October 2007 ↓

Pe Steaua a terminat-o revărsarea de prime şi bonusuri becaliene. În afaceri, cînd investeşti mai mult, cîştigi mai mult. Ce-i valabil însă în afaceri nu-i la fel de valabil şi-n fotbalul de piaţă. Mai ales că şi-n afaceri unii investesc mult şi cîştigă prost, iar alţii investesc bine şi cîştigă enorm. Mai mult nu înseamnă neapărat mai bine. La Steaua, de vreo trei ani se vorbeşte numai de bani. Un adevărat delir. De la Gigi Becali, s-au contaminat aproape toţi stăpînii de echipe, anunţînd prime din ce în ce mai mari în meciuri cheie. Mai bine zis în meciuri care, datorită primelor nebuneşti, sunt considerate astfel. Din cauza strigărilor de bani, campionatul nostru e plin de derbiuri. Pînă şi bătăliile oarbe dintre ultimele clasate se cheamă derbiuri. Ca şi cum plusînd, ca la poker, performanţa vine de la sine.

Nenorocirea pleacă de la faptul că banii din fotbal sunt mulţi şi negri şi că nu au un echivalent în muncă şi deşteptăciune, ci în şmecherie şi-n speculă. Nu au un echivalent în valoare, nici la finanţatori, nici în teren. Fotbalul e, în esenţă, atletism. Un vitezist nu fuge de două ori mai repede, dacă-i dublezi premiul. Cînd premiul e disproporţionat, faţă cu dotarea de la natură, atletul capotează. Se dopează, forţează organismul şi se epuizează înainte de vreme.

La Steaua, s-a forţat continuu, pînă în punctul în care toată echipa s-a rupt. E posibil să greşesc, dar cred că Dică, Rădoi, Badea, Iacob, Bădoi, Petre Marin, Cristocea - ca să nu mai vorbesc de oameni care era vădit că nu aveau de unde da mai mult, precum Neaga, Croitoru sau Zaharia - nu se mai ridică de unde au căzut. Au făcut bani, dar cu fotbalul mare au sfîrşit-o. Li s-a cerut să dea mai mult decît le-ar fi permis biologia, li s-au fluturat la fiecare meci teancurile de bani, şi-au frînt picioarele, fiindcă le aveau fragile şi nepotrivite pentru nişte trînte cu miză mare, iar cei care nu mai sunt buni de nimic se înmulţesc fiindcă li se alătură cei striviţI sufleteşte, fracturaţI la voinţă, la suflet. Gigi Becali a angajat într-o cursă de superatleţi o echipă adunată la repezeală şi fără cap de la cluburi puse pe păcăleli. Eroarea nu-i la felul în care decide Becali unsprezecele din teren, ci la cumpărături. Buni sau bunişori în sistemul unde evoluau - Bădoi, Croitoru, Cristocea, Zaharia - jumătate din fotbaliştii Stelei nu rezistă la şocurile psihologice provocate de Becali, iar banii, care se tot înmulţesc, le produc un complex de vinovăţie care nu are soluţie. Dublarea contractelor, după eşecul de sistem de la Sevilla, a fost lovitura de graţie.

Se mai îndoieşte cineva de intenţiile şi pretenţiile CFR-ului? CFR Cluj e un musafir turbulent. Îţi dă buzna în sufragerie, jongleazăî cu bibelourile, sparge pahare, umple covorul de noroi, pătează faţa de masă şi pleacă abia după ce se convinge că nu mai e nimic de stricat. Gazda îl însoţeşte din prag cu o privire în care se amestecă obida (“aveam nevoie de ei ca de-un cui în talpă”) şi resemnarea (“n-ai ce să le faci”). La capitolul bune maniere, CFR e repetentul clasei. În şase vizite a strîns optsprezece puncte, fără dram de politeţe sau sfială. Echipa lui Andone are cadenţă de soldat prusac şi apucături de colonist. De acord, asistentul Burloiu a favorizat-o inacceptabil duminică în Giuleşti, dar impresia de forţă rămîne. CFR are şase puncte în faţa lui Dinamo şi opt înaintea Rapidului. Mărşăluieşte compact şi a dobîndit ceea ce se cheamă conştiinţa propriei alonje. Nu mai visează liric, mărturisindu-şi abia şoptit ambiţiile, ci efectuează incursiuni de pedepsire şi culege prada.

Ce explică detenta Clujului? Mai multe lucruri. CFR-ul de azi nu e doar rezultatul unor investiţii foarte mari, ci şi al unui fel anume de-a gîndi fotbalul. Duminică seară, euforic după victoria cu Rapid, preşedintele Iuliu Mureşan a reamintit punctul de plecare: “Cînd am revenit în Liga I, am spus că după patru-cinci sezoane vom trage la titlu”. E riscant să compari proiectul CFR cu proiectul Olympique Lyon sau să vezi în Arpad Paszkany şi Iuliu Mureşan replica transilvană a lui Jean-Michel Aulas. Dar cîteva elemente comune tot există: contestarea fotbalului din Capitală, orgoliul care glazurează tortul performanţei, refuzul de-a transfera vedete cu majusculă, seriozitatea demersului şi mai ales calcularea scrupulousă a elanului. Dacă în 2004 Iuliu Mureşan ar fi declarat că echipa lui se va bate pentru campionat de la primul meci, lumea ar fi rîs lămurită: “Încă un nebun”. O oarecare mefienţă se poate citi chiar şi acum faţă de anvergura europeană a CFR-ului, mai ales după sincopa cu Anorthosis, dar clasamentul glăsuieşte pe şleau: trupa lui Andone e favorită la titlu.

Şi cu asta am ajuns la ultimul cuvînt cheie al succesului clujean. Andone, alias Fălcosul, Căpcăunul, Grinch, Strîmbă-Lemne, Haplea sau cum vreţi să-i ziceţi. Omul care sudează echipa şi-i transferă cît poate din ambiţia personală. Uitaţi-vă atent la jucătorii CFR-ului, de la Tony la Didi, de la Cadu la Semedo şi de la Panin la Culio. Indiferent de amprenta etnică sau de postul pe care joacă, toţi au ceva din vitalitatea abruptă a lui Andone, din bruscheţea lui fără fard, din sinceritatea lui dură, necomplezentă şi – pînă la urmă - însufleţitoare. Pedagogia lui Andone încape în cîteva vorbe: nu umblăm cu fofîrlica şi fugim mîncînd pămîntul. Da, Burloiu a ajutat CFR-ul duminică. Da, Paszkany e un patron bogat, iar Iuliu Mureşan un preşedinte abil. Însă distanţarea din clasament au făcut-o Andone şi fotbaliştii.

Steaua schimbă. Dramatic ar fi însă ca ea să nu revizuiască nimic. “Îmi arde mie acum de Lăcătuş cum îţi arde ţie de vremea de la Cluj”. Aşa a răspuns Becali unei interpelări din studioul de doliu al TVR de după trecerea în nefiinţă a calificării în finala UEFA, momentul Middlesborough. Fiara plecase din Ghencea, sătulă să poarte un costumul de preşedinte din ce în ce mai strîmt şi să se tot învîrtă în gol ca a cincea roată la căruţă. Vorbe purtate de vînt împregnaseră presa de niscaiva frustrări ale fostei extreme cu explozie, dar patronul avea, vorba francezului, alte pisici de biciuit. Destinul, bată-l soarta!, aşa face însă că te aduce în genunchi dinaintea propriilor cuvinte şi ţi le îndeasă înapoi în gură. Se întîmplă că azi singurele lucruri de care îi arde supremului de la Steaua sînt tocmai Lăcătuş şi Cluj, oraşul unor iniţiale de coşmar, U, CFR, pentru trupa lui… a lui… a cui? Actualmente a nimănui. În patru luni Steaua a avut 4 antrenori. E ca şi cum ai spune că n-a avut niciunul. Echipa n-are cap, şi nu-l înzestraţi pe patron cu această calitate, el însuşi a declarat că nu-i vinovat de ceea ce se întîmplă cu formaţia sa. Neguvernabilă pe teren, pradă ironiilor lui Mulţescu după ce ultima clasată s-a uitat de sus la ea, Steaua schimbă. Dramatic ar fi însă ca ea să nu revizuiască nimic.

Mingea e la Lăcătuş, şi el a preluat-o rapid, poate prea rapid, ca pe vremuri. Puterea de hipnoză a Stelei a lucrat din nou. Atît că noul antrenor a fost instalat chiar pe buza prăpastiei: o nouă demitere ar fi de un ridicol fără recurs. Ieri s-a întîmplat un lucru incredibil: Ienei şi Dragomir, un critic şi un susţinător ai lui Becali, au vorbit de parcă lecturau acelaşi text. Ei au numit în trei puncte termenii noii colaborări: 1.antrenorul să fie lăsat în pace, 2.Lăcătuş să nu se angajeze că poate să ia titlul, 3.Becali să nu-i impună acest obiectiv. Ce înţelegem de aici ? Că doi oameni cu greutate din fotbal consideră Steaua un organism bolnav, în acord cu ce încerca să ne transmită Z

apata ducînd mîna la tîmplă. Steaua nu mai are personalitate, are doar o singură personalitate care i-a supt toată energia. Jucătorii se comportă ca nişte zombi, se mişcă mecanic, fără graţie şi fior, cu apatia celor care nu mai cred în nimeni şi nimic. Asta moşteneşte Lăcătuş, o maşinărie defectă, o fiinţă rătăcită. Dacă el crede că vine ca antrenor în sensul clasic al cuvîntului, se înşeală tare. Stelei îi trebuie acum un doctor de suflete care să administreze vitamine pe teren şi sedative la oficială.

Misiunea noastră începe acum: trebuie să îl povestim şi să îl lăsăm celor ce vin pe Nicolae Dobrin. Daţi-mi voie să cred că stingerea celui mai mare fotbalist al României ne obligă la o schimbare de meserie şi conştiinţă. Trebuie să devenim rapsozi şi să avem grijă de visele viitorului.

Primul mesaj: Dobrin nu se va repeta. Vor apărea, într-un ciclu care ni i-a dat, la intervale de cam 20 de ani, pe Petchowsky, Ozon, şi Hagi, alţi fotbalişti magnifici. Ei vor scrie istoria mare pe care prezentul mărunt nu ne lasă să o mai bănuim. Dar un alt Dobrin nu va mai fi. Asta, pentru că Nicolaie Dobrin şi labele lui mari de Gîscan extraterestru au depăşit fotbalul şi l-au împins în poezie.

Cine l-a văzut jucînd fotbal pe Nicolae Dobrin a fost, cu sigururaţă, sedus de puterea dezlănţuită a binelui şi a frumuseţii. Dobrin n-a jucat, propriu-zis, fotbal, jocul acela încordat, atletic şi iute care ne scoate din minţi. Dobrin a surclasat acest joc şi s-a aşezat într-o zonă intangibilă: dincolo de chin, scor, faulturi şi efort.

A fost atît de deasupra încît nu e şi nu va fi niciodată clar dacă Dobrin a jucat, cu adevărat, fotbal. Căci tot ce a făcut Dobrin în prezenţa unei mingi şi a unui maidan era act de magie pură, fotbal după fotbal, adevărul supranatural de la capătul jocului. Nimeni, în afara lui Nicolae Dobrin, n-a reuşit să demonstreze că fotbalul e complet indiferent celui ce reuşeşte să-l schimbe cu glezna, aşa cum pictura şi muzica sînt materialul inert de la picioarele geniului.

Nicolae Dobrin e greu de înţeles. Deşi a cîştigat meciuri dintr-o zvîcnitură scurtă şi ironică a pasei, a trecut prin fotbal cu planuri mult diferite de minut şi scor.

A fost gratuit, cu o măreţie taciturnă. A decis, fără să întrebe, că fotbalul e o artă şi nu un conflict.

Astăzi, avem impresia că nu e aşa. Greşim. Nicolae Dobrin, cel mai mare fotbalist român al tuturor timpurilor şi cel mai necunoscut fotbalist planetar al lumii, nu s-a temut de erorile noastre viitoare.

A răbdat umilinţe personale şi a contrazis, de la Piteşti, un regim istoric dobitoc.

A fost condamnat la anonimat, căci locul unei minuni e sus, pe firmament, printre stele, nu în derby-ul cu Dinamo. A nesocotit sentinţa, continuînd să secrete itinerant miracole. La Tîrgovişte, de pildă, unde trebuie pusă o placă memorială despre o pasă de gol, cu călcîiul, urmată de un sprint prelungit cu fundaşul advers în hipnoză, mult după încheierea terenului.

Aşa ceva nu s-a mai văzut. Asta înseamnă că nu l-au învins. Dobrin a cîştigat pentru că era o formă de imaginaţie şi de creaţie populară. Acum a murit persoana, s-a prăbuşit Gîscanul şi a căzut Para. Poetul trăieşte.

Cînd peste 10 ani sau 20, tinerii ziarişti de atunci se vor lansa, precum au făcut-o de-o viaţă cei dinaintea lor, în cea mai neistovită anchetă: “Care a fost cel mai bun fotbalist român al tuturor timpurilor?” şi îl vor consacra, ca de obicei, pe cel mai recent, cu siguranţă că va apărea, în orice redacţie de specialitate, un glas care va întreba liniştit: “Dar pe Dobrin l-aţi văzut? A fost unic”. Se poate conta pe această linişte.

Considerat un geniu de marketing, comisarul NBA David Stern a primit probabil mai multe acolade decit oricare alt executiv sportiv american in ultimul sfert de secol. Omul a crezut, si dupa ce multi l-au batut pe spate felicitindu-l ca a facut din NBA o liga globala Stern a inceput sa se bata in piept, fudul si deodata atotputernic, uitind ca pentru majoritatea americanilor global nu inseamna neaparat ceva “de bine.” Pentru a respecta adevarul istoric voi spune ca nu Stern a ridicat NBA la culmile din 1985 – 1998 ci rivalitatea Magic Johnson - Larry Bird, urmata de cariera nonpareil a lui Michael Jordan. Cind generatia lui Dream Team a fost urmata de cea hip-hop, preocupata mai mult de tatuaje si bling decit de stindardul echipei, de lantul de aur decit de medalia cistigatorului, Stern a pierdut haturile, geniul l-a parasit, iar NBA a cazut in popularitate si importanta nu numai sub baseball ci si sub NASCAR.

Sezonul 61 incepe saptamina viitoare intr-o situatie de criza, si, surprinzator, de vina nu mai e forta de munca, populata din nou de cetateni respectabili, crescuti aici sau veniti din Argentina, China, Spania, Germania, Canada, etc. Problema e la fel de serioasa ca cea de acum 30 de ani cind dopingul (recreational) adusese liga in pragul falimentului; e o problema de credibilitate, de integritate pusa la indoiala, care ar putea face din NBA versiunea moderna a lui Harlem Globetrotters.

In vara, unul din cei 56 de arbitri folositi de NBA, Tim Donaghy a fost arestat si a recunoscut ca a pariat la meciuri pe care le-a arbitrat, mai mult, ca a recomandat unor pariori barosani pe ce echipa sa-si puna banii. Donaghy, care a arbitrat si in semifinala cu cintec a Conferintei de Vest, San Antonio – Phoenix, e pasibil de o sentinta de pina la 25 de ani cind ea va fi pronuntata in ianuarie. Tinind seama ca pe meciurile NBA se pariaza annual 60 miliarde de dolari, te intrebi imediat: 1. E cazul Donaghy izolat? 2. E Mark Cuban, proprietarul “nebun” al lui Dallas Mavericks mereu amendat de Stern pentru comentarii nefavorabile la adresa arbitrajelor, chiar nebun?

Luat prin surprindere, Stern a bilbit in iulie ca avem in fata un caz criminal, izolat, si ca oficialii ligii, carora li se interzice, prin contract, orice legatura cu orice fel de pariuri, sint curati si impartiali, ca nu intra in casino, nu joaca la loto, si ca in general, sufla si in iaurt. In acelasi timp, Stern a ordonat o ancheta interna, sa vada daca arbitrii ligii sint chiar fete de pension. Rezultatele le-a facut publice joi, cu 4 zile inainte de inceperea sezonului, iar rezultatele spun ca toti cei 56 de arbitri ai ligii au incalcat intr-o forma sau alta prevederile contractuale care le interzic sa parieze. N-au pariat pe baschet, sau pe sport, au jucat doar la trei cirese spune Stern si, cel putin pina FBI produce un nou Donaghy, America e rugata sa-l creada pe cuvint.

Ramine de vazut daca o va face, pentru ca Stern pare ca si-a pierdut nu numai touch-ul de geniu ci si mintea. Inteleg ca el nu vrea sa strice marele turneu de poker cu care arbitrii sarbatoresc reuniunea lor anuala, dar a hotari subit ca, daca NBA nu poate avea arbitrii care respecta un contract semnat si regulile ligii NBA isi va schimba regulile, relaxind prevederi menite tocmai sa asigure o reputatie ireprosabila, e o prostie care va indeparta si mai mult publicul banuitor, strimbind din nas. Cu candoare anuntind senilitatea Stern mai spune ca nu stie daca Donaghy a influentat rezultatul meciurilor pe care le-a arbitrat si pe care a pariat. Pariez ca in sinea lui crede ca Tim e baiat bun si ca a facut ce-a facut pentru ca salariul de 260.000 de dolari pe an nu i-a ajuns.

Regulile jocului au o amănunţime penală care persecută echipele bazate doar pe entuziasm. Africa de Sud e cea mai bună echipă a lumii. Practic, indiscutabil şi incontestabil. Nu şi indubitabil. Comparate cu erele fotbalului, în rugby dominaţiile sînt mai scurte şi mai puţin categorice. Aşa dictează natura, regulile şi utilajele acestui joc foarte schimbător în verdicte. Prin natură, rugby-ul are un grad de dificultate care descurajază solistica, vedeta şi loviturile maeştrilor solitari. Echipa cîntăreşte infinit mai mult. Regulile au o amănunţime penală care persecută cu sadism echipe adesea vinovate doar de entuziasm. Utilajul de bază e o minge iraţională care ţopăie aleatoriu şi măscăreşte orice urmă de geometrie. Într-un asemenea joc, nenorocul e frecvent şi stabilit legal. Într-un asemnea joc, îndîrjirea şi rezistenţa pot lua locul tuturor celorlalte virtuţi. Asta a făcut Anglia. În clipa cea mai nesigură a istoriei ei, prinsă între generaţii, lovită de sterilitate şi îngrozită de ideea că ar putea reuşi eseuri, Anglia s-a ridicat prin acea negaţie de cremene pe care rugby-ul o încurajează, fără rezerve. Abrogată în grupe de Africa de Sud, Anglia a urcat, pe nervul împotrivirii, pînă în finală. Unde a întîlnit, iar, Africa de Sud. Echipa mai bună.

Cum se rezolvă, în rugby şi numai în rugby, dilema care a adus în finală echipa mai bună şi echipa mai fidelă rugby-ului? Cu o cruzime insuportabilă şi, din nou, sută la sută legală. Mark Cueto a plonjat în terenul de ţintă. Era 9-3 pentru Africa de Sud. Un eseu englez ar fi întors meciul. Sau l-ar fi relansat. A fost eseu valabil? În rugby, răspunsul vine la capătul unei anchete. Anchetarea suspectului Cueto a mers pînă la tortură, pînă la proba moleculară cu ADN. După cîteva minute de teste repetate şi fotograme comparate, arbitrul video a anulat eseul. A fost decizia corectă. Bocancul lui Cueto a atins praful tuşei înainte ca mingea să se înfigă în terenul de ţintă. Cîţiva milimetri în plus, cîteva zecimi de secundă în minus. În nici un alt joc o decizie nu putea fi simultan atît de corectă şi de nedreaptă cu spiritul meciului. Dar, în rugby, spiritul jocului e suveran. Spiritul meciului nu contează. Nu vă apucaţi de rugby! E un joc infernal. Sau apucaţi-vă! Dacă vreţi să înţelegeţi ce e justiţia şi de ce fuge lumea de ea. Spre fotbal şi politică.

E motiv de bucurie cînd legendele coboară din tablouri. Trecutul şi viitorul se strîng uneori spre a serba prezentul. Aşa s-a întîmplat sîmbătă seara, în finala Cupei Mondiale la rugby, după ce Anglia şi-a reîntîlnit coşmarul din grupe şi a pus genunchiul (dar nu fruntea) în pămînt. Trecuse de miezul nopţii la Bucureşti cînd, pe culoarul pe care ies de obicei echipele, şi-a făcut apariţia un grupuscul ciudat. Un bărbat în costum s-a ivit în arenă cu trei trofee: doi băieţi şi cupa. Primii doi îi aparţineau, pe cea de-a treia urma s-o paseze preşedintelui Sarkozy pentru festivitatea de premiere. Cupa sclipea tentant, după ce ieşise din mîinile unui gravor între două vîrste, care abia terminase de încrustat numele cîştigătoarei. Bărbatul care apăruse din tunel avea un aer atletic, un zîmbet mîndru şi un luciu metalic în priviri. Cine se uita atent îl recunoştea de pe afişul Cupei Mondiale, unde primea o pasă de la unul dintre cei doi copii.

Cu două-trei decenii în urmă, bărbatului i se spunea “La Casque d’Or”. Noi, cei care am prins naţionala lui Irimescu şi Morariu, îl ştiam mai mult după numele oficial: Jean Pierre Rives. Fost căpitan al Franţei, rugbyst de înaltă tensiune, la curent cu rostul nobil al salahoriei şi totodată izvor de energie pentru o naţională care avusese plăcerea de-a învinge Noua Zeelandă pentru întîia dată, într-o zi de 14 iulie, cînd parcă şi “Marseilleza” sunase altfel. Ei bine, acelaşi Rives care mărturisise cîndva că nutrea un singur regret – că Franţa încă nu bătuse Africa de Sud – aducea acum trofeul pentru Springboks. Olivier Magne şi Stephane Rinaldi, comentatorii francezi, au observat amănuntul, dar asta nu i-a oprit să exclame din cinci în cinci minute: “Oh, comme elle est belle, cette Coupe!” Şi chiar a fost frumoasă, deşi finala n-a avut eseuri, iar lumea poate că ar fi vrut pe altcineva în ultimul act. A fost frumoasă ca un fapt de artă. Iar asta înseamnă că prezenţa lui Rives în arenă a avut rostul ei.

Nici nu s-ar fi putut altfel. Şi ştiţi de ce? Fiindcă Jean Pierre Rives a rămas fidel artei, îngăduindu-şi doar să schimbe registrul. Furtuna blondă care dărîma ziduri cu umărul s-a convertit la sculptură. Există aici o vocaţie de îmblînzitor care nu trebuie lăsată să lîncezească. Aşa cum altădată Rives oprea şarjele adversarilor, acum se ocupă cu dresura metalelor. Cînd îl vezi în atelier, ai impresia că ai nimerit peste un sudor singur cu sudoarea lui, nicidecum peste un artist. Spirale de bronz se înalţă spre cer, se împletesc mai ceva decît braţele care ţin laolaltă grămada şi cerşesc un strop de văpaie ricoşată din soare. Numai că Jean Pierre Rives nu se visează un Fidias al metalului. Nu s-a smintit nici măcar cînd i s-a permis să-şi expună “fierătaniile” (cum singur le dezmiardă) la Jardins du Luxembourg, favoare de care se mai bucurase doar Auguste Rodin. Căci pentru el sculptura şi rugbyul înseamnă în principiu acelaşi lucru: creaţie. Adică energie şi suferinţă.

În loc să-şi păstreze puritatea, rugbyul a început să revendice neamprostia din fotbal. Rugby-ul a rămas “under cover” după acestă finală a Cupei Mondiale în care artificiile, pe Stade de France, au fost doar opera pirotehniştilor. A fost ca şi cum un sport care poate stimula cu aceeaşi uşurinţă iubirea şi snobismul n-ar fi vrut să-şi dea de gol în văzul lumii întregi toate comorile. Anglia şi Africa de Sud au lăsat istoriei o finală “a la fotbal”, tensionată şi mată, intensă pentru specialişti dar neîndestulătoare pentru cei mulţi. Cu Noua-Zeelandă jucînd în acest teatru cu măşti rolul Braziliei, adică al prinţului care se crede prea bun pentru o lume atît de prozaică, meciul decisiv a fost lăsat în seama conservatorismului conflictual a două naţiuni care de peste un secol caută să se învingă fără să se distrugă cu adevărat. Doi tauri s-au dat cap în cap, nepăsători faţă de prim-planul scenei ocupat de un arbitru care şi-a cunoscut, nefrancez cu nume galic, ziua de glorie în noaptea pasiunii. Rugby-ul acesta, oricît ne-ar urechea puriştii genului, nu e, pentru marea de feţe, argumentul convingător al unei upgradări spirituale în linie sportivă. Să decizi meciul la o unghie care atinge tuşa e perfect regulamentar, definitely British, dar mult prea soccer style. În sensul gentilom al jocului, Anglia trebuia să aibă un eseu şi, poate, trofeul. În sensul modern al lumii, Africa de Sud a pus mîna pe cupă dînd bine cu piciorul, exact cum procedase şi mătuşa ei insulară patru ani mai devreme. Sportul semizeilor în tricouri mulate pare rătăcit într-un spaţiu inundat de lumini.

Ceva însă a înspăimîntat dincolo de angoasele estetice. Exasperat de neputinţa Angliei, Flood l-a împins mîrlăneşte, din spate, pe Montgomery, aruncîndu-l pe sud-african peste camerele de luat vederi, iar pe noi într-o adîncă stare de perpexitate. Era ca şi cum cineva ar fi fluierat în biserică. Pentru rugby, asta a echivalat cu capul lui Zidane în pieptul lui Materazzi şi din acea clipă apelativul « Sirs ! » al arbitrului Roland a părut desuet, la fel ca redingotele din tribună . Un sport de gentlemani jucat de golani, niciodată sintagma n-a fost mai adevărată. Atît că golani avem din belşug, rugby-ul a venit prea tîrziu la împărţirea neamprostiei, n-ar putea fi decît o copie nefericită a rudei pe care o ştim cu toţii. Noroc că urmează o lungă şi sanitară uitare, rastimp în care pe Africa de Sud o aşteaptă o altă Cupă Mondială. Poate că aşa, gazdă a sărbătorii membrelor inferioare, ar putea să ajungă să aprecieze jocul la mînă.

David Beckam a revenit pe teren, iar Kobe Bryant se pregăteşte să o părăsească pe Lakers. Călcînd gingaş pe o gleznă defectă, David Beckham s-a exilat în Los Angeles pentru o căruţă de bani şi visul (iluzia?) de a face din sportul lumii şi sportul Americii. Ghinionul a făcut ca tocmai în sezonul venirii lui Galaxy să aibă cea mai proastă echipă de la naşterea clubului şi a ligii în 1996. Cînd Beckham a venit în iulie, sezonul era comprimis, dar americanul de rînd, care a fost făcut să creadă că Beckham e în fotbal ce e Tiger Woods în golf sau Roger Federer în tenis, a fost convins ca Becks va despărţi apele şi va duce echipa în playoffs. Nu s-a întîmplat, pentru că după numai două meciuri Beckham s-a accidentat la genunchi şi, de la 29 august, n-a mai intrat pe teren.

Împinşi fără să fie întrebaţi în lumina rampei de asocierea cu o asemenea celebritate, jucătorii fără har ai lui Galaxy (îl exclud pe Landon Donovan) au cîştigat cinci meciuri la rînd, reintrînd în lupta pentru un loc în playoffs, sau cel puţin în discuţie, înaintea ultimelor două meciuri din această săptămînă, pentru care se anticipa şi revenirea lui Beckham. O victorie contra lui New York Red Bulls, joi seara, la Home Depot ar fi asigurat un final de mare interes, duminică: Galaxy cu Beckham la Chicago Fire şi noul Mesia local, mexicanul Cuauhtemoc Blanco, neînvinşi de şapte etape, în meci decisiv pentru un loc în eliminările directe.

Recunosc că am privit tot meciul de joi, un fel de Butoiul-Abatorul pe stadion de lux şi televizat naţional, cu 27.000 de plătitori aşteptînd intrarea lui Beckham cum aşteaptă sosirea lui Brad Pitt la Academy Awards. S-a produs în minutul 68, la scorul de 1-1, care avea să fie şi cel final şi care prelungeşte pînă duminică micro-şansa teoretică, de fapt o agonie tristă a unei echipe împiedicate, fără har şi, în alcătuirea de-acum, fără viitor. Către final, arbitrul a refuzat oaspeţilor un 11 metri atît de clar, încît în alte locuri n-ar fi ajuns la vestiar sau aeroport fără protecţie. În 22 de minute Beckham a părut că se încadrează perfect în angrenajul futilităţii.

Meciul de joi a fost ultimul la Home Depot pentru Cobi Jones – 37 de ani, 304 meciuri pentru Galaxy, singurul jucător din istoria ligii care a jucat 12 ani pentru un singur club. N-a fost un jucător mare, dar trecerea anilor ne va ajuta să credem că a fost un jucator important.

Şi tot joi seara, Kobe Bryant a jucat pentru Lakers în meciul de presezon cu Seattle, deşi lipsise de la trei antrenamente, iar o parte a presei anunţase că şi-a curăţat cuşeta din vestiarul de la sala unde se antrenează echipa în El Segundo. Ruptura e iminentă, inevitabilă. Săptămîna trecută, patronul Jerry Buss declarase că “va lua în considerare” oferte serioase de a-l transfera pe Kobe, recunoscînd că întîlnirea între patru ochi, în vară la Barcelona, nu adusese împăcarea. Singurul motiv pentru care Bryant e încă în Los Angeles este dificultatea de a găsi un “echivalent” pentru a face tîrgul. E ca un mariaj desfăcut în care părţile sînt obligate să stea sub acelaşi acoperiş pînă la pronunţarea divorţului.

În acest oraş al mirajelor, Lakers au fost, pentru aproape jumătate de secol, un superb vis adevarat. Aici au jucat Jerry West, Elgin Baylor, Wilt Chamberlain, Kareem Abdul-Jabbar, Magic Johnson, James Worthy, Shaquille O’Neal, care ne-au răsfăţat cu cel mai bun baschet din lume. Plecarea lui Kobe face din Lakers un Galaxy al baschetului…