August 2007 ↓

Fotbalul lor

TUDOR OCTAVIAN vă explică diferenţa dintre fotbalul nostru şi FOTBALUL LOR

Să fie Dragomir şeful lui Simota, sau Simota şeful lui Dragomir?

Faptul că Liga şi Federaţia reacţionează neconcludent la mîrşăvia de la Jiul ca la un incident ce interesează justiţia orăşenească şi, pînă la un punct, dar numai pînă la un punct opinia publică e dovada că există o graniţă între FOTBALUL NOSTRU, al celor din tribune, din redacţii şi, în general, din afara sistemului şi FOTBALUL LOR, al membrilor famigliei, al lumii închise de profitori la vedere şi în subteran numite Campionatul naţional.

Liga şi Federaţia nu angajează nimic prin declaraţii şi ameninţări, pentru că urmaşul lui Miron Cosma în Ţara Petroşanilor, una din multele Ţări ale României unde Bucureştiul, chiar să vrea, nu are nici o autoritate pe fond, e Alin Simota. Pentru Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir violenţele de vechil şi obrăznicia de stăpîn absolut în judeţ al “investitorului “ Simota nu sînt altceva decît reacţia normală a feudalului stîrnit din bîrlog. E treaba lui cum o să se descurge cu famigiile locului. Dacă, ferească Dumnezeu, nu e destul de isteţ şI ajunge după gratii, abia atunci vor tuna şi vor fulgera Don Mircică şi Don Mitică.
Domniile lor – că doar sînt nişte domni, nu-i aşa - ştiu că funcţiile şi cîştigul, onoarea şi dezonoarea lor de şefi rămîn la discreţia şi în puterea lui alde Simota. Că Simota va suporta unele supărări de protocol, de ochii lumii, dar că e imprudent să-l deranjezi cu adevărat. Nu-i destul că, la o furie, poate să dea peste cap tot sistemul, povestind circulaţia banilor şi ierarhiile famigliei, dar e în stare de mult mai mult. Faptul că-şi schilodeşte fotbaliştii fără să i se întîmple nimic, că răpeşte oameni cu ajutorul personalului din dotare şi că-l ţine pe Sdrobiş legat la gură cu nişte secrete contractuale probează ce-ar fi în stare să facă la o adică.

FOTBALUL LOR, al mai marilor lumii de potenţi şi superpotenţi, în care nu-mi e deloc clar dacă Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir sînt şefi sau numai simpli slujbaşi cu gura mare, nu e şi FOTBALUL NOSTRU decît în măsura în care le convine să aibă şi public. În Europa, n-ar fi posibil un campionat naţional cu un public mereu jignit, timorat, terorizat de bandele de ultraşi cu state de plată la cluburi. În România, unde contractele cu televiziunile sînt tot la discreţia famigliei, fotbalul poate prospera şi cu tribunele goale. FOTBALUL LOR, odată creat sistemul, merge mai departe fără noi.

Noi, marele public, nu suntem nici un moment prima putere în statul numit Campionat, ci doar un fel de decor, în spatele căruia se desfăşoară pocherul pe sume mari. Din cînd în cînd, ca în cazul Herea, ies la iveală nişte icnete din subteran, dar atît. Nişte vorbe cinice, care nu vor constitui niciodată, vorba şefului Ligii, probe la dosarul afacerii. Nişte tranzacţii de barbugii, care n-au nici o legătură cu onorabilitatea clamată în toate declaraţiile de presă de tribuna zero.

Mai sus de vinclu

Radu Paraschivescu despre meritul incontestabil al unui antrenor contestat

Bicfalvi nu va fi nici Balaci, nici Hagi, nici Dobrin. Dar tot e nevoie de el

Mai sus de vinclul tulburat brusc de Bicfalvi n-ar trebui să stea nimic memorabil. Ce trece peste bară şi nu e tras de la doi metri, ca să scandalizeze poporul microbist, nimereşte în pubela sorţii. Druckerii nu se lasă strînşi la taclale pentru atîta lucru. Puţini stau să-şi amintească un şut de la treizeci de metri care a ameninţat fără să perforeze. Poate tocmai de aceea isprava lui Bicfalvi a smuls un “Goooool!!!!!” demn de antologiile Ilie Dobre. Lumea nu se aştepta la o atît de răspicată insolenţă, mai ales că puştilor trimişi pe teren în ultimul sfert de oră al unui meci li se cere de obicei să trudească fără să se întrebe şi să transpire fără să contrazică. Ei bine, farmecul lui Eric Bicfalvi tocmai în asta constă. Omul are o formă de răzvrătire interioară care sigilează viaţa nonconformiştilor utili. El n-a intrat sîmbătă cu Iaşiul pentru epatare sau pentru brizbrizuri de prisos. Ceva îmi spune că Eric Bicfalvi s-a decis să decidă. Nu doar meciul, ci şi dubiile antrenorului faţă de configuraţia viitoare a mijlocului stelist.

Hagi a declarat că junele acesta care pictează între antrenamente, cu nume complicat şi vorbă simplă, l-a impresionat în meciurile de pregătire. Ca unul care insistă de două luni că Bicfalvi e cheia pe care Steaua uită că o are în buzunar (martor îmi e Vali Moraru, coleg de şuete pentru huhurezi), vin şi spun că fostul jucător al Jiului mi-a atras atenţia chiar mai devreme, înainte de primul şut cu rază medie de acţiune. A făcut-o la conferinţa de presă în cadrul căreia a fost prezentat, cînd cineva l-a întrebat dacă simte presiunea numărului 7 de pe tricou. Auditoriul aştepta blazat temeneaua obligatorie faţă de Lăcătuş, dar Eric a pus mîna pe microfon şi a spus, cu o nonşalanţă bine compusă: “E numărul meu norocos, cu el am jucat şi la Petroşani”. Cînd un mînz care acum un an brăzda pajiştile anonime ale Diviziei C rosteşte aşa ceva, sîntem datori să ne oprim în loc şi să fim atenţi. Înseamnă că tocmai ni s-a arătat un ins cu personalitate.

Sigur, tupeul nedirijat şi fronda de dragul frondei nu duc nicăieri. Bicfalvi are cutezanţă, calcă apăsat pe teren şi nu dă înapoi. Asta e foarte bine, dar nu ajunge. Talentul şi pofta de suiş abrupt trebuie grădinărite cu atenţie de merceolog. Iar acesta e momentul cînd e nevoie de intervenţia lui Hagi. Oricît ar fi de contestat, Hagi a luat o decizie oportună: nu l-a cedat pe Bicfalvi la Buzău, unde l-ar fi pîndit plafonarea, preferînd să-l ţină lîngă el şi să aştepte momentul optim. Cred că momentul respectiv a venit. Şi mai cred că şi dacă n-ar fi iscălit victoria Stelei sîmbătă, Eric Bicfalvi tot ar fi fost unul dintre argumentele speranţei. Diferenţa dintre el şi Gabriel Torje se numără în luni. Bine, dar ce-i cu Torje în povestea asta? Nimic, dar şi pe el tot Hagi l-a împins de la spate, aşa nepriceput cum e.

Hit the ball, Jack !

Radu Naum despre încă un caz de erou sportiv fabricat cu medicamente

Nu contează ce sport practici, important e să te dopezi. Bonds o face şi se simte excelent!

My name is Bonds. Barry Bonds. Better call me Barry “Balco” Bonds. O mare legendă, o mare gogoaşă. Ca figură, Bonds e pentru noi ceea ce e, păstrînd proporţiile, Luminiţa Huţupan pentru americani. E jucător de baseball şi tocmai a depăşit un record mult mai drag yankeilor decît cel al sprintului pe suta de metri, acela al home-run-urilor, adică, mai pe limba noastră, a aruncărilor mingei peste gard. Cînd s-a întîmplat minunea, tribunele au urlat de fericire în San Francisco. Ceaţa din Bay Area, se vede treaba, coborîse peste ochii celui mai deschis la minte oraş din State. Bonds are 43 de ani şi dă cu măciuca mai ceva ca Hercule, fiul lui Zeus. Puterea lui e dependentă însă de un maldăr de dosare, şi cîtă vreme ele nu-şi vor fi spus tot adevărul oamenii vor continua să chiuie la vederea acestui colos care îmbătrîneşte întinerind. Există o succesiune improbabilă de evenimente care ar putea să-i tulbure marşul spre istorie: dacă ar merge pe stradă (un tip care cîştigă sute de milioane de dolari nu face asta), dacă te-ai putea apropia de el (un tip care cîştigă sute de milioane de dolari are body-guarzi) şi dacă ai fi destul de curajos să-i şopteşti în ureche nu « Bau ! », ci « Balco ! » (un tip care cîştigă sute de milioane de dolari are zeci de avocaţi) atunci poate, poate va tresări. E acuzat că s-a îndopat cu steroizi anabolizanţi din laboratorul băiatului cu mustăcioară mafiotă, Victor Conte. E acuzat că a minţit Marele Juriu. E acuzat că a consumat amfetamine. Ştiţi ce-a răspuns Bonds cel fără frică, Barry Bătacul ? Că a luat pastile din dulapul unui coleg de echipă ! Ladies and gentlemen, hurrah for the hero !

Dacă aţi rezistat pînă aici e sigur că vă întrebaţi ce rost are acest subiect între zbaterile apoteotice ale spartanilor, golanilor, războinicilor şi habotnicilor credinţei în salvarea prin sport. Nici unul. Bonds e de fapt un nume de cod. Sînt nenumăraţi printre noi, modele pentru cei care vin după noi. Cei care nu pricep că Bush bate cîmpii cerîndu-ne să lăsăm istoria să judece, aşa cum a propus pentru omul cu bîta. Că se dopează sau că vorbesc prostii ori că le mediatizează, stîlcind limba şi bunul simţ, e totuna. Ei setează lumea în care trăim. And there’s no Superman to save us, cum zicea cineva. Sau dacă ar fi, ar trebui să-l controlăm. La sînge.

Noroc şi ghinion, la Steaua

de TUDOR OCTAVIAN

Deşi pare o absurditate, norocul cere o investiţie mare de talent. Norocul cel mai mare e să-l ai în ghinion. Asta mi-a spus-o un moş de la ţară, în timp ce se uita cu mare aminte la Skoda mea făcută zob în marginea unei şosele, în plin cîmp. Ce norocos poţi să fii, băiatule, mi-a zis moşul. Păi nu vezi cum arată maşina?, am replicat eu. Văd, dar la cum arată trebuia să fiţi morţi, a mai zis el şi a dispărut, ca şi cum se ivise dintr-un neant ca să-mi servească cea mai provocatoare lămurire a ideii de noroc.

De mai bine de jumătate de an, Steaua are noroace peste noroace, dar în ghinion. Indisponibilii Stelei au făcut de atunci o echipă întreagă, mai bună ca disponibilii. Numai că norocul Stelei a fost tot timpul ajutat de Gigi Becali, în felul în care s-a priceput el dintotdeauna să-l aibă la îndemînă. Norocul Stelei, care a mers la apogeu în meciul retur cu polonezii, nu trebuie confundat cu pleaşca. Norocul e ca explozia atomică. Ca să vină peste om, e nevoie să se ajungă la o masă critică. Altfel spus, să aibă de unde apărea. Ca să se cheme Zaharia, trebuia să-l ai pe Zaharia.Steaua, în cea mai neinspirată zi a ei, a învins campioana Poloniei, în cea mai bună zi a acesteia pentru că la Steaua norocul e din talent, pe cînd la leşi, dac-ar fi fost să fie, era din hazard. În acest punct, discuţia noastră pare să meargă spre absurd. Ce legătură are norocul cu talentul? Eu cred că are. Cînd unii oameni sînt însoţiţi toată viaţa de noroc, iar alţii numai de neşansă, înseamnă că trebuie să existe şi un talent pentru noroc. Proverbele noastre trimit spre prezenţa talentului. Norocul mai e şi cum şi-l face omul, spune unul din ele. Altul, şi mai isteţ, spune că norocul, ca să vină, trebuie să aibă unde. La Steaua e încă destul loc pentru noroc. Cu observaţia că e un gen de noroc care seamănă în foarte multe privinţe cu meritul. Nu spune şi Biblia că numai celui care are i se mai dă?

La Dinamo, norocul merge tot la consum, nu la investiţie. În plus, la Dinamo norocul n-are în spate ghinionul. E bine să ai şi ceva ghinion, ca să scapi cu mintea lucidă după prima mare poticnire. Dinamo, prin gura cea mare a lui Borcea, a supărat norocul, tratîndu-l ca pe un fapt logic. Norocul are o logică proprie, dar în ea nu intră şi trufia. După eşecul în faţa Vasluiului, Dinamo ar fi trebuit să lase niţel nasul în pămînt şi să bage de seamă că totul e posibil. Însă Dinamo a ridicat nasul şi mai sus, pînă la înălţimea de unde, dacă îţi alunecă un picior, te-ai dus jos cu totul.

Ca să înţelegem mai bine cum devine chestia cu norocul, e destul să numărăm ghinioanele Rapidului. Şi să băgăm de seamă că la Steaua încrederea lui Gigi în echipă şi în antrenori a fost dublată şi de o purtare foarte relaxată. Presiunea pe care o pune pe oameni Becali n-are nici o legătură cu nesfîrşita crispare şi codeală a domnului Copos. În ciuda gălăgiei lui Becali, se simte la el un soi de teamă durabilă la ghinion. Ca şi cum ar şti că e normal să vină, dar că poate fi amînat multă vreme de acum înainte, la fel ca datoriile către stat.

Las-o cum a căzut!

de RADU COSAŞU

E de bine: sper că Steaua şi-a epuizat rezervele de brambureală cu care orice echipă bină e dotată. Sînt de părere, ca după calificare,, să nu jucăm ofensiv… Ce rost are să ieşim la atac? Ca să avem soarta lui Mirel Rădoi (foto)? Să fim făcuţi - pe româneşte, mot-a-mot - de tîmpiţi? De dobitoci? Nu ar fi plăcut şi nici eficace. Deocamdată nu putem birui delirul stelar. Eu zic că azi, fie şi mîine, fie şi după imparabila calificare în grupe, să apelăm la două dintre cele mai prestigioase vorbe ale gîndirii româneşti în acţiune: “Las-o cum a căzut!” plus “Ura şi la gară!” Aşa e precum a zis patronul cu inimă de leu: “Ce contează jocul echipei? Au jucat extraordinar”… Să punem semn de întrebare? Nici un semn de întrebare. Proorocea că batem cu 2-0, că vor marca Dică şi Neaga, n-a fost 2-0, n-au marcat Dică şi Neaga, ei şi?, i-au plăcut Zapata şi Ovidiu Petre, dar nici o vorbă bună despre Bănel… Să punem semn de exclamaţie? Nici un semn de exclamaţie. Declarase că nu are emoţii, că numai un miracol îi poate ajuta pe polonezi - peste 24 de ore s-a produs miracolul: inima de leu a avut mari emoţii, i-a fost frică la 0-1 şi 1-1 şi s-a rugat încontinuu lui Dumnezeu. Dumnezeu invocat pînă şi la un meci cu Zaglebie…? Repet: lăsaţi-o cum a căzut! Oricum, inima unui leu e intratabilă: miercuri vom juca altceva cu Borisov, va fi 2-0, nu vom avea nici o emoţie… Vom juca altceva? Adică ce? Tăcere. Fără întrebări stupide. Va veni Pleşan şi se va schimba totul. Să fie primit, să fie iubit şi gata!, încolonarea. Încolonarea spre casierie… Nici o obiecţie, nici o felicitare cu “dar”, cu “însă”… Şi mai ales nici o ironie cu trimitere la farmacii, la bătălii istorice şi finaluri isterice. Ura şi în grupe!Fireşte, după un asemenea meci, nu e uşor să nu fii ironic; poate că ne-ar trebui şi nouă o inimă de leu (RON) în a răbda şi a tăcea, bineînţeles, strategic. De ce nu am avea-o? I-aş adăuga şi o memorie de elefant. Să ţinem bine minte tot ce (nu) s-a spus şi (nu) s-a scris. Ar fi ca o baricadare în apărare aşteptînd un contraatac cu al său pac-pac. Vine şi ziua aceea. Pînă atunci o singură declaraţie mi se pare presantă şi de o sobrietate exemplară: “Steaua trebuie să-şi pună întrebări. Cu acest joc va avea mari probleme atît în România cît şi în Liga Campionilor”. Ea aparţine tot unui patron - patronul echipei poloneze. Nu ştiu cum stă cu cordul, dar minte are pentru toată loja din Ghencea.

Propunînd o tactică vremelnic defensivă, în faţa exceselor leonine, nu sînt pesimist; dimpotrivă: susţin cu tot optimismul de care sînt capabil că tur-returul cu Zaglebie a fost de bine: mai confuz decît a jucat în această săptămînă Steaua nu poate. Sper că şi-a epuizat toate rezervele de brambureală cu care orice echipă bună e dotată. De aici încolo, dacă-l mai ia şi pe Herea, nu mai poate urma decît progresul. Progresul Finanţe-Bănci, cum îi ziceam cu drag pe vremea aceea, cînd Herea nu se născuse.

Derbyurile stăpînilor

de TUDOR OCTAVIAN

Cîteva observaţii după o etapă plină cu subiecte:

1. Stăpînii formaţiilor cu pretenţii la titlu şi la scena europeană au renunţat, în campionatul lor paralel şi subteran, la obişnuitele “presiuni” de etapă şi au trecut direct la derbyuri. Mai mult, dialogul dintre stăpînii Borcea, Copos, Becali, Iancu şi Paszkany nu mai e unul de ironii şi fineţuri de mahala, ci unul de război rece. Declaraţiile lui Becali, după racolarea lui Pleşan, anunţă şi un război mai cald, în care Liga lui Dragomir, Federaţia lui Mircea Sandu şi băieţii deştepţi ai mult prea incoruptibilului Gheorghe Constantin de la CCA au devenit nişte ultraşi model, iubiţi de Jandarmerie şi huiduiţi de tribune.

2. Mai semnificativă decît veselia stăpînului Becali, la sfîrşitul bătăliei pentru Pleşan, mi se pare încăpăţînarea cu care stăpînul Borcea continuă să acuze prezenţa, la Buzău, în sectorul fanilor dinamovişti a unui suporter stelist. Indirect, stăpînul Borcea legitimează separaţia puterilor în tribune. Mergînd cu ideea mai departe, ar însemna ca România să accepte existenţa unor sectoare penale, dar numai pentru cei mai inflamaţi suporteri ai lui Dinamo. Marele public e cel care trebuie ţinut la distanţă de nucleul dur al galeriei lui Dinamo. Ca nu cumva să-l enerveze, să-l oblige la asalt. Stăpînul Borcea nu vrea să scoatem bomba teroriştilor din tribună, ci doar să păstrăm respectuoşi distanţa şi să vorbim în şoaptă, ca să nu producem vibraţii. Dacă luăm de bune aberaţiile stăpînului Borcea, ar urma ca stadioanele noastre să nu mai aibă tribune, decît pentru ultraşii lui Dinamo, iar în rest nişte cuşti mari în care să fie băgaţi copiii, femeile şi bărbaţii care se mai încumetă să meargă la fotbal.

3. Derbiurile stăpînilor au, pînă una, alta, un efect uimitor: în Giuleşti, pe Dinamo, la Urziceni, la Cluj şi la Constanţa a fost spectacol. Şi ce spectacol! Deprinşi să stea cu ochii pe arbitri şi cu urechea către sectorul zero, unde se coc nervii şi insultele de după meci, comentatorii sportivi au ratat aproape în bloc lauda. De ani de zile n-a mai avut fotbalul românesc un început de campionat cu atîtea meciuri în viteză europeană. S-ar putea ca aceste derbiuri ale finanţatorilor din prima jumătate să fie exact ce-i lipsea campionatului ca să nu mai aţipească mereu în cealaltă jumătate.

4. Toată lumea vorbeşte de vîna lui Dorinel Munteanu (foto). De fapt, secretul său e tehnica. Boxerii care lovesc ca apucaţii în gol obosesc mai repede ca boxerii care dau numai pumni în plin. Jucînd din talent, e normal ca Dorinel Munteanu să obosească mai puţin decît fotbaliştii care joacă în forţă şi la rupere. Dorinel Munteanu nu aleargă mult, Dorinel Munteanu aleargă bine. Zicu e mai obosit după o repriză, ca Dorinel Munteanu după un meci, pentru că Zicu fuge de rupe pămîntul aiurea.

5. Aşa e întotdeauna, arbitrii etapei plătesc erorile celor din etapa anterioară. Ce strică în două, trei partide nişte nătărăi nu reuşesc să repare în două, trei etape nişte arbitri oneşti.

6. Îmi vine greu s-o spun, dar după cum a tratat Rapidul cîteva faze dinspre sfîrşitul meciului cu Gloria, am simţit iarăşi că vaca va răsturna cu piciorul şiştarul cu lapte. Rapidul nu ştie să păstreze avansul de un gol pentru că nu a învăţat cum se face asta. E mai simplu să marchezi, decît să-l faci pe adversar să se resemneze cu înfrîngerea. E ca un făcut: toţi adversarii Rapidului se trezesc brusc din pumni cînd sînt conduşi.

Forma şi reforma

de RADU PARASCHIVESCU

Poli s-a trezit la viaţă şi s-a întors la fotbal. (Bole)slavă Domnului. Politehnica 1921 Ştiinţa Timişoara a trecut cu bine prin cele două operaţii, de formă şi de fond, care au pregătit-o pentru campionat. Lui Poli i s-a făcut un transplant de identitate care nu înseamnă doar un nume nou, ci mai ales un alt fel de-a gîndi fotbalul. Stolul de fantome letargice din campionatul trecut s-a transformat într-un grup compact, muncitor şi disponibil. Belfereala indiferentă, lehamitea în curs de cronicizare şi apatia vinovată de acum cîteva luni au dispărut. Poli are altă faţă, chiar dacă pe teren trimite în general aceleaşi feţe. Fotbalul s-a întors din exil ca un monarh regretat. Stilistica abuzivă de pînă acum, cu prezentări triumfaliste şi declaraţii în pragul smintelii, a fost înlocuită de cumpănire şi tact. Poli s-a schimbat şi nu trebuie să angajăm o echipă de detectivi care să dezlege misterul. “Agentul schimbării”, cum se spune la cursurile de dezvoltare a organizaţiei, este Dusan Uhrin Jr.

Nu am nesăbuinţa de-a face din Uhrin Jr o prezenţă providenţială, dar spun răspicat că aducerea lui la Timişoara e transferull ultimului deceniu. Cehul are ochi de controlor tehnic de calitate, stofă de reformator şi o filozofie de bun-simţ: cine înşală fotbalul se păcăleşte singur. Cine îl cinsteşte va fi răsplătit. Or, exact asta s-a întîmplat la Cluj, unde Poli ar fi putut pierde meciul în cîteva rînduri. N-a făcut-o şi a fost ocrotită de şansă tocmai fiindcă a jucat fotbalul pe care suporterii i l-au tot cerut în anii trecuţi fără să fie băgaţi în seamă. Poli nu s-a întors de la Cluj doar cu un punct, ci şi cu o confirmare: reforma a reuşit. Dusan Uhrin Jr semnează la Timişoara un proiect ambiţios şi seducător. E proiectul Mlada în varianta bănăţeană, adică un fotbal generos, direct şi ofensiv. Iar primele rezultate se văd. Procentul de pase la adversar a scăzut, sterilitatea din sezonul precedent e amintire ( echipa a marcat cinci goluri în două meciuri), acţiunile pe poartă şi-au păstrat consistenţa chiar şi în condiţii de inferioritate numerică.

Forma şi reforma s-au luat de braţ şi au produs împreună o echipă nouă, condusă de o gîndire înviorată. Forma a dus la închiderea unui dosar doldora de chichiţe şi şurubării procedurale. Reforma a vizat osatura, suflul şi deprinderile formaţiei. Revitalizată, Poli s-a scuturat de pînzele de păianjen în care se lăsase prinsă anul trecut şi s-a pus pe treabă. Pînă acum ea a fost ironizată - şi pe bună dreptate - fiindcă şi-a însoţit retorica sforăitoare cu un fotbal puchinos, plictisitor şi lent. Astăzi Timişoara are la ce (şi cu cine) să spere. Iar aici nu e vorba de cîştigarea titlului, de Cupa UEFA sau de onorurile cuvenite cîştigătorului. Poli a cîştigat derby-ul cu sinele şi cu aşteptările celor care o iubesc, consiliată de un ceh aparent inacessibil, care în locul biciului sau al cubuleţului de zahăr operează cu puterea propriului exemplu.

Lată cu Lazio?

de RADU NAUM

Înfrîngerea cu Vasluiul s-ar putea să le prindă bine dinamoviştilor. Cu Steaua e OK, nimic de zis. STEAUA-BATE merge şi cu, şi fără linie despărţitoare. Vorbele prudente ale jucătorilor sînt perfect acceptabile şi absolut inutile în ordinea emoţiilor. Să tremuri pentru Steaua în lupta cu belaruşii e ca şi cum ai tremura pentru lup în faţa oii. E un drept cîştigat după marile aventuri europene şi un final de campionat superb gestionat de Becali. Superioritatea lui în faţa angoasei dinamoviştilor la tragerea la sorţi e perfect justificată: “Am platit ce aveam de platit, gata!”. E bine să ştii că eşti cu chitanţele la zi, chiar şi cu cele invizibile, şi să ştie şi debitorii. Lucru valabil şi pentru campioană. Atît cît a decontat fotbalistic în istoria-i zdruncinată de transferuri, atît a primit. Dar cît de rău e? Şefii ei, cu toată tristeţea afişată, au văzut corect: “Mai bine nu se poate !”. Nimic de reţinut din lamentările despre ghinionul structural al acestui club, un soi de dat în bărci pe o mare de lacrimi de crocodil. Dinamo a avut fix atîta ghinion cît să poată să-şi facă singură norocul.

Norocul, da, are multe feţe. Una e rotundă, şugubeaţă şi ambiţioasă, de moldovean cu moţ. Porumboiu tocmai le-a predat lecţia numărul 1 din înţelepciunea plăiaşă: o călătorie de o mie de leghe începe cu un duş. Rece. Căderea cu Vaslui e tot ce poate fi mai fast pentru Dinamo acum, înainte de Lazio. Care nu e o sperietoare decît în măsura în care vrem noi să fie. Lazio a prins Liga datorită unei situaţii virtual irepetabile, cu Juve retrogradată, Milan şi Fiorentina depunctate. Fără Calciopoli, echipa lui Delio Rossi ar fi mers cuminţică în UEFA, să sperie eventual Rapidul, mai spre toamnă. Lazio, cu Rocchi, egalul lui Mutu ca goluri, dar cu bunicuţul Ballotta, 43 de ani, nu e, să ne-nţelegem, o echipă oarecare, dar nici nu-ţi omoară speranţa. Evident, Celtic, Rangers, Andrelecht, Besiktas sau Levski (vă sună vreun clopot?) ar fi fost mai uşoare, dar au aceeaşi meteahnă ca şi Dinamo : mor să le vadă Europa, să le laude, să vină acasă, la nenorocirile zilnice, cu o coroniţă. S-ar da peste cap pentru un colţişor de masă la ospăţul bogaţilor. În Italia, Spania, Anglia sau Germania, dacă nu mergi pentru trofeu mai bine stai pe fundul tău. În străini, pentru ei, locul 2 e ca locul 22, nu contează. Iată cum, cu Lazio, Dinamo a prins falia dintre două lumi, una de necucerit, alta de ne-păcălit. E aproape un dar al soartei, pînă cînd îşi va putea face singură cadouri. Evident altele decît jucători răsuflaţi şi strigăte spartane de speriat propria umbră.

Errare gogomanum est

de TUDOR OCTAVIAN

Să strigăm cu toţii în cor: Ghinguleac, Neghinguleac, tot un drac şi un pitpalac. Ne-am obişnuit să vedem în orice potlogărie bucureşteană o pricină europeană sau mondială secretă şi în cea mai banală laşitate o comandă politică. Arbitrajul e bănuit de nişte presiuni uriaşe, fapt care dă o aureolă nemeritată unor poticneli de caracter sută la sută dîmboviţene. Arbitrajele sunt bănuite de tot felul de dedesubturi vicioase, deşi trebuie să admitem că multe greşeli au cauze comune.

Unii arbitri sunt pur şi simplu proşti. Nu-s cumpăraţi de nimeni, sunt doar disponibili. Ca şi ilegalistul, care se ascundea, deşi nu-l căuta nimeni, un Colţescu face temenele Stelei, deşi nu i-a cerut-o nimeni. Pentru oameni ca Colţescu - scuzaţi cacofonia - începutul campionatului e debutul unui sezon de oferte. El se arată disponibil, arată ce-i în stare, pînă unde e dispus să le dea în cap ambiţioşilor din provincie şi pînă la urmă îl ia cineva din Capitală în seamă.

Există un gen însă de modestie care nu se manifestă în afara graniţelor. In arbitrajul internaţional eşti bun şi foarte bun fără un efort anume. E destul să nu fii părtinitor, e suficient să fii mediocru.. Iată-l spre exemplu pe Ghinguleac, asistentul lui Serea, la meciul de la GalaţI al CFR-ului clujean. I-a anulat aiurea-n tramvai un gol lui Didy, de frică să nu fie 2-0 pentru ardeleni. Nu l-ar fi anulat la 0-0, ca să nu vicieze rezultatul şi s-o ia pe coajă pentru nici un profit, dar a făcut-o la 1-0, deoarece e bucureştean şi gîndeşte în termenii unei corectitudini de găşcar : ardelenii nu trebuie defavorizaţI, dar nici nu-i bine să şi-o ia în cap. Noi ce dracu păzim?! Le ajunge un 1-0!

Ar fi o mare greşeală să facem din aceşti alde Ghinguleac eminenţe ale răului. Sunt doar semianonimii, care ştiu că mai mult decît asistenţi n-or să ajungă niciodată. Şi atunci se răzbună pe soartă, ridicînd steagul hodoronc tronc, ca să fie măcar huiduit, dacă titlu pe pagina-ntîi n-o să fie în vecii vecilor. Da, dragii mei, unii arbitri sunt atît de frustraţi şi de invidioşi pe centrali, că strică jocul numai să-şi vadă numele scris mare în Gazeta Sporturilor: Ghinguleac o dă-n copac sau Ghinguleac, Neghinguleac, tot un drac şi un pitpalac.

Ediţia aceasta a campionatului va fi una de pomină şi datorită arbitrajelor, dar nu trebuie să ne grăbim. Tîmpeniile din primele etape sunt strict omeneşti. Ce, parcă aşteptam mai mult de la Colţescu şi de la Augustus Constantin? Nu-i frumos să le reproşăm că sunt ce-au fost şi mai puţin chiar de atît. La urma urmei, viaţa face prin erorile lor dreptate. Ce-o fi sperînd Delta Piatra Neamţ de la România, după ce a ieşit din Liga-ntîi pe uşa din faţă şi s-a întors pe uşa din spate, mila noastră şi mîndria ?

Prostiile, gogomăniile şi oportunismele din primele etape sunt din partea casei. Partea granzilor se taie ceva mai tîrziu.

Cel mai greu meci al Stelei abia începe

de RADU COSAŞU

Între fanfaronada patronului şi răbdarea antrenorului, care va fi rezultatul? Victoria Stelei la Lubin ne dă plăcerea de a înota şi a pluti în valurile evidenţelor. E o plăcere mediocră, să recunoaştem. Dar, cu excepţia rezultatului pozitiv, mai totul la Lubin a fost mediocru: şi jocul Stelei, fie că-l caracterizăm ca Ienei “prost, dar pragmatic”, şi prestaţia poloneză care nu-şi găseste strălucirea decît în metafora lui Cornel Dinu: “Nişte sfeşnice într-o catedrală catolică”. Mai mediocru decît jocul a fost doar comentariul de-o enormă volubilitate cînd gîtuit de inutile emoţii, cînd chinuit în echilibristica printre platitudini: “Steaua nu a fost senzaţională, dar şi-a făcut datoria…”, “Artistic, meciul nu a fost de nota zece, dar ca eficienţă merită această notă…” Fireşte, în perspectiva returului, nu lipseşte nici un clişeu dintre acelea care ne fac viaţa cît de cît acceptabilă înainte de o calificare europeană: rodajul, îmbunătăţirea jocului, speranţa într-un viitor adversar accesibil. Sîntem ca pe vremea lui Oli, Zenga sau Protasov? Parcă nu. De ce nu? Răspunsul vine imediat.

Meciul cel mare din Ghencea, meciul cel mai greu al Stelei va fi unul de o intensitate necunoscută pînă acum. El e deocamdată latent, dincolo de urna europeană a acestei zile de vineri şi indiferent de returul de peste o săptămînă. E meciul dintre patronul echipei şi antrenorul ei. Niciodată - nici sub Oli, Oleg sau Walter - nu s-au înfruntat, în destinul Stelei, două caractere şi două autorităţi de o asemenea vigoare. O scriu rezistînd oricărei tentaţii spre pamflet sau caricatură, cedînd uşor doar humorului inerent situaţiei. Ar trebui să fim orbi şi surzi ca să nu sesizăm ce clocoteşte deja înainte, după, ba chiar în timpul oricărui meci. Antrenorul este un “rege” al fotbalului românesc, care acceptă, normal, să se supună celui care finanţează echipa. Patronul nu se dă rege, ci doar un general care vede în antrenor un căpitan. Nu ar fi scandalos - doar poate amuzant - dacă patronul s-ar pricepe la fotbal mai bine ca Mihai Viteazu. Nu se pricepe, cum a scris cu majuscule odată, Tolontan, aici în Gazetă. Dacă s-ar pricepe, ar şti - înainte de toate - să-l lase pe antrenor în pace şi onor. Să nu facă publice contradicţiile dintre ei, precum Regina Angliei faţă de primul ei ministru în problema războiului din Irak. E o comparaţie neavenită? Nici vorbă. Patronul zice că nu se amestecă în deciziile antrenorului, dar dacă el nu-l vrea pe X în teren, îl va obliga pe antrenor să-l dea afară şi chiar aşa se întîmplă. Cuplînd - în regim de viteză - ignoranţa cu lăudăroşenia, el proclamă că se pricepe la atacanţi mai bine ca Adrian Ilie sau Hagi. Umilindu-i pe toţi rezerviştii săi, generalul face deja echipa ideală a Stelei care e tot atît de ideală pe cît au fost de geniali, la vremea lor, Andrei Cristea sau Elton. Înaintea returului cu Zaglebie, patronul zice că nu există absolut nici o problemă în calificare, în timp ce antrenorul cere maximă seriozitate. Între permanenta fanfaronadă a patronului şi răbdarea în optimism a antrenorului, meciul nu e deschis oricărui rezultat. E tot ce se poate spune mai blînd. Personal, ţin cu Hagi.