May 2007 ↓

Nu, la Cannes nu s-a jucat fotbal!

Rapiditatea - dar şi bucuria! - cu care mai toată lumea din jurul meu a văzut în izbînda de la Cannes un triumf românesc în Cupa Campionilor la fotbal mă face să-mi pun o nouă întrebare şi mai “entuziastă”: dacă într-o bună zi un scriitor român va fi laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, cu ce va fi echivalată această performanţă? Cu un Balon de Aur, desigur!

Iubesc prea mult fotbalul, după aproape 40 de ani de cronică sportivă nu mai trebuie să aduc dovezi, ca să nu mă opun acestui tip incult de comparaţii. Dacă de atîtea ori am scris că există o artă a pasei, a driblingului - asta nu a însemnat nicicum că la o finală de Cupa Campionilor sau a României am trăit şi am suferit ca la “Jocul ielelor” de Camil Petrescu (care se pricepea ca un mare microbist la fotbal!). Pentru cei care avem ceva studii la bază de care nu ne ruşinăm, a sta cu sufletul la gură pentru un penalty nu va fi niciodată totuna cu încordarea noastră la soarta lui Apostol Bologa (exact, cel din “Pădurea spînzuraţilor”…). Aşa cum fotbalul e altceva decît o problemă de viaţă şi de moarte, tot astfel o Cupă a Campionilor la fotbal e incomparabilă şi inconfundabilă cu un trofeu la Cannes. Lucrează aici - în asemenea echivalări - clişeele unei mari populaţii care nu se teme să trimită mesaje prin care fotbalul e declarat ca ultima şi suprema noastră bucurie. Poate că nu ar trebui s-o scriu chiar aici, într-o gazetă sportivă, dar asta e o idee foarte tristă, săracă la minte şi la suflet; îmi este greu să uit că o dată, după ‘89, a fost premiată la un concurs de ziceri inteligente următoarea frază: “Fotbalul e o religie, iar naţionala o catedrală”. Nimic nu mi se pare mai grav - şi nu cred că exagerez - ca bombasticismul ignoranţei. Trăim - în politică şi fotbal, care se confundă - sub un bombardament al bombasticismelor.

Mă mai îngrijorează şi o anume demagogie în bucuria şi mîndria cu care a fost primită biruinţa lui Cristi Mungiu. Pe scurt: cîţi dintre cei care au vibrat la această veste - şi au fost, desigur, mii şi mii… - se vor duce să vadă acest film, plătindu-şi biletul? Se vor înghesui ei ca pe Ghencea la un Steaua-Valencia? De cînd am citit cîţi spectatori plătitori a avut “Moartea domnului Lăzărescu” - nu mai mulţi decît la Vaslui cînd vine Steaua sau Dinamo… - mă îndoiesc.

Eroismul plenar a expirat

Triumfa aceia care stiu sa-si propuna doar atît cît pot duce. Fotbalul e în retragere. Nu în declin, ci în retragere, într-o repliere care impune calcule savante si dozaje strategice. Participarea pura nu mai e de ajuns. Nimeni nu mai cîstiga doar pentru ca se bate cu pieptul gol si pletele în vînt. E insuficient. Cît poate dura entuziasmul? Cîte meciuri si pe cîte fronturi? Un calendar miriapodic a încarcat sezonul mult peste limita napoleonica a atentiei simultane. A aparut blestemul echipelor si al jucatorilor mari, fortati sa înainteze pe structura Campionat, Cupa, Liga Campionilor, calificari Euro / World. În aceste conditii de densitate feroce, totul sau aproape totul depinde de arta optiunii, de atacul concentrat pe un sector si abandonul tacut al temeleor secundare.

Italia a arestat Cupa Mondiala venind, odihnita ( si revansarda) pe turnanta exterioara, din pozitia outsider-ului conservat. Brazilia a disparut prin supraexpunere. Finala Ligii Campionilor a admis doua echipe care n-au facut frontul campionatului si cupelor interne. Liverpool a abondant voluntar, cîndva în ianuarie, campania pentru titlu si a lasat în seama altora istoricele si partial inutilele cupe si subcupe engleze. În acelasi timp, Chelsea si Manchester United au cazut într-un gigantism irational si s-au batut, pîna la sleirea deplina, pe toate fronturile posibile. La sfîrsitul sezonului, aproape fiecae meci jucat de Chelsea si Manchester United a fost o semifinala, o finala sau, în orice caz, un meci încarcat de miza, de adversari mici care visau sa fure macar un punct glorios. A.C. Milan a transformat într-un enorm avantaj fizic si moral penalizarea de 8 puncte care i-a permis sa nu-si mai puna problema campionatului. Apoi, readmisa în Liga Campionilor, a urcat versantul cu mintea limpede, fara noxele pe care la absoarbe o echipa integralista. La 38 de ani, Maldini a încheiat sezonul mai oxigenat decît Rooney, la 22.

Naivii vor conchide ca fotbalul lui 2007 e un campionat global în care cîstiga cine joaca mai putin. Într-adevar, eroismul plenar a expirat. Cu observatia ca nu e suficient sa pierzi meciurile pe care nu le joci. Trebuie sa cîstigi restul.

Galeria lui Rapid

Am ţinut cu Poli, dar am stat lîngă Rapid. Am pierdut, dar am şi cîştigat. Am stat aproape de ei sîmbătă, la Timişoara, şi am văzut ceea ce ştiam deja: că nici o galerie nu e o colecţie de absolvenţi ai şcolii de catiheţi, agenţi infiltraţi de Grupul de Dialog Social printre steaguri şi moralişti hrăniţi cu panseurile lui Pascal. Bicepsul se umflă sub tricou, vorba decoltată e gata să decoleze de pe buze, vocea e răguşită şi deprinsă să acopere fără microfon un parc auto. Galeria nu reproduce frînturi din Kant sau Roland Barthes, nu întîrzie la Ateneu şi e gata să rateze vernisajul din buricul tîrgului. Agenda ei arată cu totul altfel. Orice galerie care se respectă achită cotizaţia la un fond de folclor urban care se îmbogăţeşte întruna, fără program şi obiective. La fel de adevărat, orice galerie care nu se naşte pe calculator alternează inspiraţia cu paşii greşiţi, spectacolul cu boacăna, rapsodia cu horcăitul. Nu-şi face nimeni iluzii, nu se îmbată nimeni cu apă rece. Corsicanu’, Butelie şi ceilalţi distinşi polemişti ai Giuleştiului nu vor fi invitaţi la emisiunea lui Patapievici şi nu vor publica la Humanitas. Au, din fericire pentru toată lumea, alte rosturi.

Care anume? Sigur, în primă instanţă, îmbărbătarea echipei. E un lucru trecut în fişa de post a tuturor galeriilor, oricît de marţială porecla şi oricît de vitriolant repertoriul. La Rapid însă mai e ceva. Ceva legat de un trecut pe muchie de cuţit, cînd echipa avea motive să se simtă urgisită şi să satirizeze prin sloganuri delirul politrucilor. Şefii de azi ai galeriei lui Rapid au aflat, desigur, că înaintaşii lor erau rostitorii unor refrene care puteau aduce, la pachet cu hohotul necenzurat, interviuri cu lampa în ochi sau vizite de curtoazie la Miliţia Capitalei. Azi e uşor să veştejeşti cu ambitus de tenor un ministru sau un preşedinte. Pe atunci, îţi trebuia ceva curaj (“un strop de sînge în instalaţie”, îmi şopteşte corectorul din peluza rapidistă) ca să scandezi “Galeria lui Rapid / N-a fost membră de partid” sau să formulezi, tot în gura mare, ispititoarea rocadă “Daţi-ni-l pe Valentin / Şi vi-l dăm pe Damaschin”.

Sîmbătă, la Timişoara, galeria lui Rapid s-a prezentat ca o forţă de ocupaţie sonoră. Ordonată, cu o cadenţă fără reproş, stăruitoare şi armonioasă pînă la ultima silabă. Rapidiştii n-au tăcut o secundă şi n-au uitat că istoria unui meci nu înseamnă doar raportul şuturilor la poartă. A, nu, să nu credeţi că am căzut în extaz. N-am uitat că aceeaşi galerie abia ce-l încondeiase pe Răzvan Lucescu şi-l curbase sub greutatea ironiilor. N-am uitat că tot ea a trimis cîte un răvaş sexual pe adresa Stelei la fiecare schimbare însoţită de ovaţionarea celui înlocuit. Dar peste micile scăpări trebuie aşezat marele beneficiu: participarea acestor oameni la o seară scînteietoare, cu profil occidental, pe care au onorat-o energic şi constant. Printre altele, scandînd numele lui Poli chiar şi atunci cînd galeria timşoreană, pe drept cuvînt exasperată, prinsese să scuipe printre dinţi două cuvinte-bici: ruşine şi mercenari.

Monstrul pe care l-am născut

În faţa Sloveniei n-ai nimic de cîştigat, doar enorm de pierdut. Peste cîteva zile ne întîlnim progenitura. Slovenia există în fotbal doar pentru că noi i-am permis. Aşa, după ce ne-am bătut singuri într-o dublă de coşmar, Rudonija şi compania, fotbalişti în genere cunoscuţi doar pe strada lor, au căpătat dreptul de a se face de rîs la o Cupă Mondială. Această naţie mare cît o batistă, dar bogată, proporţional, cît zece Românii, perfect adecvată la sporturile de iarnă, ciclism sau handbal, are o mică problemă: o cam deranjează fotbalul. Băieţii dau senzaţia unui “lasă-mă să te las” care produce dezastre, cînd pentru ei, cînd pentru alţii. Bine, hai să n-o mai dăm cotită, doar pentru ei şi pentru români. În faţa Sloveniei nu ai mai nimic de cîştigat, dar enorm de pierdut. Experienţa Olandei e exemplară. Între o naţională care avea mare nevoie de puncte şi una care juca la ce-o fi a ieşit un meci bezmetic. Ratări peste ratări de ambele părţi, un aproape comic du-te vino între cele două porţi şi un aer de curtea şcolii. Slovenia e ca un copilaş care se proţăpeşte în plină zi şi pretinde să-ţi dea un pumn în figură. Dacă nu eşti atent, s-ar putea să-ţi umfle nasul şi-apoi s-o rupă la fugă. Iar tu rămîi plîngînd ca un prost în stradă. Pardon, în ploaie.

Există o lege a firii: ai voie să fii surprins o singură dată. A doua oară miroşi a altceva. Într-o asemenea situaţie, după ce am pierdut stupid, printre degetele şi de la mîini şi de la picioare, barajul din 2001, ni s-a suspendat dreptul la greşeală, sub pedeapsa celui mai penibil complex din istoria sportului românesc. Contrar a ceea ce s-ar crede, problema nu-i simplă. S-ar spune chiar că e de două ori mai complicată decît la Rotterdam. Sîntem favoriţi, şi asta nu ne-a convenit niciodată. În plus trebuie neapărat să cîştigăm, cu repetiţie, în faţa unei echipe le fel de uşor digerabile ca un zgîrci de yak. Piţurcă a înţeles situaţia şi după ce a declarat că nu-l intereseză ce s-a întimplat acum 6 ani, a recunoscut mai apoi că s-a uitat la acele meciuri de coşmar. “Slovenia nu s-a schimbat”, zice selecţionerul. Ei bine, asta e grav ! Mai bună sau mai proastă, tot ar fi fost ceva, ştiai de unde să o apuci. Aşa, flower power cum sînt băieţii ăia, cu bufeurile lor de ambiţie, să nu cumva să ne adoarmă iar şi să ne ascundă coţofana! Pluteşte printre noi o boare de vacanţă şi un discurs tăcut de genul “îi batem şi mergem la plajă”. E fix ce aşteaptă Kek şi ai să : să se întoarcă la locul crimei.

O finală cum am o sută uscate în pod

Meciul cel mare rămîne 3-2 din semifinala Manchester - Milan

Nu, nici vorbă, finala de la Atena nu a fost mai frumoasă decît aceea de la Glasgow, a Cupei UEFA. Poate că a fost ceva mai răsărită decît finala Cupei Angliei, meci indigest şi prea lung care mi-a permis să mă bucur, ca un mucalit pervers ce sînt, că Manchesterul meu nu s-a găsit în situaţia unică de a juca sîmbătă o finală de Cupa Angliei şi miercuri o finală de Cupa Campionilor. Ar fi fost prea extraordinar. Bine că a luat campionatul. Meciul cel mare, de neuitat, rămîne acel 3-2 din turul semifinalei Manchester-Milan. Ce am văzut la Atena nu depăşeşte un meci normal din serie A italiană sau prima ligă engleză. Cum se zice tot între mucaliţii români - am din astea o sută uscate în pod. Prezenţa lui Platini m-a făcut să mă gîndesc la o celebră observaţie a sa: “Între două mari echipe, de multe ori rezultatul ţine de imponderabil”. Aşa a fost şi la Atena: s-a jucat intens, ca în Italia şi Anglia, însă fără strălucire, fără geniu, - ca, după o primă repriză în care s-a lăsat dominat cu buna şi deja banala sa ştiinţă, Milanul să conducă printr-o imponderabilă deviere a lui Inzaghi.

Era împoriva cursului jocului - o scriu ca unul care, brazilian cum mă ştiu, ţineam cu Milanul pentru Kaka şi Dida. În repriza a doua, singura fază de fotbal magnific a fost pasa lui Kaka pentru Inzaghi, la al doilea gol. Totuşi, în nici un caz, n-a fost meciul lui Kaka, sau al lui Seedorf sau al lui Gerrard. N-a fost o seară pentru artişti… şi nu mă înnebuniţi cu Inzaghi! Nu de alta, dar e periculos pentru fotbalul românesc: fiindcă dacă spui azi Inzaghi, spui Berlusconi şi atîta e de ajuns ca patronul din Ghencea - care numai la arbitraj nu se pricepe, cum a recunoscut la Urziceni… - să înţeleagă că şi el are dreptul suveran să-i ceară lui Oli să-l bage pe ăla şi să-l scoată pe celălalt… În fondul sufletului meu, îi dau dreptate lui Gattuso; nu vibrez la “marea subtilitate a humorului său” - aşa cum a fost omagiat pentru vorba aceea: “Sînt urît, nu-s o pisicuţă!” - dar ţin, în schimb, la această idee a lui: “Liverpool seamănă cu o echipă italiană de acum 10 ani. Fiecare pasă e o minge lungă… Manchester are talent, Liverpool nu. E doar o echipă solidă”. Nu e o idee demagogică în gura unui italian care ştie şi el ce înseamnă “o echipă cu 9 apărători şi un atacant”. Ceea ce nu m-a împiedicat miercuri noapte să le telefonez unor fani ai lui Liverpool de lîngă Sinaia şi să le spun - conform imnului - că nu sînt singuri în durerea lor. Sărmanii erau prăbuşiţi!

Altfel, acasă totu-i bine. În Ghencea se doarme liniştit după sfîşietoarea cucerire a locului doi, iar la Piatra campionatul s-a încheiat apoteotic şi fără precedent: înaintea meciului, retrogradaţii au oferit şampanie campionilor ca să fie miloşi în şuturi şi simţiri. Am rîs ca la o glumă - după o vorbă a lui Toma Caragiu - “Tîmpită, dar emoţionantă”.

Mia de tinichea

După o viaţă în marele fotbal, Romario a făcut prostia să înceapă să numere.În fotbal, cifrele trăiesc puţin şi nu stabilesc nimic. Consumăm statistici, dar nu le punem să clădească reputaţii şi eroi. 37-0 cu Samoa de Vest sau 1836 de minute fără gol spun unul şi acelaşi lucru: o sclipire numerică, un unghi de calcul, care se pierd imediat, odată cu propria lor lipsă de greutate. Nimeni nu se apucă să ţină cu Arsenal pentru că a stat neînvinsă vreme de 53 de meciuri sau cu Olanda pentru că nu a cîştigat nici o Cupă Mondială. Spre deosebire de probele atletice care se plimbă de-a lungul şi de-a latul unui tabel de logaritmi, fotbalul îşi scrie istoria prin poveşti, mituri şi eroi: Steaua 1986, galaxia Real, Romario driblînd cu aerul unui mini-pachebot mobil ca un surf.

Asta n-a ştiut să accepte Romario şi a devenit îndată un personaj tragi-comic: echivalentul unui şlep scufundat. Duminica trecută, la un moment dat, în timpul meciului Vasco Da Gama - Recife, Romario şi-a imaginat cu maximum de libertate contabilă că a înscris golul cu numărul o mie. Asta după ce a pus în contor tot ce a înscris în meciurile sale de junior, în amicaluri, şuşe, meciuri oficiale şi, în genere, în toate apariţiile sale în compania unei mingi. Şi chiar dacă mia lui Romario ar fi minuţios autentică, la ce bun o asemenea autocelebrare statistică? Romario e demult încheiat şi laureat în istoria fotbalului. O mie de goluri nu spun nimic. Un gol de neuitat e tot şi duce cu el imaginea şi amintirea unui mare jucător cît va mai fi televiziune pe lume. La ce bun o cunună de tinichea pe un monument şi la ce bun o cifră care mută o carieră superbă pe un site de jocuri virtuale?
La mijloc e o pretenţie absurdă care întinde machiajul pe faţa junilor primi ce-şi doresc nemurirea, tîrziu, după căderea cortinei. Romario şi-a dorit recordul, acea supremaţie numerică pe care fotbalul o respinge. Romario a vrut să rămînă deşi plecase demult. La 41 de ani, după o viaţă de fotbal mare, mia de goluri scornită de contabilii lui Romario e o semnătură în fals. De asta va fi uitată repede şi în locul ei va rămîne ce a făcut cu adevărat Romario, pe cînd era tînăr şi nu se încăpăţîna să numere.

Se pune de o porcărie

Delta Tulcea se aşează la masă, dar cînd e să plătească spune că n-are bani. Neutralitatea, în situaţiile de mare litigiu, înseamnă, de fapt, favorizarea răufăcătorului. E clar ca bună ziua că la Tulcea se pune de o porcărie. Cu toate acestea, copleşită probabil de mulţimea şi dimensiunile porcăriilor din campania pentru referendum, presa şi televiziunea tratează situaţia creată de Delta Tulcea cu mirare şi timiditate. Ca pe o ciudăţenie, nu ca pe o inginerie financiară. Ca pe o năzdrăvănie din Liga a doua, nu ca pe o sforărie pusă la cale în subsolul Ligii întîi. Ca pe o întîmplare pe care nu putea s-o prevadă nimeni, nu ca pe o speculaţie în marginea legii, în care sînt implicate cel puţin trei echipe.

Normal ar fi ca LPF să denunţe mînăria, iar gazetarii să ţipe şi să o facă pe detectivii. Delta Tulcea se poartă ca escrocii de mîna a treia, care comandă ce-i mai bun la restaurant şi, la sfîrşit, cînd e să achite nota, declară că n-au bani. Sau ca pocheriştii, care plusează deşi sînt lefteri. Mai bine zis, se poartă ca atîtea alte echipe din ediţiile trecute ale competiţiei, vînd şi cumpără promovarea la vedere, ca şi cum ar fi vorba de un negoţ cu ciorapi.

Domnii ăştia nu ne cred proşti, cînd dau declaraţii ipocrite, cum că s-au trezit fără voia lor pe primul loc. Nu ne cred deloc proşti, doar neputincioşi. Domnii aceştia ştiu că orice am spune şi am scrie, se va întîmpla aşa cum s-a aranjat: retrogradata pe bune din Liga-ntîi va rămîne în Liga-ntîi pe rele, iar promovata şi pe bune, dar şi cu un 7-1 pe rele, din Liga a doua va primi daune morale neimpozabile.

Ce nu înţeleg eu e reacţia cetăţeanului din Tulcea. În loc să denunţe aranjamentul din meciul cu Gloria Buzău, se bucură şi visează, deşi orice om cu mintea limpede realizează că e vorba de o victorie otrăvită. Ce-o fi aşteptînd simpaticul public de fotbal tulcean, să le facă ziariştii curăţenie în ogradă? Să-mi risc eu liniştea familiei într-un proces de crapă şi sfadă cu folcloristul din Piatra Neamţ? Să se bată colegii mei pentru un adevăr pe care-l văd pînă şi orbii, dar nu şi primarul oraşului?

Domnul Mitică Dragomir pare convins c-o să resolve găurile negre din sistem prin vorbe-n doi peri şi mişto de televiziune. Cînd o echipă se înscrie într-o competiţie, trebuie obligată să-şi asume şi riscurile promovării în eşalonul superior. Altfel, va trebui să admitem că în România, deşi seriile sînt de cîte 18 echipe, 15 din ele joacă degeaba, întrucît chiar să vrea, nu pot sări din cercul vicios al licenţei. Domnul Mitică Dragomir are acum ocazia şi motivele să exprime un punct de vedere ferm, privitor la cumpărarea locurilor în Liga-ntîi, care să le taie tulcenilor şi Ceahlăului cheful de inginerii în curtea penalului. Dacă n-o va face, avem dreptul să credem că le încurajează.

Carmen, file de poveste

Carmen Amariei a pus şapte vize pe paşaportul Ladei Togliati. Săptămîna trecută, un chiot isteric a destrămat aţipeala. Moţăiam mulţumiţi, cînd cineva de departe ne-a curentat cu perfidie. Mai ţineţi minte? “Şocant! Carmen Amariei, arestată în Rusia!” O întreagă retorică a indignării s-a pus în mişcare spre a condamna gestul. Faptele se cunosc: pe paşaportul lui Amariei nu mai era loc pentru vize, aşa că i s-au adăugat două file. Pe aeroportul din Samara, înaintea finalei de Liga Campionilor dintre Lada Togliati şi Slagelse, autorităţile ruse au decis că paşaportul e în neregulă şi, după ce au ţinut-o pe handbalistă la poliţie pînă la trei noaptea, au cazat-o la un hotel şi i-au interzis accesul la meci. Anja Andersen, antrenoarea lui Amariei, a ameninţat cu neprezentarea la finală. În România, mulţi n-au ştiut pe ce poziţie să se plaseze. Ei au ezitat între furia şi umilinţa celui care se freacă pe grumaz şi simte, chiar şi după atîţia ani, urma unei cizme batjocoritoare.

În umbra marelui urs, n-au lipsit, fireşte, diagnosticele puse cu voce sigură de experţi infailibili: război (nu rece, mai degrabă călîu şi în orice caz psihologic), tentativă de timorare etc. Ştiu eu? Poate că autorităţile din Samara n-au fost ticăloase, ci pur şi simplu obtuze. Poate că decizia lor, abuzivă pentru mai toată lumea, a însemnat rigiditate în exces, nu dorinţă de-a le demonta mental pe daneze. Oricum, interpretările vor continua mult după ce episodul va fi fost arhivat. Lucrul care contează, poate singurul, a fost reacţia lui Amariei. La cald handbalista a acuzat manevrele nedemne ale ruşilor şi tratamentul rezervat mai degrabă şuţilor decît sportivilor prinşi într-o complicaţie procedurală. La rece - iar în Danemarca e ceva mai răcoare decît la noi, mai ales acum - ea a pus la cale mutarea de răspuns.

Alaltăieri, la returul finalei de Liga Campionilor Slagelse-Lada Togliati (29-29 în tur), Amariei a marcat de şapte ori şi a fost conducătoarea de joc a danezelor. Lada s-a trezit răvăşită de o furtună care a dus scorul la 8-1 şi 10-2, fără să aibă timp să închidă geamurile şi poarta. Slagelse a făcut prăpăd şi a adus pe parchetul sălii un portar de cauciuc (Leganger), o extremă TGV (Touray) şi un inter cu braţ de docher (Bulatovici). Lada, o echipă cumsecade şi de o tinereţe reconfortantă, a cedat dîndu-şi seama că încercările de împotrivire sînt zadarnice. Foamea de revanşă, care prin alte locuri înseamnă plusări la mîrlănia celuilalt şi dobîndă pe capitalul de ultragiu, s-a tradus aici printr-un handbal aerisit, iute, inaccesibil. Şi de fapt nici nu ştiu dacă Amariei s-a răzbunat. Ea n-a jucat dîndu-le cu tifla vameşilor care o popriseră săptămîna trecută, ci mai degrabă spre a transmite un mesaj. Cui? Ancăi, sora lîngă care se spune că va juca de la anul la Jolidon (şi ce nevoie ar fi avut clujencele de Carmen duminică la Niş!), nouă, eventual lui Gheorghe Tadici. Filele de paşaport au devenit file de poveste. Spasiba, străjeri vigilenţi din Samara şi coautori ai basmului.

Bassorelief

Cît se va mai putea conta pe nesfîrşita capacitate a omului de a se autopăcăli? Cîteodată te trezeşti dimineaţa cu o lespede imensă apăsînd enorm asupra-ţi. Vălurile colorate dispar ca un fum şi dinainte rămîn trupuri goale şi schiloade, evadate parcă dintr-un lagăr al conştiinţei. Minciuna se prăbuşeşte mai grea ca plumbul şi zîmbetul ne îngheţă tîmp pe faţa strivită. O clipă doar, toate uşile se deschid sincron şi adevărul impudic rînjeşte crud şi înfiorător. E de ajuns. La socoteala tuturor acestor momente de iluminare rezultatul e demn de sinucidere. Regele nu e doar gol, e şi pustiu. Iar regii lumii noastre par că au semnat toţi cu echipa Infernului fără clauză de reziliere.

Priviţi lumea “civilizată”. Un an aproape, strălucitorul ciclist Ivan Basso, omul care trebuia sa devină noul Armstrong, s-a jurat pe toţi sfinţii că nu e implicat în afacerea de dopaj spaniolă. Acum două săptămîini, cu spatele la zid, a mărturisit. “Nu mai putea să mintă, trebuia să-şi golească sufletul”, a grăit, cinic, avocatul său. Floyd Landis, cel care a pus mîna pe tricoul galben printr-un hold-up demn de Vestul sălbatic, urlă, cu un cor baritonal de jurişti în spate, că e nevinovat, deşi a fost prins cu mai mulţi hormoni decît King Kong. Analiza altor eşantioane a dar verdictul: crimă! Real şi Barca au pus tunurile legale pe cei care au scris ca jucătorii lor îşi schimbă sîngele. De sub covor, însă, pute atît de tare încît chiar Blatter a cerut dosarul lor. Te apucă disperarea. Te simţi vînat de aceste feţe distruse. Te ascunzi sub plapumă. De acolo te pîndesc alte coşmaruri.

Îngerul a strigat din gîtul lui Dragomir : “Toţi mîncăm rahat ! Şi jurnaliştii, ca să-şi vîndă ziarele, şi conducătorii, ca să-şi facă treaba”. Curat treabă mare ! Pe fundal se unduie marea de feţe fără chip care stă şi se uită hipnotizată la acest joc tembel. Nimeni nu mai crede nimic, dar toţi se uită în gura lor şi a noastră. Toţi? Ei bine, scăderea dramatică a audienţelor din ultima vreme nu poate fi pusă numai în cîrca micilor grăbiţi de a-şi găsis fîrşitul în burţile enorme care tulbură peisajul patriei. După ce au ocupat televizoarele, minciuna coafată şi parfumată şi-a ucis, poate, poporul dus în sclavie. Ar fi cea mai bună veste a primăverii. Dar asta înseamnă să nu contezi pe nesfîrşita capacitate a omului de a se auto-păcăli. E o tristeţe enormă în dimineaţa clară a adevărului. Basso va fi condamnat. Ai noştri, însă, vor mînji nu doar prezentul, dar şi istoria, celebraţi, adulaţi, atleţi caricaturali ai unei lumi bolînde. Nu ne interesează Justiţia, ci doar Laetitia. In-Casta.

Va fi şi mai frumos la Atena decît la Glasgow?

120 de minute nu am zapat nici pe Antena 1, nici pe Realitatea TV. De la fabulosul Manchester-Milan, nu am trăit cu mai multă plăcere un meci de fotbal, ca acela de alaltăieri seară, dintre Sevilla şi Espanol. O frumuseţe de finală, 120 de minute în care nu am zapat nici pe Antena 1, nici pe Realitatea TV, ca să dau o măsură a încîntării mele. Eram în situaţia eminentului om de cultură, dar şi a eminentului microbist domnul Alexandru Călinescu care, săptămîna trecută, în “Dilema Veche”, dezvăluia că pusese meciul retur de pe San Siro mai presus de confruntarea Sarkozy-Royal. “Prietenii mă vor înţelege”, fusese eliptic domnul Călinescu. Eu voi fi la fel de eliptic şi voi mărturisi că am ţinut cu Espanol. Din două motive: pentru Ivan de la Pena, fotbalist cu geniu nerealizat pe cît merita, la care ţin ca la Gabi Balint sau Donose cînd povestim despre Hagi sau Balaci. Pricepuţii în materie ştiu de ce. În al doilea rînd, pentru că Valverde (ce nume demn de auzul lui Vanea Chirilă) nu pleca favorit. Cu Sevilla, am alte probleme: în ultimul an nici unul din granzii fotbalului nu mi-au frînt pixul ca domnii aceştia din jurul lui Palop. Sevilla ne-a cam făcut praf Steaua de două ori. O dată, indirect, în finala UEFA de anul trecut, cînd a măturat-o pe Boro cu 4-0, Boro aceea de groază care ne va întrista palmaresul oricîţi români-români va mai cumpăra Becali de prin ţară. A doua oară, direct, în 16-imi, cînd s-a distrat tur-retur, Steaua lăsînd impresia în Ghencea că joacă în deplasare… Aş adăuga, ca să nu ies din ograda noastră, meciul de la Doneţk, de bătut în piatra oricărui memorial al rasei umane; atunci am scris aici că aş fi dat oricît ca Steaua să fi pierdut ca Şahtiorul lui Lucescu; nu am martori, dar poate că voi fi crezut - în clipa cînd Palop a egalat cu capul (!) în minutul 94 (!) mi-am spus că Sevilla va cîştiga din nou Cupa UEFA. Dar acest Palop e într-adevăr măreţ şi nu numai pentru ce a putut scoate; dar v-aţi prins la pasa aceea cu mîna de peste 40 de metri către Adriano care a vîjîit pe lîngă Zabaleta şi s-a dus şi n-a ratat…? În sfîrşit, nu sînt dintre aceia care să facă din antipatiile lor un criteriu obiectiv de valoare. Sevilla m-a putut enerva nu o dată, dar trebuie spus de cîteva ori că joacă foarte bine şi poate cîştiga la absolut oricine, azi, în lume.

…Şi cînd te gîndeşti, după o asemenea partidă, că au fost printre noi cîţiva megalomani neodihniţi care, în preajma primăverii, vorbeau de o posibilă finală europeană Dinamo-Steaua. Cum adică n-au spus? Îi am în colecţie. A, glumeau…? Sper să le fi trecut. Vorba lui Ilie Moromete: “Măi, zăpăciţilor”.