October 2007 ↓

Cîştigul fără echivalent în valoare

Pe Steaua a terminat-o revărsarea de prime şi bonusuri becaliene. În afaceri, cînd investeşti mai mult, cîştigi mai mult. Ce-i valabil însă în afaceri nu-i la fel de valabil şi-n fotbalul de piaţă. Mai ales că şi-n afaceri unii investesc mult şi cîştigă prost, iar alţii investesc bine şi cîştigă enorm. Mai mult nu înseamnă neapărat mai bine. La Steaua, de vreo trei ani se vorbeşte numai de bani. Un adevărat delir. De la Gigi Becali, s-au contaminat aproape toţi stăpînii de echipe, anunţînd prime din ce în ce mai mari în meciuri cheie. Mai bine zis în meciuri care, datorită primelor nebuneşti, sunt considerate astfel. Din cauza strigărilor de bani, campionatul nostru e plin de derbiuri. Pînă şi bătăliile oarbe dintre ultimele clasate se cheamă derbiuri. Ca şi cum plusînd, ca la poker, performanţa vine de la sine.

Nenorocirea pleacă de la faptul că banii din fotbal sunt mulţi şi negri şi că nu au un echivalent în muncă şi deşteptăciune, ci în şmecherie şi-n speculă. Nu au un echivalent în valoare, nici la finanţatori, nici în teren. Fotbalul e, în esenţă, atletism. Un vitezist nu fuge de două ori mai repede, dacă-i dublezi premiul. Cînd premiul e disproporţionat, faţă cu dotarea de la natură, atletul capotează. Se dopează, forţează organismul şi se epuizează înainte de vreme.

La Steaua, s-a forţat continuu, pînă în punctul în care toată echipa s-a rupt. E posibil să greşesc, dar cred că Dică, Rădoi, Badea, Iacob, Bădoi, Petre Marin, Cristocea - ca să nu mai vorbesc de oameni care era vădit că nu aveau de unde da mai mult, precum Neaga, Croitoru sau Zaharia - nu se mai ridică de unde au căzut. Au făcut bani, dar cu fotbalul mare au sfîrşit-o. Li s-a cerut să dea mai mult decît le-ar fi permis biologia, li s-au fluturat la fiecare meci teancurile de bani, şi-au frînt picioarele, fiindcă le aveau fragile şi nepotrivite pentru nişte trînte cu miză mare, iar cei care nu mai sunt buni de nimic se înmulţesc fiindcă li se alătură cei striviţI sufleteşte, fracturaţI la voinţă, la suflet. Gigi Becali a angajat într-o cursă de superatleţi o echipă adunată la repezeală şi fără cap de la cluburi puse pe păcăleli. Eroarea nu-i la felul în care decide Becali unsprezecele din teren, ci la cumpărături. Buni sau bunişori în sistemul unde evoluau - Bădoi, Croitoru, Cristocea, Zaharia - jumătate din fotbaliştii Stelei nu rezistă la şocurile psihologice provocate de Becali, iar banii, care se tot înmulţesc, le produc un complex de vinovăţie care nu are soluţie. Dublarea contractelor, după eşecul de sistem de la Sevilla, a fost lovitura de graţie.

Şcoala ardeleană

Se mai îndoieşte cineva de intenţiile şi pretenţiile CFR-ului? CFR Cluj e un musafir turbulent. Îţi dă buzna în sufragerie, jongleazăî cu bibelourile, sparge pahare, umple covorul de noroi, pătează faţa de masă şi pleacă abia după ce se convinge că nu mai e nimic de stricat. Gazda îl însoţeşte din prag cu o privire în care se amestecă obida (“aveam nevoie de ei ca de-un cui în talpă”) şi resemnarea (“n-ai ce să le faci”). La capitolul bune maniere, CFR e repetentul clasei. În şase vizite a strîns optsprezece puncte, fără dram de politeţe sau sfială. Echipa lui Andone are cadenţă de soldat prusac şi apucături de colonist. De acord, asistentul Burloiu a favorizat-o inacceptabil duminică în Giuleşti, dar impresia de forţă rămîne. CFR are şase puncte în faţa lui Dinamo şi opt înaintea Rapidului. Mărşăluieşte compact şi a dobîndit ceea ce se cheamă conştiinţa propriei alonje. Nu mai visează liric, mărturisindu-şi abia şoptit ambiţiile, ci efectuează incursiuni de pedepsire şi culege prada.

Ce explică detenta Clujului? Mai multe lucruri. CFR-ul de azi nu e doar rezultatul unor investiţii foarte mari, ci şi al unui fel anume de-a gîndi fotbalul. Duminică seară, euforic după victoria cu Rapid, preşedintele Iuliu Mureşan a reamintit punctul de plecare: “Cînd am revenit în Liga I, am spus că după patru-cinci sezoane vom trage la titlu”. E riscant să compari proiectul CFR cu proiectul Olympique Lyon sau să vezi în Arpad Paszkany şi Iuliu Mureşan replica transilvană a lui Jean-Michel Aulas. Dar cîteva elemente comune tot există: contestarea fotbalului din Capitală, orgoliul care glazurează tortul performanţei, refuzul de-a transfera vedete cu majusculă, seriozitatea demersului şi mai ales calcularea scrupulousă a elanului. Dacă în 2004 Iuliu Mureşan ar fi declarat că echipa lui se va bate pentru campionat de la primul meci, lumea ar fi rîs lămurită: “Încă un nebun”. O oarecare mefienţă se poate citi chiar şi acum faţă de anvergura europeană a CFR-ului, mai ales după sincopa cu Anorthosis, dar clasamentul glăsuieşte pe şleau: trupa lui Andone e favorită la titlu.

Şi cu asta am ajuns la ultimul cuvînt cheie al succesului clujean. Andone, alias Fălcosul, Căpcăunul, Grinch, Strîmbă-Lemne, Haplea sau cum vreţi să-i ziceţi. Omul care sudează echipa şi-i transferă cît poate din ambiţia personală. Uitaţi-vă atent la jucătorii CFR-ului, de la Tony la Didi, de la Cadu la Semedo şi de la Panin la Culio. Indiferent de amprenta etnică sau de postul pe care joacă, toţi au ceva din vitalitatea abruptă a lui Andone, din bruscheţea lui fără fard, din sinceritatea lui dură, necomplezentă şi – pînă la urmă - însufleţitoare. Pedagogia lui Andone încape în cîteva vorbe: nu umblăm cu fofîrlica şi fugim mîncînd pămîntul. Da, Burloiu a ajutat CFR-ul duminică. Da, Paszkany e un patron bogat, iar Iuliu Mureşan un preşedinte abil. Însă distanţarea din clasament au făcut-o Andone şi fotbaliştii.

Ghid pentru suflete pierdute

Steaua schimbă. Dramatic ar fi însă ca ea să nu revizuiască nimic. “Îmi arde mie acum de Lăcătuş cum îţi arde ţie de vremea de la Cluj”. Aşa a răspuns Becali unei interpelări din studioul de doliu al TVR de după trecerea în nefiinţă a calificării în finala UEFA, momentul Middlesborough. Fiara plecase din Ghencea, sătulă să poarte un costumul de preşedinte din ce în ce mai strîmt şi să se tot învîrtă în gol ca a cincea roată la căruţă. Vorbe purtate de vînt împregnaseră presa de niscaiva frustrări ale fostei extreme cu explozie, dar patronul avea, vorba francezului, alte pisici de biciuit. Destinul, bată-l soarta!, aşa face însă că te aduce în genunchi dinaintea propriilor cuvinte şi ţi le îndeasă înapoi în gură. Se întîmplă că azi singurele lucruri de care îi arde supremului de la Steaua sînt tocmai Lăcătuş şi Cluj, oraşul unor iniţiale de coşmar, U, CFR, pentru trupa lui… a lui… a cui? Actualmente a nimănui. În patru luni Steaua a avut 4 antrenori. E ca şi cum ai spune că n-a avut niciunul. Echipa n-are cap, şi nu-l înzestraţi pe patron cu această calitate, el însuşi a declarat că nu-i vinovat de ceea ce se întîmplă cu formaţia sa. Neguvernabilă pe teren, pradă ironiilor lui Mulţescu după ce ultima clasată s-a uitat de sus la ea, Steaua schimbă. Dramatic ar fi însă ca ea să nu revizuiască nimic.

Mingea e la Lăcătuş, şi el a preluat-o rapid, poate prea rapid, ca pe vremuri. Puterea de hipnoză a Stelei a lucrat din nou. Atît că noul antrenor a fost instalat chiar pe buza prăpastiei: o nouă demitere ar fi de un ridicol fără recurs. Ieri s-a întîmplat un lucru incredibil: Ienei şi Dragomir, un critic şi un susţinător ai lui Becali, au vorbit de parcă lecturau acelaşi text. Ei au numit în trei puncte termenii noii colaborări: 1.antrenorul să fie lăsat în pace, 2.Lăcătuş să nu se angajeze că poate să ia titlul, 3.Becali să nu-i impună acest obiectiv. Ce înţelegem de aici ? Că doi oameni cu greutate din fotbal consideră Steaua un organism bolnav, în acord cu ce încerca să ne transmită Z

apata ducînd mîna la tîmplă. Steaua nu mai are personalitate, are doar o singură personalitate care i-a supt toată energia. Jucătorii se comportă ca nişte zombi, se mişcă mecanic, fără graţie şi fior, cu apatia celor care nu mai cred în nimeni şi nimic. Asta moşteneşte Lăcătuş, o maşinărie defectă, o fiinţă rătăcită. Dacă el crede că vine ca antrenor în sensul clasic al cuvîntului, se înşeală tare. Stelei îi trebuie acum un doctor de suflete care să administreze vitamine pe teren şi sedative la oficială.

A jucat vreodată fotbal Nicolae Dobrin?

Misiunea noastră începe acum: trebuie să îl povestim şi să îl lăsăm celor ce vin pe Nicolae Dobrin. Daţi-mi voie să cred că stingerea celui mai mare fotbalist al României ne obligă la o schimbare de meserie şi conştiinţă. Trebuie să devenim rapsozi şi să avem grijă de visele viitorului.

Primul mesaj: Dobrin nu se va repeta. Vor apărea, într-un ciclu care ni i-a dat, la intervale de cam 20 de ani, pe Petchowsky, Ozon, şi Hagi, alţi fotbalişti magnifici. Ei vor scrie istoria mare pe care prezentul mărunt nu ne lasă să o mai bănuim. Dar un alt Dobrin nu va mai fi. Asta, pentru că Nicolaie Dobrin şi labele lui mari de Gîscan extraterestru au depăşit fotbalul şi l-au împins în poezie.

Cine l-a văzut jucînd fotbal pe Nicolae Dobrin a fost, cu sigururaţă, sedus de puterea dezlănţuită a binelui şi a frumuseţii. Dobrin n-a jucat, propriu-zis, fotbal, jocul acela încordat, atletic şi iute care ne scoate din minţi. Dobrin a surclasat acest joc şi s-a aşezat într-o zonă intangibilă: dincolo de chin, scor, faulturi şi efort.

A fost atît de deasupra încît nu e şi nu va fi niciodată clar dacă Dobrin a jucat, cu adevărat, fotbal. Căci tot ce a făcut Dobrin în prezenţa unei mingi şi a unui maidan era act de magie pură, fotbal după fotbal, adevărul supranatural de la capătul jocului. Nimeni, în afara lui Nicolae Dobrin, n-a reuşit să demonstreze că fotbalul e complet indiferent celui ce reuşeşte să-l schimbe cu glezna, aşa cum pictura şi muzica sînt materialul inert de la picioarele geniului.

Nicolae Dobrin e greu de înţeles. Deşi a cîştigat meciuri dintr-o zvîcnitură scurtă şi ironică a pasei, a trecut prin fotbal cu planuri mult diferite de minut şi scor.

A fost gratuit, cu o măreţie taciturnă. A decis, fără să întrebe, că fotbalul e o artă şi nu un conflict.

Astăzi, avem impresia că nu e aşa. Greşim. Nicolae Dobrin, cel mai mare fotbalist român al tuturor timpurilor şi cel mai necunoscut fotbalist planetar al lumii, nu s-a temut de erorile noastre viitoare.

A răbdat umilinţe personale şi a contrazis, de la Piteşti, un regim istoric dobitoc.

A fost condamnat la anonimat, căci locul unei minuni e sus, pe firmament, printre stele, nu în derby-ul cu Dinamo. A nesocotit sentinţa, continuînd să secrete itinerant miracole. La Tîrgovişte, de pildă, unde trebuie pusă o placă memorială despre o pasă de gol, cu călcîiul, urmată de un sprint prelungit cu fundaşul advers în hipnoză, mult după încheierea terenului.

Aşa ceva nu s-a mai văzut. Asta înseamnă că nu l-au învins. Dobrin a cîştigat pentru că era o formă de imaginaţie şi de creaţie populară. Acum a murit persoana, s-a prăbuşit Gîscanul şi a căzut Para. Poetul trăieşte.

Linişte, Dobrin!

Cînd peste 10 ani sau 20, tinerii ziarişti de atunci se vor lansa, precum au făcut-o de-o viaţă cei dinaintea lor, în cea mai neistovită anchetă: “Care a fost cel mai bun fotbalist român al tuturor timpurilor?” şi îl vor consacra, ca de obicei, pe cel mai recent, cu siguranţă că va apărea, în orice redacţie de specialitate, un glas care va întreba liniştit: “Dar pe Dobrin l-aţi văzut? A fost unic”. Se poate conta pe această linişte.

Evitaţi rugbyul! Conţine Justiţie!

Regulile jocului au o amănunţime penală care persecută echipele bazate doar pe entuziasm. Africa de Sud e cea mai bună echipă a lumii. Practic, indiscutabil şi incontestabil. Nu şi indubitabil. Comparate cu erele fotbalului, în rugby dominaţiile sînt mai scurte şi mai puţin categorice. Aşa dictează natura, regulile şi utilajele acestui joc foarte schimbător în verdicte. Prin natură, rugby-ul are un grad de dificultate care descurajază solistica, vedeta şi loviturile maeştrilor solitari. Echipa cîntăreşte infinit mai mult. Regulile au o amănunţime penală care persecută cu sadism echipe adesea vinovate doar de entuziasm. Utilajul de bază e o minge iraţională care ţopăie aleatoriu şi măscăreşte orice urmă de geometrie. Într-un asemenea joc, nenorocul e frecvent şi stabilit legal. Într-un asemnea joc, îndîrjirea şi rezistenţa pot lua locul tuturor celorlalte virtuţi. Asta a făcut Anglia. În clipa cea mai nesigură a istoriei ei, prinsă între generaţii, lovită de sterilitate şi îngrozită de ideea că ar putea reuşi eseuri, Anglia s-a ridicat prin acea negaţie de cremene pe care rugby-ul o încurajează, fără rezerve. Abrogată în grupe de Africa de Sud, Anglia a urcat, pe nervul împotrivirii, pînă în finală. Unde a întîlnit, iar, Africa de Sud. Echipa mai bună.

Cum se rezolvă, în rugby şi numai în rugby, dilema care a adus în finală echipa mai bună şi echipa mai fidelă rugby-ului? Cu o cruzime insuportabilă şi, din nou, sută la sută legală. Mark Cueto a plonjat în terenul de ţintă. Era 9-3 pentru Africa de Sud. Un eseu englez ar fi întors meciul. Sau l-ar fi relansat. A fost eseu valabil? În rugby, răspunsul vine la capătul unei anchete. Anchetarea suspectului Cueto a mers pînă la tortură, pînă la proba moleculară cu ADN. După cîteva minute de teste repetate şi fotograme comparate, arbitrul video a anulat eseul. A fost decizia corectă. Bocancul lui Cueto a atins praful tuşei înainte ca mingea să se înfigă în terenul de ţintă. Cîţiva milimetri în plus, cîteva zecimi de secundă în minus. În nici un alt joc o decizie nu putea fi simultan atît de corectă şi de nedreaptă cu spiritul meciului. Dar, în rugby, spiritul jocului e suveran. Spiritul meciului nu contează. Nu vă apucaţi de rugby! E un joc infernal. Sau apucaţi-vă! Dacă vreţi să înţelegeţi ce e justiţia şi de ce fuge lumea de ea. Spre fotbal şi politică.

Elle est belle, cette Coupe

E motiv de bucurie cînd legendele coboară din tablouri. Trecutul şi viitorul se strîng uneori spre a serba prezentul. Aşa s-a întîmplat sîmbătă seara, în finala Cupei Mondiale la rugby, după ce Anglia şi-a reîntîlnit coşmarul din grupe şi a pus genunchiul (dar nu fruntea) în pămînt. Trecuse de miezul nopţii la Bucureşti cînd, pe culoarul pe care ies de obicei echipele, şi-a făcut apariţia un grupuscul ciudat. Un bărbat în costum s-a ivit în arenă cu trei trofee: doi băieţi şi cupa. Primii doi îi aparţineau, pe cea de-a treia urma s-o paseze preşedintelui Sarkozy pentru festivitatea de premiere. Cupa sclipea tentant, după ce ieşise din mîinile unui gravor între două vîrste, care abia terminase de încrustat numele cîştigătoarei. Bărbatul care apăruse din tunel avea un aer atletic, un zîmbet mîndru şi un luciu metalic în priviri. Cine se uita atent îl recunoştea de pe afişul Cupei Mondiale, unde primea o pasă de la unul dintre cei doi copii.

Cu două-trei decenii în urmă, bărbatului i se spunea “La Casque d’Or”. Noi, cei care am prins naţionala lui Irimescu şi Morariu, îl ştiam mai mult după numele oficial: Jean Pierre Rives. Fost căpitan al Franţei, rugbyst de înaltă tensiune, la curent cu rostul nobil al salahoriei şi totodată izvor de energie pentru o naţională care avusese plăcerea de-a învinge Noua Zeelandă pentru întîia dată, într-o zi de 14 iulie, cînd parcă şi “Marseilleza” sunase altfel. Ei bine, acelaşi Rives care mărturisise cîndva că nutrea un singur regret – că Franţa încă nu bătuse Africa de Sud – aducea acum trofeul pentru Springboks. Olivier Magne şi Stephane Rinaldi, comentatorii francezi, au observat amănuntul, dar asta nu i-a oprit să exclame din cinci în cinci minute: “Oh, comme elle est belle, cette Coupe!” Şi chiar a fost frumoasă, deşi finala n-a avut eseuri, iar lumea poate că ar fi vrut pe altcineva în ultimul act. A fost frumoasă ca un fapt de artă. Iar asta înseamnă că prezenţa lui Rives în arenă a avut rostul ei.

Nici nu s-ar fi putut altfel. Şi ştiţi de ce? Fiindcă Jean Pierre Rives a rămas fidel artei, îngăduindu-şi doar să schimbe registrul. Furtuna blondă care dărîma ziduri cu umărul s-a convertit la sculptură. Există aici o vocaţie de îmblînzitor care nu trebuie lăsată să lîncezească. Aşa cum altădată Rives oprea şarjele adversarilor, acum se ocupă cu dresura metalelor. Cînd îl vezi în atelier, ai impresia că ai nimerit peste un sudor singur cu sudoarea lui, nicidecum peste un artist. Spirale de bronz se înalţă spre cer, se împletesc mai ceva decît braţele care ţin laolaltă grămada şi cerşesc un strop de văpaie ricoşată din soare. Numai că Jean Pierre Rives nu se visează un Fidias al metalului. Nu s-a smintit nici măcar cînd i s-a permis să-şi expună “fierătaniile” (cum singur le dezmiardă) la Jardins du Luxembourg, favoare de care se mai bucurase doar Auguste Rodin. Căci pentru el sculptura şi rugbyul înseamnă în principiu acelaşi lucru: creaţie. Adică energie şi suferinţă.

Rătăciţi printre lumini

În loc să-şi păstreze puritatea, rugbyul a început să revendice neamprostia din fotbal. Rugby-ul a rămas “under cover” după acestă finală a Cupei Mondiale în care artificiile, pe Stade de France, au fost doar opera pirotehniştilor. A fost ca şi cum un sport care poate stimula cu aceeaşi uşurinţă iubirea şi snobismul n-ar fi vrut să-şi dea de gol în văzul lumii întregi toate comorile. Anglia şi Africa de Sud au lăsat istoriei o finală “a la fotbal”, tensionată şi mată, intensă pentru specialişti dar neîndestulătoare pentru cei mulţi. Cu Noua-Zeelandă jucînd în acest teatru cu măşti rolul Braziliei, adică al prinţului care se crede prea bun pentru o lume atît de prozaică, meciul decisiv a fost lăsat în seama conservatorismului conflictual a două naţiuni care de peste un secol caută să se învingă fără să se distrugă cu adevărat. Doi tauri s-au dat cap în cap, nepăsători faţă de prim-planul scenei ocupat de un arbitru care şi-a cunoscut, nefrancez cu nume galic, ziua de glorie în noaptea pasiunii. Rugby-ul acesta, oricît ne-ar urechea puriştii genului, nu e, pentru marea de feţe, argumentul convingător al unei upgradări spirituale în linie sportivă. Să decizi meciul la o unghie care atinge tuşa e perfect regulamentar, definitely British, dar mult prea soccer style. În sensul gentilom al jocului, Anglia trebuia să aibă un eseu şi, poate, trofeul. În sensul modern al lumii, Africa de Sud a pus mîna pe cupă dînd bine cu piciorul, exact cum procedase şi mătuşa ei insulară patru ani mai devreme. Sportul semizeilor în tricouri mulate pare rătăcit într-un spaţiu inundat de lumini.

Ceva însă a înspăimîntat dincolo de angoasele estetice. Exasperat de neputinţa Angliei, Flood l-a împins mîrlăneşte, din spate, pe Montgomery, aruncîndu-l pe sud-african peste camerele de luat vederi, iar pe noi într-o adîncă stare de perpexitate. Era ca şi cum cineva ar fi fluierat în biserică. Pentru rugby, asta a echivalat cu capul lui Zidane în pieptul lui Materazzi şi din acea clipă apelativul « Sirs ! » al arbitrului Roland a părut desuet, la fel ca redingotele din tribună . Un sport de gentlemani jucat de golani, niciodată sintagma n-a fost mai adevărată. Atît că golani avem din belşug, rugby-ul a venit prea tîrziu la împărţirea neamprostiei, n-ar putea fi decît o copie nefericită a rudei pe care o ştim cu toţii. Noroc că urmează o lungă şi sanitară uitare, rastimp în care pe Africa de Sud o aşteaptă o altă Cupă Mondială. Poate că aşa, gazdă a sărbătorii membrelor inferioare, ar putea să ajungă să aprecieze jocul la mînă.

De ce trebuie să rezistăm, la 1-0 pentru noi?

Se pretinde unei mari echipe să aibă controlul scorului şi al emoţiilor. …Şi dacă? Dacă ce? De ani de zile, dacă urăsc un cuvînt în fotbalul mondial şi de pe islaz, acesta e: dacă. Mă feresc cît pot de el în toate articolele, în toate şuetele, dar azi - îngînînd o dată cu pixul meu “Oda bucuriei” pentru calificarea asta încîntătoare - nu mi-l pot reprima. Nu cred că întinez odele la Piţurcă, la Lobonţ, la Chivu (două meciuri demne de adjectivul lui Ienei: imperiale!), la Goian, la Mutu - cel care a avut cea mai stranie reacţie: “Nu prea ştiu cum să mă bucur” - dacă voi întreba cu mare prudenţă şi ceva duioşie: “Şi dacă olandezii egalau în minutul 93? Dacă nu era barăăă?” Cred că toţi cronicarii şi toţi blogiştii am putea scrie, într-un singur gînd, articolul acela, invocînd tot ce era de invocat - de la Copenhaga la Constanţa… - blestemînd tot ce era de blestemat şi pierzîndu-ne într-o cavalcadă de calcule înfiorate. N-o să mă apuc să scriu acum acel articol care îmi este la fel de clar ca toate felicitările cu care febricităm fericiţi. N-a fost 1-1 în minutul 93; a fost 1-0, cum a rămas din minutul 70; n-a rămas un dacă decît la golul din ofsaid. Eu cred că dacă nu l-au marcat olandezii, nu e cazul să ne facem scrupule. Dar problema rămîne.

E problema problemelor, de neevitat oricît am fi de euforici pentru un an de zile, pînă la Europene. Ca să nu teoretizăm excesiv, dar nici să ne autoterorizăm inutil (ca înainte de meciul cu nulităţile luxemburgheze), voi formula problema în termenii panicii sincere şi îndreptăţite a lui Vlad Enăchescu, timp de 23 de minute: “Trebuie să îngheţăm jocul! Trebuie să rezistăm!” De ce trebuia să rezistăm, avînd 1-0?, aceasta e chestiunea. De ce, de ani de zile, cînd avem 1-0, 2-0, cu echipele cît de cît valoroase, ne apucă tremuriciul de parcă egalarea ar fi la fel de inevitabilă precum catastrofa? De ce conducînd cu 1-0, ba chiar cu 2-0, nu avem controlul emoţiilor şi nu ştim altceva decît să “îngheţăm” jocul? De ce să fim mereu la cheremul ghinionului, pseudonim nu o dată al acelei blestemate “lipse de concentrare în ultimele minute”? Nu mă gîndesc ca la 2-0 să ne aruncăm în valuri ca să facem neapărat 5-0, dar pretind unei mari echipe să aibă siguranţa scorului, controlul situaţiei favorabile, îngheţîndu-şi adversarul, nu jocul, nu pe ea însăşi.

Fericitul, preafericitul preşedinte al Ligii, a plecat de pe stadion la 1-0 pentru noi, din superstiţie, zicea dînsul. Domnul Dragomir - cu geniul previziunilor sale - ştia bine ce se putea întîmpla în minutul 93, cu bara aceea: “Ce voiaţi, să mor de inimă?” şi zău că întrebarea lui mi l-a omenit pentru totdeauna. Numai că problema nu ţine de superstiţie, iar cordul, precum în toate, depinde de sistemul nervos. Acum, cînd ne-am liniştit cu calificarea, mai frumos decît în vis, cînd din nou “naţionala” ne suspendă criza internă, cînd ne e clar că Piţurcă are sistem şi că, tot vorba lui Mutu, sîntem băieţi inteligenţi, dacă vrem să avem o echipă mare trebuie, simplu vorbind, să ne tratăm de nervi cu toţii, de la vlădică pînă la oricare mitică.

A fost ghinionul lor

Să ne bucurăm. De la o vreme, au început să moară şi caprele altora. Toate formaţiile, care ne-au făcut zile fripte în cele trei campanii de calificare ratate, au capotat. Danemarca este pe locul 4 în grupă, Bulgaria şi Sovenia n-au mai avut cu noi noroacele din anii trecuţi, acum găsindu-se sub noi, acolo unde de fapt le e şi locul, doar Norvegia ar mai avea o şansă în grupa cu Grecia şi Turcia. Mergînd mai departe cu discuţia norocului şi a ghinionului, putem spune că Norvegiei i-ar trebui un dram de noroc nou, fiindcă stocul de noroc pe care-l avea în 2002 şi 2003, cînd arbitrul rus Valentin Ivanov şi cel slovac Lubos Michel ne-au pus piedică în momentele cheie ale calificărilor, s-a terminat.

Nici arbitrii nu ne mai vin din ţările care aveau interes să se dea bine pe lîngă cei mari, năpăstuindu-ne. Danezii Peter Mikelsen ( anul 1996, România – Bulgaria, 0 – 1) şi Kim Nielsen (anul 2001, Slovenia – România, 2 – 1) au ieşit din cărţi, la fel ca şi ţara, care făcea jocurile pieţii în coasta Belgiei şi a Olandei.

Dacă mergem în continuare pe ideea că grecul Vassaras ne-a favorizat, greşim. Sîntem mult mai aproape de adevăr spunînd că Vassaras nu i-a favorizat pe olandezi. Nu noi am avut noroc, olandezii au avut ghinion.

E cazul să observăm că problema nu mai e la noroc, e la ghinion. De cîţiva ani buni, ghinioanele se repartizează mai democratic. Încep să moară şi caprele altora. Germania s-a calificat fără complicaţii, dar poate va avea ghinionul să fim în aceeaşi grupă la Euro, ca să-i crape rînza de ciudă lui Urs Meyer cînd îi vom pune piedică Germaniei. Şi nu s-ar mira nimeni, fiindcă i-am mai pus piedică. Nu că ne-ar fi luat frica, dar nemţii au mai pierdut din trufie. Biblia ne învaţă să nu ne bucurăm de răul altora, dar în Biblie nu scrie nicăieri că trebuie să plîngem.

Presa bulgară delirează văzînd în România un trăgător de sfori pe continent. Ar trebui să ne bucure prezumţiile de vinovăţie puse pe tapet de bulgari. Dacă vecinii noştri îşi imaginează că olandezii ne-au dat meciul, e de bine. Măcar de-ar gîndi şi alţii la fel. Ideea unei conspiraţii româno – olandeze e onorantă. Înseamnă că avem posibilitatea să-i ajutăm şi pe bulgari la o adică, aşa cum se zvoneşte că ne ajută grecii pe noi. Că doar nu sîntem nebuni să-i ajutăm pe norvegieni şi pe ruşi în defavoarea Balcanilor. Bulgarii ar trebui să înţeleagă că nu le sîntem duşmani. Doar că deocamdată nu le putem fi fraţi. Cînd îi vor rade şi ei pe olandezi, cum i-am ras noi, atunci, da, o să le dăm o mînă de ajutor.

Iar fiindcă veni vorba de Rusia, ai cărei arbitri s-au purtat cu noi de parcă ar fi fost danezi, ei bine Rusia e după Croaţia şi Anglia, în grupă, iar meciul care îi poate decide locul în fotbalul continental e cu Anglia. Interesant, nu? Chiar foarte interesant! Din cale afară de interesant!