January 2008 ↓

Galacticul are probleme omeneşti?

Finala de la Melbourne nu a fost - ca nivel al jocului - una extraordinară, aşa cum se poate întîmpla între doi oameni care dăduseră mai totul din ei în două semifinale absolut surprinzătoare. Cu Tsonga măturîndu-l pe Nadal şi mai ales cu Djokovici terminîndu-l pe Federer în trei seturi, ne cam epuizaserăm uimirile. Finala a fost un meci normal, de “mare spectacol”, doar în 5-6 faze create de două talente incontestabile, marcate însă de efortul unor victorii răvăşitoare în zilele precedente; nu-ţi revii uşor, nu mai poţi fi proaspăt după ce ai trecut de “monştri” ca Federer şi, respectiv, Nadal. Numai că povestea nu s-a sfîrşit la Melbourne. Dacă Nadal confirmă neputinţa sa de a fi la fel de măreţ pe toate suprafeţele, galacticul, sînt convins, e departe de “a fi gata”. O scriu ca unul care niciodată nu l-am numit extraterestru, ba chiar m-am opus a-l proiecta în cosmos. Nu-mi plac exagerările care fac din om, neom, sau supraom; m-am uitat şi mă uit la el cu încîntare şi îl admir, nu ca pe un invincibil, nu ca pe “cel mai bun din toate timpurile” - nerozie de care m-am săturat -, ci ca pe acela numit de Agassi “cel mai bun din cîţi cu care am jucat”. Mai mult nu-mi trebuie, dacă o spune Agassi, pe care îl pun oricînd lîngă elveţian şi Sampras, lîngă IIie, Borg şi McEnroe, în clasamentele mele strict sentimentale.

Dar în zilele Open-ului Australian a mai apărut o referinţă stupefiantă despre Federer. Santoro - la 35 de ani, un savant fără de coroană în ale tenisului, “un magician”, cum îl socotea Sampras - ei, bine, Santoro, ce a declarat după ce Federer l-a învins cu 6-1, 6-2, 6-0 şi a sărit peste fileu să-l îmbrăţişeze respectuos ca pe un unchi mai mare? Santoro a zis aşa: “Ce-i mai rău cu el e că nu încetează să progreseze”. După eşecul lui Federer în faţa lui Djokovici, s-ar putea rîde de aiureala lui Santoro. Nu e cazul. La Melbourne, după ochiul meu, meciul cel mai tare, cu accente formidabile, a fost acela dintre Federer şi un cvasinecunoscut, atenţie!, tot un sîrb, Tipsarevici. Pe scurt, Tipsy. O partidă senzaţională, cu Tipsy avînd 2-1 la seturi şi ajungîndu-se, în decisiv, la cît? La 10-8 pentru Federer, care a răzbit parcă şi mai greu decît în faţa lui Djokovici în neuitata finală de la US Open. Nu mă precipit: poate că Tipsy a prins doar o zi de vis, dar e cert că Federer, stors de acela, începe să aibă probleme cu puterea sa de recuperare. E deja vîrsta? Uzura? Dar dacă mai poate, într-adevăr, progresa? Nu-l cred, în nici un caz, “expirat” - cum se zice printre tinerii excitaţi - şi, la fel de categoric, nu accept ca Nole să fie socotit deja un robot… Aşa am citit pe un post de televiziune: “Robotul Djokovici”. Sper să rămînă un pămîntean entuziasmant.

Leşii şi laşii

La polonezi s-a lăsat cu măcel, dar roadele luptei au început să se arate. Nu vi se pare că războiul de-a corupţia seamănă cu un lung armistiţiu pe roluri? Ceva din parada pe la DNA spune că invitaţii au ieşit la plimbare, fără să lase vorbă acasă, că trebuie arse hîrtiile în urma lor sau că rudele trebuie să ia primul avion spre Monaco, aproape de conturi. De ce miroase totul a ce a mai mirosit? Biologic e simplu de spus, nu şi de tipărit. Dar lucrurile se luminează surprinzător pentru cine ia seama la cazul polonez. Acolo, se trage. Lupta cu fotbalul corupt face morţi, arestaţi şi retrogradaţi.

În 2001, Ministrul Sporturilor, Jacek Debski, a dat totul pe faţă. A fost ucis. Împuşcat în cap. Aşa a început războiul. La leşi. Procurorii au convocat parada suspecţilor. Rezultatul: execuţii în masă. 5 cluburi de primă ligă au fost retrogradate. Între ele, Zaglebie Lublin ( campioana en titre, adică Dinamo) şi Widzew Lodz, clubul la care e co-proprietar marele Boniek (n-a contat). Două cluburi de divizie secundă au fost trimise în liga a treia. 70 de persoane au fost arestate. În aparenţă, dosarele s-au sprijinit pe dezvăluirile lui Piotr Dziurowicz, preşedinte la GKS Katowice. Într-un interviu din 2005, cu Gazeta Wyborcza, omul s-a declarat sătul să cumpere meciuri, în vreme ce jucătorii vindeau pe partea lor. Întotdeauna e nevoie de o aparenţă şi întotdeauna sub aparenţă lucrează altceva. De aici diferenţa leşi-laşi.

Ei bine, diferenţa care separă măcelul polonez de şezătoarea penală românească e chiar diferenţa. Mai precis: la leşi, fotbalul e separat de politică, de instituţii, de gîndurile mai serioase ale societăţii, de ceva anume care devine apoi punct de sprijin. Şi se întoarce împotriva fotbalului lovindu-l pînă îi sună corupţia în cap. La leşi, această graniţă între ce e permis şi ce nu, există. În România, această linie n-a existat niciodată. Lupta nu are loc. La laşi, e lipsă de combatanţi. Politicieni, presă, patroni, jucători, federaţie, sînt parte a aceluiaşi cartel tacit şi majoritar. Excepţiile se agită fără spor. Şi, culmea, cine îşi revine, cu adevărat şi din interior? Fotbalul polonez. Dar nu vrea şi majoritatea românească acelaşi lucru? E o iluzie naivă. Aici, e invers. Leşii sînt compacţi, laşii disociază. Între ce e al lor şi ce va fi tot al lor. Restul, ducă-se. Dacă se poate, pe bani.

La magazinul de fotbalişti

A trecut abia luată în seamă ştirea că Brazilia a exportat, în 2007, o cantitate record de fotbalişti: 1.086. Asta însemnînd 17 miliarde de dolari şi 4,6% din produsul intern brut al ţării. Faptul că fotbalul mondial e plin de brazilieni, nu mai e o noutate. Ştirea, în sine, n-are cum să ne mai sesizeze. Fiind vorba de fotbal, ignorăm faptul – esenţial!- că termenii ei sînt mai aproape de limbajul finanţelor, decît al sportului. Export, cantitate, ţară, produs intern brut, miliarde de dolari. Dacă în loc de fotbalişti apărea cuvîntul cafea, citeam ştirea fără să tresărim. Fotbalişti sau cafea, trăim un timp cînd totul e de vînzare.

La noi, nu România exportă jucătorii, ci neamul Becali şi Dinamo. Şi nu cantităţi, ci cu bucata. Cît despre relaţia afacerii cu produsul intern brut, de ea se ocupă acum DNA-ul, nu agenţiile internaţionale de ştiri. Cum se vînd jucătorii unul cîte unul ştie toată lumea. Cum se vînd ei cu miile, va trebui de acum înainte să ne imaginăm. Să ne închipuim că am plecat la cumpărături la Rio de Janeiro şi, între o Academie de samba şi un Minister al Carnavalului, descoperim un mic, dar cochet magazin, unul din sutele de magazine ale unei reţele naţionale, care vinde zilnic, conform afişelor din geam, “Înaintaşi şi mijlocaşi proaspeţi” şi chiar “Echipe complete cu paşapoarte de comunitari europeni”. Trecătorii sînt îmbiaţi cu tot felul de sloganuri comerciale precum “Cumperi unul, al doilea e gratis”, “ Reşapăm picioare în 24 de ore”, “Zilnic un bogat sortiment de mingicari la jumătate de preţ”, “ N-aduce anu’ ce-aduce brazilianu’ ”.

Situaţia ar fi să pară hazoasă, dacă n-ar trimite la o realitate şi mai complexă, decît pare la prima vedere. Aşa spun politicienii, cînd nu mai înţeleg cum e realitatea, că e complexă. Dacă Brazilia produce mari cantităţi de fotbalişti, Etiopia alergători, Serbia tenismeni şi SUA olimpici dopaţi, logic e ca să apară nu reţele de mici magazine. Să apară lanţuri de Mall-uri cu marfă umană, cu raioane de atleţi, baschetbalişti, înotători, cu birouri pentru tranzactat naţionalitatea, cu livrări la domiciliu şi toate alea.

România nu mai înseamnă nimic în sportul mare, adică în sportul pe bani, fiindcă mai are încă o structură ministerială interesînd ceva ce nu mai există: sportul amator. E o prostie să credem că maidanul va naşte generaţii de performeri, cînd nici măcar maidane nu mai avem. Performerii se cresc de mici cu antrenorii pe margine, la fel cum se cresc pianiştii cu profesori, de la vîrsta de cinci ani. În Brazilia, toată lumea se distrează dînd în minge pe plajă, dar numărul stadioanelor îl întrece cu mult pe acela al plajelor. Brazilia nu mai exportă fotbalişti formaţi la noroc, pe tăpşane, ci în şcoli de fotbal.

Ştirea la care ne-am referit e incompletă. Am fi înţeles mai bine ce vrea să spună, dacă ar fi amintit şi de sistemul de formare al celor 1.086 de exportaţi. Altfel am putea să rămînem cu ideea greşită că Braziliei îi pică 17 miliarde de dolari din cer şi că mîine banii ăştia ar putea să ne pice, prin hazard, nouă.

Ţări mici, antrenori mari

Cineva a pus ardei pisat pe scaunele lui Ulrik Vilbek şi Lino Cervar. Un păpuşar nevrotic smuceşte sforile care le încing subsuorile şi-i asmute spre arbitri, spre jucători, spre masa oficială. Strigă, se congestionează, sar ca muşcaţi de vaca neagră, fac semne, se agită apoplectic, îşi împing ochii înapoi în orbite cu podul palmei. Scos din context, fiecare dintre ei dă impresia că e pe punctul să-şi piardă minţile. Nu ştiu şi nu vor să se stăpînească. Au făcut-o cîndva, în alte condiţii, cînd protocolul dicta croiala sacoului şi lungimea discursului. Dar asta a fost mai demult, pe vremea altor piruete. Poate nu ştiaţi, dar Vilbek şi Cervar s-au aventurat pe semicercul de partid sau al administraţiei locale. Nu ca să-şi vopsească imaginea, nici spre a se imuniza în faţa legilor. Au crezut că pot antrena o echipă mai mare de şapte jucători, atîta tot. Vilbek a fost consilier municipal,

Obişnuit să-l glorifice pe învingător şi să-l uite pe învins, publicul judecă de obicei în funcţie de rezultat şi de aportul vedetelor. Însă Danemarca-Croaţia, finala Europeanului de handbal masculin, a făcut excepţie. Povestea şi morala acestui meci vin din altă parte. Danemarca-Croaţia a fost meciul proiectelor transpuse. Ulrik Vilbek, antrenorul danezilor, a fost adus la naţionala băieţilor după ce impusese o viziune asupra succesului la echipa de fete. Cu el pe bancă şi Anja Andersen pe teren, Danemarca aspirase toate titlurile de pe piaţă şi obţinuse forţa de joc a unei trupe capabile să niveleze orice adversar. Cît despre Cervar, el a fost păstrat la conducerea naţionalei croate în ciuda declaraţiilor şocante şi a istericalelor fără preaviz. Iar Croaţia pe care a preluat-o în 2002 a ajuns campioană mondială în 2003, campioană olimpică în 2004 şi vicecampioană a lumii în 2005.

Se demontează astfel clişeul care însoţeşte criza de rezultate în ţările fără anvergură: baza de selecţie redusă, vitregiile istoriei etc. A se slăbi. Danemarca şi Croaţia sînt ţări mici, populate de oameni normali. În acelaşi timp însă, sînt ţări în care se munceşte isteţ şi cu sistem. În sport, dar nu numai. Strategiile de performanţă nu rămîn pe hîrtie, ca simple alibiuri birocratice. Danezii şi croaţii ştiu ce înseamnă managementul modern, cu scopuri, aşteptări şi termene realiste. Un danez chiulangiu e o contradicţie în termeni, la fel cum un croat cu pieptul concav n-a văzut nimeni. Ulrik Vilbek şi Lino Cervar sînt doi meseriaşi colerici şi abrupţi. Nefiind antrenori de fotbal, nu li se închină zece ode la fiecare succes Şi nu li se pregăteşte eşafodul la fiecare înfrîngere. Momentul lor de glorie se consumă aproape în grabă, spre a se face loc vedetelor tradiţionale. Să nu credeţi că-i deranjează. Au de partea lor palmaresul şi conştiinţa lucrului bine făcut.

Liga lui Dragomirez

Imaginea e tare: Becali amuşinînd prin spatele a 5 flăcăi de culoarea cafelei mai mult sau mai puţin prăjite. Rîde, dar nu e rîsul lui. Îşi loveşte ferm peste umăr noii recruţi încercînd să se convingă că şi ăştia sînt ai lui, precum în bancul acela comunist în care un reporter îl întreabă, la stînă : “Baciule, oile alea albe ale cui sînt?”, ” Ale mele”, ” Şi alea negre ? “. Omul stă şi se gîndeşte şi apoi răspunde greu, cu lehamite. “Şi ălea negre…”. Becali nu era xenofob, cel puţin nu conştient, atunci cînd spunea că vrea să cîştige Liga Campionilor cu români. Aşa ştia el poezia. Promova un sistem al reprezentării prin apartenenţă. Era autentic. Nu mai e acum, cînd a devenit cu adevărat negustor.

Oile negre sînt şi ele ale lui, iar găluşca va fi cu atît mai uşor de înghiţit cu cît ele vor produce brînză şi lînă pentru proprietar. Mendoza şi Dayro au un trecut cu nopţi grele? “Nu mă intersează”. Poţi să plîngi, Carlos! Iată cum şefii Ligii şi Federaţiei au rămas ultimii apărători al purităţii naţionale din iarbă. Lor le dă mîna, îşi permit să simtă româneşte în contul altora. Lui Becali, nu. Românii lui cei mai dragi sînt Caragiale şi Eminescu, tipăriţi zilnic în tiraje de milioane. “Aşa sînt patronii “, zice superior Mircea Sandu. Le plac banii, ce oroare! Dar le place şi fotbalul? Le-a plăcut vreodată ?

Copos vinde Rapidul, Dinamo îşi vinde perla, Becali îşi tranzacţionează principiile. Suflă un aer bursă peste puterile tradiţionale. Oamenii care se duelau în capul ştirilor acum cîţiva ani au ajuns la vremea decontului. Se încolonează spre DNA şi se fac prieteni cu samsari latino. E moda nouă a unui sport care după ce a dănţuit toată noaptea e copleşit de mirosul rînced al dimineţii. Patronii au surfat pe valul de entuziasm al publicului, a fost OK, dar nu vor să atingă fundul. Nu putem în Liga Campionilor? Ne transformăm în SRL! Sîntem luaţi la bani mărunţi? Părăsim corabia!

Apar în schimb sud-americanii şi sîrbii, cu aerul lor pierdut. Ce naiba căutam aici? Ce naiba caută bonele române în Italia? Nimic. O viaţă. Un ban în plus. Dragomir e depăşit, aceasta e adevărata lui pensie. O ligă cu cetăţeni impronunţabili şi cu români care dipar peste noapte. La porţile ai stau fanii cu fiorul rătăcit. Se uită cu gura căscată la jucători ca la mersul trenurilor, şi plăcuţele se rotesc ca apucate de streche. De fapt, totul se învîrte. Nu mai contează cu cine ţii, contează doar să te ţii bine.

În memoria lui Bazil Marian

S-a retras definitiv dintre noi Bazil Marian şi printre evenimentele cînd bubuitoare, cînd destrăbălate ale zilei, printre lăudăroşeniile desfrînate ale atîtor personaje sortite efemerului, îmi permit să cer un time-out în memoria lui.

Marian - nu-i puteam spune “nea Bazil”, ar fi fost prea intim pentru slava în care îl ţineam - nu a fost desigur “cel mai bun fotbalist român din toate timpurile”, conform expresiei bombastice după care se dă în vînt un întreg popor de microbişti. Nu a fost dintr-un motiv absolut: nu exista televiziune pe vremea splendorii lui în iarbă; şi dintr-un motiv relativ: piciorul drept îi era mult mai bun pentru şut decît stîngul. Ei, şi? El a fost primul meu idol fotbalistic, la 16-17 ani cîţi aveam, ţinînd bineînţeles, din cauza lui, cu echipa “Carmen”. Şi azi ştiu pe dinafară, ca prepoziţiile în latină, echipa aceea, cu Valentin Stănescu în poartă, cu Panait, Costică Marinescu, Novac, fundaşi, cu Torjoc, Simatoc, Şiclovan şi Angelo Niculescu la mijloc, cu înaintarea care începea “pe dreapta”, cu Fabian Marian, apoi Farcaş - Marian, pe centru Covaci, pe stînga Bonaţiu, lîngă Gică Popescu, fie-ne binecuvîntată magica memorie fotbalistică, inclusiv cu micile ei erori şi uitări… Marian al meu - primul idol, pînă l-am prins pe viu, la Bucureşti, pe Petchovschi, imediat pus lîngă el… - avea, în primul rînd, un şut fantastic, dar şi o inteligenţă a pasei cum nu mai văzusem; au rămas despre el pînă azi poveşti pitoreşti: ba că ar fi rupt plasa (cred că e o confuzie cu Dobai…), ba că s-a aşezat pe minge, pe linia porţii, înainte de a marca (eu nu am văzut scena asta, dar ţin minte precis că, într-adevăr, s-a aşezat pe minge, la centrul terenului, pe ANEF, cînd Carmen avea 5-1 cu UTA sau cu Ciocanul… aici sînt confuz).

Dar, dincolo de pitoresc, talentul extraordinar al lui Marian ridică azi altă problemă: ideea fixă a “celui mai bun fotbalist din toate timpurile”. Ea mi se pare abuzivă şi nefuncţională. Mai corectă - chiar pe plan mondial - ar fi “cel mai bun jucător de cînd există televiziunea”… Dobrin şi Hagi - apăsătoarea alternativă - au avut parte de ea şi asta schimbă toate jocurile unei istorii care nu poate fi înţeleasă decît pe văzute mult şi bine. Ea începe pentru foarte mulţi cam din televremea anilor ‘60-’70, ba chiar ‘80. Nu e deloc în regulă. Căci ce facem noi, aceştia care mergem la fotbal de pe timpurile lui Marian, Petchi, Piţi Apolzan, Ozon şi îi suportam cu greu pe cei care ne dispreţuiau fiindcă nu îi prinsesem pe Baratki, Bodola sau Mircea David decît la radio, prin anii ‘40?

Repet: chiar dacă e inoperantă, curat naivă, formula mea preferată este aceea de a fixa, bolnavi de superlative cum sîntem, două clasamente: unul pentru cel mai bun pînă la televiziune şi un altul după. Ne-am împăca toate generaţiile, niciodată expirate atîta vreme cît fastuoasa noastră memorie fotbalistică nu ştie ce-i somnul.

Menu GSP

Dacă pe biroul procurorului Ţuluş se adună stive de chitanţe, înseamnă că nu sîntem totuşi paranoici. În mod normal, îmi place să cred că nu mai e nimic de făcut şi, pînă la un punct, din asta trăiesc: spirutal şi material. Convingerea că lumea românească se reproduce după un script care duce la analfabetism şi barbarie mi-e dragă. Îmi ţine de cald şi îmi plăteşte articolele. Mă simt, într-un fel, protejat de acest pariu pe care nenumăraţi oameni de vază îl cauţionează: cu averile, cu delaraţiile şi cu toate celelalte minciuni pe care le debitează în public. Toate astea mi-au venit cadou, cîndva, după ce am remarcat că bîta de miner trece nepedpsită, iar vremurile se îndulecesc, totuşi, la Cofetăria Ana.

Am devenit sceptic. Dar nu defetist. Am rămas cu o slăbiciune pentru excepţii. Nu pentru toate. Nu aveam cum, de vreme ce majoirtatea au emigrat, în Spania, în Italia, în Canda, în America sau în tăcerea foarte abil încurajată şi remunerată de statul român în interiorul statului român. Am rămas însă în comapnia excepţiilor articulate la greu. Şi nimic nu e mai greu decît să gîndeşti cu capul tău şi să semnezi cu numele tău în foile de observaţie ale politicii şi ale fotbalului. Dacă admitem că sînt diferite. Întrebarea imediat următoare e: de ce se bat aceşti oameni cu propriul noroc? De ce se exclud de la dreptul la notoritate plătită? De ce nu fac acel gest simplu şi îndelung răsplătit care a transformat atîţia oameni ai genraţiei lor în slugi, prostituate şi proprieari de vile cu rubrică la ziar? Evident, ca să îmi facă mie plăcere. Şi ca să-şi îmbete cititorii cu idealuri inaccesibile.

Pe urmă m-am mai gîndit. Dacă toată lumea care face şi drege în fotbalul românesc a ajuns să pună chitanţe, stivă, pe biroul lui Ţuluş, poate că, totuşi, nu sîntem paranoici. Nici eu, scepticul, nici ei, excepţiile. Poate că mai avem o şansă. Noi, cu ţara noastră cu tot. Aşa cred că trebuie judecată insistenţa argumentată, răbdarea şi rezistenţa la mersul cu pluta pe curent de care s-au ţinut toţi cei ce au semnat cu mîna şi au răspuns cu capul în Gazeta Sporturilor. Ştie George Copos la cine mă refer şi de ce am senzaţia că mă bucur de un desert măreţ, după o tonă de saramură.

Intrarea pe uşa din faţă, ieşirea prin spate

Fotbalul, ca şi presa, e o lume închisă. Şi pentru că e închisă, e bine să laşi loc de bună ziua. Nimeni nu-l primeşte cu braţele deschise pe cel care trăncăneşte vrute şi nevrute după o despărţire, indiferent cum s-a întîmplat aceasta. Cine pîrăşte în public o dată o face şi a doua oară. Cine a trădat, va mai trăda.

Nu ştiu cum s-au purtat Copos şi Rednic cu Marius Măldărăşanu şi nici nu contează. Mai ales că n-au făcut niciodată caz de randamentul său din ultima vreme în teren. Important e că l-au plătit conform contractului. Dacă nu l-ar fi plătit, abia atunci Măldărăşanu ar fi avut un motiv să iasă din scenă bombănind şi denunţîndu-şi stăpînii. Mulţi fotbalişti de-ai noştri nu par să realizeze faptul că un stagiu îndelungat la un club nu obligă clubul la alte răsplăţi în afara celor contractuale. Sigur, ar fi fost frumos ca plecarea lui Măldărăşanu de la Rapid să se fi lăsat cu un banchet. Frumos, dar nu şi obligatoriu. În ce mă priveşte cred că, la cît ne ţin buzunarele, avem prea multe banchete.Şi apoi, nu văd de ce Copos ar trebui să-i fie recunoscător lui Măldărăşanu şi nu fotbalistul patronului.

Oamenii care pretind recunoştinţă fiindcă şi-au făcut datoria trebuie priviţi cu rezerve. Mai ales cei care sînt la sfîrşitul unei cariere şi s-ar cuveni să suporte ieşirea din scenă cu bărbăţie. La 30 de ani, fotbalistul are vîrsta la care generaţia sa începe cu adevărat viaţa. Din păcate, statutul de vedetă le dă multora sentimentul că societatea le e datoare cu închinăciuni şi aplauze pînă la adînci bătrîneţi şi chiar după obştescul sfîrşit. Am o mare admiraţie pentru decenţa de lord cu care Adrian Ilie a ieşit din scenă. Orice s-ar spune, Măldărăşanu n-are clasa unui Adrian Ilie. Evoluţia lui în teren ţine de un alt fotbal. În cîteva rînduri m-am gîndit că ar trebui să se găsească un om mai îndrăzneţ care să-I spună: Băiete, asta a fost, în curînd ai să-ţi pui ghetele-n cui!

E posibil ca Măldărăşanu să-şi afle la Braşov a doua tinereţe, numai că această a doua tinereţe va însemna un lucru sigur şi anume că persoana care îl va sfătui să abandoneze va fi Răzvan Lucescu.

În sine, ieşirea din scenă a unui sportiv nu-i o dramă. E dramă dacă ea se petrece urît, cu scandal, cu frustrări strigate în gura mare, cu acuze la foştii antrenori şi patroni. E un fapt că lunganii se termină mai repede decît jucătorii de înălţime medie şi cei scunzi. Dacă vrem să spunem situaţiei pe numele ei adevărat, Rapidul i-a mai dat lui Măldărăşanu o şansă după eşecul de la Beşiktaş. Păcat că jucătorul nu face diferenţa dintre şansă şi obligaţie.

Ciocolata Africana

A început Cupa Africii, tîrgul de fotbalişti de la care lipsim cu sfinţenie. Basmul e vechi, dar nu plictiseşte nici la a mia citire, căci are o capacitate formidabilă de a repune în circulaţie tot ce găseam în copilărie la bîlci: culori şi stridenţe, dansuri şi costume, piei lucind de sudoare şi mîini ţinute streaşină ochiului, cîntece sacadate şi strigăte din rărunchi. Cupa Africii e reclama perfectă la ciocolata Africana, cu tot alaiul ei de arome, esenţe şi poveşti. Fiecare ronţăie cîte-un pătrăţel dulce şi desprinde ce vrea din spectacol. Nostalgicul îngînă refrenul fotbalului candid, profanul îşi mută atenţia de la gazon la forfota aproape tribală a publicului, chibiţul pariază fără să-l ştie nimeni pe explozia cutărui jucător, nerăbdător de pe-acum să-şi verifice intuiţiile la ediţia viitoare.

Însă Cupa Africii pe Naţiunii nu e doar o întoarcere la fotbalul adamic, ci în primul rînd o invitaţie pentru cei care lucrează cu agende şi contracte. Veniţi, luaţi loc, priviţi, alegeţi. Negoţ plăcut, procente dolofane. Aşa se întîmplă şi acum, în Ghana, unde oaspeţii importanţi au ocupat lojele şi şi-au pus ochelarii de distanţă. Fuleul lui Drogba şi stăruinţa lui Essien încîntă doar ochiul diletantului. Miza nedeclarată şi subînţeleasă a competiţiei e alta. Cupa Africii înseamnă deschiderea sezonului de vînătoare şi pescuit pentru proprietarii dornici să-şi împrospăteze loturile. Bazinul în care înoată frumuseţi exotice, bune de muncă şi nu foarte scumpe e gata de vizionare. Nimeni nu-şi face griji pentru siguranţa cetăţeanului, nimeni nu observă că iarba n-a fost tunsă sau că specula cu bilete a atins apogeul. Mofturi. Chiar şi sub arşiţă, musafirii VIP evaluează rece. În tribune nu stau doar amărăşteni vopsiţi pe faţă, ci şi scannere bipede care îşi calculează comisionul în funcţie de cel mai recent plonjon, gol sau dribling. Ciocolata Africana costă puţin, iar europofticioşii îşi controlează anevoie glanda salivară.

Stolul de impresari cu genţile doldora de contracte care aşteaptă autograful anonimului de azi e un detaliu banal din saloanele fotbalului-afacere. Flecari poligloţi şi spilcuiţi, gata să farmece puştimea famelică în tricouri, expiră fum de ţigară scumpă şi miros a parfum de firmă. Sînt negustori şmecheri şi inevitabili – uneori cumpătaţi, alteori histrionici. Ceva mai departe stau alţi privitori, care umplu caiete întregi la fiecare meci. Din ei se compun detaşamentele de scouteri care vor pleca după Cupa Africii în Anglia, Spania sau Olanda, ducînd cu ei veşti despre ultimele tipuri de ciocolată africană de pe piaţă: mijlocaşul din Benin, vîrful din Guineea, stoperul angolez dispus să mănînce jeratic înainte de friptură. Îşi vor nota totul şi se vor mira de absenţa omologilor români. Dacă le-ai spune că respectivii au stat acasă fiindcă au ales soluţia DVD-ului, ar rămîne cu gura căscată. Conservele expirate sînt toxice, iar cele cu fotbal costă obraznic de mult.

În numele tatălui

Ar putea fi povestea classică a unui răsfăţat al soartei, căruia tocmai soarta îi dă în cap. Contra nu e chiar prototipul băiatului bun. Adesea Guriţă dă cu gura şi cîteodată dă şi cu pumnul. A suit pe maşini un poliţist travestit în civil la Timişoara şi, ce să vezi !, a fost condamnat la un an cu suspendare. Fotbaliştii nu mai sînt intangibili. Înainte de asta s-a certat zdravăn cu Ogăraru pe tema postului de la naţională, fiecare l-ar fi vrut pentru sine. S-a crezut sub aripa lui Piţurcă, dar a căzut fără paraşută în momentul în care treburile au mers prost in Spania. Piţurcă n-are rude, are un drum. Mergi pe el, bine, mergi pe lîngă, cu bine! În plus, Cosmin a călcat pe bec cînd a măcănit supărat că n-a fost chemat la petrecerea calificării. A primit îndărăt un mîrîit de avertisment. Ultim avertisment. După cum se vede, lui Contra nu i-a mers prea bine în ultima vreme. Getafe nu-l mai plăcea, naţionala nu-l mai răsfăţa şi, culmea nefericirii, lucrurile s-au agravat acasă. Tatăl său e tare bolnav. Se zice că i-a mers din mai rău în mai rău de cînd fiul a plecat din Timişoara. Pentru Cosmin, cerurile se închid. Aceasta ar putea fi povestea clasică a unui răsfăţat al soartei căruia soarta îi dă la cap. Ar fi exemplul cel rău al unui băiat nu tocmai bun. Dar nu e.

Golul victoriei cu Sevilla e încă un pumn. Dar în celălalt sens. Contra fights bac! A ales să lupte tocmai cînd renunţasem să-l mai credem un Gattuso al României. Luptă fără să mai fie titular. Finala cu Liverpool, cînd a cusut picioarele adversarilor şi a centrat cu precizie de Tomahawk, episoadele Milan şi Atletico sînt ferecate în memoria altui om. Sîmbătă noul Contra în construcţie a intrat în minutul 81 şi a sărit de parcă paradisul îl aştepta la capătul saltului. “Rezerva cu baterii fără moarte”, a scris As. Un cap, un gol. Nu-i mare lucru, chestia asta se întîmplă mai mereu. Dar pentru el e mai mult decît un cap, e un cap de pod pe care să se sprijine într-un moment în care cariera şi sufletul îi stau suspendate. Cîteodată i se pare că a ajuns la capătul drumului, vrea la Timişoara, vrea acasă pentru a fi la căpătiul părintelui, îşi caută finalul. Tocmai însă că viaţa îl îndeamnă să nu se îngroape, după atîtea oportunităţi ratate. Probabil că e rupt între remuşcări şi focul dinăuntru, e rupt dar nu blocat, se mişcă, e viu. Ceva în el refuză demisia. Cel pe care îl urcă acum pe garduri e el însuşi, şi de astfel de oameni e nevoie în grupa monştrilor de la Euro. Contra trebuie să sară mai departe, după mingiile imposibile. În numele tatălui.