la final singura nemulţumire a acestui public deprins cu succesele a fost că diferenţa de pe tabelă nu se rotunjise la zece goluri. Însă cine s-a uitat la Tadici (foto) a sesizat o îngîndurare pe care euforia izbînzii n-a izbutit s-o destrame. Întrebarea e, ce anume a săpat tranşee pe fruntea antrenorului?

De la televizor, văd un singur răspuns posibil: inexistenţa jocului pe contraatac al vîlcencelor. Consumatoare de înţelepciune latină, Oltchim a jucat tot meciul sub alibiul lui “festina lente”. Şi cum traducătorul nevăzut se simte obligat să prelucreze toate spusele vestite ale antichităţii, iată că alibiul a apărut în galantarul naţional sub forma “graba strică treaba”. Un îndemn la moderaţie util în multe domenii, dar caraghios în sport, unde se întîmplă frecvent ca iuţeala de mînă şi nebăgarea de seamă să rodească mai ceva ca la circ. Oltchim a snopit-o pe Lada, însă nu ştiu dacă a reuşit trei contraatacuri în tot meciul. Rusoaicele au fost cu două clase sub handbalistele din Vîlcea, dar au tocit la perfecţie partitura contraatacului. Evident, e preferabil să cîştigi per ansamblu şi să fii restanţier la un singur criteriu. Totul e să nu ai nevoie exact de criteriul acela la meciul viitor, cînd adversarul va fi peste Nurnberg şi peste Lada.

S-a făcut deja observaţia că Oltchim se confundă cu naţionala, ceea ce conferă o mare putere de răsfrîngere atît calităţilor, cît şi defectelor din joc. Dar mai e ceva. Inapetenţa pentru contraatac, lentoarea aproape obsedantă a fuleului, neputinţa de-a riposta tăios şi iute nu sînt simple caracteristici ale unei echipe. Oltchim nu e doar cvasinaţionala de handbal feminin a României, ci însăşi România. Există o atracţie a contratimpului care stă ca o pecete pe felul nostru de-a fi. Încetineala încetează să fie un dat sportiv şi devine o matrice fiinţială. Aşa sîntem: ticăiţi, temători să zvîcnim nervos, rezistenţi la seducţia riscului, dubitativi cînd nu e cazul, gata să contemplăm cînd e nevoie de acţiune. Oltchim a trecut peste Lada cu forţa unui compresor care striveşte alune, dar Tadici s-a bucurat mai puţin decît noi. N-ar fi exclus să se uite chiorîş la înţelepciunea populară şi, cu stilul lui bolovănos de-a contrazice, să încerce impunerea unui nou proverb cu circulaţie între semicercuri. Un proverb de răspuns la nehotărîrea funciară a fetelor lui. Proverbul din titlu.

Fotbalul s-a contaminat de la politicieni de vorbăria electorală. Dacă n-am şti că vine un retur de foc, am putea crede că locurile în clasament urmează să fie stabilite prin vot universal. M-am gîndit chiar să compar CFR-ul clujean cu minoritarii liberali de la guvernare, pe Dinamo cu PSD-ul, pe Steaua cu un PRM în zilele de glorie ale acestuia şi pe Rapid cu o Opoziţie care se bazează prea mult pe simpatia alegătorilor. Ca să nu fiu bănuit de agent, le cititorilor plăcerea de a compara şi de a stabili ei asemănări şi deosebiri.

Spre deosebire de oamenii politici, oamenii fotbalului n-au controlul vorbelor lor. Politicienii ştiu că presa scrisă şi televiziunea se pricep să facă din ţînţar, armăsar şi sunt atenţi la ce le iese din gură. Oamenii fotbalului, pe lîngă că au o gramatică de vacanţă şi un vocabular, hai să-i zicem profesional, ca să nu-l numim de-a dreptul sărac, se reped cu zisul.

În vara anului trecut, cînd Dinamo bătea în meciurile de pregătire, ca Steaua azi, Claudiu Niculescu a rostit o enormitate. A spus că adversarii lui Dinamo sînt îngroziţi la ideea unor întîlniri directe. C-a rostit gogomănia în glumă sau c-a vrut să spună altceva şi n-a nimerit cuvîntul, e totuna. Fapt e că, în numai cîteva săptămâni, fudulia lui Niculescu a funcţionat ca un bumerang şi toată lumea a acuzat excesul de optimism al tandemului Borcea-Turcu.

Finanţatorii noştri maimuţăresc pozitivismul american. Gîndirea pozitivă e sută la sută laudă de sine. Oamenii cu bani din fotbal pot cumpăra orice, dar vorbirea deşteaptă se învaţă. Cele mai mari deservicii i le face Stelei patronul. E cel mai mare colecţionar de vrăjmăşii din fotbalul autohton. Gigi Becali confundă ironia cu jignirea. Numărul celor care n-au fost încă insultaţi sau stîrniţi la duşmănie definitivă de Gigi Becali e atît de mic, că ar trebui reţinut pentru o istorie a măririi şi decăderii persoanei. Umorul lui Copos e crispat şi de regulă inoportun. Domnul Copos e acid cu cine nu trebuie şi, datorită condiţiei sale de finanţist cu probleme fiscale, tolerant cu cine nu merită. Clujenii au intrat şi ei în pălăvrăgeala pre-electorală. Fiind ardeleni, replica lor nu-i chiar de şanţ, dar după cum merg lucrurile în Parlamentul fotbalului nostru se dreg repede şi recurg la un dialog din ce în ce mai buruienos. De declaraţiile emanînd din curtea lui Dinamo, nu mai vorbim. Ce efect au ele în clasament, nu se ştie, dar ce efect au la fanii cu vocaţia bîtei şi a golăniei de grup ştim. Cele mai multe din ieşirile belicoase ale patronilor dinamovişti pot servi drept sloganuri la înfruntările dintre galerii.

Ce nu pare să realizeze niciunul din palavragii de serviciu ai campionatului e că memoria colectivă e activă. Iar ce nu pare să înţeleagă nici politicianul Dumitru Dragomir e că are, în sfîrşit ocazia, să mai piardă din prietenia patronilor şi să-şi asigure, prin cîteva măsuri radicale, prietenia unui public de fotbal alungat sistematic din tribune chiar de către cei care ar avea nevoie de el.