Sfatul lui Ienei

Cum m-am concentrat n relaxare şi invers. Cu o zi nainte de Olanda - România, nu văd ceva mai bun de făcut dect să ncerc a aplica, la posibilităţile mele, sfatul lui Imi Ienei către băieţii din naţională: “Jucaţi ct mai relaxaţi, dar foarte determinaţi şi foarte concentraţi!” Relaxaţi şi concentraţi - e oare posibil? Nu e o contradicţie n termeni? Totuşi, dac-o spune Imi, l cred şi nu numai că l cred, dar l şi ascult: mă concentrez pentru a mă relaxa şi invers, pnă mine, cnd nu se ştie ct de decisiv va fi scorul…

De cteva zile mă relaxez, binenţeles, cu debutul lui Elton pe care l-am privit cu o simpatie crescndă de cnd a atins mingea pnă s-a aruncat n braţele lui MM şi Oli, după golul său cu care a rs de nişte piteşteni eliptici n marcaj. Sigur că mă topesc cnd văd brazilieni talentaţi, dar obiecţia mea este asta: Maradonelul nu joacă prea repede pentru, mă rog, stilul nostru? Nu ar trebui să se românizeze ct de ct…? Şi mai e ceva: Oli zice că pentru a-l faulta trebuie mai nti să-l prinzi. Prea bine: dar omuleţul e capabil şi el să faulteze dur, ca lumea? E o ntrebare capitală: l vedeţi, de pildă, “rupndu-l” cum trebuie, legal, pe un Mărgăritescu, nu zic mai mult, nu merg pnă la Marius Constantin…? Simpatia mea pentru el a atins euforia citind elogiile lui George Becali la adresa lui (şi cu care, atenţie!, eram perfect de acord).

Atotputernicul l-a făcut nu de “subtil”, ci de “foarte subtil” - era prima oară cnd acest adjectiv apărea n vocabularul magnatului din Pipera. Apoi, tot pentru prima oară, românul nostru care, cndva, nu voia să audă de străini la Steaua, şi atenţiona cam umilitor vitejii: “Fiţi atenţi cnd ajunge mingea la ăsta… cnd e mingea la piticul ăsta, să fiţi concentraţi, să primiţi mingea…” Să le ceri lui Mirel, Bănel, lui Para şi companiei “să nu se facă de rs” n faţa lui Elton, “să se ţină după stilul lui…”, m-a lăsat paf pentru ca ultima ntrebare a monologului să mă facă praf: “nu snt un bun psiholog?” “Eşti, Măria ta!”, i-am auzit, cu indiscutabilă plăcere, pe toţi ntr-un glas, de la fraţii Buzeşti pnă la dl Argăseală. M-am relaxat, de asemenea, concentrndu-mă asupra lui Liviu Ganea, care nu poate fi dect o dreaptă răutăciune a destinului dinamovist şi l-am combinat cu stupefianta bună dispoziţie a lui Mircea Lucescu, noncomentnd acel ucigător 2-2 din ultima secundă la Doneţk: “Ce se mai poate spune?” Se poate spune că mi-ar fi plăcut s-o slăvesc pe Steaua dacă ar fi pierdut ca Şahtiorul n faţa Sevillei. E o idee care nicicum nu mă linişteşte, tot aşa cum mă scoate din sărite, dnd-o naibii de relaxare, următoarea angoasă: dacă meciul cu adevărat decisiv din grupa noastră nu s-a jucat deja la Constanţa, atunci cnd i-am făcut pe băieţi de inconştienţi. Nici azi nu-mi retrag cuvintele.