July 2007 ↓

O scrisoare deschisă pentru Cristiano Bergodi,

de TUDOR OCTAVIAN

….apropo de vaca proastă, care umple şiştarul cu lapte şi-l varsă cu piciorul

Stimate domnule antrenor străin,

Mă bucur că aţi reuşit, după ultimele două gafe ale apărării Rapidului, să vă întrebaţi dacă e vorba de nişte coincidenţe sau de un fenomen. “…Dacă situaţia se va repeta şi în partidele următoare, înseamnă că avem o problemă”, aţi spus, iar eu îndrăznesc să vă confirm că, la Rapid, există această problemă. Nu ştiu dacă italienii dumneavoastră cunosc zicala cu vaca proastă, care la sfîrşitul mulsului dărîmă cu piciorul găleata plină cu lapte, dar la Rapid vărsatul laptelui a devenit o specialitate. Ce-i ciudat e că nimeni de la Rapid şi niciun comentator sportiv nu şi-a dat seama, pînă la dumneavoastră, că echipa are o problemă de raportare la golul în plus: cum îl dă, cum îl pierde!

Domnule Bergodi, eu nu-s nici profet, nici clarvăzător, totuşi, simt după fiecare gol pe care-l dă Rapidul, că imediat are să se întîmple o tîmpenie. De ce am dezvoltat eu acest simţ în plus la meciurile Rapidului, nu ştiu. Poate pentru că nu-s obişnuit să pierd uşor, ceea ce obţin muncind din greu şi mă enervează uşurinţa cu care alţii îşi risipesc avutul abia adunat.

Rapidul suferă de ceea ce eu aş numi adormiri spontane. De regulă, echipa intră în faza de somn dulce la faze fixe. Problema, domnule Bergodi, nu e că Rapidul ia goluri aiurea la faze fixe şi care nu anunţă nimic deosebit. Problema e că produce prosteşte aceste faze fixe. Ca şi cum ar avea de acum buzunarele pline şi le-ar zice adversarilor: Na, mă, luaţi şi voi de-o bere, că tare v-am mai umilit! Cu alte cuvinte, domnule Bergodi, Rapidul simte nevoia, exact ca o echipă de cartier, care nu ştie ce-i aia marea boierie, să facă mişto de adversari.

Domnule Bergodi, m-am gîndit mult înainte de a vă adresa această scrisoare. Eu am soluţia pentru momentele de somnolenţă ale Rapidului. Nu e chiar una tehnică şi nici una foarte academică, dar merită încercat. Procedînd jucătorii Rapidului ca nişte răzgîiaţi şi dedaţi la un mişto de cartier, procedaţi şi dumneavoastră ca un tată mai aspru: daţi-le cîte o palmă, din doi în doi, ca să devină serioşi şi să priceapă că în fotbalul afacere perechea de palme e o investiţie de încredere. Că iubirea se mai exprimă şi aşa, cu un picior în fund, cînd copilul cel drag, în loc să fie şi mai concentrat, mai treaz şI mai prudent, ca înainte de marcarea golului victoriei, începe să-şi facă socotelile şi bagajele.

Rapidul, domnule Bergodi, nu joacă la fel ca toate echipele 90 de minute. Rezultatele contradictorii ale Rapidului se explică prin faptul că joacă ori 78, ori 86, ori 89 de minute. Făceţi-I să joace 90 plus prelungirile, şI o să aveţi şi lapte, şi brînză, şi unt.

A început!

de RADU PARASCHIVESCU

Şi-a deschis porţile, dar nu ştim ce e: un talcioc, un bordel sau un templu. Ce mult te-am aşteptat, ce păcat că ai venit. Asta îţi vine să spui după şapte meciuri ale primei etape de campionat. Tot ce speram să fi dispărut de la sine a scos capul de după uşa cortului şi ni s-a arătat cu un zîmbet parşiv pe figură: “Credeaţi c-aţi scăpat? Chiar aşa naivi sunteţi? Vă mai impresionează un moment zero (al cîtelea?), două promisiuni şi cinci jurăminte?” Liga I a ieşit de la vestiar escortată de companionii ei statornici: boacăna, orbirea conjuncturală, schimbul de acuzaţii şi puiul de scandal. Suspicionita şi apetitul tranzacţionist sapă deja cu mişcări versate la temelia unui edificiu şubrezit oricum de cutremure mai mari sau mai mici. Lumea fotbalului e gata să arate cu degetul, să bombăne, să invoce urzeli, să se revolte şi să ameninţe. E greu să observi lucrurile meritorii ale noului început, cîtă vreme doar la două meciuri arbitrii n-au fost demonizaţi, iar reproşurile legate de vicierea scorului n-au existat.

Întîmplător - iată că există şi coincidenţe plăcute - ele s-au jucat la Craiova şi Timişoara, adică în oraşele care ţin să-şi adjudece organizarea meciului cu Olanda. Berbecaru şi Tudor şi-au interpretat cu discretă competenţă rolul într-o piesă cu un decor bine conceput: fotbal curat, lume cuminte şi cu minte în tribune, plus o diferenţă clară între gazde şi oaspeţi. În rest, zarvă, resentimente şi mîrîieli din fundul gîtlejului. Apar chiar şi situaţii de genul celei în care un conducător, Gheorghe Ştefan (foto), are de luptat mai mult cu propriul trecut decît cu arbitrul care l-a nedreptăţit. De ce? Pe de o parte, fiindcă memoria fotbalului reţine destule cazuri în care preşedintele de onoare al Ceahlăului a regizat episoade suspecte, pe de alta fiindcă, judecînd după rezultatele din campionatul trecut, la ora asta Ceahlăul nu avea ce să caute în Liga I. Materialul didactic ales în unanimitate pentru cursul de acarologie păunologistică pare Ionuţ Lupescu, omul care, spre ghinionul lui, semnează delegările arbitrilor tocmai în sezonul în care miza financiară a primelor locuri din clasament e mai mare ca niciodată.

Colorat de poticneli şi obiecţii mai ales la meciurile jucate de favoritele bucureştene, campionatul nu numai că a început, dar iată că îşi marchează primul moment de suspans. Scăpate de grija debutului, Dinamo, Rapid şi Steaua sînt dornice acum să vadă la lucru trupa care le-a promis beţe în roate şi surprize din registrul coşmarului. La partida CFR Cluj-Oţelul provincia va anunţa oficial că n-o mai interesează apariţiile de coloratură. Întîlnirea de mîine are valoarea unei declaraţii de intenţie în faţa unui public care vede în Andone şi Grigoraş pe doi dintre tehnicienii capabili să conteste aristocraţia uneori autentică, alteori contrafăcută a Bucureştiului. Lîngă ei se ghiceşte profilul altor trei ameninţări potenţiale - Dusan Uhrin Jr, Dan Petrescu şi Ioan Ovidiu Sabău - ceea ce înseamnă că, dincolo de corala bănuielilor, ne aşteaptă şi lucruri interesante.

Cu ochii larg închişi

de RADU NAUM

Dacă rutierii vor ajunge să se tîrască prin munţi, cu atît mai bine : vom avea mai mult timp să privim munţii. bSepukku a la Tour de France le-a deschis larg ochii multora. Ei au înţeles, finalmente, ce se întîmplă. Prietenul Cristian Geambaşu rosteşte hotărît: “Ciclismul fără doping nu există”. Deci ciclismul, viu pînă acum cu mii de seringi înfipte în el, se aruncă în nefiinţă tocmai cînd vrea să devină cel mai curat sport. Ameţitor paradox moral. Ca să fiu sincer, recunosc oarecum ruşinat că acest sport îmi este încă în bună măsură o enigmă. Şi atunci citez din alţii. Poţi să urci în mare viteză pe Alpe d’Huez numai cu apă plată? Surprinzător, specialiştii zic că da, dacă ai un organism sănătos, o fibră excepţională şi impecabil antrenată. Tot aşa cum un bun fotbalist poate sa marcheze numai din talent în vinclu sau cum un jucator de tenis pune mingea pe tuşă fără “bombonele”. Pentru toţi, însă, a doua întrebare e mortală. Poţi să urci de 6 ori în 12 zile pe Ventoux, poţi să joci 80 de meciuri pe an, poţi să loveşti mingea cîte 4-5 ore pe zi, zi de zi, la acelaşi nivel de performanţă, fără sa ţi se înmoaie piciorul, mînă, mintea sau mai ştiu eu ce ? Răspunsul pur omenesc e că nu. În lipsa dopajului ciclismul nu devine biciclism, fotbalul nu se intoarce cu totul la epoca lui Garincha si nici Nadal nu va juca asemenea lui Năstase (nu că ar fi rău). În schimb momentele de strălucire ar fi infinit mai puţine. Fără revizii periodice la instalaţia de sînge ne-am da cu toţii seama cît de plictisitor e sportul mondial care ne inundă viaţa în fiecare zi şi în fiecare noapte. Am pricepe, abia atunci, unde e marea păcăleală.

Mărturisesc, da, că iubesc ciclismul, cu o dragoste amară. Cel puţin, însă, nu mă mint. Şi-apoi ciclismul e un sport aparte: nu e doar despre roţi şi muşchi, e o mixtură magică, o chermeză cvasiplanetară, un imens barbecue al visurilor noastre de evadare in “marele verde”. Ciclismul acesta va trece apocalipsa. Şi dacă rutierii vor ajunge sa se tîrască pe munţi, cu atît mai bine: vom avea mai mult timp să privim munţii. Drama altor sporturi insă e nu atît ca s-au dopat, ci că şi-au drogat atît de bine fanii încît aceştia nu mai cunosc decît o singură logică, aceea a dozei din ce în ce mai mari, injectate cît mai adînc în venă. Greşim dacă ne imaginăm că un fotbal în ritm de vals ar mai fi de acceptat. Betonul tribunei ne strînge prea tare. Ok, putem să “biciclăm” cît vrem, dar cînd ajungem acasă propun nu neapărat un meci de fotbal, ci mai degrabă un film bun. Dacă e despre a juca teatru, mai bine să ne lăsăm pe mîna profesioniştilor.

În plin coşmar al suspiciunilor

de RADU COSAŞU

Atenţiune! Acest text are un final neaşteptat chiar şi pentru autorul lui. Dragii mei tizi- chiar dacă afară s-a răcorit pentru două-trei zile şi abia peste 150 de ani România va avea clima Greciei, situaţia noastră a celor cîţiva îndrăgostiţi de Turul Franţei se menţine gravă. Încep, bineînţeles, cu mine, cu titlul cronicii mele de vinerea trecută: “Un Tur al Franţei curăţel şi cuminţel”. Cum am putut aşterne pe hîrtie o asemenea gogomănie? În 24 de ore, cu o repeziciune proprie violenţei cu care lucrează în toate, viaţa m-a făcut de două parale, indiferent de cursul Euro-dolar. Eliminarea lui Vinokourov şi retragerea echipei sale, le-am resimţit ca două palme pe chipul competenţei mele. Totuşi, ca să nu exagerez, vă precizez că nu m-am simţit răscolit precum ministrul Kazah al apărării. Nu, încă o dată mi-am dat seama de cîte ne deosebesc, în numele dreptului la diferenţă. Mai complicat a fost să-i explic unei doamne din Drumul Taberei - o prietenă convertită la Turul Franţei, fiinţă sentimentală, nebună după peisaje şi frumuseţea şoselelor - cum de a putut Vino(vatul) să plîngă de fericire după o victorie imorală şi cum de putea poza în mare şi demn învingător, cînd peste cîteva ore se puneau pe masă probele vinovăţiei lui? Cum de minţea în asemenea hal?, mă întreba prietena mea. Cîţi n-or fi ca ea?

Doamna suferera de ceea ce un filozof german a numit excesul de moralină, o secreţie a glandelor noastre morale căci există şi aşa ceva pe lîngă cele ale blestematei andrenaline. Într-adevăr sîntem ridicoli de morali acolo unde, în inconştienţa lor, pe Vino şi ai lui îi doare, cum se spune, în cot. De miercuri seară, o nouă expresie mi s-a înfipt în minte: după eliminarea celui de la Cofidis, telejurnalul de la France 2 începea nu cu Sarkozy în Libia, ci cu acest eveniment. Telecrainica lansa ideea unui coşmar în Turul Franţei - coşmarul suspiciunilor între fiecare etapă, în faţa oricărui tricou, galben, alb, verde. M-am gîndit bineînţeles la voi. De mult, de pe vremea lui Lance şi a lui Pantani, sînteţi obsedaţi de suspiciune şi dacă nu aţi făcut din ea un coşmar, e din cauza humorului nostru feroce şi masochist. Radu Banciu a recunoscut că abia aşteaptă să-şi frece palmele de plăcere în cazul unei descalificări a lui Rasmunssen..

Stop! Stop! În această clipă a dimineţii de joi, 26 iulie, aflu că Rasmunsen a fost într-adevăr eliminat. Nu vă pot decît saluta cu vorba obsedantă a lui Radu Naum: ” Incredibil!’ … Incredibil!… “

Ce se întîmplă la Steaua?

de TUDOR OCTAVIAN

Nimeni nu poate să spună cu cine şi pe ce posturi va începe Hagi campionatul. Cînd Hagi declară pe un ton mai degrabă ultimativ decît respectuos că-i mai trebuie doi, trei jucători străini de mîna-ntîi, el spune, de fapt, că la obiectivele europene ale Stelei, ar fi nevoie şi de o echipă. Îndrăznesc să observ că, deşi Steaua a cumpărat în vara asta o întreagă echipă, în momentul de faţă nu are niciuna. Nimeni, nici măcar Andrei Vochin, nu poate să spună cu cine şi pe ce posturi va începe Hagi campionatul. Steaua se află în aceeaşi situaţie ambiguă, ca în ultimele etape ale campionatului, cînd e musai să se implice energic patronul, în felul său monetar şi gălăgios, fiindcă e complet derutat antrenorul.

Ce mă intrigă şi chiar mă lasă cu gura căscată la Steaua e faptul că Hagi se întreabă cum să-l folosească pe Bădoi, cînd orice spectator, care l-a văzut pe Bădoi în cîteva meciuri, ştie la ce-i bun acesta. Pe Bădoi îl bagi în priză şi cincizeci de etape n-ai treabă: aleargă, driblează şi pasează pe treimea lui din dreapta ca un robot. Nu înţeleg nici de ce chiar şi un Hagi are nevoie de timp ca să-şi cunoască jucătorii. De timp are nevoie un antrenor străin, nu un profesionist autohton. Ce a făcut Hagi pînă a veni antrenor la Steaua ? Nu a luat aminte la echipă, la jucătorii buni pentru Steaua de la alţii? A fost detaşat de problemele campionatului? N-a văzut meciuri după meciuri, ca orice antrenor care se pregăteşte de o mare revenire?

Un alt lucru care m-a uimit a fost vorbăria optimistă a lui Hagi. După ce s-a declarat, meci de meci, mulţumit de cum merg lucrurile şi ne-am fi aşteptat să treacă de la mulţumire la fericire, Hagi bagă de seamă brusc că n-are lot şi e foarte nemulţumit. Cine citeşte atent ultimele sale declaraţii, de după egalul fîsîit cu Charleroi, simte în ele un soi de ameninţare. Nu la adresa jucătorilor, fiindcă nici Hagi nu poate să le ceară performanţă unor jucători care au coborît dintr-un pat de spital doar ca să urce imediat în altul, ci la adresa patronatului.

Oameni buni, fani ai Stelei, iubitori ai fotbalului, vă invit să-mi spuneţi, aţi îndrăzni dumneavoastră să plecaţi la drum, într-o campanie europeană majoră, cu Guriţă, Vîtcă, Al.Iacob, Bicfalvi, Croitoru, Boştină, Cernea, Lovin, Neaga, Emeghara şi Golanski? Nu ca titulari, ci ca jucători suficient de buni să suplinească titulari ca Dică, Rădoi, Badea, Victoraş Iacob, Goian sau Neşu, care, cînd nu-s indisponibili, nu-s în formă sau nu-s puşi la punct cu pregătirea. Şi ţineţi cont că n-am pomenit un cuvînt despre cacealmalele Andrey, Saban, Elton şi Carlos. Fiindcă dacă aş fi pomenit de ei, ar fi trebuit să vă întreb de ce n-a mai vrut să stea la Steaua singurul atacant de rasă al ultimilor ani dintre toţi importaţii, pe numele său Thereau.

Cînd fotbalul surîde

de RADU PARASCHIVESCU

Zîmbetul fotbalului merită un penel de impresionist francez şi un condei sud-american. Am întîlnit înţelepţi de cafenea care au stabilit cu o nonşalanţă rotundă că “Rui” e rădăcina cuvîntului “Ruină”. Lingvişti de conjunctură şi specialişti în fotbalul măsurat cu buletinul, ei au decis fără ezitare că Rui Costa e bătrîn, neinteresant şi răsuflat. Li s-a cerut un argument în sprijinul ideii şi l-au produs decupînd cel mai prost meci din trecutul apropiat al portughezului, un Benfica-Dinamo cu puţine lucruri povestibile. Din păcate, există cusurgii sub a căror lupă încap doar cîteva zeci de minute dintr-o carieră. Din fericire, fotbalul e mai generos decît cei care-l privesc şi naşte mereu prilejuri de reconsiderare. Totul e să ne admitem pripeala şi să acceptăm că dincolo de scor şi randament ar trebui să şadă uneori seducţia artei. Iar pentru asta fotbalul ne dă întîlnire cu fantezişti rasaţi, de la Dobrin la Z

idane şi de la Marcel Răducanu la fraţii Laudrup.

Rui Costa, mijlocaş cu antecedente regizorale incapabil să-şi coboare privirile în iarbă fie şi pentru o secundă, a fost aşteptat la Cluj ca o vedetă şi s-a comportat ca un om obişnuit. N-a nesocotit microfoanele reporterilor, n-a trecut prin mulţime cu ochelarii de soare pe nas şi căştile pe urechi, n-a pretins să fie tratat ca Aga Khan. Să ne înţelegem, nu preaslăvesc normalitatea şi nu fac elogiul sănătăţii mintale. Pur şi simplu mă bucur că am revăzut un fotbalist solar, inspirat şi generos. Nu se aştepta nimeni ca pe căldura ucigătoare din zilele astea Rui Costa să mănînce jeratic sau să bată recordul mondial de viteză. Şi probabil că mulţi şi-au spus că, profitînd de statutul de invitat cu drepturi speciale, mijlocaşul Benficăi va ieşi de pe teren după o jumătate de oră. Numai că Rui Costa a ştiut că prezenţa lui la Cluj nu însemna doar legitimarea simbolică a aspiraţiilor ceferiste. Lumea nu venise doar să-l vadă, ci să-l vadă cît mai mult. Iar el a terminat meciul pe teren, cu acea bună dispoziţie netrucată pentru care merită să înduri arşiţa şi să expediezi alte preocupări în plan secund.

Ne rămîn destule lucruri importante după vizita Benficăi la Cluj, dar nu se învîrt chiar toate în jurul acestui 2-2 satisfăcător şi previzibil. Nu m-au impresionat doar combinaţiile scînteietoare ale portughezilor, cu Rui Costa la pupitru. Sau mingile teleghidate de Cardozo spre poarta lui Stăncioiu. Sau proiectilul pulverizant al bătrînului Rui, ca răspuns la erezia cu miros de vinclu a tînărului Dani. Pentru aşa ceva avem memoria vizuală şi reflexele de hîrciogi afectivi care adună momente magice pe post de merinde. Deasupra acestor episoade colorate viu şi ambalate aniversar se aşază, în ce mă priveşte, prezenţa în acelaşi timp la Cluj a lui Rui Costa şi a lui Eusebio. Istoria ne învaţă că în 1505 Portugalia a descoperit Mozambicul. În schimb, istoria fotbalului ne spune că în 1982 mozambicanul Eusebio Da Silva Ferreira l-a descoperit pe portughezul de 10 ani Rui Manuel Cesar Costa şi i-a arătat drumul spre succes.

Frumoasa şi bestia

de RADU NAUM

Camelia Potec şi noul ei antrenor privesc în zare spre Olimpiada de la Beijing. E un pariu nebun între două persoane cu spatele la zid. Poate fi o poveste de spus peste generaţii sau poate că totul va sfîrşi cu o strîngere de mînă şi un adio fără lacrimi. Într-o lume bîntuită de animale în două picioare cu şlapi, care pălmuiesc portari şi aşteptă ca noi să întindem şi celălalt obraz, se consumă, în colţul ochiului nostru injectat de orori, o adevărată love story cu istoria. Camelia Potec şi Philippe Lucas sînt doi oameni “en mal d’amour” cum ar zice Laure Manaudou, dacă ar şti ce-i aia. Carismatica noastră campioană olimpică a sucombat sub propria faimă, a plătit preţul gloriei oxidante şi aproape că şi-a înecat finalul de carieră. El, antrenor cu faimă mondială, s-a trezit într-o bună zi părăsit de cea pe care o învăţase totul, de la cum te speli corect pe dinţi pînă la secretul întoarcerilor turbo la cap de bazin, Laure d’or, giuvaierul sportului francez, fugită cu iubitul ei italian Luca - ce ironie a soartei pentru Lucas! Camelia cea plăpîndă, trestie de apă închisă, şi Philippe cel hirsut, cu pletele deranjate şi barba necosită, s-au întîlnit simplu: ea a întrebat şi el a zis da. Marile poveşti sau marile nimicuri pot începe şi aşa.

” Hmm ! Sîntem la 16 secunde de recordul mondial. Avem de lucru!”. Vocea nu e severă, ci dimpotrivă, şugubeaţă. “Sînteţi un antrenor dur?”, e întrebat. “Da, se prea poate …”. Dar se poate şi altfel. Camelia, încă sub hipnoza medaliei de Atena, avea nevoie de două şocuri, unul sportiv şi altul cultural. Doina Sava a depus-o fair-play la frontiera de care nu putea trece. Cu Lucas e aşa: cînd intri în bazin îţi laşi mintea pe mal. Evident, poţi să ţi-o iei înapoi, după. Dar francezul îţi deschide o lume nouă, a complicităţii. Se strecoară în pielea ta, trăieşte fiecare lungime de bazin cu tine, te poate certa după un super rezultat sau te loveşte cu un banc după o înfrîngere. În tot acest timp pentru ceilalţi rămîne o statuie cu mîinile încrucişate, Buddha mofluz. Cu el Camelia intră în familia Lucas, un soi de falanster. La Ph-ul lui Philippe nu rezistă decît esenţele tari: a amputat-o de proba ei de aur, 200 liber şi nu i-a promis, a la Churchill, “sînge, lacrimi şi sudoare”. Toate sînt de la sine înţelese şi oricum pe toate le spală apa, elementul primordial, elemental lor primordial. Merg spre Beijing, pe vechea formulă alchimică a durerii creatoare. Au un ocean în faţă şi trebuie să-l treacă doar în costum de baie. Ce poate fi mai ofertant ?

Un Tur al Franţei curăţel şi cuminţel

de RADU COSAŞU

Turul Franţei nu are haz - s-a plîns de curînd domnul Nicolae Manolescu - şi chiar nu are. De cînd s-a retras Lance se cam ştia asta. Cu el, turul avea conflict, dramă şi melodramă: cît o să mai ţină criminalul? Terorizat de dopaj, higienizat printr-un control temeinic, în permanentă suspiciune - turul e azi curăţel, cuminţel şi fără mare panaş, cuvînt drag lui Radu Banciu. Rulăm într-un cerc virtuos: nu mai avem favoriţi copleşitori, nu mai avem monştri, alde Pantani sau Lance, în schimb, sîntem “negativi” în eprubete, bravi în efort, iar pe şosele entuziasmul mulţimilor nu scade. Suspansul, după ce s-au trecut Alpii şi ne tîrîm acceptabil spre Pirinei, nu e ca pe vremuri, cînd domnul Manolescu mă suna de undeva din ţară, fiindcă nu avea televizor şi nici somn pînă nu afla ce a făcut Lance… Problema e doar rezonabilă: Rasmunsen - danezul onest pe care în orice căţărare Lance îl cam sufla… - va pierde sau nu tricoul galben în probele contracronometru? Nu “mor” după puişorul ăsta ca după balaurii mei, zmeii aceia care mi-au înfierbîntat imaginaţia de biped sedentar cam de pe cînd îmi făceam armata la Cluj şi îmi cumpăram zilnic - cu bilet de voie - ziarul francez L’Humanite, cu o pagină mare despre Coppi, Bartali şi descopeream pentru prima oară expresia “ocnaşii şoselelor”. Aşa se traducea din franceză “les forçat de la route”. De aceea, oricum ar fi Turul Franţei, cu sau fără panaş, nu voi putea face niciodată mişto de aceşti truditori pe două roţi. Şi încă nu ştiu dacă să prefer acest tur virtuos celui vicios, celui viciat de “înţepături”; prefer să stau în suspiciune, la cheremul laboratoarelor. Totuşi - pentru a sfîrşi cu ipocrizia - mă întreb de ce nu avem cu fotbaliştii sau cu tenismenii sau cu oricare profesionişti ai efortului sportiv exigenţele şi indignările cu care urlăm la ciclişti? Rămîn la răspunsul de o sinceritate crudă al lui Anquetill cînd l-au întrebat dacă “se înţeapă”: “Eu nu sînt un sportiv, eu sînt un profesionist”. După care, mă înscriu - din fotoliul meu comod şi culpabil - între mulţimile care se îngrămădesc în Alpi şi Pirinei ca să le urle “ocnaşilor” să intre în legendă. Les Cons!

Asta fiind situaţia complicată, am şi în acest an favoriţii mei locali: Radu Naum şi Radu Banciu. Sînt în aceeaşi formă şi în aceeaşi bună dispoziţie, cu fixurile şi bonomia lor, cu voioasele lor contre la tot ce e clişeu sau patetism, cu voluptatea de a cita din toţi cei care îi înjură, ei înşişi fiind doi cîrtitori abundenţi, cu patima lor de a face din Tur o revistă a lumii, un spectacol de la Bush şi Sarkozy pînă la Hagi şi Zabel; bănuiesc, cu plăcere, că la orice control al sîngelui lor de gazetari pasionaţi vor fi depistaţi pozitiv.

A fost sau n-a fost?

de TUDOR OCTAVIAN

Deşi iarna nu-i ca vara, să sperăm ca-n fiecare vară că măcar toamna va fi. Cele cinci echipe, care şi-au anunţat candidatura la titlu au disputat pînă luni, 16 iulie, cînd Gazeta Sporturilor a publicat un totalizator al rezultatelor din întîlnirile amicale, 28 de meciuri. Au cîştigat 15, au terminat la egalitate 8 şi au pierdut 5. Dacă am lua în consideraţie declaraţiile antrenorilor şi ale patronilor, indiferent de rezultate şi de numele adversarilor, ar trebui să precizăm la modul entuziast: şi au pierdut numai 5!

Făcînd punctajul, pe primul loc s-ar situa CFR Cluj, cu 16 din 18 posibile, pe locul 2 Dinamo, cu 13 din 18, pe 3 Poli Timişoara, cu 12 din 18, iar pe locurile 4 şi 5, cu 7 din 15 şi 5 din 15, Rapid şi Steaua. În toate declaraţiile, indiferent de numele şi valoarea adversarilor, regăsim aceleaşi concluzii convenţionale, cînd e vorba de înfrîngeri sau egaluri jenante, şi exagerat de voioase, în cazul victoriilor. Eşecurile nu înseamnă nimic, sunt semnificative numai succesele.

Într-un al doilea clasament, al tuturor activităţilor şi întîmplărilor din stagiul de pregătire în cele străinătăţi, pe primul loc sunt umpărăturile, pe doi laudele de sine ale lui Borcea şi ale unor dinamovişti, pe trei, la egalitate cu locul doi, declaraţiile despre cît sunt de fericiţi după semnarea noilor contracte transferaţii din această vară, pe patru distracţiile şi relaxările, după care urmează o pauză, pînă la locul opsprezece, cînd mai răzbeşte şi cîte o nemulţumire privitoare la scor, la prestaţiile unor jucători şi la situaţia reală a loturilor.

Ar fi oportun un clasament valoric şi de prestigiu al formaţiilor cu care s-au confruntat fruntaşii fotbalului nostru. Cu două, trei excepţii e vorba de un inventar al anonimilor. Mai mult de jumătate din adversari sunt din divizii inferioare, din campionate slabe şi din ce a mai rămas pe piaţă, după ce granzii Europei şi-au ales nişte adversari pe măsură. Ar fi foarte interesant de ştiut ce a scris presa sportivă din Cehia, Bulgaria, Polonia şi Franţa, după meciurile echipelor Sparta Praga, Litex Loveci, Zaglebie Lubin şi Sochaux cu ai noştri, fiindcă ce scriu ziarele de la noi şi cum prezintă televiziunile de la noi adevărul ştim.

E posibil ca lucrurile să stea mai bine decît ne spun clasamentele verii. E posibil, de asemenea, ca noii veniţi la Steaua şi la Rapid să ne arate că pot mai mult decît au arătat. Eu, unul, poveştile astea cu integrarea şi cu rămasul în urmă cu pregătirea nu le cred. Un jucător bun, care declară că e pus la punct cu fizicul doar 70% e ori mincinos, ori prost. Pe nici un contract nu stă scris că se cumpără doar 70% dintr-un fotbalist.

Pînă una, alta cele mai convingătoare rezultate din campanie le are CFR Cluj. Să sperăm că deşi iarna nu-i ca vara, toamna măcar va fi…

Care sambă, ce tangou?

de RADU PARASCHIVESCU

Brazilia rămasă fără Elano a răpus Argentina rămasă fără elan. Brazilia-Argentina n-a fost o întîlnire între “Pelo Telefone” şi “La Cumparsita”. Prima înregistrare a unei sambe şi cel mai cunoscut tangou s-au văzut scoase de la naftalină doar pentru spoiala metaforică a unui meci apăsat de propria faimă. Tricotînd clişee din ghemul fără sfîrşit al fotbalului, am decis să-l fardăm cu toate sulimanurile din sertar şi să-l ornăm cu aşteptările noastre zgomotoase. E meşteşugul la care apelăm ori de cîte ori fotbalul ne dăruieşte un joc pe care am putea să-l trăim netrucat, dar pe care preferăm să-l garnisim cu sosuri îndoielnice. Căci Brazilia-Argentina a avut toate datele unui meci răstălmăcibil. Lumea a glosat frenetic pe temele ştiute: următorul lob al lui Messi, al şaptelea gol al lui Robinho, energia furibundă a Argentinei şi împotrivirea unei Brazilii second-hand, părăsită de vedete şi dată pe mîna unor truditori clonaţi după Dunga. Evident, ceea ce a urmat a contrazis riguros anticipările.

Cine a venit la finală cu însemnările din alte meciuri a căzut repede pe gînduri. Brazilia, echipa despre care planeta ştia că-şi narcotizează adversarul din pase, ţine mingea pînă se schimbă banii şi driblează cum respiră, n-a făcut nimic din toate astea. Ea a practicat, în schimb, un joc de contraatac fenomenal, în care a trecut peste criza de idei a lui Robinho, dar a fructificat disponibilitatea lui Wagner Love, forţa de dislocare a lui Baptista şi apariţiile pe turnantă ale lui Alves, Gilberto şi Maicon. În apărare, Brazilia a savurat mingile trimise pe sus cu nemiluita, pentru ca la mijloc să-i asmută pe Josue şi Mineiro asupra dispecerilor argentinieni. Dunga a ştiut ce să le comande mijlocaşilor: încetinirea şi fragmentarea jocului pînă la cote inacceptabile, pentru ca explozia atacanţilor să fie şi mai eficientă. A rezultat o echipă cu două feţe, antipatică de la ea din careu pînă la centru şi seducătoare în cele trei secunde şi două pase care au adus-o la poarta Argentinei.

Cum a răspuns Argentina? Printr-o abstragere totală. Argentina cea letargică a fost iubita care a promis că vine la întîlnire şi s-a răzgîndit, spre disperarea tînărului care învîrte în mîini cel mai roşu trandafir şi poartă cea mai elegantă cămaşă. Lumea aştepta o tornadă şi a primit o adiere leşinată. Viteza, factorul cheie al jocului argentinian, a lipsit cu desăvîrşire. Riquelme a tras două şuturi frumoase foc, dar n-a mai avut altceva de declarat. Messi şi Tevez s-au foit steril, Mascherano a pîlpîit nedecis, Veron a vagabondat cu o suficienţă augustă şi îngustă pe diverse porţiuni de teren. În spate, Ayala, Milito şi Heinze şi-au boicotat temeinic echipa, parcă implorîndu-l pe Basile să le semneze dosarul de pensionare. În aceste condiţii, finala Copei America n-a fost o splendoare a fotbalului gen curtea şcolii, ci un joc care a dovedit o dată în plus cît de riscant e să ai prea multe certitudini.