December 2007 ↓

Avram şi lumea nouă

Avram Grant dă exemplu Anglia, unde roata nu se opreşte niciodată. A fost odată ca niciodată o echipă pe care o iubeau şi caraliii, şi mardeiaşii de cartier. Firesc, dat fiind că a apărut din mijlocul unei găşti care îşi făcea veacul într-un pub cu nume falnic, “Al soarelui răsare”. Mai spre vremurile noastre, un nene cu păr şi barbă albă (nu, nu era Moş Crăciun) a transformat-o în prima multinaţională de fotbal. Au apărut atunci băieţii cu prenume parfumate ca să schimbe aerul de cartier: Ruud, Gianfranco, Gianluca, ori Dan, dar nu de-al lor, neapărat cu terminaţie de “escu”. Abia în 2003 însă a fost inventat un sufix epocal. Doamne, parcă a trecut o viaţă de atunci! Patru ani, patru ani de olimpiadă a banului, a rîsului şi a plînsului. Patru ani cu nervi neraşi în palton. Patru ani cu un zîmbet în blugi, fals naiv, din înaltul oficialei. Multe s-au schimbat, dar numele-poreclă a rămas. Din acea zi de iunie stropită cu 140 de milioane de sterline şi pînă în vecii vecilor amin, Chelsea se va numi Chelski.

Numele, mereu numele. Iată-l pe ultimul în linia de credit care a transformat halbele în şenile: Avraham Grant. Avram, pe scurt. Nume biblic, figură orecare. Dar feţele ies din anonimat atunci cînd deschid gura. Antrenorul a lăudat fotbalul englez pe motiv că e singurul care nu întrerupe campionatul de Crăciun. Unii ar fi tentaţi să vadă în declaraţia lui un derapaj religionar, o anticruciadă, dar nu, nici vorbă, omul e supărat pînă şi pe propria ţară, Israel, pentru că îşi permite asemenea pauze spirituale. Creştini, evrei, musulmani sau buddhişti, cu toţii avem, după capul acestui căpitan Grant cu busola rătăcită, o obligaţie sfîntă: să stăm mereu cu ochii pe alţii şi deci să nu ne întîlnim niciodată cu noi înşine!

Amicul lui Abramovici militează deci pentru alienarea definitivă a unei lumi deja un pic plecată de acasă. Sigur, nimeni nu-i cere să priceapă spiritul Crăciunului, dar ar fi la mintea oricui că acesta e, prin zona, unul dintre puţinele evenimente care îi fac pînă şi pe băieţii în chiloţi şi crampoane să plîngă fără să îi doară. Chestii ezoterice, aproape cabalistice în ochii celor care dorm în trening. A doua zi, însă, după ce lui Avram i-a ieşit păsărica, echipa borg-ilor s-a împiedicat de mult mai modesta Aston Villa, 4-4 acasă. Egalarea a venit în ultimul minut. Din penalty. Aţi auzit cumva clopoţei, domnule Grant ?

Am fost incontestabili şi exacţi

Am avut ocazia să nu fim prea originali, n-o să ne necăjim şi pentru asta. Ceea ce frapează pe bune în ancheta Gazetei de la sfîrşit de an este caracterul ei incontestabil. Oricît ne displac - sper că nu numai mie - unanimităţile -, există uneori opţiunile categorice, limpezi, în care te regăseşti liniştit. Anul trecut nu fusese aşa: cu Coman şi Marica înaintea lui Dică - preferinţele mele, dar şi ale lui Radu Paraschivescu - nu am biruit. Anul acesta, Mutu şi Piţurcă s-au impus fără mari probleme pentru conştiinţa profesională, “erau mînăstire”, cum numeam pe vremuri, la agenţiile de pariuri, favoriţii detaşaţi. Tot astfel, ordinea următorilor trei fotbalişti, cu nuanţe între Chivu şi Lobonţ pentru locurile 2 şi 3, am văzut-o mai toţi, eu, personal, nimerindu-mă şi cu al cincilea, Torje, în preferinţele domnului Adrian Georgescu, recentul laureat al premiului “Ioan Chirilă”. M-am autofelicitat, bineînţeles. După cum am tresărit vesel constatînd că la antrenori am coincis în privinţa primilor 3, Piţurcă, Dan Petrescu şi Sabău, cu domnul Meme Stoica, ceea ce m-a condus la o concluzie a bunicii mele: la sfîrşit de an, te împaci cu cine vrei şi nu vrei. În fond, dacă nu am avut ocazia să fim prea deştepţi sau prea originali, am fost, prin ordinea finală, exacţi. Nu are rost să ne mai necăjim şi pentru asta.

Dacă aş obiecta ceva este absenţa unui clasament privitor la decepţiile anului fotbalistic, oricît ar fi fost el de dezechilibrat faţă de unul al satisfacţiilor. Poate că, într-adevăr, necazurile au fost prea multe şi prea evidente, cu nume precise: CFR Cluj, Oţelul, Dinamo, Rapid şi Steaua (în ordinea ieşirii de pe scena europeană). Cele 5 echipe fără de primăvară cred că se clasau în topul respectiv pe primul loc în proporţie de sută la sută, aşa cum la satisfacţii, naţionala ar fi fost unica… Prea banal? Prea elementar? Ei şi? Dar trebuia să rămînă pentru posteritate această contraperformanţă dureroasă tocmai în anul cînd naţionala s-a calificat, după o lungă secetă, într-un turneu final european. Nu insist, sîntem prea “bară în bară”….

Prefer să transmit ultima imagine rămasă pe audiovizualul meu la sfîrşit de an, ridicîndu-mi uşurel privirea spre vasta ogradă a lumii. Ce a spus Eric Gerets, antrenorul Marsiliei, un tip mai mult decît năbădăios, pus de obicei direct pe scandal - după ce a încasat un 4-0 de la Liverpool, cu care a zburat din Cupa Campionilor? Ei, ce-a spus? A tăcut. După care a explicat: “Uneori, la cald, e mai bine să taci pentru că după aceea regreţi ce ai zis. N-o să-mi bat băieţii pe umăr, fiindcă s-ar putea să le fac rău”. În aglomeraţia de pe şoselele, parkingurile şi pîrtiile patriei, nădăjduiesc că nimeni n-o să mă-ntrebe ce mi-a venit să montez printre colinde acest citat. În vijelioasa destupare a sticlelor, presimt că, deşi nu ne stă în caracter, vom avea nevoie de o tăcere sănătoasă pînă spre vara lui 2008.

Romeuro 2007

Fie că joacă fotbal, fie că se spetesc pe schele, românii sînt mai buni departe de casă. Un an intermediar, căzut între Mondiale şi Europene, e, deobicei, un an şters sau, mai curînd, o analiză de potenţial. Pe scurt, un an definit de calificări. Iar 2007 a fost bun: ne-am Eurocalificat la ambele capete. În ianuarie am fost selcţionaţi în UE, în toamnă am forţat, destul de convingător, participarea la Euro2008. Palmaresul naţional s-a întărit, statistic şi istoric. Nimeni nu ne mai poate lua cele două calificări din pedigree. Însă ceva sugerează că, după un prim an dezastruos în UE, nu putem spera într-o carieră ilustră la Euro 2008. Paralelismul e plauzibil.

Am pătruns în UE însoţiţi de o fanară exbuerantă. Am presupus un succes rapid şi integral. După 12 luni, ştim că nu e aşa. Imaginea externă e mai tulbure decît înainte, cînd eram în afara UE. Cura de discursuri şi fonduri europene n-a întremat, brusc, aşa cum speram, organismul intern. Infecţia e inteligentă şi absoarbe acum şi fondurile, şi gargara. Cine nu vede aceleaşi procese în fotbal, se va mira prea tîrziu. Astfel, succesul din 2007 ne-a turnat şi mai bine în fundaţia anilor ‘90. Cred , mai departe, că Federaţia şi clanul care o controlează de aproape 20 de ani, vor împiedica respiraţia liberă a fotbalului românesc. Schimbările sînt decorative. Adevărat, 23 August a fost demolat, dar Slavia Praga joacă pe un stadion de 20.000 de locuri. Şi în Cupa UEFA.

Şi mai vizibil e paralelismul ratelor de reuşită. Şi în UE, şi în eurofotbalul românesc, succesul e strict individual şi funcţionează în afara ţării. Fie că joacă fotbal, fie că se spetesc muncind pe schele, românii sînt mult mai buni departe de casă. Mutu şi îngijitoarele românce din spitalele italiene ţin de logica unică a mîinii de lucru, deşi salariul desparte aceste două cazuri după o logică stupidă. Oricum, acasă piaţa muncii rămîne stearpă.

Cea mai amară corespondenţă a legat, în 2007, două feluri de nepăsare extreme şi foarte neeuropene. În viaţa fără minge, măcinarea generaţiilor vechi a continuat, sub privirile elitelor noastre proaspăt europene şi arhi-penale. Tot 2007, a fost anul în care i-am pierdut, după ce-i abadonsaerăm demut, pe Dumitrache şI pe Dobrin. Bătrînii formidabilei generaţii ‘70 se casează, mai departe, în linişte.

Redescoperirea Americii

Fetele handbalului au rătăcit iubirea de minge, singura care ne putea salva. Am rămas cu un gust dulce-amar. Un val imens, ridicat din străfundurile lacrimare pe care le credeam necrozate de rutina searbădă a fotbalului, a făcut fleoşc după trei zile, termenul maxim de valabilitate al unei minuni. Handbalul fetelor a dat cu noi de cer şi de pămînt şi noi ce facem ? Ne ridicăm uşor şifonaţi şi plecăm, senini, mai departe. Senzaţia e că acum o săptămînă e ca şi cum ar fi fost acum o viaţă. A fost odată ca niciodată ? Tocmai că nu. A fost cum a mai fost de cîteva ori şi poate că nu fără rost reluăm sisific acelaşi chin suprem, al eşuării lîngă mal, al primului sub linie, al celui dintîi căruia i se închide uşa în nas. Probabil că nu învăţăm şi atunci destinul ne mai arde una, ca să ne intre bine în cap. Dar capul nostru e în altă parte. E posibil să nu merităm decît această încremenire în proiectul membrelor inferioare, şi atunci o vom lua peste bot de fiecare dată, pînă la sfîrşitul zilelor. Usturimea insuportabilă a premianţilor perdanţilor e din vina acestor fete. Dar fetele sînt, toate, cu tot cu antrenorul şi cu preşedintele lui, şi cu Mariana Tîrcă, adversara lui, în vina noastră. În Franţa, la cea mai mare emoţie a unui an care trebuia să fie al Naţionalei de fotbal, ne-am văzut pe noi jucînd. Şi ce-am văzut ?

Un popor ostenit de prea multe job-uri. Imaginea dureroasă a Valeriei Motogna cu genunchii muiaţi după ce împinsese bolovanul timp de două săptămîni, acolo, şi un an înainte, în atac, în apărare, de serviciu la interviuri şi la oala cu moral. Secvenţele dramatice ale Luminiţei Huţupan plîngînd neînţelegerea de a fi fost răpusă deşi barase cu propriul trup, ca şi comisarul Moldovan, gloanţele ucigaşe. Prea multe gloanţe. Echipa a fost ca un paznic de noapte care adoarme tocmai în mijlocul interviului cel mare pentru o nouă slujbă. Ne ratăm încercînd să nu scăpăm nimic. Belu, omul care a moştenit educaţia performanţei cu biciul, a ajuns să înţeleagă: “Să facem sport de plăcere, şi abia apoi pentru medalii”, e provocarea lui. La Paris, oraşul iubirii, s-a rătăcit la final tocmai dragostea de minge, dragostea de ceea ce faci, unica salvare cînd totul e în picaj. E diferenţa dintre a lua valul şi a fi luat de val. Acum stăm sleiţi, prăbuşiţi, la ţărmul pe care ne-a aruncat. America e drept înainte. O vom descoperi ?

Obsesia jafului fără de precedent

De la Paris la Vaslui şi Piatra Neamţ, am ţinut-o tot într-o hoţie. Un cuvînt scurt şi violent, în trei litere, foarte preţuit în Scrabble, ne-a dominat săptămîna sportivă: jaf! De la Paris la Vaslui şi Piatra-Neamţ, vorba asta ne-a plesnit auzul, fără milă: “Jaf ordinar!”, a repetat de cîteva ori cu o furie nestăpînită dl Tadici, imediat după finala mică de la Bercy, el aducîndu-mi prompt în minte chipul celebrului antrenor Popescu-Colibaşi, aşa-numitul “Tata Pik”, creator, tot în handbalul feminin, al unei naţionale de valoare mondială: “Nu am ştiut niciodată cine mă arbitrează…”, aşa zicea cel mai înţelept dintre toţi oamenii de sport cu care am stat de vorbă în ultima jumătate de secol. Fireşte că e o idee imposibilă, azi… Cum să nu ştii cine te arbitrează? În schimb, nu e imposibil să ai şase goluri avans în ultimele 10 minute, trei în ultimele două, să pierzi şi să dai vina integrală tot pe arbitri!? Da, asta e posibil în mintea domnului Tadici, care am impresia că vrea să ne jefuiască, la rîndul lui, inteligenţa. “Jaf cum nu s-a mai văzut în fotbalul românesc a avut loc şi la Vaslui - aşa a susţinut domnul Turcu, gîtuit de o indignare pe care nu o poţi trata decît întrebîndu-l cît fotbal românesc, cu jafurile aferente, a văzut domnia sa.

Şi a mai fost şi domnul Gheorghe Ştefan, miercuri seară sub Pietricica, cerînd trei penaltyuri pentru Ceahlăul, cînd clar ca gerul nu s-a văzut decît unul refuzat Rapidului la 1-0: “De cînd sînt în fotbal n-am văzut aşa ceva şi am văzut multe la viaţa mea!”. Cei cîţiva care am văzut mai multe decît domnul Ştefan îi putem spune, liniştiţi şi mucaliţi, că noi am prins vremea asta cînd un patron de club e numit chiar aşa: Pinalti! Nu va mai exista vreodată o asemenea poreclă în fotbalul unui neam căruia măcar geniul poreclelor nu i se poate contesta.

Aş minţi dacă aş scrie că obsesia asta a jafurilor fără de precedent, cum nu s-au mai văzut vreodată, mă întristează mai mult decît mă amuză. Nu. Sînt echilibrat: 50-50. Avem de-a face cu o exagerare devenită un şablon de o forţă mai mare decît celălalt: “Toţi arbitrii au dreptul la greşeli umane”. Ţi se rîde în nas: ce greşeli umane, dom’le? Toţi arbitrii sînt hoţi! În asemenea hărmălaie de clişee, primul meu impuls este acela de a-mi feri inteligenţa, exact ca în autobuze, buzunarele. Al doilea - să apăs şi eu pe butoanele mele: Blackburn - Arsenal, în Cupa Ligii engleze, cu 2-0 la pauză pentru Arsenal, cu 2-2 şi, în prelungiri, cu 3-2 pentru un Wenger înnebunit “cum nu l-am văzut vreodată”… Cu mulţi mercenari care jucau toţi englezeşte, cu un arbitru aşa şi aşa, cu bătaie spre final, cu arena plină pe un ger sănătos, dar ce meci! Ce meci! Am jefuit şi eu două ceasuri de frumuseţe.

Capello on ice

Noul antrenor al Angliei îşi propune să umble adînc la igiena mentală a jucătorilor

Aţi văzut vreodată un iceberg parcînd într-o piscină de lux? Dacă nu, aveţi la dispoziţie înregistrarea primei conferinţe de presă a noului antrenor al Angliei, Fabio Capello. Cu tradiţia engleză lenevită pe post de lagună inertă şi Capello închiriat pe post de tiran congelat. Misiunea lui Capello e enormă: să distrugă prin orice mijloace obişnuinţele adunate la naţională de jucătorii de club şi să reanime prin orice mijloace obişnuinţele adunate la club de jucătorii naţionalei. Fabio Capello nu ştie încă o boabă englezeşte, dar cunoaşte patologia fotbalului. E, adică, un disciplinar strict şi un italian şi mai strict. Ambele trăsături se potrivesc tocmai bine cu fotbalul englez, după modelul bisturiului pe abces. Capello a explicat-o într-o italiană familiară oricărui psiholog.

E vorba mai întîi de ideea după care fotbalul englez suferă de boala spaniolă sau invers. Capello a sosit la Londra după o intervenţie de resuscitare a Realului, cu un curs de terapie intensivă de un sezon. Adevărat, Învierea a adus Concedierea, dar aşa se întîmplă mereu: re-simţirea atrage nesimţirea. Recuperaţii au chef de viaţă şi nu vor să mai audă de medici şi mîntuitori. Maladia anglo-spaniolă e, aşa cum a ghicit Capello, un caz de geometrie aberantă, în care paralele se intersectează precis, într-un punct vulnerabil. Şi Anglia, şi Spania au dezvoltat Ligi Imperiale. Şi Anglia, şi Spania subperformează constant la naţională.

A doua remarcă lansată de Capello priveşte igiena mentală. Capello a urmărit dezastrele şnur ale naţionalei engleze în eurocalificări şi a diagnosticat fără ezitare: Anglia nu crede în nimic. Anglia nu ştie pentru ce joacă şi din acest motiv nu ştie să vrea ceva anume. Prin urmare, Capello a decis să inventeze un club setos de joc şi să facă din el noua naţională a Angliei. Aluzia apare într-o declaraţie tipică pentru un iceberg: “Naţionala nu se compune din cei mai buni jucători, ci din acei jucători care pot juca cel mai bine împreună!”. Plus aluzia la rechemarea oştenilor dezamăgiţi. Scholes şi Carragher ar putea reveni. Atît deocamdată despre apariţia icebergului. Urmează un experiment fascinant.

Capello on ice

Aţi văzut vreodată un iceberg parcînd într-o piscină de lux? Dacă nu, aveţi la dispoziţie înregistrarea primei conferinţe de presă a noului antrenor al Angliei, Fabio Capello. Cu tradiţia engleză lenevită pe post de lagună inertă şi Capello închiriat pe post de tiran congelat. Misiunea lui Capello e enormă: să distrugă prin orice mijloace obişnuinţele adunate la naţională de jucătorii de club şi să reanime prin orice mijloace obişnuinţele adunate la club de jucătorii naţionalei. Fabio Capello nu ştie încă o boabă englezeşte, dar cunoaşte patologia fotbalului. E, adică, un disciplinar strict şi un italian şi mai strict. Ambele trăsături se potrivesc tocmai bine cu fotbalul englez, după modelul bisturiului pe abces. Capello a explicat-o într-o italiană familiară oricărui psiholog.

E vorba mai întîi de ideea după care fotbalul englez suferă de boala spaniolă sau invers. Capello a sosit la Londra după o intervenţie de resuscitare a Realului, cu un curs de terapie intensivă de un sezon. Adevărat, Învierea a adus Concedierea, dar aşa se întîmplă mereu: re-simţirea atrage nesimţirea. Recuperaţii au chef de viaţă şi nu vor să mai audă de medici şi mîntuitori. Maladia anglo-spaniolă e, aşa cum a ghicit Capello, un caz de geometrie aberantă, în care paralele se intersectează precis, într-un punct vulnerabil. Şi Anglia, şi Spania au dezvoltat Ligi Imperiale. Şi Anglia, şi Spania subperformează constant la naţională.

A doua remarcă lansată de Capello priveşte igiena mentală. Capello a urmărit dezastrele şnur ale naţionalei engleze în eurocalificări şi a diagnosticat fără ezitare: Anglia nu crede în nimic. Anglia nu ştie pentru ce joacă şi din acest motiv nu ştie să vrea ceva anume. Prin urmare, Capello a decis să inventeze un club setos de joc şi să facă din el noua naţională a Angliei. Aluzia apare într-o declaraţie tipică pentru un iceberg: “Naţionala nu se compune din cei mai buni jucători, ci din acei jucători care pot juca cel mai bine împreună!”. Plus aluzia la rechemarea oştenilor dezamăgiţi. Scholes şi Carragher ar putea reveni. Atît deocamdată despre apariţia icebergului. Urmează un experiment fascinant.

Nu se pricep la fotbalişti!

Cînd oamenii se îmbogăţesc, banii îi fac să ocolească adevărurile incomode. Thereau e un fotbalist de mîna a doua, despre care s-a vorbit de bine în mod exagerat şi care a avut inspiraţia să plece înainte de a fi dat afară. Faptul că n-a fost alungat de Gigi Becali a fost considerat un atu profesional. În cazul lui Thereau e valabilă zicala: în ţara orbilor, cel cu un ochi e împărat.

Plecat pe un fond de conflict amînat, Thereau e căutat între coarne ca o soluţie de avarie. Trecînd anul, jucătorul care n-a convins în Belgia beneficiază de ceea ce s-ar putea numi optimismul de panică. În Belgia, Thereau n-a convins deoarece stagiul lui la Steaua în loc să-l ducă în sus, l-a declasat, i-a inoculat ceva din ifosele vedetelor de un sezon, ale rataţilor de elită ai Stelei, l-a românizat în sensul cel mai detestabil al cuvîntului. Faptul că Thereau e solicitat de noii sfetnici de taină ai patronului, Adrian Ilie şi Argăseală, dovedeşte încă o dată că una e priceperea la fotbal şi alta priceperea la fotbalişti.

Toţi jucătorii înregimentaţi cu toptanul la Dinamo şi la Steaua probează o ierarhie greşită a criteriilor în selecţie. Au avut prioritate îngîmfarea tipic bucureşteană, entuziasmul festiv, gălăgia publicitară, minţirea de sine de la sfîrşitul campionatului trecut, calculul negustoresc, iar ce nu a contat deloc sau aproape deloc a fost potenţialul real al sportivului. La noi, după un gol dat de un terminat ca Neaga se cotcodăceşte de parcă atacantul a ouat o planetă, nu un ou. Thereau a fost providenţial cît timp a ţinut norocul Stelei. Cum s-a intrat în zodia celor şapte vaci slabe şi ar fi fost nevoie de o psihologie de luptători, preabineplătiţii Stelei şi ai lui Dinamo deopotrivă s-au mulţumit cu jignirile şi cu trecerea timpului, doar ca să ia banul.

Noi, gazetarii, ne permitem să avem păreri pe banii altora, ceea ce nu-i tocmai corect. Dar cînd nişte oameni de fotbal ne arată cu degetul, sancţionîndu-ne pasămite pentru neprofesionalism, ne luăm libertatea s-o spunem: aruncă aiurea cu banii fiindcă n-au pricepere la oameni. Văd doar ce le convine pe moment. Banii îi fac să ocolească adevărurile incomode. Altfel spus, se poartă ca nişte amatori nimeriţi pe scaune de profesionişti. Au ei treabă cu fotbalul şi cu performanţa veritabilă cît am eu cu negoţul de terenuri din extravilan.

Happy and Glorious

Fotbalul mai oferă o poveste despre capcanele gloriei. Football Association s-a decis şi a încredinţat naţionala Angliei lui Fabio Capello. Antrenor vestit, palmares stufos. Totuşi, după cum se obişnuieşte la evenimentele simandicoase din saloanele fotbalului englez, înaintea numirii n-au existat doar aprobări încîntate, ci şi cîrcoteli. Cîţiva oameni deprinşi să vorbească în surdină au spus că noul venit e năzuros, vorbeşte prost engleza, nu se pricepe la resuscitări şi e doar antrenor, cînd ceea ce-i trebuie de fapt Angliei e un manager. Numele evocate cu inutile păreri de rău la ungerea lui Capello au fost Mourinho (”S-a rodat aici şi ştie tot), Scolari (Are un proiect, nu doar planuri de umplere a contului”) şi Klinsmann (”Vorbeşte engleza perfect, e tînăr, deştept, a jucat în Anglia şi cunoaşte miza tinereţii”). Pînă la urmă, FA a aşternut contractul în faţa lui Don Fabio, smulgîndu-i, odată cu declaraţiile de conjunctură, o mărturisire lirică: “Acesta va fi ultimul meu angajament”.

Ce i se cere lui Fabio Capello, în schimbul a şase milioane de lire sterline pe an? Să ridice naţionala Angliei la nivelul imnului. Să o facă “happy and glorious”. Lucru ameţitor ca provocare, dar greu de realizat. Căci naţionala Angliei e persecutată sistematic de cluburile din Premiership şi de detenta lor internaţională. Fascinaţia pentru zonele cu fotbalişti ieftini şi flămînzi a fost perna care a sufocat rezervorul de talente interne. Walcott şi alţi cîţiva sînt doar excepţiile unui fotbal care strînge laolaltă togolezi, mexicani, bieloruşi, ivorieni sau chinezi uşor de cumpărat. Înfiaţi rapid şi puşi să joace fără vorbărie, aceştia ocupă locurile rîvnite de aspiranţi indigeni tot mai sfioşi şi mai rari. Cvartetul dictatorial din Premiership - Manchester, Chelsea, Arsenal şi Liverpool - privilegiază de ani buni internaţionalismul rentabil, fără mustrări de conştiinţă pentru viitorul naţionalei. Sînt rare meciurile în care Arsenal, de pildă, are mai mult de un englez pe teren. Dacă adăugăm cotarea la bursă a marilor cluburi şi căruţele de bani deşertate din drepturile TV şi publicitate, lucrurile arată şi mai primejdios pentru naţională.

Aşa arată capcana în care a căzut pe semnătură Fabio Capello. Sigur, se poate spune că, după peisajul deşertic în care a nimerit Anglia sub Steve McLaren, oricine ar fi fost bine-venit. Aşa o fi, dar există temerea că aducerea lui Capello a fost doar un balet de faţadă. O mutare în urma căreia FA să se poată spăla pe mîini. “Ce mai vreţi, am adus un performer prin excelenţă. Mai mult nu se putea.” Singurul aspect încă nelămurit e dacă FA e conştientă de propria inadecvare. Căci ea a înlocuit un om şi aşteaptă reformarea unui sistem. Numai că o atare acrobaţie e imposibilă. Naţionala Angliei nu poate renaşte în absenţa unor cluburi care s-o aprovizioneze sistematic cu jucători valoroşi. Oricît s-ar strădui Capello să înveţe engleza, să repete “God Save the Queen” şi să insiste pe “happy and glorious”.

Înapoi la ale noastre

Pentru fetele lui Tadici nu există decît ori foarte sus, ori foarte jos. Naţionala de handbal fete e ca o poveste de Jules Verne, te poate purta în balon 5 săptămîni (ori două, după caz) sau te poate lua cu ea într-o călătorie către centrul Pămîntului. Sus sau jos nu există, doar foarte sus ori foarte jos. În sumă, n-ai timp să te plictiseşti, e ca în montagne-russe, iertată fie-mi trimiterea dureroasă.

Altfel, există în frumoasa şi adormita noastră ţărişoară o mulţime de sporturi, ori de alte îndeletniciri, care îşi refuză istoric dreptul de a greşi din motivul foarte simplu că nu există. Singurul lucru pe care îl fac este să găsească scuzele de a nu face nimic. Atît. Refuz sincer să vînd aceste cuvinte ca o contrapondere la prăbuşirea tăcută din semifinala mondială cu Rusia, un meci de spus şi respus asemenea poveştilor de speriat copiii zănatici.

A fost o demisie colectivă care ne pune în faţa demonilor seculari, aceia care ne fură personalitatea de îndată ce sîntem aproape de a construi ceva memorabil. Privind înapoi fără mînie, dar şi fără orbire, descoperim că la fiecare victorie din Franţa ne-a salvat, esenţialmente, cîte cineva, adică o individualitate, şi nu ceva, cum ar fi o stare de spirit generală, o tactică a spaţiului comun, o renaştere colectivă. Ca tot, ne destrămăm către foarte bine ca să ne reînfiinţăm reajunşi înapoi la foarte rău. Un defect structural. Dar nu handbalul a inventat această anomalie.

Handbalul trage de zeci de ani ponoasele ciorbei primordiale din care s-a născut. Jucătoarele se bat, fără să o ştie, cu lespedea naţională. Cînd o ridică, e graţie unor eforturi supraomeneşti care provoacă lacrimile compatrioţilor. Cînd cedează, greutatea imensă le striveşte şi cheamă un sentiment vecin cu mila. Handbalul, ca orice e românesc, poartă semnele genetice ale neamului.

Or, cei care nu se resemnează, care se luptă să învingă fatalitatea, exact asta oferă: lacrimi şi nervi. Asemenea oameni deranjează, curentează. Au, evident, o mulţime de vini, de la Tadici, care se pierde cîteodată printre cuvinte pentru ca alteori să le găsească exact pe cele mai dure, pînă la jucătoare, care sînt capabile de greşeli de gîgă. Dar au măcar un merit: se bat cu demonul din ei. Aşa cum ştiu, aşa cum pot, cu vorbe deplasate şi durităţi gratuite, cu gafe incredibile şi rătăciri exasperante.

Entuziamul pe care îl atrag şi ciuda acră pe care ne-o servesc sînt absolut reale, fac parte dintr-o viaţă pe care mulţi n-o cunosc. Ceva autentic se petrece. OK, am ratat Everestul, dar nu trebuie să rătăcim calea de întoarcere, ar fi cea mai stupidă moarte. Ca ele, fetele, să se schimbe într-o bună zi, trebuie să ne schimbăm şi noi. E greu, ştiu, ne stă veninul pe limbă. Dar haideţi, după aceste emoţii teribile, după ce am fost duşi prin toate stările, să ne întoarcem, cu un zîmbet, la ale noastre. Altele, credeţi-mă, n-avem.