August 2007 ↓

Cazul Ganea e de fapt cazul Iancu

TUDOR OCTAVIAN vede lucrurile în întregul lor, iar ce vede e şi mai rău

Patronul e convins că banii pierduţi cu Poli îi dau obligatoriu drepturi la titlu

Cazul Ganea interesează psihologia şi psihiatria competiţiei. Trebuie să judecăm momentele de agresivitate clinică altfel decît golăniile. De Ganea ar fi să se ocupe un timp doctorii, nu comisiile Ligii. Înclin să cred că Ionel Ganea a păţit un soi de infarct la nervi. I s-a rupt ceva în caracter. I-a intrat autocontrolul în comă. Unii se prostesc brusc şi nu se mai repară niciodată din mult mai puţin. Progresia agresivităţii sale, manifestată exploziv încă din primele minute ale partidei, precum şi în felul în care îi sticleau ochii fixaţi în neant, ca la hipnotizaţi, în timp ce stătea încleştat pe asistent, m-au făcut să mă întreb dacă nu cumva s-a vitaminizat exagerat înaintea partidei. De altfel, şi căderea fizică a echipei timişorene mi s-a părut suspectă.

Declaraţiile finanţatorului Iancu, precum şi cele reluate de presă, mă obligă să văd în reacţia lui Ganea un efect al presiunii totale pusă de Marian Iancu pe echipă. Cînd Iancu spune că “nu e nici o diferenţă între gestul criminal al tuşierului şi cel al lui Ionel” şi că “cel care trebuie pedepsit e arbitrul”, psihiatrii şI procurorii ar trebui să ia aminte la finanţator. E ceva greşit rău în gîndirea dumisale de plătitor. Poziţia plătitorului Iancu în sport e în întregime greşită şi culpabilă. Marian Iancu e convins că pierzînd milioane peste milioane în fotbal, investiţiei sale trebuie să i se acorde totuşi un regim de privilegii.

Nu arbitrii sînt duşmanii lui Poli, ci chiar foarte iritatul Iancu. A cumpărat cu toptanul şi cu bani mulţI fotbalişti mediocri şi se miră că aceştia nu joacă nimic. Joacă şi ei săracii doar ce ştiu, iar cînd nu pot mai mult, dau ca Alexa la oase, să vadă patronul ce devotat îi este el clubului. Ganea a intrat pe teren şi cu o poliţă, numai de el şi de toată lumea ştiută, de plătit Rapidului. Ganea are unele probleme de andropauză sportivă. Unii nu acceptă ideea că balul e pe sfîrşite. Pentru Ganea, transferul la Timişoara e tot ce i se putea întîmpla mai rău, după ce a plecat cu coada între picioare de la Dinamo şi Rapid. Ganea vrea să se răzbune pe soartă, lovind la întîmplare în tot ce-i iese în cale. Cazul Ganea e de roman, dar cazul Iancu e de comisie disciplinară.

Cînd patronul, indiferent de realitatea din teren, îi aţîţă pe jucători contra arbitrilor, transferînd vina pentru eşecuri în grădina vecinilor, e normal ca jucătorii să se poarte bestial cu arbitrii şi cu adversarii. Marian Iancu n-o să accepte în ruptul capului că a investit şi a pierdut. Ca toţi investitorii români nechibzuiţI, dar fuduli nevoie mare, Marian Iancu crede că simplul fapt că a băgat milioane în fotbal ne obligă pe toţi – ziarişti, federali, public - la respect şi la plecăciuni, iar pe arbitri şi la favoruri. Unde poate să ducă psihologia aceasta de exceptat, am văzut-o. La afirmaţia penală că arbitrul bătut e adevăratul vinovat. Şi de aici la concluzia că arbitrii vinovaţi de greşeli în defavoarea lui Poli e drept să fie bătuţi, că erorile de arbitraj contra investiţiei lui nu sînt erori, ci crime.

Mi-e milă de Ganea şi mi-e silă de Iancu.

Pe cine susţinem?

Radu Paraschivescu se întreabă după scandalul de la Poli - Rapid…

Adevăratul pericol pentru fotbal e felul cum se lasă mînjit de propriile personaje

“În fotbal, ca şi în viaţă, cel mai tare trăieşte, iar celălalt moare.” Acest filozofem cu miros darwinist îi aparţine lui Ioan Viorel Ganea şi a fost emis, cu tandră empatie, după ce gînditorul făgărăşean i-a rupt piciorul scoţianului John Kennedy în aprilie 2004, într-un amical. Am decupat episodul dintr-o perioadă în care Ganea nu era arbitrat de Ştefan Erdei şi plătit de Marian Iancu. Aplecarea spre violenţă, gestul necugetat şi izbucnirea primară îi întregesc de ani buni portretul. Grosolăniile lui de pe teren n-au legătură cu delegările de arbitri ale lui Lupescu sau cu aşa-zisa prigoană declanşată împotriva lui Poli. Boloni, Stelea şi alţii o ştiu mai bine ca noi: Ganea e un om cu probleme. El pare dominat de un sindrom Jekyll-Hyde care-l transformă din generosul sensibil la suferinţa altora într-o sălbăticiune gata să sugrume. Cum însă comisiile vor ţine cont doar de ceea ce s-a petrecut în timpul meciului, în mod normal, după ieşirea de duminică, Ioan Viorel Ganea ar trebui să mai apară pe teren doar la meciul de retragere.

Şi totuşi, nu asta e problema. Cu un arbitru stăpîn pe sine şi pe meci, faza din minutul 69 n-ar fi avut loc, căci Ganea ar fi trebuit dat afară în minutul 2, iar Săpunaru o jumătate de oră mai tîrziu, după tamponarea lui Karamian. Nici aşezarea lui Ganea alături de Zidane sau Bădoi (vezi meciul Jiul-Rapid arbitrat de Heleşteanu anul trecut) nu foloseşte cuiva. Adevăratul pericol pentru fotbal e felul cum se lasă mînjit de propriile personaje. L-am auzit duminică noaptea pe Marian Iancu şi am simţit - pentru a cîta oară? - nedreptatea. Domnul Iancu a reuşit să-i facă pe destui timişoreni să le fie ruşine că ţin cu Poli. Nu întîmplător, pe unele steaguri ale galeriei scria duminică “Exclusiv pentru oraş şi culori”. E o formă de delimitare explicită, care însă ar trebui urmată de altele. Apărată de Marian Iancu prin diverse emisiuni TV, Poli are doar de pierdut. Cînd un patron cu aspiraţii europene cauţionează comportamentul de grotă şi promite noi violenţe, fotbalul se sufocă mai ceva decît asistentul gîtuit de Ganea.

Tocmai de aceea adresez întrebarea din titlu - pe cine susţinem? - galeriei lui Poli. Marian Iancu a afirmat că merge cu Ganea pînă în pînzele albe, peluza a condamnat de multe ori excesele lui Marian Iancu, dar tot ea i-a scandat numele lui Ganea după eliminare. Ceva nu se potriveşte aici, semn că tensiunea momentului provoacă uneori şi orbirea celor lucizi. Nu poţi ovaţiona un gest barbar, oricîte circumstanţe atenuante i-ai găsi celui care l-a comis. Pur şi simplu, n-ai voie s-o faci. Ioan Viorel Ganea trebuia tratat de public prin reproşul tăcerii. Aplauzele tribunei aveau asupra cui să se reverse, de la Karamian la Raţiu şi de la Bucur la Uhrin junior. E mult mai util să încurajezi un începător (pe Luchin, de exemplu) decît să legitimezi derapajul unei căpitan de echipă care confundă terenul cu spelunca.

Duşi cu pluta spre Ligă

Radu Naum Despre rolul patronului în imaginea Stelei

Dintr-un sport la care se pricep toţi, constatăm ruşinaţi că nimeni nu mai înţelege nimic

Din cîrciumile multietnice ale Transilvaniei pînă în cherhanalele hahole de la săvîrşirea Dunării se oftează în aceeaşi limbă : ” Iartă-l, Doamne, că nu ştie ce face!”. Dar chiar nu ştie ce face? Neodihna Stelei, pusă perpetuu pe jar de un patron piroman, lasă o ţară întreagă, nedezlipită de carura istorică a acestei echipe, perplexă, agale clătinînd din cap şi scuipătoare în sîn. Într-un sport la care se pricep toţi constatăm ruşinaţi că nimeni nu mai înţelege nimic, performanţă de-a dreptul epocală. O formaţie uriaşă a devenit o jucările dezarticulată în mîinile neostoite ale unui personaj umflat în neştire de ctitoriile pe bandă rulantă şi ninsorile de bancnote. Fiecare zi se naşte dureros cu un tremur în conştiinţă : ce va mai zice ? Pe cine va mai afurisi ? Pe cine va mazili ? Naşul Hagi lovit în plexul unei cariere solare, finul Rădoi strivit între două statui, nimeni nu scapă. Sînt puşi unii împotriva altora, făcuţi din vorbe şi provocaţi la fapte irecuperabile. Machiavelic? OK, dar care-i scopul? Onoarea? Respectul? Veşnicia? Nebunia? Haida de! Ar fi stupid să credem în finalităţi de ordin metafizic. Se sparie gîndul. Milioanele Ligii şi explozia mămăligii au prioritate pentru un imperialist veritabil. Crucile sînt la liber, cifrul de la seif e la secret. E pe bani, cum ar zice orice aprozarist. Steaua trebuie sa servească. Cui prodest ?

Lui. Există o imagine superbă: doi cetăţeni filmaţi într-o telecabină. România era sub ei şi ei se frichineau pe mărunţişuri şi nimeni nu sesiza vertijul. Iluzionism. Dar dacă dai la o parte cortina şi cercetezi fundul dublu al scenei pricepi că toţi sînt la fel. Înspăimîntător de egali între ei. Iar azi Steaua pare că experimentează coşmarul creator al patronului de la Rapid: fă-i să te urască, asta îi va uni şi înverşuna pe teren, îţi vor arăta pumnul (poate chiar şi degetul), dar vor răzbi! Unii zic că intrarea cu bocancii în echipă înaintea returului ca şi cîştigat cu Borisov e o gafă nemaipomenită. Dar cît e cu adevărat cîştigat returul? Steaua nu convinge, nici nu pierde, o situaţie la limită care ar putea să nu dureze. E posibil ca omul de la palat să-i răscolească tocmai ca să nu se răcească. Prea subtil pentru el? O fi, dar sigur e instinctiv, aşa cum funcţionează supremul din Ghencea. Cam asta e… A, v-am zis că toate aceste contorsiuni îl ţin moţ la televizor? Drace, cu asta trebuia să încep, uitaţi tot restul!

Unde(r), unde(r), unde(r) vom ajunge?

Nu se ştie cine a programat atît de expresiv ca amicalul de tineret Anglia-România să se interfereze cu acel meci 100% Becali-Turcescu. Eu, unul, am preferat să rămîn 80% la Bristol decît să-l aud din nou pe Becali în delirurile lui; recunosc că, de vreo două-trei ori, diavolul m-a pus să butonez pe Realitatea TV şi am prins momentul cînd studioul era zguduit de acel strigăt: “Vreau să mă bat cu Abramovici şi cu Berlusconi!”. M-am întors la Bristol, unde am avut parte de o pasă lungă şi superbă a lui Deac către Torje, liber în careu, cu 2-1 în picior, trăgînd direct în portar… După care băieţii au rămas în 10, s-au apărat, cum se spune de obicei la noi, eroic, în frunte cu acest încîntător Tătăruşanu. A rămas 1-1, deşi englezii erau mult mai buni în orice duel om la om, mai rapizi, dar nu mai deştepţi, urletul lui Săndoi în ultimele minute fiind mai cuprinzător decît orice analiză tehnică: “N-o mai pierde aşa de uşor…!”, se înţelege ce. Îmi permit să cred că nu au făcut un meci de senzaţie şi nici nu au fost atît de ciudaţi cum i s-au părut lui TRU. Au fost mai curajoşi decît chiar în meciul de acelaşi tip - strictă apărare, mai nimic în atac - cu Franţa şi, fără îndoială, au fost mai buni decît în acel cu adevărat straniu 1-0 cu Malta. Au făcut un meci “la marea dăruire”, atît cît îi ţine un talent incontestabil, dar încă intimidat cînd dă cu ochii de ce-i în lumea mare şi bună; au jucat instinctiv, chiar “la consacrare”, dacă nu pentru impresarii englezi, măcar pentru importatorii români cărora le curg ochii după un nepalez venit din Trinidad - zic şi eu aşa, la nimereală, dar nu absurd - şi nu văd mai nimic din ce se ascunde într-un băiat “de pe Crişuri, cu sufletul în trei învelişuri” (vers dintr-un poet pe care nu-l mai avem la Bacalaureat).

Nu ştiu să practic melodrama autohtonă - să mă scandalizeze străinii, să deplîng cum ni se prăpădesc valorile - eu ştiu una şi bună: m-am săturat de cît timp România nu se mai califică în Mondialele şi Europenele de tineret Under 21, Under 19, Under 17! Unde(r), unde(r), unde(r) vom ajunge? Dacă voi scrie că această problemă e la fel de importantă ca destinul naţionalei de seniori, nu cred că aş pune în umbră acest simpatic 2-0 cu Turcia, în care Marica mi s-a părut că e pe linia anunţată de antrenorul său de la Stuttgart: “E bun şi va deveni foarte bun”. Sînt ţări în care antrenorii, poate şi patronii, cunosc comparaţia adjectivelor.

Under 21 şi over 30

T.R.U. trage concluziile amicalului cu Anglia

Sîntem ciudaţi. O să cîştigăm des şi o să suferim mult.

Un amical de tineret, Anglia- România(1-1), pe Ashton Gate, la Bristol. Neobişnuit de viu şi mult mai educativ decît părerile curente despre cum e la caracter fotbalul românesc. Un meci plasat, aparent, în era amicalelor inutile a accelerat rapid spre ceva mai ambiţios, cu intrări de NHL, 7- 8 galbene, un roşu şi o foarte sinceră expunere de caractere.

Aşa cum era de aşteptat, Anglia a demonstrat că nu cunoaşte indiferenţa. Englezii au insistat, încercînd, probabil, să rupă complexul românesc (nu ne-au mai bătut din 1970 şi ar fi cazul să ne amintim vremurile în care sufeream de complexul maghiar).

Ce am aflat despre felul românesc de a juca fotbal a fost mult mai interesant. Nu pentru că am fi speciali, ci pentru că sîntem foarte speciali. E clar că am reintrat în faza pozitivă. România Under 21 n-a semănat cu suita demoralizantă şi demoralizată a echipelor româneşti ale ultimilor 10 ani. Tonusul şi siguranţa au crescut. Dar lucrul cu adevărat interesant e ce s-a văzut, dincolo de moment şi epocă.

Există un număr de trăsături tipice, greu alterabile ale fotbalului jucat de “ai noştri” pe care fotbaliştii tineri le ţin “la vedere”. E tot ce au învăţat de mici, laptele şi mentalitatea pe care le-au supt pe maidanele şi terenurile de acasă. Lăsînd la o parte excepţii ca Torje - mic desperado, la 17 ani - şi Săndoi - părinte serios şi afectuos în relaţia cu elevii săi - rezumatul Bristol al caracterului românesc în fotbal spune că: nu ştim să ne apărăm sau nu ne dăm în vînt după calcarul defensiv; avem un simţ speculativ ieşit din comun, un soi de ştiinţă derutantă a situaţiilor acute create din nimic şi pe nesimţite; sîntem tehnici într-un fel anume, cu o relaxare şi o lepădare de angajament care merg pînă la indolenţă sau aroganţă; avem deci probleme de atitudine, dar şi un fel şerpesc, delicat şi vicios de a lovi. Adversarii prea serioşi - cum sînt englezii - îl simt abia după ce au fost străpunşi.

Sîntem ciudaţi. Cu asemenea trăsături, o să cîştigăm des şi o să suferim mult. Avem, de la bun început, o vîrstă incertă: “under 21″ şi “over 30″. Mai ciudat e ce vine apoi. Tinerii Under 21 devin seniori fără să crească. Evoluţia morală încetează. În marea lor majoritate, ei rămîn prinşi, şi la maturitate, în vîrsta talentată şi neserioasă a tinereţii.

Cel mai greu meci al Stelei abia începe

de RADU COSAŞU

* Radu Cosaşu scrie foarte bine, asta o ştie toată lumea. Ce nu ştiu mulţi este că laureatul Uniunii Scriitorilor are şi cremoniţii. Sau intuiţii. Citind acest articol publicat pentru prima dată vineri, 3 august, veţi înţelege de ce.

Între fanfaronada patronului şi răbdarea antrenorului, care va fi rezultatul? Victoria Stelei la Lubin ne dă plăcerea de a înota şi a pluti în valurile evidenţelor. E o plăcere mediocră, să recunoaştem. Dar, cu excepţia rezultatului pozitiv, mai totul la Lubin a fost mediocru: şi jocul Stelei, fie că-l caracterizăm ca Ienei “prost, dar pragmatic”, şi prestaţia poloneză care nu-şi găseste strălucirea decît în metafora lui Cornel Dinu: “Nişte sfeşnice într-o catedrală catolică”. Mai mediocru decît jocul a fost doar comentariul de-o enormă volubilitate cînd gîtuit de inutile emoţii, cînd chinuit în echilibristica printre platitudini: “Steaua nu a fost senzaţională, dar şi-a făcut datoria…”, “Artistic, meciul nu a fost de nota zece, dar ca eficienţă merită această notă…” Fireşte, în perspectiva returului, nu lipseşte nici un clişeu dintre acelea care ne fac viaţa cît de cît acceptabilă înainte de o calificare europeană: rodajul, îmbunătăţirea jocului, speranţa într-un viitor adversar accesibil. Sîntem ca pe vremea lui Oli, Zenga sau Protasov? Parcă nu. De ce nu? Răspunsul vine imediat.

Meciul cel mare din Ghencea, meciul cel mai greu al Stelei va fi unul de o intensitate necunoscută pînă acum. El e deocamdată latent, dincolo de urna europeană a acestei zile de vineri şi indiferent de returul de peste o săptămînă. E meciul dintre patronul echipei şi antrenorul ei. Niciodată - nici sub Oli, Oleg sau Walter - nu s-au înfruntat, în destinul Stelei, două caractere şi două autorităţi de o asemenea vigoare. O scriu rezistînd oricărei tentaţii spre pamflet sau caricatură, cedînd uşor doar humorului inerent situaţiei. Ar trebui să fim orbi şi surzi ca să nu sesizăm ce clocoteşte deja înainte, după, ba chiar în timpul oricărui meci. Antrenorul este un “rege” al fotbalului românesc, care acceptă, normal, să se supună celui care finanţează echipa. Patronul nu se dă rege, ci doar un general care vede în antrenor un căpitan. Nu ar fi scandalos - doar poate amuzant - dacă patronul s-ar pricepe la fotbal mai bine ca Mihai Viteazu. Nu se pricepe, cum a scris cu majuscule odată, Tolontan, aici în Gazetă. Dacă s-ar pricepe, ar şti - înainte de toate - să-l lase pe antrenor în pace şi onor. Să nu facă publice contradicţiile dintre ei, precum Regina Angliei faţă de primul ei ministru în problema războiului din Irak. E o comparaţie neavenită? Nici vorbă. Patronul zice că nu se amestecă în deciziile antrenorului, dar dacă el nu-l vrea pe X în teren, îl va obliga pe antrenor să-l dea afară şi chiar aşa se întîmplă. Cuplînd - în regim de viteză - ignoranţa cu lăudăroşenia, el proclamă că se pricepe la atacanţi mai bine ca Adrian Ilie sau Hagi. Umilindu-i pe toţi rezerviştii săi, generalul face deja echipa ideală a Stelei care e tot atît de ideală pe cît au fost de geniali, la vremea lor, Andrei Cristea sau Elton. Înaintea returului cu Zaglebie, patronul zice că nu există absolut nici o problemă în calificare, în timp ce antrenorul cere maximă seriozitate. Între permanenta fanfaronadă a patronului şi răbdarea în optimism a antrenorului, meciul nu e deschis oricărui rezultat. E tot ce se poate spune mai blînd. Personal, ţin cu Hagi.

După Hagi

Radu Paraschivescu despre cum paranoia unui patron poate distruge tot

Conflicul lui Hagi cu George Becali are un mesaj clar: aviz amatorilor

Dezbaterea s-a încins şi stă să dea în clocot, dar ocoleşte punctul cheie. Nu e important dacă Hagi va pleca după ce declaraţiile televizate ale lui George Becali îi vor fi ajuns la urechi (cine ştie, poate că la ora cînd apare acest articol el a părăsit deja Ghencea). Nu contează cine va fi numit în locul lui. Miza reală a celor petrecute duminică seara e scoaterea la lumină a unui fenomen despre a cărui existenţă ştiam, fără însă a-i bănui adîncimea. Fenomenul se numeşte cultura abuzului, adică o formă aproape instituţionalizată a bunului plac. Hachiţa ridicată la grad de competenţă, impostura zgomotoasă, portofelul ca argument suprem şi confuzia planurilor – iată elementele care otrăvesc atmosfera la Steaua. Degeaba sînt plătiţi jucătorii la timp, dacă aerul pe care sînt puşi să-l respire are atîtea toxine. Degeaba li se cere un fotbal european, dacă asistă la manifestări papuaşe. Degeaba sînt cooptaţi la conducere foşti fotbalişti prestigioşi, dacă li se impun roluri de coloratură.

Fotbalul a rămas în urma rezultatelor la Steaua? De acord. Hagi are enorm de învăţat ca antrenor? Mai mult ca sigur. Rădoi e naşul simbolic al naşului real al marelui fin? Posibil. Dar dincolo de reproşuri reale sau de urzeli bănuite, ceea ce strică totul e alunecarea în feudalism a unui om care nu acceptă că se află în mileniul trei. Paranoia voievodală exhibată de George Becali “la palat” poartă în ea sîmburele eşecului. Sedus de fastul poruncii, de gesticulaţia napoleoniană şi de bruscheţea pedepsei pentru nesupuşi, George Becali transformă Steaua într-o alcătuire grotescă şi în obiect de caricatură. Iar asta nu e tot. Sminteala ţine aproape de George Becali şi practică un marcaj mai bun ca al lui Nesta în zilele de glorie. Cînd ai nevoie de 20 de bodyguarzi ca să te aperi de iubirea semenilor, ceva e în mare neregulă. Cînd jigneşti pe toată lumea şi pretinzi respect, însamnă că lumea s-a întors cu susul în jos.

Hagi va pleca la un moment dat. Dar experienţa lui la Steaua le poate fi utilă celorlalţi antrenori. Acum nu mai au nici o scuză. Au aflat care sînt condiţiile vitale pentru semnarea unui contract nereziliabil cu George Becali: mari resurse de slugărnicie, spinarea preş, demnitate zero. Priceperea, flerul şi entuziasmul nu contează. Se recunosc antrenorii români care ar putea ajunge la Steaua, de la Dan Petrescu la Grigoraş, plus încă trei-patru, în acest portret? Sigur că nu. Dar Hagi? Nici vorbă. În cazul ăsta, poate că solidaritatea – un arhaism frecventat mai rar decît s-ar cuveni în fotbalul nostru – ar trebui să-i îndemne pe antrenori să refuze Steaua. Dacă George Becali boicotează instituţia antrenorului, de ce n-ar exista o ripostă pe măsură din partea celor vizaţi? În felul ăsta, patronul ar avea parte de o formă de respect de la distanţă împotriva căreia n-ar mai putea să acţioneze. Iar lumea l-ar lăsa – aşa cum a cerut duminică seara în direct - în sărăcia lui.

CINE SÎNTEM ŞI CE VREM

TUDOR OCTAVIAN despre răspunsul corect la întrebarea

Poate că la Cluj ar fi fost mai potrivit un import masiv de chinezi

Dacă ne uităm în cotidienele şi revistele de sport europene, după un sezon bun al unor echipe de ale noastre pe continent, descoperim că succesele noastre nu constituie subiect. Pur şi simplu nu existăm. Sau existăm pentru moment, la surprize, surprize, în nici un caz laolaltă şi cu aceleaşi titluri cu veştile de la marile cluburi. Rezultatele nu aduc automat prestigiu şi simpatii durabile. Reacţia neamţului, care reclamă viiciile sistemului de punctaj în cele două competiţii majore e foarte probabil aprobată tacit de italieni, spanioli, francezi, etc. Românii ăştia, n-au stadioane, nu cumpără lozuri mari, umblă numai să ne ia banii, zic vesticii, şi mai vor să-i şi aplaudăm.

Dacă ne luăm după punctajele UEFA şi după delirul nostru naţionalist cu privire la prezenţa masivă în Cupa UEFA şi în CL, ar trebui ca Europa să scrie tot timpul şi la superlativ despre fotbalul românesc. Dar nu scrie. Iar cînd scrie, ne laudă cu rezerve izbînzile şi se vaită masiv pentru eşecurile lor. La ei, asta e măsura, pe cînd noi, după cîteva ieşiri decente în lume, ne-am pierdut măsura. Cînd găinile noastră fac un ou, cotcodăcim cu toţii de parcă au ouat o planetă.

N-ar fi cel mai rău lucru. Cel mai rău lucru e că nu mai aşteptăm să iasă puii din ouă, ci din cotcodăceală. Steaua, Rapid şi oarecum Dinamo ar avea nişte motive să umple ograda cu cucuriguri, fiindcă au dat ţării ceva omletă, dar Poli Timişoara şi CFR Cluj nu. Abia au ridicat coteţele, au cumpărat tot felul de puici neouătoare, care au sporit doar producţia la găinaţ, şi o ţin tot într-un cotcodac.

E ciudat ce repede deprind unii lipsa românească de măsură. Nici n-au învăţat bine drumul de la hotel la stadion, şi stranierii Clujului se ţin la fel de fuduli faţă cu adversarii ca, de exemplu, jucătorii şi oficialii lui Dinamo. CFR Cluj o ţine în continuare cu tehnica superioară a jucătorilor şi cu valoarea lotului, cu aspiraţiile la titlu şi la Liga Campionilor, cu palavrele despre un retur pe viaţă şi pe moarte, deşi logic, normal şi de bun simţ ar fi să tacă. Să tacă temeinic toată toamna. Nu să-şi ceară scuze, nu să anunţe resurecţii, ci pur şi simplu să nu-i maimuţărească în declaraţii fudule şi belicoase pe bucureşteni. Clujenii şi timişorenii au copiat de la bucureştenii ce-i mai rău. Poate şi din cauza faptului că finanţatorii şi-au făcut averile în acelaşi mod. Poli a devenit, după cîţiva ani de cotcodăceli de struţ, o formaţie de bătut oriunde. Totuşi, la declaraţii e încă pe podium. Oricîte etape bune ar marca CFR Cluj de acum înainte, un număr de etape reuşite nu înseamnă un trecut. Tot aşa cum un pluton de portughezi de larg consum nu înseamnă o echipă. O echipă e Urziceniul. Urziceniul e exact ce a spus şi Ketsbaia despre formaţia lui: o pasiune şi o ambiţie. Ca să înţelegem ce probleme o să aibă Andone cu portughezii lui fără ambiţie şi fără pasiune, e destul să ne imaginăm că Clujul ar fi importat în locul acestora chinezi.

Cumplitissimo

Radu Cosaşu e prins între două sisteme: cel osos şi cel nervos

Cu meciuri ca astea ne dăm seama ce campionat puternic avem

Mai întîi de toate cred că la ora actuală nu e prea tîrziu şi nici prea devreme ca să vedem în Lobonţ nu numai pe cel mai bun portar din România, dar şi pe cel mai bun fotbalist din campionatul nostru. Marţi seară, mi-am adus aminte că în urmă cu aproape 70 de ani, tot la Roma, împotriva Italiei lui Piola (sor 1-2), Mircea David, în poarta naţionalei noastre, a realizat un meci după care a fost consacrat ca “Il Dio”. Lobonţ (foto) are dreptul să se gîndească - fie şi umil - că a apărat ca un Il Dio. E singurul eveniment întrutotul luminos la celor două meciuri pentru Liga Campionilor disputate de cele mai bune echipe româneşti. Nu se poate trece peste asta.

Imediat mă văd silit să scriu că ambele meciuri mi s-au părut cumplite, fiecare din alt punct de vedere, desigur. Steaua a jucat cumplit de prost cu o echipă bielorusă care nu ştiu ce bătăi de cap i-ar fi dat Unirii Urziceni. Cumplit de proastă nu a fost doar prima repriză, dar mai gravă, scandaloasă, a fost egalarea din ultima secundă. Nu sînt dispus să-mi mănînc spaţiul articolului înşirînd cîte alte asemenea fapte de inconştienţă, numite blînd “lipsă de concentrare”, mi-au trecut fulgerător prin minte, de la 2-2-ul cu Bulgaria în sus şi în jos pe firul timpului. De ajuns să spun că mi s-a zguduit blocul de răcnetul vecinilor în acel minut 93 - asta după ce la 0-1, la pauză, mă sunase Fănuş într-una din cele mai strălucite faze ale indignărilor sale clasice. Cu Dinamo a fost cumplitissimo, de ambele părţi. Nu am avut de analizat alt sistem decît cel osos şi cel nervos. Orice meci dur de la noi apărea ca un moft. Printre circumvoluţiunile mele încă în vigoare îmi juca faimoasa şi falnica expresie a domnului Dragomir: “Avem un campionat puternic…” Lîngă ea îmi suna acea “a la turca” (nu a lui Mozart…), după nu ştiu care amical glorios: “Noi ne vom antrena în campionatul românesc pentru Liga Campionilor”, precum şi alte arii de coloratură de genul: “Îi batem pe toţi, îi călcăm pe toţi în picioare”.

Vai, problema nu e dacă Dinamo joacă azi mai bine decît Steaua (e evident!) sau dacă Becali e mai ironic decît Borcea. Şi astea-s mofturi. Problema e că în campionatul puternic al României nu avem echipe de forţă şi brutalitatea mai mult sau mai puţin regulamentară a unui Lazio care, “fără jocuri în picioare”, cîştiga 80 din sută din dueluri unu contra unu cu băieţii lui Rednic. Eu, unul, îi înţeleg în limba şi logica românească: la 1-1, în minutul 80 şi în anul 2007, cu Lazio, la Roma, chiar în 11 contra 10, te dăruieşti, te concentrezi cît poţi, dar nu te deschizi, fiindcă o “iei” şi vor urla toţi acasă… Cu Fănuş, cu Vochin, cu dumneata sau cu mine ca antrenori - ei tot asta vor fi jucat. Acolo, în iarbă, nici unul nu le putea spune italienilor: “Băi, liniştiţi-vă, a zis Borcea că vă eliminăm”. Cu meciuri ca astea ne dăm seama ce campionat puternic avem. Puternic, brutal, violent în lăudăroşenie. Pînă la cele două retururi, propun să spunem un nu hotărît şi violenţei în fanfaronadă. După aceea, orice s-ar întîmpla, ne va trece.

CAPCANA ŞI REMEDIUL

T.R.U. se întreabă dacă Dinamo poate gestiona avantajele turului

S-a reuşit un rezultat mare cu preţul unui salon de spital

Capcana: Dinamo a făcut un meci istoric pe Olimpico. Da, l-a făcut, dar istoria nu s-a încheiat la Roma, ci va continua, la Bucureşti, tot cu o situaţie clasică, şi anume cu un aranjament mai bine cunoscut şi agreat de fotbalul italian: contra în adversitate. Asta înseamnă că Dinamo va avea ceva de apărat şi asta obligă la o postură psihică pentru care echipa nu pare, încă, pregătită. La Roma, Dinamo a dus consumul de energie, jucători, noroc, inspiraţie şi oase, pînă în pragul sacrificului. Dinamo a cucerit sau a ‚cumpărat” un rezultat mare, cu un preţ exorbitant: costul unui salon de spital. Dinamo a încheiat meciul cu Lazio împuţinată şi va începe, la Bucureşti, silită să improvizeze. Pericolul acestei situaţii izbucneşte, de regulă, în manşa a doua, cînd echipa care s-a expus şi deshidratat eroic în primul meci, nu mai e capabilă de concentrarea care închide disputa şi aduce calificarea. Aici e fisura. Italienii au crescut, de generaţii, cu obişnuinţa revanşelor cinice, în faţa echipelor istovite de marea izbîndă iniţială. Iar Lazio e o echipă medie, dar o echipă medie italiană.

Remediul: ce poate face Dinamo, într-un retur minat de sîngerarea masivă din tur? În primul rînd, să nu cumva să citească rîndurile de mai sus. În al doilea rînd, să absoarbă, pînă la ultimul strop, îngrijorarea matură din declaraţiile lui Rednic (foto). Cu alte cuvinte, Dinamo trebuie să crească brusc şi să atingă, pentru o seară, nivelul de sobrietate, prudenţă şi economie pe care parodia mediatică şi sportivă a Campionatului intern le descurajază sistematic. Dinamo trebuie să devină o echipă internaţională, iar această propunere nu e o sminteală. Ea pleacă de la Lobonţ, punctul de stabilitate şi profesionism maxim al echipei, intrusul ‚italian” care a blocat Lazio la Roma. Dacă va asculta, lipită de catarg, comenzile lui Lobonţ, Dinamo va supravieţui la Bucureşti, se va califica şi va apărea în grupe ca o echipă mult ma puţin locală decît s-ar putea bănui. E aproape imposibil dar e, încă, posibil. Totul ţine de prudenţă şi de sînge rece. La Bucureşti, Dinamo nu trebuie să presupună nimic. Trebuie doar să se plaseze în afara regulilor istorice. Să joace, adică, indiferent şi sec, cinic şi răbdător, fără dor de spectacol şi fără orgolii premature.