April 2007 ↓

Dragoste eternă, ură efemeră

În borcanul cu miere al dragostei se strecoară de obicei şi un dram de chinină. Mereu pasională, dar uneori nerecunoscătoare, mereu exigentă, dar uneori cu memoria drapată în jurul detaliului picant, galeria nu mai acceptă doar rolul de martor la procesele echipei. Suporterul s-a legănat o vreme în ipostaza de acţionar afectiv, pînă cînd conturul personajului a început să fie curbat de alte presiuni. De aici excesele, dorinţa peluzei de-a interveni în locuri unde decizia nu-i aparţine. Şi asta nu doar la noi. La Barcelona sau Bremen, la Roma sau Sofia un impuls comun îi însufleţeşte pe mulţi suporteri care au ales să trăiască după calendarul echipei. Oamenii ăştia simt nevoia să se transforme în nişte impiegaţi ai destinelor.

Dragostea eternă pentru o echipă e stropită de ura efemeră pentru cei care o trădează. Dacă nu altfel, prin umbra unui gest, prin aburul vag al unei bănuieli. Săptămîna trecută, suporterii lui Werder Bremen l-au huiduit cu forţă teutonă şi patos latin pe Miroslav Klose fiindcă ar fi stat de vorbă cu Dieter Hoeness şi Hitzfeld la Hanovra. Klose s-a văzut doborît de pe soclu şi înecat sub valul dispreţului colectiv. Cu cîţiva ani în urmă, Luis Figo stîrnise manifestări descreierate şi primise un cap de porc din înaltul tribunei cînd se întorsese pe Camp Nou în echipamentul lui Real. Sînt doar două exemple dintr-o serie bogată, care ilustrează reducţionismul inclement al suporterilor, gata să te considere erou cînd marchezi şi mercenar cînd te gîndeşti să pleci, chit că ştiu bine că mercenariatul e un termen infamant doar pentru cine nu acceptă libera circulaţie.

Contestatarii lui Klose de azi şi ai lui Figo de ieri se hrănesc din pasta adevărurilor parţiale. Altfel spus, cultivă minciuna prin omisiune. Mercenariatul pe care-l acuză ei e unidirecţional. Astfel, mercenar e doar cine pleacă de la Werder sau Barcelona, nu şi cine vine acolo de prin alte părţi. O optică viciată de inflamări stridente refuză astfel un drept elementar: dreptul la opţiune. Papin a trecut pe la OM, Milan şi Bayern, Luis Enrique, Michael Laudrup sau Ronaldo au fost şi la Barca, şi la Real, Nesta s-a mutat de la Lazio la Milan. Li se adaugă o mulţime de itineranţi cu jambiere: Simeone, Couto, Mihajlovici, Seedorf, Carew, Emre etc, etc. Avem voie să lipim pe fruntea fiecăruia eticheta mercenarului momit cu un euro în plus? Ar fi imprudent şi nu ştiu cît de legitim. Există, fireşte, şi marii sufletişti din categoria Maldini, Totti sau Del Piero. Dar sînt foarte puţini. Iar fidelitatea lor s-a clădit pe două lucruri greu de găsit în fotbalul de azi: arta de a-ţi lăsa prestigiul să se răsfrîngă asupra celor din jur şi puterea de-a te confunda pînă la suprapunere cu echipa pe care în trecut o susţineai din mijlocul galeriei.

La spartul bubei

Treimea cîştigătoare Gigi-Meme-Oli s-a transformat într-un triunghi al conflictului. Era ca un organism cu febră mare, dar fardat ca pentru premiera la “Lacul lebedelor”. Şi dintr-o dată toată tencuiala care acoperea bubele a căzut. Steaua ne arată faţa sa de zile rele, rele. E un decont care s-a acumulat în timp, girat de o infinită încredere într-un cec în alb al destinului. Mentalitatea unei asemenea echipe e aceeaşi cu a marilor puteri: se crede infailibilă, în primul rînd pentru ca nu-şi dă altă opţiune. Cu un trecut glorios şi cu o inegalabilă popularitate, oamenii care îi ţin vremelnic hăţurile au toate premisele să se creadă cel puţin semi-zei. Atît că, experienţa vremurilor ne-o arată, cu cît te cocoţi mai sus, cu atît beţia vertijului te face să ignori iminenţa căderii fatale. De ce se sparge Steaua ? Simplu, vor zice unii: pentru ca are un Gigi Becali. Dar e încă şi mai simplu: tocmai pentru că nu s-a mulţumit doar cu unul.

Nebunia e că în Ghencea oamenii au fost cuprinşi nu numai de tentaţia mesianică, dar şi de aceea mefistofelică de a opri clipa în loc, de a trîmbiţa cezaric instaurarea unei hegemonii, ceea ce te sorteşte cuţitelor în spate. Steaua arăta ca un vapor lansat cu viteză din ce în ce mai mare indiferent că în faţa sa marea era ca uleiul sau că se dezlănţuiau stihiile, or, în aceste condiţii, naufragiul nu e decît o chestiune de timp. Viaţa mereu în propriul sistem de referinţă şi în ciuda oricui, de la urcările tragicomice pe maşină ale patronului pînă la artezienele acide ale lui Mihai Stoica ori cuvintele împuşcate de Olăroiu spre jurnalişti, nu are aţă lungă. Nimeni nu poate trăi la nesfîrşit cu coarda întinsă la maxim, în regim de linia întîi, fără să-şi piardă pînă la urma războiul. Şi iată că Steaua face implozie în acelaşi sistem de circ cu care ne-a obişnuit fotbalul: Becali i-a demis pe toţi, inclusiv pe nepoţi, inclusiv pe el însuşi. Ha, ha ! E ceva între “îmi iau jucăriile şi plec” şi “să iasă toţi în stradă şi apoi să intre înapoi numai cine spun eu”. Adică toţi în afară de Mihai Stoica. Pentru că doi Becali, George de prenume, Gigi de diminutiv, nu încap în aceeaşi Steaua. Previzibil. Cîştigătoarea treime Gigi-MM-Oli s-a transformat într-un triunghi al conflictului. Şi Dumnezeu ştie ce o să mai iasă la suprafaţă din această nebunie.

Acesta e momentul în care chiar şi cei mai orbi stelişti au şansa să vadă adevărul: călărind acest animal biblic poţi să rupi norii, dar să te şi prăbuşeşti în neant. Şi nu e vorba de oamenii clubului, ci de sufletele fanilor. Tweety poate să-şi dea singur acum cu lesa peste picioare. Sau să plimbe cîinele.

Amintirea unui luxemburghez

Printre toate minunăţiile săptămînii - golurile lui Kaka şi Rooney, pasa lui Scholes, pasa lui Drogba către Cole, cursele lui Giggs şi Seedorf - mie îmi joacă în faţa ochilor un cineva cum nu se poate mai derizoriu în lumina acestui Manchester - Milan. Nu-l numesc - o să-i spun luxemburghezul. Arbitrul acela care, în tur, la Sevilla, la 1-0 pentru Tottenham le-a oferit spaniolilor un penalty mai buimăcitor decît cel acordat Vasluiului de către Bulumăceală sau cum îi zice… Nu l-a sfîşiat pe loc sau în zilele următoare nici un englez, nu am citit nici o declaraţie bubuitoare a vreunui supus al Majestăţii sale, Elisabeta a Angliei. Tottenham, s-a supus şi a fost eliminată. Dacă nu era penalty-ul ăla, dacă nătărăul acela nu desfigura meciul atît de repede, dacă… dacă… Repet, nu-l pot uita, mă enervează că nu-l dau naibii, dar mă psihanalizez şi îmi dau seama de ce. Din cauza bineînţeles a mea, a românilor, în general, a Rapidului, în special.

Ca după un 1-4 cu Dinamo atît de clar să urli împotriva arbitrului e curată prostie. Acest 4-1 din Giuleşti nu se compară în limpezimea lui cu acel 4-2 al lui Dinamo din Ghencea, în faţa Stelei. Este tot atît de evident că Rapidul a jucat mult mai bine cu Steaua, într-un meci care l-a întristat foarte rău pe domnul Copos. După acea înfrîngere în faţa Stelei, într-un meci exemplar pentru campionatul nostru, domnul Copos a făcut mari şi grave nazuri. Acum, la capătul celei mai slabe prestaţii a băieţilor săi din ultimul timp (a nu se uita primele 40 de minute şi mai ales primul sfert de oră…), patronul ridică în slăvi echipa pentru că “a jucat excepţional”, îşi bagă mîna în buzunar firifisindu-i cu o primă pentru un meci de uitat şi, ca o concluzie, îl agresează dur pe “luxemburghezul” de serviciu, Colţescu. Avem aici cel mai proaspăt cocktail: 33% incompetenţă, 33% fudulie, 33% injurie. Se consumă cu gheaţă sau nu, dar cu o indecenţă epidemică. Domnul Borcea, de pildă, se laudă că Dinamo nici nu mai are adversari în România şi tremură de nerăbdare să dea ochii, în Europa, cu Lyonul şi Realul presupun, ca să ne gîndim la două repere semnificative… Şi dacă vom da din nou de un luxemburghez? Cînd vom înţelege că, obsedaţi de arbitraj, uităm de fotbal, atunci vom face un pas mai mare chiar decît acela de a o fi întîlnit pe Benfica în Cupa UEFA. La baza culturii fotbalistice stă decenţa. Sir Alex a spus despre Manchester şi Milan că sînt două echipe frumoase. Numai atît. Nu mai mult, dar nici mai puţin.

Radio Kaka

Văzîndu-l pe starul lui Milan, vîrstnicii se simt imediat mai tineri. Respiră din toate mişcările o adolesenţă graţioasă. Are o faţă de copil care nu se poate hotărî să treacă spre vîrsta de deasupra.E fragil şi se fereşte, din tot corpul şi cu toată inteligenţa, aproape cu repulsie, de fotbalul greu, de contact, al maturilor. Kaka e un puşti agreabil, întotdeauna cu o generaţie mai tînăr decît toată lumea de pe teren (aşa cum Gattuso sfîrşeşte, invariabil, prin a fi baciul şi veteranul întrunirii). Cu toate astea, Kaka nu e un fotbalist pentru tineri. Kaka nu poate fi înţeles de tineri. Pur şi simplu.

Mă agăţ de acest paradox, cu tot egoismul disperat al unui bătrîn. Sau - vă rog! - al unui om care nu mai e sută la sută tînăr. Numai atunci poate fi înţeles, respirat şi iubit Kaka. Numai atunci cînd ţi-e dor de tinereţe. Numai atunci cînd o regăseşti, narcotizat, în uşurinţa nelimitată de a trăi în mişcarea şi în nepăsarea la reguli defensive a lui Kaka. În cele două goluri de-a dreptul erotice de pe Old Trafford.

La primul: o zvîcnire imposibilă ,în clipa şutului, deja blocat. Fiind vorba de tinereţea pură, vîrsta la care nimic nu poate fi interzis, şutul deja blocat nu putea fi blocat. Uite aşa! Mai exact: aşa cum hotărăsc tinerii că pot pleaca să moară în războaie sau din dragoste. Şi le iese. La al dolilea: furt, furtul cel mai pur. Kaka, trei fundaşi şi un portar. Problema? Nici una. Kaka clipeşte vesel şi trece la treabă. Un dribling, un cap scurt care scoate mingea din picorul unui fundaş, o evitare care ciocneşte doi fundaşi. La sfîrşit: un şut galeş, ca un zîmbet de nerefuzat. Asta nu se poate decît cînd eşti tînăr şi sari de pe un nor pe altul sau treci nevăzut, pe sub mîna paznicului de livadă.

Kaka lucrează ca un fulger care trimite în miezul inexprimabil al tinereţii. Pentru cei de-o vîrstă cu el, totul e în graficul obişnuit de miracole. Pe noi, cei ce ştim, prin lipsă, ce e, cu adevărat, magic şi irecuperabil, Kaka ne trimite înapoi, către o vîrstă în faţa căreia nu mai avem dreptul să ne înfăţişăm. E superb şi insuportabil.

Îl prefer pe Kaka la radio.

Alte maimuţăreli de firmă

Fotbalul nostru e plin de imitaţii şi contrafaceri, fiindcă aşa li se pare unora că au ştaif european, maimuţărind obiceiuri şi soluţii proprii unor campionate bogate şi cu tradiţie în bunăstare.

Cea mai păguboasă e cursa pentru cumpărarea de străini. Portarul Apoula al Rapidului e un rebut costisitor al acestei balcanice competiţii a ifoselor. Au Steaua şi Dinamo jucători de culoare, trebuia să aibă şi Rapidul măcar unul, ca să vadă lumea că şi Giuleştiul ţine pasul cu moda. Domnul Mititelu nu se simte mare, dacă nu poartă şi pe întuneric ochelari de pocherist de Las Vegas. Mihai Stoica se visează manager la FC Barcelona şi umblă prin tîrgurile de căzături din Brazilia cu aerul că a descoperit secretul marilor trofee continentale. Tot ce a cumpărat Mihai Stoica pe bani grei de la capătul lumii putea lua la solduri în ţările din jur. Cazul Elton e semnificativ pentru brambureala din mintea plină de fumuri elitiste a lui Mihai Stoica. Problema lui Elton nu e că nu ştie meserie, ci că va fi tot timpul un subiect de comedie pentru tribune şi o prezenţă stînjenitoare pentru coechpieri. Cînd trebuie să împarţii ironiile presei şi ale tribunei cu un piticot, fie acesta şi atomic, sfîrşeşti prin a nu-l mai suporta lîngă tine, în formaţie.

Domnii X şi Y nu se pot admira în oglindă cît de rafinaţi au putut să devină peste noapte decît morfolind tot timpul între dinţi un trabuc. Contaminarea fotbalului nostru de la cele mai rele deprinderi ale unor campionate pline de trufii s-a făcut şi prin serviciile păduchioasei “clase mondene”. Domnul Borcea ar fi bine să înţeleagă că la îmbrăcămintea sa de firmă s-ar potrivi şI nişte ironii mai controlate. Miştoul de prost gust al finanţatorilor, limbajul lor buruienos şi adesea penal, lipsa de respect pentru adversarul înfrînt face, e adevărat, deliciul unei bune părţi din public, dar ţine departe de stadioane publicul civilizat.

Fotbalul în sine e mai bun ca în anii trecuţi, dar publicul e din ce în ce mai rar şi mai speriat. E consecinţa lipsei de măsură a finanţatorilor, care nu realizează ce pierd prin felul lor fudul, chiaburesc de a considera publicul potenţial al fotbalului. În Europa, condiţia de spectator fidel al unei echipe e una onorabilă. La noi, nu numai golanii timorează publicul cu vocaţia spectacolului civilizat, ci şi purtarea adesea nesăbuită, grosolană, suficientă a multor finanţatori.

Cine vrea să facă portretul robot al finanţatorului din Liga întîi n-are prea mult de ales. E un amestec exagerat de pitoresc din persoane exagerat de pitoreşti precum Gheorghe Ştefan, Mititelu, Copos, Turcu, Borcea, Becali, Neţoiu şi Iancu. Acesta umblă în haine Armani, la mînă are un Rolex, în gură un trabuc cubanez dar pe cap un ditamai fes a la Piatra Neamţ. De-ar şti domnii Turcu şi Borcea cît de reţinut se manifestă boşii cei mari ai fotbalului de referinţă, după victorii totale, comparabile cu aceea a echipei Dinamo în curtea Rapidului, şi-ar mai revizui entuziasmele de maidan şi nu şi-ar mai da drumul la verb la întîmplare, ca .nişte fani oarecari nimeriţi în faţa microfonului.

Speranţa şi pajul ei

20 de ani, 2,01 metri. Viitorul poate suna bine. Ori de cîte ori mă uit la Costel Pantilimon, observ un lucru - că e uşor adus de spate - şi îmi aduc aminte de un altul: că Silviu Lung era cam la fel de lung. S-ar putea de fapt ca povara care stă pe umerii portarului lui Poli şi-i curbează uşor spinarea să constea în cele două superlative ale proprietarului. Căci, dacă ne uităm bine, Pantilimon e cel mai înalt, dar şi cel mai tînăr portar care apără în Liga I. Statura lui răzbună toate reproşurile bombănite la adresa sorţii care nu i-a dat cîţiva centimetri în plus lui Dani Coman sau cîteva kilograme în minus lui Cătălin Mulţescu. Pantilimon nu are nimic din spiritul de cascador al lui Lobonţ sau din inconştienţa mimată a lui Stăncioiu. Nu seamănă cu nimeni din imediatul campionatului nostru. Pasul lui de cocostîrc ascunde o linişte stranie pentru un tip de douăzeci de ani. În cazmaua lui generoasă, mingea dă impresia că retrogradează la dimensiunile suratei mai mici din handbal. Plasamentul lui e îndeobşte bun, iar reflexul format. Pe lîngă asta, Pantilimon mai are un obicei reconfortant: ia gol destul de rar.

Nu mă grăbesc să idealizez un om care încă n-a făcut două-trei meciuri de poveste. Alta e miza care-i însoţeşte, din punctul meu de vedere, paşii prin fotbalul acestui final de stagiune. Pantilimon adaugă taliei şi stăpînirii de sine două lucruri deficitare în cazul multor jucători români: lungul nasului, adică un soi de modestie fără fard, şi puterea de-a fi agentul unei idei sau speranţe. Am scris pentru prima oară despre Pantilimon cu vreo doi ani în urmă, cînd l-am remarcat la concursul “Vreau să fiu mare” tutelat de Emeric Ienei. Mai mult decît plonjoanele lui m-a mişcat felul în care şi-a identificat idolul. Întrebat de un reporter care ar fi acesta, adolescentul de atunci n-a rostit nici unul dintre numele aşteptate - Buffon, Kahn, Van der Sar sau Frey. Tentaţia epatării nu l-a vizitat. Pantilimon s-a oprit asupra titularului din vremea aceea al lui Poli, Cătălin Grigore. Ei bine, tocmai forma asta de calibrare a aspiraţiei mi s-a părut salutară.

Pe de altă parte, Costel Pantilimon este unul dintre leacurile care pot vindeca blazarea care pare să fi prins rădăcini la Timişoara, cu toată eliminarea Stelei din Cupă. Şi asta nu fiindcă Popa e în scădere de formă, ajungînd să preia tot mai des surîsul neputincios al lui Casillas după încasarea golului. Ci în primul rînd fiindcă la Poli infuzia de tinereţe e plauzibilă şi cerută. Ea nu are nimic utopic, cu atît mai mult cu cît utopia circulă prin lume şi sub porecla nu foarte onorantă de paradis al proştilor. Alături de Torje şi Scutaru, Pantilimon le spune celor interesaţi că se poate miza pe el nu doar ca pe instrumentul unui protest de o etapă. Tinerimea lui Poli (cei amintiţi, plus Luchin, Riviş, Daminuţă, Pătraş şi alţi patru-cinci) nu se poate mulţumi cu partitura frondeurului efemer şi decorativ. Speranţa care mai iese uneori la plimbare pe străzile Timişoarei merită măcar un snop de paji fragezi şi oneşti, dacă nu mai mult.

Urma scapă turma

Se apropie finalul de campionat, cu toate apucăturile lui tradiţionale. Un sezon de fotbal e ca o legislatură politică. Începe cu focuri de artificii pentru orbi şi vorbe lăcrimoase pentru surzi. Apoi, pe măsură ce ne recăpătăm auzul şi ne recîştigăm vederea, scena dansului din buric devine eşafodul iluziilor temeinic schingiuite şi abia apoi, în scîrbă, ucise. Nu contează decît succesul, şi băieţii isteţi au dreptate: din moment ce memoria publică are viaţa mai scurtă decît cerneala simpatică, merită să faci orice pentru a prosti masele. “Se minte enorm” tocmai a spus, în plină criză, un membru de vază al unui partid. El, evident, rostea adevărul… În fotbal, e mai simplu. Parafrazînd un clasic al zilelor noastre, “cine” i-e frică să joace teatru, să nu intre în jungla Ligii Întîi. Spuneţi orice, numai spuneţi. Pe teren, e altă treabă. Una care începe să miroasă.

Există o realitate despre care, aşa după cum merg lucrurile, se poate presupune rezonabil că va fi în curînd legiferata. E vorba de regula (deocamdată) nescrisă conform căreia la final de campionat se fac blaturi. Mai mari, mai mici, mai pe faţă, mai pe spate. O cumetrie, o tovărăşie, o datorie, o simpatie, diverse făcuturi cu ochiul pe bani sau pe încredere. Să nu ne mire că există un larg spectru al indulgenţei faţă de aceste acte de corupţie, de la conducători la spectatori, de la arbitrii la jucători şi pînă chiar la jurnalişti. Destui zic că asta e o chestie normală. E un dat. Şi alţii fac la fel (ce contează ca alţii, vezi italienii, mai fac şi curăţenie generală din cînd în cînd?). Dar e şi altceva. Pare o cedare ca dinaintea unor gheboşi care după ce s-au chinuit să ţină spatele drept vreme de trei cvartale pînă spre casă, pe ultimul îl parcurg, sfîrşiţi, în genunchi. Adică ce poţi să le mai ceri după atare eforturi supraomeneşti ? Oamenii falnici din maşini scumpe sînt trataţi, de fapt, ca nişte infirmi, nişte unii care ar trebui sa stea la tratament nu să se plimbe liberi pe stadioane. ” Umblă la arbitri “, s-a spus despre Rapid, cam singura echipă care nu vrea fluieraşi străini. “Nu mai merge cu pungi de plastic, ci cu sacoşe elegante”, tocmai a zis Copos despre Becali după 1-0 între bogata Steaua şi săraca Poli Iaşi. Alo, Clujul, se aude ? Dumneavoastră nu ziceţi nimic ?

Şi uite aşa va începe o mare zarvă în spatele dinamoviştilor, care, date fiind condiţiile, se vor da cei mai viteji şi drepţi dintre traci. “It all makes perfect sense”, zicea un băiat cu o chitară. Dar atunci mai are vreun sens ?

O echipă după care nu plînge nimeni

Ieşirea din scenă a hibridului FC Naţional e o victorie a adevărului. FC Naţional a fost învinsă şi de Jiul, astfel că matematic, regulamentar, faptic, istoric, logic şi, îndrăznesc să spun, pe merit se duce acolo unde îi era de mult timp locul. Adică în liga în care nişte tribune veşnic goale nu miră pe nimeni.

Bucureştiul rămîne cu 3 formaţii în liga întîi, lucru care, şi el, slujeşte europenizarea campionatului. E destul să ne imaginăm că Bucureştiul ar fi continuat să aibă 5 cluburi în prima ligă, ca să înţelegem ce abuz ar fi fost un campionat cu 6, tranzacţional şi sută la sută balcanic. Nici n-am mai fi avut nevoie de o competiţie naţională, deoarece conturile s-ar fi reglat la vedere în Capitală.

Faptul că Sportul şi Naţional nu mai participă cu tot felul de surprize, surprize la structura finală a clasamentului, că Gloria joacă pe chipul şi asemănarea lui Ioan Ovidiu Sabău, şi nu pe acela al marilor maeştri ai combinaţiilor, Pădureanu şi Horoba, că Bacăul nu mai face cooperativă, pentru că nu mai are cooperator, iar Ceahlăul n-are încotro şi pierde ori cîştigă puncte numai în teren a schimbat mult faţa fotbalului nostru. FC Naţional îşi ia adio de la liga mare fără să fie plînsă nici de prieteni, nici de public, nici de gazetari. La Piteşti, retrogradarea vine cu jale multă, pentru Jiul lăcrimează o Vale întreagă, dacă ar retrograda Craiova sau UTA ar fi supărare imensă în Oltenia şi Ardeal, ca să nu mai zic ce ambiţii de revanşă ar naşte la Piatra-Neamţ o retrogradare a Ceahlăului.

Ieşirea de pe prima scenă a fotbalului românesc a hibridului FC Naţional, indiferent de cît necaz sincer şi cîtă vorbă goală încap în lamentaţiile noilor sponsori, rămîne o victorie a adevărului. Cu unele corecţii, care ar inversa poate nişte poziţii în cuprinsul locurilor 7-14, clasamentul la zi îmi pare, pentru prima oară, de ani buni încoace, conform cu calitatea jocului. E un clasament care îi permite comentatorului să se refere nemijlocit la puterile reale ale echipelor, nu şi la puterile de toate naturile, inclusiv cele politice ori regionale, ale finanţatorilor şi ale aranjorilor de profesie. Dacă n-ar fi aşa, am avea iarăşi un FC Naţional care adună puncte în tur, ca să scoată la mezat în retur, înnebunind clasamentul.

În sine, echipa FC Naţional n-are nici o vină. Cîtă vreme societatea, regimul economic şi juridic, precum şi contextul competiţional îngăduie existenţa unor echipe care nu reprezintă un public, care evoluează ani de-a rîndul cu tribunele goale, un FC Naţional şi chiar un Sportul Studenţesc sînt apariţii care intrigă şi atît. Se cheamă afaceri cu fotbalişti. Numai că vine un timp cînd cercul se închide şi campionatul se însănătoşeşte, cînd Bucureştiul e obligat să-şi joace punctele doar în teren. Oricît de tare mai bombăne unii la arbitraje şi oricît de mult s-ar divaga în jurul cîtorva rezultate contra naturii, clasamentul real cam ăsta e.

De aceea vin iarăşi şi zic: Mersi, FC Naţional, pentru cele cîteva partide frumoase şi dezinteresate financiar pe care ni le-ai oferit, mersi şi celor opt spectatori fideli ai tăi, dar n-o să-ţi duc dorul, chiar dacă te vei numi Progresul. Mai ales că în liga a doua se progresează mai greu ca în liga întîi. Dovadă şi situaţia Sportului.

La înălţarea unei statui

Pentru mine, la această oră, hotărîrea Consiliului Local din orăşelul nord-irlandez Milford e mai importantă decît decizia UEFA - oportunistă şi politicianistă - de a organiza turneul final din 2012 în Ucraina şi Polonia; ea este mai interesantă decît coşmarul Stelei, pedeapsă aproape divină pentru o lăudăroşenie îndelungată, imensă şi foarte păcătoasă; ea este mai inteligentă decît orice idee ţîşnită din buricul domnului Borcea; ea este mai substanţială decît orice viziune a domnului Dragomir, capabil să vadă în semifinala de pe Giuleşti un meci plăcut; ea este mai nostimă decît schimbarea Naţionalului în Progresu, exact în anul cînd retrogradează; ea este mai excitantă decît întrebarea dacă Cristiano Ronaldo e deja cel mai bun din lume, cînd lîngă el sînt Rooney şi Giggs al meu; ea este mai valoroasă decît suta de milioane berlusconiene pentru cumpărarea lui Ronaldinho; ea este mai serioasă decît plecarea lui Mourinho de la Chelsea sau decît semnarea noului contract dintre Gigi şi Oli; ea este mai surprinzătoare decît CFR Cluj pe locul 2 în campionat, ceea ce oricum mă bucură pentru că mi-am făcut armata la Cluj. Ş.a.m.d., ş.a.m.d.

Hotărîrea Consiliului Local din Milford este tot ce am auzit mai frumos în ultimele decenii ale vieţii noastre de tereştri pe planeta fotbal: ridicarea unei statui în memoria lui William McCrum, inventatorul a ceva cu adevărat etern şi fascinant - penalty-ul! McCrum (a mai fost un Crum, în România, dar Ionescu, Ionescu-Crum, la Venus, lîngă Humis şi Bodola… ) a avut, în 1885, geniala iluminare a celei mai simple şi cumplite pedepse pentru un fault într-un careu de 16. Au trebuit peste 5 ani, şi în 1890 Federaţia irlandeză a pus în practică această idee buimăcitoare, ca în 1891 să fie introdusă în regulament de International Board cu o precizare care azi ne poate cutremura de rîs: acordarea unui penalty se făcea şi cu aprobarea echipei adverse! După auzul meu, fotbalul nu a dat lumii un cuvînt în mai larg ecou popular, politic, literar şi chiar filosofic ca penalty-ul. Cu mult înainte de obsedanta întrebare a fiului lui Adrian Porumboiu a - fost sau n-a fost o revoluţie, în viaţa omenirii a apărut apăsătoarea problemă - a fost sau n-a fost penalty? Pînă la răcirea sau topirea Terrei, nu vom scăpa de ea. Aşa cum arată azi lumea, William McCrum este printre puţinii care mai merită o statuie.

Valori capitale: 21 de tărîţe

Superstarul lui Manchester a depăşit toate aşteptările, economice şi fotbalistice. Cristiano Ronaldo a încheiat săptămîna trecută două înţelegeri care i-ar putea aduce exact 31.000.400 de lire sterline. Această trupeşă masă monetară se împarte în două: trunchiul şi caracterul. Trunchiul e contractul care l-ar putea ţine sau nu pe Ronaldo, la Manchester, încă cinci ani. Asta dacă totul va merge bine, dacă Ronaldo va arăta măcar jumătatea nivelului de joc din 2007 şi dacă Real şi Barcelona vor înceta brusc să liciteze. Atunci şi numai atunci, va absorbi Ronaldo 31.000.000 de lire, pînă la ultimul penny. Trunchiul e negociabil şi anulabil. Contractul spune un singur lucru: deocamdată, Ronaldo vrea să rămînă la United.

Rămîn nenorocitele de 400 de lire. Banii din care un emigrant poate trăi, cu chiu şi cu mare vai, trei, poate patru săptămîni, de foamete cumpătată, în Anglia. Bani cu totul insuficienţi pentru o săptămînă de chirie într-un apartament cu mai mult de o cameră, în centrul Londrei. Bani puţini. La drept vorbind, o sumă ininteligibil de inexistentă pentru oameni de anvergura financiară a unui Ferguson sau Ronaldo. Însă asta e suma pe care au pariat, la începutul sezonului, Ferguson şi Ronaldo. Pariul: Ronaldo nu va marca mai mult de 15 goluri, cît a reuşit sezonul trecut. Miza: 400 de lire. Rezultatul: Ronaldo a înscris, deja, 21 de goluri. Şi n-a uitat de pariu, deşi între timp a semnat un contract care îi aduce, săptămînal, de trei sute de ori mai mult. Nici Ferguson n-a uitat. Şi a plătit. Aici, în această ţinere de minte, aparent rapace, stă garanţia de seriozitate a lui Ronaldo.

Manchester poate găsi în acest gest, care dă importanţă unei sume fără valoare pentru cîştigător, mai multe certitudini decît în contractul - trunchi, de zeci de milioane. Încăpăţînarea lui Ronaldo la bani mici e o chestiune de mîndrie profesională, ambiţia copilărească a unui puşti care e scump, ba chiar se lăcomeşte, la tărîţe, pentru că sînt ale lui şi ţine la ele. Atîtea cîte sînt: 21.