September 2007 ↓

FC Bollywood

de Radu Naum

Pentru oricine din afară, cea mai iubită echipă pare că se urăşte pe sine

Ovidiu Petre ar fi “copilul” lui Olăroiu, care e în conflict dur cu Hagi, pus pe tobogan la Steaua, ceea ce înseamnă că a fost lucrat, deci e clar, a fost lucrat de Ovidiu Petre. Aşa funcţionează logica de trei simple într-o lume în care se desfăşoară, istoric, campioantele de vîndut gogoşi şi sugrumat capra vecinului, soţia ţapului ispăşitor. Un patron, Becali, şi un fost conducător de club, Crăciunescu, l-au arătat cu degetul pe jucător, care a intrat, fireşte, in gura publicului. Pe Ghencea, sîmbătă, pîrîtul Ov. Petre, trebăluind pentru 3 puncte în folosul comunităţii steliste, a fost înjurat la maxim, în vreme ce adversarul Dorinel a primit ovaţii, iar plecatul Hagi a fost ridicat în slăvi. Luate în parte, toate aceste lucruri sînt OK. Puse împreună dau o imagine jalnică a unei echipe care stă acum în faţa tunurilor Arsenalului, ucigaş în serie al naivilor. Pentru oricine din afară, echipa cea mai iubită pare că se urăşte de moarte pe sine. Alternează dezaxant momentele de graţie, rare, cu desele melodrame de bidonville într-o spirală fără sfîrşit. Dacă Bayern, cu milionarii săi mofturoşi, era numită într-o vreme FC Hollywood, Steaua dănţuie în ritm de FC Bollywood.

Într-un moment de limpezime, Becali şi-a pus cenuşă în cap pentru ceea ce i se întîmplă lui Petre cel înalt. Adevărat, cel mai sigur mijloc de a lăsa dihonia să-ţi intre în casă e să-i deschizi singur poarta. E vechea atitudine a celor care ajung să deţină ceva în această ţară : eu te-am făcut, eu te distrug! Vorba slobodă şi acţiunea pripită aduc cu atitudinea unui copil care îşi strică jucăriile şi apoi plînge după ele. Numai că în sport, care funcţionează după principiul fascinaţiei, nu poţi deţine în absolut nimic, nici chiar pe tine însuţi. Aparţii celor care investesc pasiune în tine. De aceea Wenger refuză să se facă proprietar al sutelor de milioane pe care clubul i le pune la dispoziţie pentru transferuri. Omul care a creat o echipă nu-şi poate permite să o pună în pericol pentru a-şi face un moft. Exemplu extraordinar de responsabilitate socială şi de trăinicie a unui proiect. La Steaua, azi oaia neagră a turmei e, pe drept sau nu, Ovidiu Petre. Dar fiecare se gîndeşte : “Mie cînd îmi va veni rîndul?”. Steliştii sînt ca ruşii la Stalingrad : au puşti şi în faţă, şi în spate. Sigur, acolo nemţii au fost dovediţi, dar nimeni n-a ajuns să-i întrebe pe morţi dacă se simt învingători. 

Dar, but, mais, ma, aber, pero

de Radu Cosaşu

Şi despre ruşine în fotbal şi în rugby şi încă ceva despre ruşine în fotbal şi în rugby. În săptămîna asta sumbră a fotbalului nostru, l-am auzit pe domnul Ioan Mureşan vorbind despre o mare ruşine care îl va apăsa multă vreme. Nu auzi în fiecare zi un ştab de echipă - şi încă una aflată pe primul loc în clasament - atacînd o asemenea problemă complicată: ruşinea. M-am bucurat - ca să zic aşa - că dînsul nu poate uita, ca şi mine, lamentabila eliminare din Cupa UEFA a CFR-ului, în faţa cui? A unei Famaguste care - iarăşi de neuitat! - a fost zdrobită în turul următor de Tottenham cu 6-1! Ce-ar fi făcut CFR-ul la Tottenham, dacă nu-i subaprecia pe ciprioţii aceia - căci aceasta e explicaţia domnului Mureşan la eşec - cum s-ar fi descurcat napocalipticii noştri în Anglia, nu e de discutat. Rămîne valabilă ruşinea, cel puţin aceea a domnului Mureşan - unul din “oamenii de fotbal” de un bun simţ salutar, pînă la proba contrarie, printre atîţia neruşinaţi…

Rămîne însă de discutat acest incipient delir provocat de ofensiva provinciei, mînată de un anti-bucureştianism “secular”; se numără cu voluptate anii aceia - ca nori lungi peste stadioane - de cînd nu am mai avut în fruntea clasamentului trei echipe din afara Capitalei. Nu am nimic împotrivă ca să ajungem în campionat la derbyuri Vaslui-Cluj, Urziceni-Timişoara; am făcut armata la Cluj (argument tare, nu?), m-am îndrăgostit pe Bega, ţin foarte mult la Dorinel şi Dănuţ Petrescu, dar, but, mais, ma, aber, pero - ca să mă exprim cît de cît europeneşte. Nu am nimic contra s-o văd pe CFR Cluj într-o grupă, hai nu cu Barca sau Arsenal, ci măcar cu Şahtior. Cu o condiţie: să nu aud o românime de microbişti începînd să urle mînioasă după primul meci cu vreo pragheză, nu zic engleză. Nu zic fiindcă m-a pus dracu’ să mă uit, în paralel cu meciurile din Cupa României, la ce se joacă în Cupa Ligii Engleze. După un Liverpool-Reading şi a doua zi Steaua cu Bacăul, nu-ţi mai vine decît să te gîndeşti că săptămîna viitoare “batem 100% Arsenalul”, aşa cum a anunţat un vizionar permanent neruşinat. Să fi glumit 99%? Oricum, acela e cea mai proastă glumă înfăptuită în România dupa 1989, dincolo de fotbal.

Dar despre ruşine am auzit, tot în aceste zile, o frază şi mai grea, aşa cum totul e mai greu şi mai frumos în rugby decît în fotbal atunci cînd nu-l jucăm noi: în pauza acelui sărman meci dintre Portugalia şi România, la pauză, la 7-0 pentru ei, Bogdan Cosmescu ne-a cerut, cu totul îndreptăţit, “să nu ni se facă rău”, iar dacă ne vor bate, “vom trăi o ruşine teribilă, de nu vom putea scoate capul în lume”. Nu exagera. Nu discut cum i-am bătut pe cei la care altădată ne uitam ca Noua Zeelandă la noi. De mult mi se frînge pixul cînd văd ce rubgy se practică în România. Azi deplîng doar faptul că tocmai acum, cînd jucăm atît de prost, avem în Bogdan Cosmescu cel mai competent şi mai sufletist crainic de rugby. La ce bun? Îi urez lui şi alor noştri ceva şansă în hakoapocalipsa de mîine.

Cecul mare, ciocul mic

de T.R.U.

Arsene Wenger, antrenorul viitoarei adversare a Stelei, urmăreşte noaptea pe video fotbalişti foarte tineri, pe care apoi îi transferă. Bilanţul financiar care a aşezat Arsenal, luni, în a doua poziţie mondială, e secundar. Contează, dar nu explică.

Mai clar. O seară de iunie, într-un restaurant din nordul Londrei. Cină intimă. La masă: Arsene Wenger şi directorii clubului. Wenger anunţă că e gata să semneze un nou contract. Directorii întreabă, recunoscători: ” Ce ai face , dacă ţi-am pune la dispoziţie 100 milioane de lire sterline, pentru transferuri?”. Răspuns imediat: ” Vi i-aş da înapoi!”. Marţi seară, Arsenal a bătut Newcastle. Cu rezervele. În faţa a 60000 de spectatori care ştiau , de o zi, că Arsenal va porni şi va încheia cu rezervele: Fabiansky, Hoyte, Denilson, Song, Bendtner. Viitorii necunoscuţi pînă ieri. Aici e tîlcul. Directorii l-au angajat, acum 11 ani pe Wenger, să facă fotbal şi, de atunci, îi respectă fără crîcnire toate deciziile şi obieiurile. Uneori ciuate. De pildă, ocupaţiile nocturne.

Mai clar. Wenger îşi petrece nopţile aducînd video-ul la roşu. Se uită pînă dimineaţă la meciuri obscure din campionatul brazilian, nigerian, polonez, divizia secondă portugheză, campionatul de tineret francez şi alte sere, pepiniere, talciociuri şi second-hand-uri. Şi îl găseşte. Pe El, jucătorul de 17-18 ani în care zace minereul de prelucrat. Ce să faci cu 100 de milioane de lire sterline, cînd talentul umblă singur pe stradă?

Concluzie: fotbalul are nevoie de bani, dar trăieşte pe picor mare din cu totul altceva. Din ştiină şi respect pentru ştiinţă. Respectul e în sarcina directorilor cu cecul mare şi ciocul mic. Ştiinţa e a lui Wenger şi face treabă numai dacă e lăsată să facă treabă. Aşa e fobalul: nu suferă incompetenţii şi presiunea incompetenţelor. De fapt, aşa e orice artă şi meserie. Numai căîn fotbal nimic nu poate spoi aparenţele. Adevărul iese la suprafaţă: pe Emirates Stadium, la Arad, pe Stamford Bridge, pe Dinamo, la Urziceni. Asta nu pot înţelege oameni ca Abramovici şi Becali. Chestiune de fotbal şi civilizaţie.

Sindromul minutelor de prelungire

de TUDOR OCTAVIAN

Cum să stea Dinamo şi Steaua mofluze pe locurile 7 – 8, iar Martiş să caţăre Rapidul pe 2? Greşelile de arbitraj din prelungiri au alte cauze decît acelea din primele 90 de minute. Arbitrul Marius Martiş n-a fluierat faultul de penalty la Mazilu, din minutul 93 al meciului Rapid – Gloria Buzău, din cu totul alte motive, pentru care nu l-ar fi dat pînă în minutul 90. În primele nouăzeci de minute n-ar fi fluierat penaltyul din pricini întîlnite şi pe aiurea: orbul găinilor, isteţimea boului, mîndria catîrului sau ochiul dracului. Dar după minutul 90, he, he, hei!, altă făină - cum ar zice Ion Creangă - se macină la moară.

Nu numai Martiş are probleme cu faulturile de cartonaş roşu sau penaltyurile din minutele în plus, ci tot taraful de fluieraşi al dirijorului Lupescu. În primele nouăzeci de minute se arbitrează şi atît. Greşelile din primele nouăzeci de minute sînt la mîna comisiilor federale. Un unsprezece metri în minutul 93 sau 96 însă e o reverenţă pe care orice arbitru român cu simţul situaţiei şi al carierei se simte obligat s-o facă patronilor de la Dinamo, Steaua, CFR Cluj sau Poli Timişoara. Adică formaţiilor care, la o adică, pot da peste cap, cu banii lor, campionatul şi lista arbitrilor. Fără banii primilor cinci, şase mari plătitori, nu mai e nici campionat, nici Federaţie, nici bani pentru arbitri, nimic, nimic.

Marius Martiş n-a fost arbitrul, care trebuia să fie şi în prelungiri deoarece gestiunea unui penalty e o chestiune de putere. Cele nouăzeci de minute sînt ale Campionatului, ale Federaţiei, ale Uniunii Europene, ale cui vreţi dumneavoastră. Prelungirile însă sînt în puterea arbitrului. Nu numai că Martiş nu s-a pus rău cu formaţiile cu pretenţii la titlu, dîndu-i Rapidului încă două puncte avans, dar le-a făcut şi un semn prietenesc cu ochiul, ca să înţeleagă başcanii că e băiat respectuos, că nu se obrăzniceşte, dacă are ocazia să fie cuminte. .

Judecata lui Martiş a fost simplă ca bună ziua: dacă Rapidul n-a marcat un meci întreg, să-i fie de bine. De ce să se lege arbitrul la cap, pentru trei minute la spartul tîrgului? Să fi marcat Rapidul de cinci ori în “timpul legal de joc”, cum graţios s-a exprimat un comentator tv, Martiş fluiera gol de cinci ori şi nu se supărau nici Gigi, nici Cristi. La un derby pentru coada clasamentului, cum ar fi Farul – Ceahlăul, arbitrul Martiş - şi nu numai el – fluiera şi trei penaltyuri în prelungiri. N-a spus Lenin că libertatea înseamnă înţelegerea necesităţii? Cu Rapidul lucrurile, bineînţeles, se pun altfel. Cum să stea Dinamo şi Steaua mofluze pe locurile 7 – 8, iar cinstitul de Martiş să caţăre Rapidul pe 2? S-o facă alţii, dacă-s aşa de deştepţi şi vor să nu mai prindă o partidă de podium cu anii!

Evident, în cazul lui Martiş nu-i vorba de incompetenţă, de hoţie, de mituire sau de pizmă. Nu, e vorba doar de laşitate. Iar laşitatea, cum ştie toată lumea, nu se sancţionează. Se premiază uneori, dar discret, astfel că bieţii arbitri nu se pot lăuda cu premiul.

Viaţa în doi

de Radu Naum

Piţurcă şi Mutu se mai ceartă. În cazul nostru e de bine. Sînt obligaţi să se iubească pentru ca dragostea noastră să n-o ia razna. Sînt condamnaţi la îmbrăţişări chiar şi atunci cînd le vine să-şi dea palme. Sînt ferecaţi în acelaşi vis, chiar dacă fiecare visează pe limba lui, limba atacantului, cu mii de dialecte. Ne-am luat cu altele şi sîntem pe punctul să uităm un episod important din istoria foarte recentă a naţionalei. Piţurcă şi Mutu s-au contrat răstit la meciul cu Germania. A murit iubirea lor ? Sastisiţi de miştocăreala continuă la care sîntem supuşi acasă, am vrea sa domnească pacea şi armonia acolo unde ne doare mai mult, dacă avem capul pe umeri, pentru că naţionala e singura echipă care ne are de fani de cînd eram doar foetuşi. Or, cînd vedeta şi selecţionerul se zbîrlesc unul la altul avem cu toţi frisoane. E grav, doctore ? Din păcate, la întrebarea asta nu poate răspunde Pompiliu Popescu.

De la ce s-au luat, se ştie: unul vroia să atace, celălalt dimpotrivă. Pasiunea şi raţiunea au tras hăis-cea la Koln. O otravă, dacă e să judecăm după regula oricărei comunităţi. O enormă şansă, dacă dăm la o parte clişeele. Ei bine, exact o asemenea îmbrînceală verbală e unul dintre cele mai puternice semne de viaţă nouă ale Naţionalei. « Lasă-mă să atac !», i-ar fi zis Mutu unui Piţurcă enervat de spaţiile lasate nemţilor care începeau să ne calce cu şenilele. Atitudinea florentinului, de nepermis în 99% din cazuri, a fost bijuteria unei seri ratate. Mutu a arătat că vrea să se bată parte în parte cu o echipă de top a lumii, a avut nebunia de a se lăsa tăvălit, ca măcar o dată să nu se zică despre români că dau (la buzunare, eventual) şi fug.

A fost atitudinea puştiului de cartier care o încasează de la cei mai mari dar ai cărui ochi sclipesc printre muci şi cucuie atunci cînd se ridică din ţărînă şi scrîşneşte în barbă: «Las’ că o să vă arăt eu vouă!». Aşa, luînd scatoalce, a ajuns Mutu să fie temut. Ceea ce nu înseamnă că i-a dat vreo lecţie lui Piţurcă. Selecţionerul a reacţionat perfect normal în logica omului de pe bancă, contorsionat de gafele copilului său cu 11 suflete, muncit de gînduri viitoare şi mereu cu capul pe butuc. Cei doi s-au fulgerat, dar nu au divorţat. De altfel, dovada cea mai bună a noii discipline a venit atunci cînd selecţionerul a ordonat scurt unui grup de jucători sa meargă la autocar. Mutu a fost primul care a executat comanda. Oameni din ăştia cînd scot pistoalele mor alţii.

Regele e un biet colonel

de Tudor Octavian

Ca în legenda Meşterului Manole, scrisă pe dos, unul dărîmă, iar celălalt nu zideşte. Nici un ziarist nu-i mai spune lui Hagi, în titluri, rege. Nici în titluri, nici în cuprinsul textelor. Regii adevăraţi sînt demni şi în cădere. Hagi nu prea are maniere de suveran. Patronul i-a zis lui Hagi colonel, iar dacă i-ar fi zis plutonier era acelaşi lucru. Hagi e supus ca un plutonier, care ştie că-l poate şmecheri pe şef la inventar. Şeful îi vrea în teren pe Surdu şi pe Bădoi, dar subordonatul se face că n-aude şi iese la atac cu Zaharia şi Rada.Cînd o celebritate suportă atîtea umilinţe în văzul lumii, te aştepţi să pună la cale, ca Rambo, o răzbunare cumplită. Hagi însă nu-i genul de om care să clocească o revanşă. Şi, apoi, ce rău ar putea să-i facă lui Becali, mai mare ca răul pe care şi-l face Becali însuşi? Hagi ni se înfăţişează mai surîzător şi mai mulţumit de sine ca niciodată. Ajuns într-o situaţie fără ieşire, Hagi pare să nu înţeleagă nimic din ce i se întîmplă. Cînd un om înghite atîtea jigniri majore şi nu dă semne de supărare, e posibil să nu le considere jigniri, ci laude.

Nicicînd o cădere n-a semănat atît de mult, ca acum, cu o urcare. Liga Campionilor ar putea să fie pentru Steaua, cu Hagi antrenor, culmea pe care s-a căţărat, ca să cadă cît mai de sus. La felul cum joacă Steaua, la lotul pe care îl are, soluţia ar fi fost modestia. Supermodestia. Ori, patronul lui Hagi visează doar locul întîi în grupă şi glorie în absolut. De unde şi ploaia de reproşuri asupra echipei. Chestia asta, că aproape toţi noii veniţi n-au valoare de Steaua poate să însemne două lucruri. Pentru Hagi, că au o valoare mult mai mare. Că Neaga, de exemplu, de aceea nu joacă nimic, fiindcă pentru Neaga pălăria e prea mică, şi că Zaharia trebuie musai titularizat, ca să-l vadă Barcelona şi să dea pe el cincizeci de milioane de euro fără tva.Pentru Becali, discuţia despre lipsa de valoare a unor jucători poate să însemne că a fost păcălit. Că în timp ce el, mareşalul lui Hagi şi viitorul preşedinte al luminii, lupta în tranşee şi biserici pentru binele patriei, i-au fost transferaţi nişte jucători buni doar pentru locul doi în campionat. Dar şi acela rezolvat de patron prin terţi.

La Steaua nu e presiune. E curată nebunie. Nu ştiu cum se vede treaba din interior, dar din afară se vede tot ce-i mai rău. Înaintarea nu leagă două pase, cele cîteva goluri providenţiale au venit din noroc, dar porţia de noroc s-a terminat şi Steaua joacă sîrba pe loc ca-n fotbalul cînd Hagi era junior. La Steaua, e ca-n legenda Meşterului Manole, scrisă pe dos: unul dărîmă, iar altul nu zideşte. Şi treaba s-ar zice că merge. Steaua e în Ligă. În Memeliga mestecată atît de bine şi pe bani mulţi de caporalul în retragere Stoica.

Turneul şi tupeul

de Radu Paraschivescu

Sorana Cîrstea a infirmat tradiţia temenelei complexate în faţa vedetei. Am primit vestea cu un amestec de surprindere, bucurie şi blazare, aşa cum facem uneori cînd auzim lucruri bune despre sporturi la care stăm rău. Surprindere, fiindcă nu bănuiam gestul de revoltă sau actul de curaj. Bucurie, fiindcă pînă la urmă nimic din ce e succes românesc nu ne lasă indiferenţi. Blazare, fiindcă pe ecranul minţii ne apărea deja binomul de referinţă al performanţei naţionale: una caldă, alta rece. Aha, am cîştigat cu ăştia tari? Nu contează, o s-o încasăm de la ăia slabi. Şi totuşi, care e vestea? Mai poate să încapă şi altceva între Steaua-Rapid şi Slavia-Steaua? Da, evident că poate. Iar vestea e victoria adolescentei de 17 ani Soranei Cîrstea în faţa lui Patty Schnyder, o elveţiancă deprinsă cu turnee serioase şi cu adversare straşnice. Sorana Cîrstea a ţîşnit din calificări la Bali şi a trimis-o acasă pe a treia favorită. Isprava ei seamănă binişor cu exerciţiile de detentă ale filmului românesc, care nu se desfăşoară cu ajutorul, ci în ciuda sistemului.

Ce spune aventura indoneziană a Soranei Cîrstea? Două lucruri importante. În primul rînd, ea confirmă că bucuriile noastre în tenis pot sta doar sub semnul excepţiei. Victoriile vin rar, pe neaşteptate, şi trezesc euforia de o zi care prefaţează o lună de spleen sau obidă. La vremea lor, un Voinea sau un Pavel au avut - să ne amintim - zile de graţie şi mingi de antologie. Dar imediat după victoria la Becker sau la Cash, o cortină cu falduri grele a coborît neanunţat şi a pus punct spectacolului. Destinul şi-a reînceput munca de persecutare fără motiv. Era destul, ce voiaţi mai mult? Păi tocmai asta voiam: mai mult. Însă - o ştim de atîta vreme şi tot degeaba - consecvenţa şi continuitatea se deprind doar dacă există o structură de performanţă. Altminteri vom vîna în continuare clipe, iluzii şi fericiri meteorice. Ne vom mira că am învins un cap de serie şi că apoi ne-a scos din joc un outsider. Iar pe urmă vom pune totul pe seama ghinionului sau a lipsei de fonduri.

Celălalt lucru însemnat din mesajul Soranei Cîrstea se leagă de îndrăzneală. Mai bine zis, de obişnuinţa românească de-a face reverenţe cînd nu e cazul. Cine revede finalul meciului de la US Open dintre Venus Williams şi Raluca Olaru tresare şi acum. Sigur, Williams mergea spre un 2-0 la seturi previzibil şi necontestat. Avea trei mingi de break şi meci, cînd Olaru i-a croşetat două mingi mai frumoase decît rochia cu 600 de cristale Swarovski a Mariei Şarapova. Ce a urmat? O dublă greşeală. Adică două servicii brambura. Dar - am văzut asta în privirea de ciută a Ralucăi - nu fiindcă intervenise reflexul carpatin de dărîmare a şiştarului, ci din cauza obiceiului păcătos pe care-l avem uneori de-a crede că adversarul din faţa noastră nu e om, ci mit sau statuie. La ora la care scriu rîndurile astea, nu ştiu ce a făcut Sorana Cîrstea în semifinala cu Edina Gallovits. Ştiu încă că i-a ţinut o lecţie deschisă de pedagogie Ralucăi Olaru.

Video Game

de Radu Naum

Pentru noi, să visezi e viaţă. Singura, de altfel

A fost aşa, ca un tremur, o încordare şi-apoi am privit o vreme în gol, buchisind cu mintea: deci Arsenal, Sevilla sau AEK, deci Sevilla, Sparta, pardon!, Slavia Praga. Teama teribilă că monştrii se vor arunca asupra bietei noastre Steluţe, unic pîlpîindă în jarul Europei, s-a mai agăţat o vreme, după care a dispărut miraculos. Atunci s-a întîmplat ceva minunat: a sunat trîmbiţa îngeraşului din noi, ăla mic şi călcat în picioare de nişte italieni nemernici, ăla zgîlţîit o dată cu bara lui Zapata. Dragul de el, s-a ridicat diafan în două picioruşe dolofane şi a început să ne cînte aria optimismului amnezic. Nu-i de condamnat. A ştiut exact cînd să-şi umfle pieptul şi să ne spargă timpanele. Acum, frăţiori şi surioare fani ai hipnozei, acum e vremea noastră, acum sîntem marii învingători, acum cerurile ne sînt deschise şi pămîntul nu ne înghite de ruşine, prizonier în realitatea virtuală. E epoca glorioasă în care orice e posibil: Praga e sub Kiev, Arsenal e în construcţie, bulibăşită de desantul banilor scuipaţi de maica Rusie, iar Sevilla… în fine… nu mai sînt ce-au fost, şi chiar mai puţin! Nici umbră de Milan, Chelsea, Liverpool, Real sau Barcelona. Ne-am scos! În acest punct zero al istoriei sîntem invincibili, nemuritori, neiertători. Ah, dacă s-ar juca totul ca la Ştiri!

Nu e o crimă să visezi. Dimpotrivă, pentru noi e viaţă, singura de altfel. Cu cît omul e mai sărac, cu atît se visează mai bogat. Închide ochii şi înghite în sec. Hagi e admirabil cînd se aruncă în Ligă cu capul înainte, dar acest donquijotism e tocmai măsura imensităţii sarcinii. Jucătorii lui sînt ca umblătorii pe sîrmă, nu trebuie să se uite în jos. Dar nici nu-i cazul să ţopăie şi să facă piruete, aşa cum îi îndeamnă, subliminal, mulţi. N-avem nici un punct de sprijin în trecutul încă viu. N-am bătut nici o echipă dintre cele care pot lua trofeul maxim.

Uitarea noastră e un mormînt, pentru că ne întoarce mereu, ca într-un coşmar cu repetiţie, la linia de start. Stam însă cu coada sus, aşa cum a stat Dinamo cu Lazio, în loc să se îngroape, să joace murdar, dar să iasă la liman. Steaua, ca să trăiască, trebuie să moară puţin. Ca pe vremea “naţionalei” lui Lucescu, să se facă atît de mică şi şmecheră încît căpcăunul să n-o găsească decît după ce i-a trecut printre picioare. Şi-apoi om mai vedea.

Cum dispare un joc

de TRU

Nu din lipsă de fonduri are probleme rugbyul nostru, ci din cauza modificării idealurilor în societate. Sînteţi la curent: Brazilia-România 1-3 pe Maracana, în deschiderea Cupei Mondiale. Sînteţi la curent pentru că aţi văzut echivalentul: Franţa-Argentina 17-20 pe Stade de France, în deschiderea Cupei Mondiale la rugby. Ştiţi de asemenea că Argentina n-a bătut pe negativ, ci a jucat pe contre, a blocat complet pachetul de înaintare francez şi a tronat psihologic de la un capăt la altul. În minutul 47 am văzut una din cele mai frumoase şi mai eroice faze de rugby jucate vreodată. Franţa a forţat de 4 ori eseul, pe linia de ţintă. Argentina a blocat cu corpuri proaspete fisura din dig. După asalt, Franţa era învinsă de o stare de spirit blindată şi alertă.

Ce ştiţi mai puţin sau deloc e că forţa blindată nu s-a născut deloc blindată. Ea a triumfat la Paris după ani lungi de persecuţie şi neglijenţă sistematică. Federaţia Internaţională de Rugby (IRU) e vinovată ziua şi noaptea. Argentina a fost abandonată cu bună ştiinţă, departe de circuitul marilor competiţii. În ciuda apelurilor oneste ale australienilor, neozeelandezilor şi sud-africanilor, Argentinei i-a fost refuzată pînă şi Cupa Emisferei Sudice. Fondurile şi investiţiile din afara Federaţiei Internaţionale au rămas inaccesibile. Şi totuşi, rugbyul argentinian a crescut. Asta într-o ţară dominată pînă la sclavie de fotbal, fără fonduri şi în afara marelui circuit. Sună familiar, nu-i aşa?

S-a spus pînă la saţietate că rugbyul românesc s-a prăbuşit din lipsă de fonduri. E un clişeu atrăgător. Alibiul financiar scuză, dar nu explică. Şi atunci? De ce a căzut rugbyul românesc la un nivel pe care fotbalul l-ar numi sub-maltez? Răspunsul vine dintr-o zonă mai largă. În anii 60′-70′-80′, rugbyul şi alte jocuri de echipă s-au sprijinit pe mici cluburi univesitare şi munictoreşti, pe un ethos, un spirit de camaraderie şi iniţiativă complet indiferente la reputaţie şi recompensă. Această dimensiune a dispărut în sport şi, mai ales, în societate. Schimbarea a contat mai mult decît fondurile. A fost decisivă. Idealurile tinerilor au devenit imediate. Morala generală a lumii româneşti s-a mutat departe de zona de sacrificiu a rugbyului şi tînjeşte după succesul instantaneu. În consecinţă şi printre altele nu mai ştim şi nu mai vrem rugby.

Dosarul Munteanu

de Radu Paraschivescu

Cu sau fără Dorinel Munteau împotriva Olandei? Cred că ţineţi minte bănuielile şi scenariile care au însoţit revenirea lui Dorinel Munteanu la naţională. Ele l-au avut ca pivot pe selecţioner şi au rezumat următoarele inepţii: 1. Piţurcă e pe jumătate sentimental, pe jumătate superstiţios, aşa că l-a resuscitat pe Munteanu în amintirea mandatului precedent, cînd golul lui din Portugalia a parafat calificarea. 2. Piţurcă vrea să-l distanţeze cît mai mult pe Munteanu de Hagi la numărul de selecţii, semn că resentimentele nu se manifestă doar direct, ci şi lăturiş. Lîngă aceste două pepite de neghiobie s-a instalat pe nesimţite un surîs ironic, care camufla de fapt o constatare înduioşată: “Ehe, bietul Munti, ceva fotbal ar mai şti el, dar nu-l ajută organismul. Ce Dumnezeu, mîine-poimîine are patruzeci de ani.” Numai că şi în amicalul cu Turcia, şi sîmbătă la Minsk, Dorinel Munteanu a făcut abstracţie de buletin. Jocul lui a avut vitalitate, cadenţă şi inspiraţie. Cu el pe teren, Ovidiu Petre şi Codrea şi-au redus greşelile, iar Mutu a beneficiat de un servant precis ca un merceolog elveţian.

Sigur, era de aşteptat ca elogiile să se reverse asupra marcatorilor. Aşa se întîmplă mai mereu, e privilegiul celui care înfige spada în grumaz. Şi totuşi, dincolo de clasa lui Mutu şi invenţia lui Dică trebuie să rămînă loc şi pentru Munteanu. Atîta doar că asta nu înseamnă perierea curtenitoare a seniorului victorios, ci o pereche de întrebări reci şi seci: Cum va face Piţurcă echipa contra Olandei în condiţiile în care Munteanu joacă atît de bine? Cum se va împărţi Munteanu între naţională şi echipa de club, între postura de jucător şi cea de antrenor? Iar dacă nu ajung două întrebări, iată şi suplimentul: Ce reacţie va avea patronul Adrian Porumboiu văzînd că tehnicianul pe care-l plăteşte ca să scoată Vasluiul la plimbare în Europa se consultă telefonic cu secunzii, joacă 23 de minute la naţională, călătoreşte de la Minsk la Koln şi ajunge joi la Timişoara pentru un meci de campionat deloc uşor? Păcătoasă situaţie. Şi totul pleacă de la încăpăţînarea lui Munteanu de-a juca excelent, în pofida cîrtitorilor. De-a unge pase la milimetru, de-a fugi cît îl ţin plămînii, de-a nu-şi bate joc de meserie, de-a nu se menaja.

E greu de spus ce se va întîmpla cu Dorinel Munteanu în octombrie. Selecţionerul va avea de trecut din nou testul flerului, căci ăsta e modul lui predilect de elucidare a dilemelor. Ţin mult la Munteanu şi admit că jocul lui mă impresionează exact ca acum un deceniu. Pe de altă parte, am redescoperit sîmbătă forţa fizică a Olandei, plăcerea cu care caută contactele-şoc. Şi tocmai de aceea sînt sceptic. Ar putea oare Munteanu să reziste tratamentului aplicat sîmbătă bulgarilor de Bouma, Heitinga sau De Zeeuw? Şi dacă da, cine ar trebui să iasă din schemă? Diletanţii care înnegresc pagina de ziar îşi pot permite reverii şi suspine lirice. Selecţionerul, în schimb, are de rezolvat un dosar complicat. ÎI urez succes.