June 2007 ↓

Real sub ispita schimbării

Cum va gestiona Real Madrid succesul din campionat? La fotbal mai mult ca oriunde, antrenorul e condamnat la o viaţă de scamator itinerant. Comerţul cu iluzii, meşteşug riscant şi desfăşurat în văzul lumii, îl urcă sau îl coboară. Vocea peluzei (mai puţin), capriciile patronului (mai mult) şi sfîntul calcul al rentabilităţii (întotdeauna) impun păstrarea sau, dimpotrivă, înlocuirea antrenorului. Sigur, sînt cazuri şi cazuri. Unele, cum e plecarea lui Olăroiu, par să răspundă unei aşteptări vechi, dar necristalizate. Altele, cum e concedierea lui Deschamps, tratat cu uşa-n nas după ce-a readus-o pe Juventus în Serie A, sugerează un diletantism neobişnuit pentru un club de profilul piemontezilor. Nu mai ştii care e elementul decisiv în ungerea noilor-veniţi: autoritatea, orgoliul, suprapunerea identitară sau funcţia simbolică. În aceste condiţii, Hagi, Ranieri şi posibilii înlocuitori ai lui Wenger sau Rijkaard nu se vor legitima doar prin rezultate, ci şi prin arta de-a evita comparaţii dezavantajoase cu predecesorii.

Însă cazul cel mai straniu este Real Madrid. Fabio Capello a cîştigat campionatul în Spania, dar asta nu-i garantează rămînerea în funcţie. El şi-a readus formaţia în frunte după exact un deceniu de la prima aventură iberică, suindu-i pe Van Nistelrooy şi Diarra în locul unde-i ajutase să ajungă pe Redondo şi Seedorf. În ultimii patru ani, Real n-a cîştigat nimic şi a ratat cu sfinţenie toate momentele importante. Echipa n-a curentat fotbalul lumii cu nici un şoc, pe cînd clubul s-a folosit de marketing pentru ca stupul său de vedete în curs de blazare să producă imagine şi încasări. Metafora galacticilor, bătătorită pînă la desfigurare, a consacrat imaginea unui strigoi cotropit de indolenţă la nivel înalt, dezobişnuit de fotbal şi rareori tentat de altceva în afara autopromovării.

Acum Real e în plină reamenajare. Singura problemă e că s-ar putea ca printre înlocuiţi să se numere însuşi declanşatorul schimbării. I se pot imputa multe lui Capello, desigur: jocul searbăd, neglijarea anumitor fotbalişti din grupul brazilian (Cicinho, creditarea nemeritată a altora (Emerson, pînă la un punct), colţoşenia faţă de vedete (Cassano, Ronaldo etc.). E de văzut însă dacă înlocuirea lui va aduce profituri palpabile Realului. Aici nu mai e vorba de mitul dizolvat al bunelor maniere castiliene, de a căror anemie s-au convins pe rînd Jupp Heynckes şi Vicente Del Bosque, debarcaţi după succese de răsunet. După cum nu e vorba nici de priza la public şi de (in)apetenţa pentru spectacol ale lui Capello. Totul se leagă de gestionarea revirimentului, dacă acceptăm ideea că Real pare să se fi trezit în fine din somn. Cine va fi continuatorul reformei Capello, dacă acesta va fi silit să plece? Se vehiculează deja o serie de nume, printre care Wenger (dat şi pe la Barcelona) sau Schuster. Dar memoria decidenţilor madrileni pierde din vedere că antrenorii anglo-saxoni sau germanici, de la Toshack la Beenhakker, au eşuat la conducerea acestei formaţii căreia nu i-au evaluat corect nici anvergura, nici tradiţia, nici stilul.

Regele şi împăratul

“Crezi că rezistă mai mult de 3 luni?”. Cinismul despică aerul de maremeladă al Bucureştiului ca un cuţit. E prima reacţie a unui om obişnuit la vestea care a electrizat asfinţitul canicular de sîmbătă. Aciditatea extremă se explică. Sîntem neam de nihilişti pentru ca avem vocaţia, ba chiar voluptatea, ratării. Nu există poveste totală de succes pentru că totul e o goană aprigă de umplere a ego-ului ca sac fără fund, deci împlinirea comună e rară şi ţine de miracol. Hagi la Steaua e mai degrabă văzut ca Gică la Gigi. O mare ştire de presă şi o mică şansă de reuşită în ochii multora. Şi totuşi, e un orizont, înainte să fie un alt front. În orice ucigaş din faşă al entuziasmul trădat de atîtea ori trăieşte, pe undeva, speranţa că de această dată va fi altfel. Aşa că atitudinea oricărui om cu scaun la cap e de a visa binele înarmat pînă în dinţi contra răului. Aşa e se vede Hagi în Ghencea. Cu un rictus de neîncredere şi cu o sclipire in ochi. Dar e clipa cea mai frumoasă, cînd mierea e toată în faguri.

Cum se vor împăca regele picioarelor de geniu şi împăratul mîinilor întinse e întrebarea din circumvoluţiunile fiecărui stelist, măcar pentru că de asta depinde renaşterea a ceea ce toţi poartă în cutele sufletului, o echipă generoasă, strălucitoare pe teren şi nu în vorbele de palat. Două caractere îşi riscă logica de viaţă: zvonuri despre formule de echipă date în plic de patron vor distruge o statuie colosală, în vreme ce un Becali cuminte ca pe vremurile lui Piţurcă e greu de re-conceput. “Acum i se împlineşte visul”, a spus Becali abia ieşit de la negocieri. Aceast anunţ poate deschide o vasalitate, căci cine n-ar face orice pentru a-şi împlini visul, marele vis? Dar mulţi cred că, dimpotrivă, lui Hagi i se cuvenea acest prea mult amînat baston de mareşal. Deci cine îi e dator cui ? Întrebarea aruncă pămînt peste iluzii. Căci riscul e ca în continuare fiecare să încerce să iasă în faţă, să aibă cîte o idee despre Steaua, cînd de fapt Steaua e ideea, îndeajuns de generoasă ca să-şi croşeteze mai departe istoria. Miza nu e reuşita lui Hagi. Sau nu a lui singur. Miza e să nu mai avem timp să auzim patronul îndemnînd o jurnalistă să-l ia la ea acasă pe Thereau şi să se joace cu el. Pariul e vîrtejul cel mare care îi lăsa pe mulţi cu gura căscată şi care, doar el, poate cu adevărat ridica în slăvi. Dinaintea realităţii lui prostiile nu vor muri, dar vor deveni secundare. În acest fel Hagi e chemat să devină mai mult decît un antrenor, un deschizător de drum, cu infinită diplomaţie, persuasiune şi încăpăţînare. Probabil că Hagi e singurul care ar putea să-l convingă pe Gigi că Steaua e adevăratul patron, şi nu invers. E o sarcină enormă. Visăm, deci, şi noi, cu mîna pe pistol.

De ce am ţinut ca Realul să bată Mallorca?

Ca să nu i se dea apă la moară ştiu eu cui! În Gazetă, la pagina 13, stătea scris că, în urma dezastrului înregistrat de Barcelona sa, preşedintele Juan Laporta “doreşte să se implice personal, ceea ce nu a făcut pînă acum, pentru a reinstaura ordinea în vestiar cu o mînă de fier”. Am bătut din gene la fel de des ca la auzul veştii că Rîmnicu-Vîlcea a pierdut la Baia Mare, în ultima etapă, calificarea în Liga I. Cum adică domnul Laporta nu s-a implicat personal pînă acum în viaţa Barcelonei noastre? Dar cele 3 milioane pentru stimularea Mallorcăi la Madrid ce-au fost? Au fost o implicare nepersonală? A, că nu a fugit cu un Maybach să le înmîneze personal, ce contează…? S-a titrat mare, peste tot, cifra acestei tranzacţii, fără vreo dezminţire, fără vreo indignare, ca o ştire naturală precum orice trăsnet.

Eu însă m-am implicat personal şi am plătit-o cu o noapte de chin fără precedent. Fan al Barcelonei şi nu numai al ei, ba mai mult, al ideii morale în sport, am ţinut ca Real să bată Mallorca! Da, uite aşa, ca să se aleagă praful din cele 3 milioane permisive… Mai explicit? Pentru ca să nu i se dea apă la moară ştiu eu cui, să nu vină papagalul să ni-l invoce pe Laporta: “Aţi văzut, vagabonzilor, că şi în Spania se implică exact ca mine?”. 70 de minute, pînă Realul a făcut 2-1, numai pe acela l-am auzit, încîntat, triumfal - iată ce înseamnă un coşmar: becalizarea să-şi găsească exemple şi în Europa! La 3-1 m-am liniştit. Dar în ce sens? Într-un sens trist: noi, ăştia, moralii, sîntem nişte expiraţi, nişte naivi, ne dăm fecioare printre sfinţi. În fotbalul de azi nu există fecioare, nu există sfinţi. Ce, Realul n-o fi oferit şi el, la viaţa lui, două-trei recompense? Nu ne place, nimeni nu ne împiedică să butonăm pe Mezzo, dar cine o face? După cum nimeni deocamdată nu-i poate împiedica pe Laporta, pe Gigi sau cine o mai fi fost de la Mioveni (cu cîte 10.000 de euro pe cap de băimărean… se zice şi se tace) să se implice personal în “oferta publică pentru recompensare”? Frumos îi zice! E urît? Şi ce dacă e urît? Urîtul nu e dovada supremă că are loc o porcărie. Şi ce mai înseamnă azi o porcărie? Spune-i strategie şi mergem mai departe. Vom avea un campionat cu implicări puternice pînă în adîncul buzunarelor. Patronii vor fi mai importanţi decît jucătorii. Nici un tackling al lui Bănel nu se va compara cu “angajamentul în luptă” al finanţatorului.

Ciudat, nu sînt încă total dezgustat de fotbal: m-a stors o semifinală europeană de tineret, Olanda-Anglia, cu 13-12 la penaltyuri şi mai am putere să ţin pumnii pentru Serbia, în finală.

Cu surle şi trîmbiţe, ca învingătorii

Niciun jucător revenit la vatră nu şi-a înmulţit convingător preţul în străinătate. Aproape fără excepţie, fotbaliştii întorşi acasă cu mare tam-tam în această vară n-au devenit celebrităţi ale echipelor unde au evoluat şi nu şi-au înmulţit preţul cu care au fost vînduţi. Au eşuat ori au slujit într-un stimabil anonimat, deşi veştile pe care le-am primit periodic despre ei au fost mereu optimisme. Numai că optimismul şi adevărul sunt două lucruri diferite. În loc să revină spăsiţi, cu nădejdi într-o ultimă şansă şi un final de carieră decent, fiii risipitori ai fotbalului nostru semnează contracte de vedete, televiziunile, îndeosebi, le întind covoare roşii, de mare protocol, iar finanţatorii le caută în coarne, de parcă nu tot ei i-au vîndut, păcălind străinătăţile şi vopsind de cele mai multe ori cioara ca să semene a vultur.

Lumea îi aplaudă, ca şi cum ratarea pe alte meleaguri e mai prestigioasă decît ratarea în campionatul naţional, fiii risipitori dau interviuri despre fericirea de a juca în România - interviuri care seamănă perfect cu acelea pe care le-au dat la plecare şi în care vorbeau despre fericirea de a juca în Rusia, în China, în Coreea de Sud sau în serie B din Italia - iar echipele care-i răscumpără sau îi culeg la un sfîrşit de contract ori la un sfîrşit de beţie, jubilează.

E cert că unii din fiii risipitori ar mai putea să joace bine nişte meciuri, dar să aştepţi de la ei mari ambiţii în cupele europene e exagerat. Şi-au făcut plinul, ştiu că nu mai au ce aştepta în Europa, cîţiva amînă încă un an, doi pensionarea şI asta e tot. Revin în ţară cu contracte mai mici deoarece mai mari nu le mai oferă nimeni. Chiar dacă mai pot evolua o vreme cu oarece randament, sufleteşte sunt terminaţi. Numai recunoscători n-or să le fie noilor patroni, deşi în declaraţii sunt toţi fete mari.

Unele transferuri nu dovedesc decît amatorismul fudul al finanţatorilor. Ce altceva decît trufie de nepriceput e cînd îl aştepţi la avion ca pe un Mesia pe un jucător certăreţ şi cu probleme de caracter? Ce mai e de aşteptat de la un mingicar leneş şi cioflingar, care a mai fentat cîndva Craiova ? Ce poate să aducă nou la o echipă cu pretenţii continentale un fiţos, care şi-a irosit talentul în fotbalul asiatic pentru un pumn de dolari în plus?

Pînă una alta, ne place sau nu, avem de a face cu un sezon mai bogat în subiecte pentru media, decît de unul fructuos în transferuri.

Aoleu, dacă ne calificăm?

Entuziasm, frică şi resemnare. Pe scurt, naţionala de handbal masculin. România-Suedia 18-9 în minutul 24 şi 18-16 la pauză nu e o raritate în sportul nostru. Văcuţa tricoloră a dărîmat şiştarul şi cu alte prilejuri. Alaltăieri, copita ei a făcut din nou ca laptele muls cu grijă să se verse în iarbă. Sigur, iniţial nu s-ar fi aşteptat nimeni ca România să bată Suedia la 12 goluri. Dar uite că în afurisitul ăla de minut 24 pe tabelă stătea un scor la care nu visaseră nici măcar optimiştii de meserie ai sportului autohton. Ce s-a întîmplat atunci? Cum s-a prăbuşit în şase minute o echipă care avea, la ora 11.24, totul de partea ei? Ce a torpilat în trei sute de secunde agregatul misterios care era pe punctul de a pulveriza un mit şi de a întemeia un altul? Nu ştim şi nu vrem să aflăm. În schimb, bîjbîim în căutarea unei explicaţii convenabile, care să ţină loc de pansament şi trascău consolator. Cel mai comod ar fi să ne uităm respectuos la condiţia psihică a Suediei şi să ne punem pe invidiat. Însă am omite un aspect esenţial.

E vorba de presiunea exercitată asupra echipelor româneşti de iminenţa succesului. Nici aici meciul cu Suedia nu e deschizător de pîrtie. Apropierea victoriei produce rezultate diferite asupra celor pe care-i prinde în mreje: pe unii îi înaripează, pe alţii îi stînjeneşte. În ce ne priveşte, ca exponenţi ai ultimei categorii, am mai avut cel puţin un caz de leşin în faţa calificării. El se numeşte Middlesbrough-Steaua la fotbal în semifinala UEFA din 2006. Şi atunci, şi alaltăieri, o formă gravă de surpare lăuntrică ne-a refuzat un succes în curs de adjudecare. Eşecul Stelei în Anglia a stat la confluenţa mai multor obiceiuri nesănătoase: miştoul timpuriu (gata, îi avem la degetul mic), crisparea hăbăucă (ce-i cu ăştia, nici acum nu se potolesc?) şi teama bolnăvicioasă (ţării cît mai mulţi fundaşi). Eşecul în campania de calificare la Europenele de handbal e la fel de greu digerabil.

Naţionala de handbal a României a ajuns să se sperie de calificare după ce a parcurs etapele pregătitoare ale eşecului: handicapul enorm din meciul tur, victimizarea clasică (am avut ghinion la tragerea la sorţi, cu alt adversar am fi defilat), şicanele fără noimă Rîşniţă (foto) contra Buricea. În minutul 24, la 18-9, o formaţie teutonă ar fi călcat Suedia în picioare. România a preferat să ducă mîna la gură, împietrită de perspectiva calificării: Aoleu, ce ne facem? Cît despre noi, cei de pe margine, am învăţat să nu ne mai mirăm. Aşteptăm inerţial ca naţionala masculină să se lase însufleţită măcar de exemplul fetelor, dacă nu de amintirile altor decenii. Nu neapărat de titlurile mondiale, ci poate de bronzul olimpic de la Moscova. Ţineţi minte? A fost 15-9 la pauză pentru URSS şi 22-19 la final pentru noi. Ce-i drept însă, atunci nu ne înfricoşau înfrîngerile, pe cînd acum ne descurajează victoriile.

Odiseea olimpică 2022

Ţărişoara noastră va umple planeta cu un brand nepieritor: Dracula aprinzînd flacăra olimpică. România a trăit un moment istoric. S-a întîmplat în ziua în care omului cu curcubeul i-a fost substituit profesional ceasul în mulţimea albaneză, iar nou-născutului Sarkozy – “Şarcăzii” conform pronunţiei complice a lui Marko Bela – i-au cîntat cocoşii după ce a băut vodcă cu putina. Pentru o zi, dragi compatrioţi, n-am mai fost nici cei mai hoţi, nici cei mai penibili din lume. Dar nu disperaţi! Din această perspectivă România die hard, da’ hard de tot ! Căci ce să vezi?

Căpeteniile ţării s-au gîndit să o pună de-o Olimpiadă SF, prin 2022, pe Valea Prahovei. Una de iarnă, vezi bine, dat fiind că încălzirea globală ne va ajuta să introducem discipline care combină clima nouă cu vechile repere naţionale: hochei pe noroi, sărituri cu schiurile în maldărele de gunoi sau alunecări de teren cu placa. O minunată perspectivă. După epopeea prezidenţială la Vîlcea, tricou de campion peste hernia de disc şi aruncări de la semicercul cu ziarişti, iată că premierul înscrie pe contraatac. Vorbim despre o grandioasă perspectivă, îndepărtată, aşa cum şade bine oricărui termen românesc, dar mereu apropiată ca fructe mediatice. Ţărişoara noastră, cu ai noştri ieşind pieptos la înaintare, va umple planeta cu un brand nepieritor: Dracula aprinzînd în vîrful castelului flacăra olimpică! Plus premierul şi preşedintele luptîndu-se pentru microfonul de la care Ceauşescu nu s-a putut abţine la Universiadă să nu rostească mai mult decît cuvintele simple : «Declar deschise …». Ne-am pierdut minţile?

Încă o dată: noi, românii, vrem să organizăm JO. Apă rece pe frunte, palme de trezire. Deci, cine? Românii! Cine sînt ei? Ei sînt cei care n-au fost în stare în aproape două decenii de democraţie pe credit să-şi facă o sală şi un stadion de Doamne-ajută. Cei care în «zona olimpică» au deschis în ultimul sfert de secol, cu chiu, cu vai, o singură pîrtie. Cei în a căror ţară construcţia autostrăzilor durează mai mult şi costă dublu decît la alţii, care ridică în Capitală un pasaj, de genul celor care cresc cu sutele în alte ţări, la modica suma echivalentă cu 0,25% din PIB, un mizilic. În acest ritm şi la aceste preţuri promoţionale ne trebuie acces nelimitat la trezoreria SUA şi o rezervare pe agenda căpitanului Picard pentru Rolimpiadă. O utopie? Nici gînd. Sînt şanse mari ca niscaiva injecţii cu bani publici să pună pe picioare pe cine trebuie. În rest, să fim noi sănătoşi pînă în 2022. Sau 2222.

Justine Henin o fi şi ea o galactică…

Nu cred că cei doi foarte buni comentatori - Radu Antofi şi Sorin Ionescu - au exagerat atunci cînd în plină finală Nadal - Federer, au aşezat-o lîngă ei pe Justine Henin. Semnez bărbăteşte această competentă apreciere, de un nonconformism la fel de evident ca adevărul performanţelor ei. Oricît îmi displace să numesc “galactic” un sportiv “doar” excepţional, fac o concesie şi de dragul humorului accept că Justine Henin e şi ea o galactică. N-au existat vreodată sportive denumite aşa, dar nu-i treaba mea dacă misoginii se vor înfuria. Eu nu sînt misogin, dimpotrivă.

E adevărat că nu finala de la Roland Garros mi-a dat elanul ca s-o ridic pe Justine în slava cerului; văzînd ce face din puştoaica aceea de un talent încă vulnerabil la tot ce e trac - m-am trezit nu o dată strigînd (în sinea mea, desigur): Să vină Şarapova!, Să vină Williams!, Să vină fie şi Mauresmo! Atît de dezechilibrată a fost finala. Pentru a fi exact, meciul cel mai tare a fost sfertul dintre Şarapova şi Schnyder, în trei seturi, cu un decisiv 9-7 de o tensiune care explică, poate, ceva din catastrofa rusoaicei în semifinala cu Ivanovici. Finala fiind aşa cum a fost, capodopera Justinei rămîne meciul ei cu Serena Williams pe care a spulberat-o fermecător. “Fiara” - dacă aţi făcut sport, ştiţi că termenul nu e deloc peiorativ, ci un supelativ al forţei naturale, nu a mişcat, ţintuită şi îmblînzită exemplar de o ştrengăriţă formidabilă ca ştiinţă a jocului şi putere de luptă. Lăsînd deoparte glumele extraterestre şi revenind pe pămînt, mă uimeşte ceea ce s-a putut “înmagazina” (termen mai terestru nu găsesc) ca energie, ca talent îndelung muncit, într-o fiinţă de 167 cm care îmi dă mereu impresia unei colege cu care am făcut liceul. Fără a avea musculatura surorilor Williams (a lui Nadal îmi este din ce în ce mai antipatică), departe de gabaritul unei Mauresmo, Justine este în lumea de azi cea mai viguroasă contrazicere a becalizării care decretează eliminarea piticaniilor din sport. Micuţa are muşchi normali din fibre de oţel, o mişcare de căprioară şi un psihic de leoaică. Cel mai clar a definit-o Martina Navratilova, pentru mine suprema campioană: “Henin e un Federer feminin, iar bărbaţii ar trebui să aibă o Henin!”. Nu ies din vorbele ei, misoginii să tacă!

“Universitarii” cu liceul neterminat

La Universiada de la Bucureşti, au luat titluri mondiale o mulţime de neşcoliţi. Un deputat, nu contează din care partid, fiindcă prostia n-are culoare politică, a vrut să promoveze o lege care să le aducă pensie viageră şi campionilor mondiali universitari. Premierul Tăriceanu a trecut-o din start pe linie moartă, pentru că dincolo de politică trebuie să avem şi bun simţ. Cu un minimum de documentare, deputatul în cauză ar fi aflat că, pe vremea cînd se organizau aceste competiţii de bunăvoinţă pentru studenţi, noi trimiteam la ele profesionişti vopsiţi în amatori, campioni cu vîrsta măsluită în acte şi tot felul de neşcoliţi, cu statut “în falş“ de universitari. Adică tot atît de studenţi şi de profesori cît sînt şi astăzi fotbaliştii unei formaţii precum Universitatea Craiova, cărora în mod tradiţional comentatorii le zic “studenţii de Bănie”.

La singura Universiadă românească, organizată cu mare tam - tam înainte de 1990 la Bucureşti, participarea noastră a însemnat şi un coş de titluri şi medalii, majoritatea dobîndite prin fraudă. Din raţiuni, cum se spunea pe atunci, patriotice, am luat tot, fiindcă eram la noi acasă, fiindcă la Universiade nimeni, în afară de noi, cei din lumile a doua şi a treia, nu avea motive să se mintă şi, mai ales, pentru că toate aceste competiţii cu nume pompoase erau de consolare şi protocolare. Au primit peste noapte hîrtii, dovedind că-s studioşi şi că au dreptul să reprezinte România cu carte, o mulţime de înrolaţi ai MAI-ului şi ai MAPN-ului, dar şi nenumăraţi semianalfabeţi. Cronicarii sportivi ai vremii, unii încă activi, ştiau cum stăteau lucrurile şi n-au plusat niciodată la laude.

Sînt convins că deputatul care a încercat să strecoare legea printre altele care puteau să treacă uşor la vot, nu a conceput-o de capul lui, ci la îndemnul unor astfel de campioni mondiali nărăviţi la foloase necuvenite. Trecutul ne trage de picioare în jos. L-am auzit pe un fost campion “amator”, trecut în tinereţea lui pe statele de plată ale unei uzine în care nu călcase niciodată, că statul român ar trebui să-l plătească retroactiv pentru titlurile cucerite în întrecerile cu veritabilii sportivi amatori din Occident, deoarece “a adus cinste ţării”.

În una din redacţiile unde am lucrat prin anii 80, eram obligaţi să-i plătim un salariu mare unei şahiste care, în realitate, avea un regim favorizant de colaborator. O mînă de redactori cu diplome universitare şi cu nume în lumea literelor trebuia să îndurăm “onoarea” de a-i da o leafă nemuncită unei cuconiţe plină de ifose internaţionale. Într-o zi, cînd am îndrăznit să observ în faţa unui şef acest contratimp umilitor de interese, am fost făcut troglodit. Eram carevasăzică un troglodit şi un ins fără simţ patriotic fiindcă îndrăzneam să gîndesc că nu e corect, nu e logic, nu-i productiv, nu-i demn şi nu-i civilizat ca o catedră de universitari să muncească din greu pentru ca un analfabet să dea cu piciorul în minge, iar după cinci ani analfabetul să capete şi o licenţă de inginer.

Deşi nu manifest cine ştie ce pasiuni liberale, e corect să-l felicit pe premier fiindcă şi-a adus aminte ce erau în vremea tinereţilor dumisale aceste Universiade, Spartakiade şi Dinamoviade şi care era partea noastră de minciună la ele.

Chanson de Roland (Garros)

În finala Openului Franţei, Federer a fost blocat de propria obsesie. Degeaba, destinul nu se lasă mituit. Nu poţi să-l cumperi, n-ai cum să-l deturnezi. Lui Roger Federer îi e scris, pesemne, să nu cîştige niciodată la Roland Garros. De ce? Specialiştii şi diletanţii rostesc împreună explicaţiile: 1. zgura e prietena spaniolilor, de la Santana la Bruguera şi de la Gimeno la Moya; 2. Federer a dezvoltat complexul Nadal, iar acum se crispează ori de cîte ori îşi întîlneşte blestemul; 3. Nadal e mai flămînd de glorie şi mai înfipt. Ajung motivele astea? Aparent, da. Cu prisosinţă.

Alte cîteva elemente întregesc tabloul: Federer a avut şaptesprezece şanse de break, dintre care a valorificat doar una, dar a izbit vreo şapte-opt mingi cu lemnul rachetei, ceea ce nu ştiu să i se mai fi întîmplat vreodată într-un singur meci. Numai că în momentul ăsta intervine un lucru fără legătură cu suprafaţa de joc, ierarhia sau capii de serie. În mintea săritorului ajuns în faţa unei ştachete deja doborîte cu umărul sau cotul, peste limpezimea aşteptărilor se aşterne un văl de ceaţă. Oricît de puternic am crede că e campionul, el se surpă lăuntric. Frica de a da greş din nou îl paralizează. Şi asta fiindcă lumea aşteaptă - în fine - răzvrătirea salutară, arcuirea peste barieră, zvîcnetul victorios. Mai mult, aşteptările publicului sînt de fapt aşteptările campionului. Roger Federer s-a trezit într-un coridor de oglinzi din care îl priveau diverse replici deformate, imitîndu-i mişcările, dar nereuşind să-i copieze rezultatele. El şi-a amintit atunci că, în ciuda palmaresului negativ de la Roland Garros, fusese instalat pe soclul celui care greşeşte rar şi simbolic. Or, tocmai aici, în prezumţia de infailibilitate, s-a aflat, paradoxal, pierzania lui Federer. Cînd a aflat de la cei din jur (prieteni, presă, spectatori) că finala cu Nadal trebuie cîştigată neapărat, el a făcut primul pas spre eşec.

Federer a fost victima propriilor aşteptări. El urcă treptele podiumului fără să aibă nimic de osîndit sub cuţitul ghilotinei. E destins, de parcă i s-ar fi luat o piatră de pe inimă. Dă mîna cu Guga Kuerten, vorbeşte într-o franceză teutonizată abia perceptibil şi acceptă aplauzele rezervate învinsului. Nu avem în faţa ochilor un erou din “gestele” medievale, ci un captiv eliberat. Roland şi Olivier, războinicii lui Charlemagne, au fost înlocuiţi alaltăieri de Roger şi Rafael, aşa cum “La chanson de Roland” a devenit “La chanson de Roland Garros”. Cît despre Federer, el n-a pierdut finala doar fiindcă a jucat mai slab decît Nadal, ci şi fiindcă în oglinda în care s-a privit înaintea finalei a descoperit o creatură bîntuită de spaima ratării.

Piticii din gradină

Cu jucători mărunţI nu poţI atinge decît performanţe mărunte. Avem un fotbal mic cu oameni mari, dar mari de tot, imenşi, umplu ecranul, ochiul şi timpanul. Reuşesc să ne ţină prizonieri în suspansul mai nimicului pînă cînd ne convingem, ca să nu ne sinucidem pasiunea, că de fapt coşul cu care vin de la cumpărturi e plin cu bunătăţi. Un frumos şi păgubos exerciţiu de hipnoză. De cîteva zile a început adevărata întrecere, cea care contează infinit mai mult decît derby-urile cîştigătoare ale dinamoviştilor sau victoriile pe linie de final ale steliştilor: campionatul patronilor şi impresarilor. E momentul în care se scrie istoria, care mai apoi e trecută cu crampoanele pe curat. Se întîmplă că tocmai acum mingea ne e ridicată la voleu, după cîteva expediţii eroice pe continent. Putem fi cu două echipe la… iată clişeul perfect al săracilor fericiţi cu propria condiţie… masa bogaţilor. Sosit-a ceasul să punem şi noi în farfurie bucate alese. Raţă cu portocale? Tort a la crème? Aiurea, ciorbă reîncălzită ! Din joben ies transferurile-miracol: jucători reşapaţi, primadone cu pieile căzute, neica nimeni branduiţi ca salvatorii planetei. Venim la întîlnirea cu destinul avînd alături eternul avocat: şmecheria. Telefonul mult aşteptat a sunat. După cîteva vorbe de la celălalt capăt al firului s-ar prea putea să primim ce merităm: bip, bip, bip…

Ce vor ai noştri? Fotbal? Da, dacă se poate. Dar în primul rînd bani şi imagine, nu neapărat în această ordine. Naivii au sperat că după ani de tatonări multimilionarii îşi vor pune conturile la bătaie ca o investiţie cu risc asumat. Greşit. Aici e ţara în care băieţii deştepţi nu riscă nimic. Argentinienii şi brazilienii peste 1metru 60 să stea acasă ! De la admirabilul Zicu la simpaticul Kiriţă, de la înduioşătorul Guriţă la condimentul Boya (foto) fotbalul nostru face un salt de pisică de casă, adică se stîrneşte, se zbîrleşte, miorlăie ameninţător, sare enorm … şi cade în acelaşi loc. Sigur, perioada de transferuri nu s-a încheiat, dar strategia e transparentă. De fapt, nu vrem Europa, ci banii ei. La anul o echipă va fi sigur în grupele LC, cu acces direct la conturile UEFA. Deci, trebuie să ne facem echipă pentru România. Ecco: cheltuieşti puţin, faci ce faci ca să iei titlul, şi apoi deschizi buzunarele. Nu, nu vă repeziţi ! Nu ca să iasă, ci ca să intre bani. Şi din culise se aude o voce : “Fraierii !…”. Cine sînt? Cum cine sînt? N-aveţi o oglindă în casă ?