November 2007 ↓

La mijlocul saptaminii americanul s-a simtit ca un copil caruia i s-a furat jucaria. Marele meci din National Football League dintre Dallas Cowboys si Green Bay Packers care urma sa ne dea o idee cine va reprezenta NFC in Super Bowl (probabil contra lui New England Patriots) n-a putut fi vazut decit de unul din trei americani. Meciul – cistigat de Dallas, 37-27 - a fost transmis de NFL Network, canalul ligii, care nu se “prinde” decit in 38 de milioane din cele 113 locuinte americane cu televizor. De ce? Pentru ca de cind si-a lansat canalul NFL se razboieste cu marii operatori de cablu TV (Time Warner Cable, Comcast, Charter), care refuza sa preia NFL Network la pretul cerut de liga (400 milioane de dolari pe an) si in conditiile cerute de liga: NFL Network sa faca parte din grila de baza a abonamentului, adica sa nu fie un canal pentru care platesti extra, sau parte dintr-un “pachet sportiv” (pentru care platesti extra.)

Ascultind argumentele si incercind sa afli cine are dreptate iti dai seama ca ai de ales intre Hitler si Stalin. De-o parte NFL, un imperiu cum n-a mai fost in istoria sportului – 32 de echipe valorind in medie 967 de milioane de dolari si in total 30 de miliarde – detinatorul unui produs dupa care natia e nebuna, pentru ca probabil se regaseste in acest joc violent, cutezator, rapid, structurat, un produs devenit noul joc national (America’s Game), o vaca cu un uger nesecat. Iar NFL mulge cam 6 miliarde de dolari pe an, inclusiv aproape 4 miliarde de la toate canalele traditionale (CBS, NBC, FOX), satelit (DirectTV) sau cablu (ESPN). Mai mult, NFL are clauze speciale in contracte care ii permit sa controleze televizarea cum nici o alta entitate sportiva (inclusiv CIO si FIFA) nu o poate face.

Si tot n-a fost de-ajuns. Anul trecut, cind s-au semnat ultimele contracte TV, NFL a anuntat ca in fiecare sezon va tine de-o parte 8 meciuri, care vor fi televizate doar de NFL Network, canalul propriu care in primii doi ani transmisese filme vechi, interviuri, comentarii si statistici. Facind socoteala cite locuinte au cablu TV, NFL a anuntat marii operatori de cablu ca fericirea de a avea NFL Network in programul de baza reprezinta o crestere de 70-80 de centi de abonat pe luna.

“Hotie pe fata!” a strigat Time Warner Cable, care ar fi trebuit sa plateasca 100 de milioane intrucit are cam 14 milioane de abonati. E greu insa sa vezi o victima in TWC, una din monetariile celui mai mare conglomerat media din lume, Time Warner (AOL, HBO, Time Inc., Turner Broadcasting, Warner Bros., etc.), care invirte 50 de miliarde de dolari anual, iar explicatiile refuzului, ca NFL Network e un canal nou, fara audienta, iar punerea lui in grila de baza ar insemna ca toti abonatii TWC, inclusiv cei neinteresati in sport, sa absorbe scumpirea, sint ridicole. NFL Network nu a avut audienta pentru ca pina acum nu a transmis meciuri. Iar in afara de American Idol, nimic nu e mai privit la TV decit fotbalul american.

TWC stie ca NFL isi poate permite sa-si intinda plapuma dincolo de limita decentei, ca poate fi oricit de lacoma, atita vreme cit americanul vrea fotbal (american). Pentru ca el insusi e un capcaun care inghite tot, Time Warner va incerca sa-si traga o felie din tort sau, cum spune americanul “to get a piece of the action,” (sa fie partas la afacere), iar NFL e un tort imens comparat cu firimiturile numite The Golf Channel sau Versus (NHL, Turul Frantei, pescuit) ale fratelui-in-cablu Comcast (25 milioane de abonati). Pina la urma cred ca “cablistii” vor juca cum le cinta NFL, pentru ca daca ce s-a intimplat joi la Dallas se va intimpla din nou la 29 decembrie, cind New England Patriots va juca cu New York Giants incercind sa incheie un sezon perfect, trei milioane de americani vor trece imediat la satelit, lasind TWC cu Nickelodeon, FamilyNet, Lifetime, Oxygen si alte 70-80 de canale care ar putea sa dispara fara ca nimeni sa bage de seama.

În două provocări nu trebuie să intrăm azi, decît dacă vrem cu orice chip să fim stupizi. Prima: să discutăm pe larg, pro şi contra, cît de bine, rău am căzut la Mondialele din 2010, adică peste 3 (trei!) ani, cînd noi nu ştim cu cine vom da şi ce vom face la anul, la Europene… Pe ce lume ne găsim? Ce-i în mintea noastră? Sper ca de duminică să ne concentrăm pe vrabia din mînă. A doua: să ne batem capul cu ultimele declaraţii ale unuia despre care ştim - chiar din gura lui, într-un moment de stranie luciditate - că minte atunci cînd nu glumeşte şi glumeşte cînd nu minte. Nu văd vreun rost să-l plîng pentru că marţi spre miercuri a trăit “cea mai neagră noapte din viaţa lui”. Glumă sau minciună, îl priveşte. La cîte nopţi negre ne-a oferit demagogia lui, nu-i deloc o răutăciune să scriu că nu-mi pasă.

În fond - pentru a rămîne strict la fotbalul nostru - ceea ce i s-a întîmplat Stelei e regretabil, dar nu enigmatic; e unanim acceptat că prima repriză a fost cea mai bună din actualul sezon, cu o precizare obligatorie: în faţa cui? A unor cehi care altceva decît un pressing normal nu ştiau; a unor cehi calitativ peste bieloruşii şi polonezii cu care Steaua s-a chinuit pînă a dat cu ochii de Arsenal şi Sevilla. Singura problemă era aceea dacă în repriza a doua se puteau menţine ritmul şi viteza mulţumită cărora se putea ajunge - vorba cehilor! - la 3-0 pînă la pauză. Nu, nu s-au menţinut. Asta-i tot.

Desigur, se poate vorbi de oboseală, ipoteză valabilă pentru jucătorul român, dar nu prea europeană, dacă ne gîndim la cîte meciuri joacă săptămînal măcar cei din grupa noastră. Nu există milă şi “înţelegere” în Europa fiindcă te găseşte obosit. Asta ţine doar în liga lui Mitică. Dacă te prinde obosit europeanul serios, fie el ceh, se dă cică “şmecher” şi marchează nemilos, dar impecabil, pe lîngă Goian, “unul din primii cinci stoperi ai omenirii”, cum se emisese la Bucureşti. Degeaba îi spui că erai după un meci penibil cu Pandurii şi după un derby cu Dinamo. Nu-i de ajuns să baţi un Dinamo inexistent ca să emiţi pretenţii în Europa. O asemenea performanţă nu emoţionează nici pînă la Praga.

O, se mai poate vorbi şi de ghinion, dar în acest domeniu există un român care, probabil, nu are egal în Europa: Mircea Lucescu. Ceea ce a păţit la Glasgow, tot în ultimele secunde, ca şi la Doneţk cu Sevilla - şi astea-s doar ultimele nenorociri majore - nu merită decît titlul dat ieri în Gazetă: “Oribil!”. Sincer vorbind, în imediat, ce va face Şahtiorul lui Mircea cu Benfica la 4 decembrie mă interesează ceva mai mult decît următoarele 5-6 etape din războiul româno-român dintre Bucureşti şi Cluj. În planificările angoaselor mele, am şi eu unele drepturi de european din est.

(cu cărare pe dreapta în cîrlig croat)

Naţionala Angliei e o instituţie de care jucătorii mari nu ştiu cum să se ferească. Există opinia atee după care Anglia se va ciocni iar de Croaţia din pură întîmplare. Evident că nu e aşa. Anglia s-a ales cu Croaţia după Croaţia pentru a dovedi: dacă a înţeles sau nu ce dereglare a adus fotbalul pe care l-a inventat, cît costă cu adevărat banii care distrug o naţională şi alte chestiuni etice foarte puţin la modă.

La data la care Anglia a reuşit să se facă de rîs într-o grupă în care aceeaşi umilinţă a fost rîvnită şi pierdută de Rusia, faptele sînt clare. Asta nu înseamnă că englezii vor fi logici. Profitul şi consecvenţa sînt două superstiţii locale.

Povestea autoanihilării fotbalului englez a început cu cele mai bune intenţii: privatizarea cluburilor şi liberalizarea pieţei TV. Logodna a produs un dezastru care seamănă şi azi, din profil, cu o revoluţie. Cluburile au produs bani din drepturile de transmisie TV. Banii au ridicat salariile. Un Neyca McNimeni din liga a treia cîştigă suficient pentru a se descurca decent tot restul vieţii. Un Superneyca din Premiership cîştigă suficient pentru ca toţi copiii lui să se descurce princiar, în situaţia oarecum neaşteptată în care ar fi siliţi să trăiască pînă spre sfîrşitul lui 3006.

Salariile au făcut posibil orice import. De la Arsenal, care nu mai serveşte nimic local, cu excepţia Rolls-urilor, pînă la talpa ligii a patra, toată lumea e pe graniţă, unde se varsă coletele cu jucători: magi sudamericani, staruri spaniole, generaţii de francezi, aventurieri polonezi, chinezi invizibili. Centrele de juniori ale numitelor cluburi produc un rumeguş inutil, care e folosit ca rest la tranzacţiile mari. Afacerea merge. La anul, cînd va retrograda, Derby County se va alege cu 70 de milioane de euro, drepturi de participare şi televizare în Premiership. Bani cu care va cumpăra o etnie, două, pentru a pregăti promovarea.

Efectele: jucătorii englezi de calibru s-au rărit, urmînd curba de dispriţie a păstrăvului de Tamisa, cu cărare pe dreapta. În al doilea rînd, cele cîteva exemplare semnalate în Anglia nu înţeleg de ce trebuie să se obosească la o naţională care le poate da cel mult accidentarea dinaintea următorului meci de Liga Campionilor. Şi gata.

Titular la Rapid, Bădoi îşi distruge cariera ca rezervă. Dacă te întrebi de ce au fost aduşi Vîtcă, Bădoi, Bicfalvi, Zaharia sau Golanski la Steaua, se impun mai multe răspunsuri, şi toate pornind de la banii lui Becali: ca să pară belşug, ca să nu-i ia alţii, din fudulie, din nepricepere, la ordin, ca să dea bine la imagine, la vreme de nervi şi de panică… Foarte buni ori extrem de utili la echipele de la care au fost cumpăraţi, fotbaliştii număraţi mai sus, dar şi Surdu, Cristocea şi Croitoru într-un regim asemănător sînt folosiţi puţin, pe alte posturi decît pe acelea care le-au făcut numele, iar cînd nu sînt trataţi ca nişte mediocri care n-au faţă de Steaua, sînt pomeniţi cu grămada. Nu mai sînt socotiţi indivizi, ci lot. O altă categorie sînt străinii cumpăraţi de Stoica din motive numai de el ştiute şi care foarte probabil nu vor deveni publice niciodată. Dar şi aceştia pentru că patronul, ca să se dea democrat şi generos, ori nu s-a uitat la ce cumpără, ori nu s-a priceput la cumpărat. Una e să faci afaceri bune cu terenuri şi alta să mergi la sigur la psihologii.

Cumpăraţi cu mare tam-tam cu onorurile şi cu onorariile cuvenite unor jucători pe care cluburile lor n-au ştiut să-i aprecieze, fotbaliştii din stoc îşi irosesc tinereţile şi talentul pentru nişte bani care nu duc nicăieri. Cînd vor fi lepădaţi de Steaua, vor trebui s-o ia de la capăt, însă cu tinicheaua de coadă că n-au fost nici ceea ce trebuiau să fie, nici ce păreau a fi. Despre ei, la Steaua se vorbeşte ca despre nişte oameni care au înşelat încrederea clubului şi a investitorului, cînd de fapt au fost înşelaţi. Cazul cel mai şocant e Bădoi.

Între Nicoliţă şi Bădoi, asemănările sînt mai multe şi mai semnificative ca deosebirile. Cea mai importantă asemănare e la constanţă. Dacă nu joacă, i-ai terminat. I-ai lovit în ce au ei mai durabil, în dîrzenie. În structura sufletească. Nicoliţă şi Bădoi sînt mecanisme speciale care, scoase din priză nu se odihnesc, ci se deteriorează. Nu ştiu ce gîndesc ceilalţi fotbalişti aduşi parcă spre a li se repeta tot timpul că n-au valoare de Steaua, dar nu-i nevoie de mai mult ca să distrugi nişte psihologii.

Nu numai Hagi a fost în permanenţă jignit. Omul care face performanţă e jignit mai rău prin faptă, decît prin vorbă. Scos cu toate promisiunile de elită din lumea lui poloneză şi ţinut pe tuşe ca un neica nimeni, căruia nu i se cuvin explicaţii, Golanski a irosit în România tot ce a dobîndit în Polonia. Steaua merge prost pentru că la Steaua există de toate, dar nu şi respect pentru individ.

Avînd domnul Becali acces la cele religioase, poate dă Dumnezeu să observe ceea ce noi, oamenii cu bani mai puţini am înţeles de mult şi prin forţe proprii, nu prin ajutor duhovnicesc şi anume că fotbaliştii sînt tot oameni, nu proprietăţi, al căror preţ trebuie speculat, că de aia sînt proprietăţi.

Îmi permit să spun că am nimerit într-o grupă frumoasă

Tragerea la sorţi de la Durban a deschis evantaiul gîndurilor. S-a dezbătut, s-a oftat, s-a înjurat, s-a evocat înfrîngerea de la Sofia, s-a dat vina pe ghinion şi pe mîna lui Abedi Pele. O privire asupra primelor comentarii arată că grupa a şaptea e grea, chiar îngrozitor de grea, tare, chiar foarte tare, dată naibii, nasoală, dură, trăsnet. (Nu s-a vorbit despre esenţa pitagoreică a cifrei 7, după cum nu s-a explicat de ce grupa Portugaliei, Suediei şi Danemarcei ar fi mai cumsecade.) Regretul tardiv, delicatesă omenească în general şi românească în particular, a împănat discursul multora dintre cei invitaţi să se pronunţe. Am aflat ceea ce ştiam deja: că trecem pe lîngă sensul proverbelor şi că ne pricepem să rîdem penultimii. Totuşi, după atîtea reacţii şi păreri, cred că mai e loc pentru una. Lîngă atîtea epitete rostite cu îngrijorare sau obidă, mai poate să încapă unul trecut cu vederea, vag caraghios în simplitatea lui rotundă.

Iată de ce îmi permit să spun că am nimerit într-o grupă frumoasă. Da, chiar aşa, frumoasă. Avem de toate în grupa a şaptea: echipe care se pretează glumelor aerogeografice («în Feroe e mai greu să aterizezi decît să joci»), navetişti pe un traseu abrupt (Austria, cap de serie la Euro 2008, stă pe ciuci în penultima serie valorică la mondiale), pariuri fonetice (Lituania snopurilor de «-vicius» şi «uskas»), plus doi adversari care vin însoţiţi de un alai de rezultate, amintiri, prejudecăţi, complexe, păţanii şi vedete. Nu spun că e simplu - aş fi ipocrit sau nerealist - dar spun că e frumos, cu tot ce se aşază în orizontul acestui cuvînt pe care lumea a început să-l folosească doar cînd intră în criză de termeni. De ce e frumos? Din mai multe motive. În primul rînd, avem o grupă cu echipe care joacă şi te lasă să joci. Nici Franţa, nici Serbia nu sacrifică fotbalul pe altarul rezultatului. În al doilea, nici una dintre candidatele la calificare nu străluceşte prin constanţă. Serbia, cel puţin, pare forma sistematizată a capriciului, demnă urmaşă a unei echipe care pe vremuri putea să bată marţi Brazilia în Recife şi să piardă joi cu Botswana la Novi Sad.

Şi ar mai fi un motiv. De toate vecinele de grupă ne leagă amintiri greu de şters. Ţin minte ca ieri debutul lui Susic din 1977 şi cele trei ţipuri cu otravă deşertate pe gîtul lui Ţeţe Moraru. Revăd dubla cu Austria din 1986-87: un 4-0 aspru la Bucureşti şi un 0-0 dureros la Viena, cu ai noştri ratînd pînă în ultima clipă şi cu Belo luînd roşu fiindca l-a aplaudat pe Lo Bello. Nu pot să uit tensiunea din meciurile cu Franţa lui Zidane, Desailly, Deschamps şi Djorkaeff, după cum îmi vine şi azi să-i strig lui Stelea să nu iasă la Dugarry. Adaug paradele lui Stauce din jocurile noastre cu Lituania, adaug căciuliţa ca un prezervativ cranian a unui portar din Feroe supliciat de ai noştri la Bucureşti într-un 7-0 neted ca un peşte oceanic şi mai spun o dată: avem parte de o grupă frumoasă.

Sîntem ca într-un film cu cow-boy new age: ei sînt încătuşaţi dar noi stăm de fapt cu mîinile ridicate deasupra capului. Televizorul e o uriaşă ţeavă de pistol a unui super-poliţist de genul celui visat de toţi, tipul dur care îi ucide pe răufăcători (adică pe noi) chiar dacă aceştia, şmecheri, încearcă să se predea în ultima clipă ca să scape de teribila pedeapsă. Un zîmbet cinic şi… prraungh !, creierii pe perete. Apoi camera se depărteaza descoperind întreaga scenă în greaţa generală. Bine făcuţi în sînge, iată cum ne simţim după agitaţia de la Steaua-Dinamo. “Filmaţi-ne ! Deţinem rolul principal!”, aşa scria pe banner-ul supremului cinism. Sub-oamenii au înţeles perfect mesajul României moderne : cine nu e la televizor nu există ! Trăim virtual cu victime cît se poate de reale. După a n-a troglodeală care a făcut ca un meci rupt din istorie să se oprească de trei ori nu există decît o concluzie: trăim o conspiraţie. Altfel nu se explică în ce fel oamenii normali sînt controlaţi la sînge de jandarmi, eventual bătuţi de huligani, în vreme ce energumenii pot pătrunde cu zeci de torţe şi fumigene. E o enigmă mai mare decît cea a Atlantidei. Or, dacă nu e o conspiraţie în sensul cabalistic, e cel puţin o alta : a prostiei. Nu ştiu dacă avem terorişti, cum spunea Dragomir, dar e cert că trăim o teroare. Şi nu există amestec mai exploziv decît cel de la întîlnirea dintre răi şi proşti.

Multă vreme a fost ceaţă, naturală şi artificială, pe teren. Nu-i bai, că mare lucru n-a fost de văzut! Între două echipe doborîte de propriul management, a cîştigat, vorba eternului clişeu, cea care şi-a dorit mai mult victoria. Asta în accepţiunea în care cealaltă şi-ar fi dorit cîtuşi de puţin victoria. Neaga, Dică, Lăcătuş au avut ceva de demonstrat şi au împins soarta orbeşte pînă cînd mingea a intrat, plictisită de atîtea insistenţe, în poartă. Cam asta a rămas din obosita şi tîmpita expresie “marele derby”. Un meci ca un epitaf pentru Zenga, cel care s-a agăţat de bancă pînă cînd, ameţiţi, acţionarii au dat-o în bîlbe, ba că rămîne, ba că pleacă, ba c-o fi la marginea pădurii. Clar e că nimeni nu-i va purta veşnică amintire italianului, trecerea lui a fost ca o boare, multă vorbire din colţul gurii şi mai nimic în iarbă, de unde mereu vine cîte un zîmbet. Nu, Zenga va persista în memorie cu păr pe cap şi stelist. După meciul de ieri, ce ieşire mai bună din scenă ?

Se cuvine semnalat un fenomen fara precedent in sportul american: New England Patriots a bagat spaima nu numai in adversarele din National Football League ci si in casele de pariuri ale marilor hoteluri din Las Vegas. Patriotii au cistigat 10 meciuri la rind, zdrobindu-si adversarii la scoruri rar intilnite in NFL. In afara unui 24-20 la Indianapolis contra campionilor in exercitiu Colts, Tom Brady & Co. au cistigat celelalte meciuri la scoruri astronomice (52-7 cu Washington Redskins; 56-10 cu Buffalo Bills), aducind in discutie nu numai posibilitatea unui sezon perfect – doar Miami Dolphins a mai avut unul, in 1972 – ci si pe aceea de a deveni o echipa indezirabila la  marele case de pariuri din Las Vegas, care pierd bani pentru ca nu reusesc sa gaseasca clienti care sa parieze contra Patriotilor. Continue reading →

Iată o idee mult mai mobilizatoare azi decît gîndul la o grupă fericită. Susceptibil cum îl ştiu, sper totuşi ca Piţurcă să nu se încrunte cînd va citi această felicitare din partea mea. Îl felicit, cu entuziasm, fără umbră de ironie, pentru cea mai înţeleaptă vorbă rostită de dînsul imediat după meciul izbăvitor cu Albania: “Să mergem să ne destrăbălăm!”. Iată ce trebuia spus. Că nu mă aşteptam să o aud din gura lui, nu are importanţă. Greşeam sau nu, ani de zile l-am privit pe Piţurcă ca pe un antrenor serios, dar lipsit de humor. Cred că această calitate - humorul, buna dispoziţie - este esenţială în orice sport şi cu atît mai mult în această fericită belea numită fotbal. Mi se poate răspunde că, dimpotrivă, e un fleac de defect… Nu are rost să ne luăm de cap şi pentru asta.

O chemare la chef mi se pare azi o idee mult mai mobilizatoare decît gîndul la o finală sau la o grupă fericită în care să ne fie uşor. Cît de uşor? Toate grupele sînt grele de probleme pentru absolut toate echipele; nu mi se pare deloc lejeră nici măcar grupa lui Ionuţ Iordache, de ieri, din Gazetă, cu Austria, Suedia şi Turcia. Cu tot humorul necesar, ne va fi cumplit. Un gust a ce ne aşteaptă - fără a intra în panică, se cuvine spus pentru a respecta greşelile - l-am avut deja miercuri cu acel abracadabrant meci dintre Anglia şi Croaţia. De ce se omorau croaţii pe deplin calificaţi? Din orgoliu? De unde atîta metafizică? De ce nu au avut orgoliu metafizic sîmbătă, cu Macedonia? Dacă era numai fizică - fizica banilor şi maşinilor din Rusia? Se acceptă, la nivel european, becalizarea stimulentelor? Bravo nouă, iar sîntem exemplari… Şi englezii? Cînd au mai jucat aşa de nătîng? Niciodată nu am văzut în ochii lui Lampard şi Gerrard atîta tristeţe a neputinţei. Să fi ajuns şi ei la concluziile lui TRU? Nu-mi place povestea drobului de sare, dar dacă tot sîntem veseli, mă încearcă o idee: Vom putea trage vreodată timp de 90 de minute în ritmul de pe Wembley? Vi se pare că sînt prea destrăbălat dacă mă întreb de pe acum - în plină reconciliere - dacă vom reuşi, indiferent în ce grupă, să răsturnăm un scor nefavorabil? Şi asta vi se pare un fleac?

Bun, gata - turnaţi-mi un pahar ca să toastez cum ştiu, în pofida oricărui diabet: ferice de antrenorul care poate spune băieţilor săi: “Hai la un chef!”. Aşa să rămînă vorba şi după Europene.

Steven Gerrard denunţă numărul exagerat de străini din Premiership. Sîmbăta trecută, Israel şi Rusia au calificat împreună Anglia. Criza naţionalei engleze coincide perfect cu o calificare care umileşte. După o Cupă Mondială jenantă, englezii vor bifa aproape sigur un Euro anonim. Toată lumea contează pe asta. Nimeni nu-şi mai face iluzii. Mediocritatea naţionalei Angliei a devenit un element fix, iar cazul e cu atît mai interesant şi irezolvabil cu cît suspecţii sînt cunoscuţi şi intangibili: cluburile.

Foarte multă lume e pregătită în Anglia pragmatică şi anti-sentimentală să asiste la degradarea naţionalei cu indiferenţa rezervată unui club marginal. Nimeni nu-i va simţi lipsa. The Big Four joacă un fotbal incandescent şi circulă săptămînal pe reţelele care transmit contra cost Liga Campionilor. Abia săptămîna trecută, Steven Gerrard a îndrăznit să spună ce n-au curajul să spună colegii săi multimilionari din Premiership: naţionala e victima cluburilor. Gerrard a cerut cote: maximum patru străini în teren. Şi are dreptate. Arsenal, Chelsea, Liverpool şi Manchester United tind să atingă sau au atins statutul de echipe străine. Arsenal e mereu selecţionata ultimului campionat mondial de tineret. Derby, cea mai engleză echipă a campionatului, plăteşte neconcordanţa pe ultimul loc.

Problema propunerilor lui Gerrard nu e lipsită de sens. Lucrurile sînt evidente. Cluburile importă în neştire. Importurile rentează pentru că fac spectacol, audienţă şi miliarde de lire în drepturi de televizare, care produc mai departe salarii de 20.000 de lire pe zi, care atrag orice jucător din lume şi ciclul continuă. Naşterea jucătorilor englezi nu e interzisă, dar a devenit în mare parte inutilă. În plus, englezii cu valoare o protejează atent de meciurile naţionalei. Fidelitatea faţă de club bate onoarea de a evolua la naţională şi, de altfel, în jur tot mai puţine lucruri vorbesc sau amintesc despre identitate şi naţiune.

De aici, anemia contină a naţionalei Angliei. Şi tot de aici singura problemă pentru Gerrard: primul adversar al declaraţiilor sale va fi Liverpool. Nu locul din care Gerrard a învăţat ceva despre etică şi onoare, ci clubul.

Trebuia să învingem la Sofia, oricît de mult ne-ar fi costat victoria. În toate comentariile la meciul cu bulgarii, motivele pentru care l-am pierdut au părut mai pline de substanţă, decît motivele pentru care trebuia neapărat să învingem. Iar cînd au fost pomenite şi motivele pentru care trebuia musai să cîştigăm, chestiunea onoarei s-a pus discret, de cîţiva confraţi doar, care au îndrăznit să scrie şi-n alte dăţi despre onoare şi onorabilitate în sport. Aş cuteza să spun, doar de cîţiva confraţi care mai stăpînesc înţelesul cuvîntului onoare.

Cînd eram copii, obişnuiam să spunem că răzbunarea e arma prostului. Victor Piţurcă a avut inspiraţia să afirme că nu mergem la Sofia la răzbunare. E adevărat, în fotbal ideea de răzbunare nu onorează pe nimeni. E arma celui care nu vede şi alte motive de a trata un meci, fără miza punctelor, ca pe unul decisiv.

Într-un fel, partida fără obsesia punctelor de la Sofia a avut totuşi un caracter decisiv. Decisiv pentru definiţia unor caractere de învingători. Decisiv pentru a trece pragul de la psihologia ciubucarului la aceea a învingătorului de profesie. Privind în urmă, realizăm că am cîştigat calificarea mai degrabă din frică. Am avut toate atuurile s-o cîştigăm cu glorie maximă, dar ne-am consolat cu o frică, e drept productivă, totuşi frică.

Ne place sau nu ne place, trebuie să învăţăm de la italieni şi de la englezi arta de a nu aştepta foloase de la înfrîngeri. Din eşecuri nu învaţă decît oamenii care n-au alt scop în viaţă decît succesul. O serie lungă de eşecuri, oricît de convingători par a fi rafinaţii teoreticieni autohtoni ai cîştigului prin pierdere, ne deprind cu eşecul. După ruşinea de la Sofia – fiindcă unde cauza cauzelor nu-i apărarea onoarei, atunci e scufundarea în ruşine - încă un eşec sau un semieşec cu Albania ne va părea în firea lucrurilor. La urma urmei, sîntem calificaţi. Încă o ruşine cu Albania ne va obliga să vorbim însă cu glas tare, nu timid ca acum, de o calificare fără glorie.

Noi trebuia să învingem la Sofia, oricît de mult ne-ar fi costat victoria, pentru a ne structura, pe mai mulţi ani şi pe mai multe campanii de calificare, gîndirea de învingători. Înfrîngerea de la Sofia, dimpreună cu evoluţia jalnică a Olandei în mai toate meciurile din grupă, dă un înţeles modest primei noastre victorii la olandezi. Cînd baţi o echipă care cîştigă cu Luxemburgul fără glorie şi cu onoarea pentru multă vreme afectată, nu prea e cazul să te dai mare.

Locul doi, cu echipele pe care le-am avut de înfruntat, oricît de mult ne-ar bucura calificarea, ar fi un necaz. Unul foarte urît. Ar pune cu adevărat în discuţie chestiunea onoarei, a unei reprezentări onorante la echipa naţională. Înaintea discuţiilor entuziaste despre calificare, puncte, bani şi meritele federaţiei. Fiindcă, orice s-ar spune, la Sofia fotbaliştii noştri au uitat că joacă şi pentru publicul de acasă. Publicul acela mare, care n-are posibilitatea s-o spună, dar care suferă cînd România nu înseamnă, înainte de toate, onoare. Nu mîndria de a fi român, ci onoarea de a fi român. Mîndru e orice tont, dar onoare simt numai deştepţii.