March 2007 ↓

Timişoara, precedent european

Parlamentul European visează reîntoarcerea spre origini a fotbalului. Din motive care unora, măcar, dintre cititori le sînt cunoscute, am evitat să scriu despre demonstraţia pro-Poli a suporterilor timişoreni, în urmă cu două săptămîni. Oricît de insolit a fost evenimentul - mii de bănăţeni (nu toţi suporteri) ieşiţi în stradă pentru a proteja numele, istoria şi memoria unui club în faţa argumentelor contabile ale unui patron străin -, el nu face altceva decît să arate că România se conectează, încet-încet, la tensiunile europene.

Alaltăieri, joi, 29 martie .a.c., Parlamentul European a votat o rezoluţie a unui eurodeputat belgian, Ivo Belet, intitulată - sec - “Raport privind viitorul fotbalului profesionist din Europa”. Belet pleacă de la ideea - ştiută de noi toţi - că fotbalul, ca sport şi ca fenomen social, este “parte inalienabilă a identităţii, a culturii şi a cetăţeniei europene” şi că există un “model european al fotbalului, caracterizat prin competiţii deschise, în cadrul unei structuri piramidale, în care cîteva sute de mii de cluburi de amatori şi milioane de voluntari şi jucători servesc drept bază pentru cluburi profesioniste de la vîrf”. Temerea lui Belet este că, treptat, victoria în fotbal nu se va mai decide prin goluri, ci prin graficele de rating TV, că tot mai multe cluburi vor renunţa la ideea creşterii unor talente locale (atîta vreme cît e mai simplu să cumperi talentele formate de alţii, mai săraci) şi că echipele de club ele însele îşi vor pierde relaţia firească (şi pînă nu de mult directă) cu suporterii, transformîndu-se în simple firme cotate la bursă, pe care patronul le poate muta după el oriunde vrea. Teoretic, aşa cum numele de Poli poate fi dus în oraşe care n-au avut niciodată Politehnică, la fel numele Pandurii poate fi vîndut la Arad iar Universitatea Craiova poate fi exportată cu leul său cu tot - de ce nu? - între dunele Arabiei, după Balaci.

E, de fapt, o competiţie între un model european al fotbalului (cel clasic-piramidal, cu baze de juniori din care se filtrează echipele locale) şi modelul american al soccerului, în care baza de tineret e doar o anexă decorativă a echipei, echipa ea însăşi este o marfă ce se deplasează după cumpărător, iar orice juc?tor, de la Pele pîn? la Beckham, este disponibil pentru cine e dispus s? dea mai mult pentru el.

În acelaşi spirit sînt şi restul recomandărilor lui Belet: încurajarea ligilor naţionale să vîndă colectiv (şi nu separat, pe cluburi) drepturile de televizare a meciurilor, propunerea de penalităţi pentru cluburile ce oferă contracte jucătorilor sub 16 ani, descurajarea spiralei infla?ioniste a salariilor uneori aberant de mari în raport cu jocul în sine etc.

Dacă ar fi fost acum două săpătmîni la Timişoara, belgianul ar fi văzut, deci, pe viu un episod din criza europeană a sportului profesionist.

Am fost la fel de pesimist ca Dumitru Dragomir

Nu înţeleg să mă calc în picioare, dar nici n-o să încerc să mă fofilez filosofînd ca deştepţii după răzbel: da, precum preşedintele Ligii - ca să iau un înalt punct de reper - nu am crezut că vom scoate un punct la Rotterdam. Nu cred că e cazul să explic de ce: iubesc naţionala, dar nu-s dispus să confund patriotismul cu incompetenţa. Indiscutabil, îmi pare foarte bine că i-am încurcat rău de tot printr-un joc în care truda a fost mai spornică decît harul. Există asemenea zile, nu numai în fotbal. Nu voi avea perversitatea să deplîng sincer ziua proastă a Olandei, însă nici nu pot trece uşor peste prestaţia lor; cred că nu diminuez performanţa României dacă iau în vedere mediocritatea patentă a unui adversar recunoscut ca superior nouă. Să fii Olanda şi să nu ai măcar o ocazie memorabilă într-un meci în care posesia e de 63 - 37, mă face să mă uit la inconturnabila analiză a lui Andrei Vochin, cu un anume humor care, sper, să nu ne strice buna dispoziţie: dacă o asemenea superioritate se solda, logic şi normal, cu un 1-0, ce-am mai fi scris, cum am fi tunat împotriva tacticii defensive impuse de Piţurcă? Nu văd vreun cronicar al Gazetei care să fi ratat un asemenea pamflet… Dar uite că n-a fost cazul şi suntem în situaţia de a-i lăuda pe Tamaş şi Goian ca oamenii meciului, cum a făcut-o Cristi Chivu cu un fair-play odihnitor. Aş adăuga că primele 15 minute şi ultimele 5 au fost cele mai bune din cîte a jucat naţionala în această grupă - fireşte, dacă mai obişnuim să ne uităm atent la începutul şi finalul unui meci viguros. Ştiu că nu se mai obişnuieşte.

Aşa stînd lucrurile, sau mai bine zis oamenii, îmi permit să rămîn bine-dispus şi să zîmbesc la crucialele întrebări de genul: “Trebuia să fim mai curajoşi?” sau, una şi mai şi, “Dacă eram mai atenţi, îi băteam?” Mai atenţi? Cît de atenţi? Mai atenţi decît am fost în acest meci, nu cred că se poate. Atenţia în apărare, se înţelege, căci atacul - orice ni s-ar spune - rămîne marea problemă. Meciul cu Luxemburg - aşa lejer cum a fost - ne-o confirmă. Atacul e cu totul aproximativ ca densitate, ca relaţii interumane (expresie savantă pentru omeneasca bună înţelgere), ca putere coerentă de pătrundere. Mai clar, mai simplu: atacul se concentrează prea mult pe “geniul lui Mutu”, ca să citez o expresie la zi. îndrăznesc să scriu că azi, în lume, nici o echipă serioasă nu se mai bazează doar pe geniul cuiva, cu sau fără ghilimele. Celebrii jucători-care-fac-diferenţa nu o fac decît dacă au alţi 10 în jurul lor. În rest, două vorbe ne străjuiesc viitorul: “Să ne facem iluzii!”, îndemnul laic al Mariei Andrieş şi “Să nu-l mîniem pe Dumnezeu!” cum a spus, becalizînd frumuşel, Lobonţ. Dar nu voi accepta ca Gigi Becali să zică, tocmai el, cu baza lui (m)orală, că Ilie Năstase “a spus tîmpenii”. Tîmpenii în zonă prestează Stoicikov, care nu va afla niciodată cîţi euro le-am virat albanezilor în cont, după ce ne-am blătuit cu Van Basten.

Pax americana

În State, tribalizarea încă n-a reuşit să cuprindă grupurile de suporteri. Seara tîrziu, la ora la care întunericul protejează marile acte de vandalism urban, cîteva mii de oameni au apărut brusc, livraţi discret de porţile mari ale sălii Madison Square Garden. Cu un instinct bine educat în Europa, am avut o clipă presentimentul încăierării ce se naşte. M-a trezit liniştea. M-au răzgîndit cîteva cascade binevoitoare de rîs. Marele meci new-yorkez de baschet luase sfîrşit şi lumea se pregătea de nimic deosebit. Nici un fitil, nici o poliţă, nici o pricină nu însoţeau iritant această mulţime neobişnuit de echilibrată, aproape flască şi indiferentă. În cîteva minute Pennsylvania Square, locul de deversare al mulţimii, s-a golit ca un pahar bine spălat. În urmă a rămas un anume ecou de civilitate compus din discuţii calme şi din diferenţa socială marcată, între un consum “casual” Ralph Lauren şi o uniformă New York Knicks, adusă cu metroul taman din Bronx.

Sportul american e o petrecere plată de familie sau grup adolescent de o veselie uniformă. Rar, foarte rar, un meci de baschet se califică la nivelul de ostilitate violentă pe care îl presupune un meci de fotbal european. Hocheiul pare o excepţie, dar legendarele trînte pe gheaţă prelungesc mai degrabă forţa de contact a jocului. Tribuna nu ia parte. Nevrozele fotbalului european, cu alibiurile lor istorice arborescente, nu fac sens în sportul american, care cultivă conştiinţa de trib numai în base-ball. O face însă decorativ, ca într-o fotografie îngălbenită şi inofensivă. Diferenţa vine dintr-o situare complet diferită faţă de jocuri. Europa a dezvoltat un simţ monstruos şi incontrolabil pentru ritualurile pe care nu le mai poate practica decît în sport. O armătură teatrală de frustrări sociale, politice şi religioase cuprinde şi fereacă sportul european. Americanii au rămas la dimensiunea de bază care face din toate jocurile un soi de probe atletice neutre. Probabil e o variantă mai săracă. E şi preţul păcii.

Demnitatea

Fiecare în parte, tricolorii aleşi de selecţioner sînt bine definiţi la caracter. Unui om cu mintea înceată nu trebuie să-i ceri să fie demn, fiindcă nu pricepe ce-i ceri. Toţi avem sentimente, dar nu la aceeaşi intensitate şi calitate. Deosebirea dintre proşti şi deştepţi e şi la conştientizarea unor simţăminte cardinale. Cred că naţionala lui Victor Piţurcă de aceea e un întreg şi ne dă senzaţia că s-a găsit la nivelul de sus al ambiţiei, fiindcă toţi selecţionaţii ei au o inteligenţă exersată, peste a majorităţii. Luaţi în parte, aceşti “băieţi ai lui Piţurcă” par să fi împrumutat ori mai bine zis să fi rimat cu sentimentul dominant în cariera lui Piţurcă: demnitatea. Nu-l cunosc personal pe selecţioner, o singură dată m-a sunat să-mi reproşeze decent, dar foarte hotărît o nerozie pe care o scrisesem, dar din ton am realizat la sigur ce fel de om e. Să nu-l calci pe coadă că nu e bine! Dacă mă simt solidar cu felul de a fi al lui Piţurcă e din cauză că nici eu nu pup acolo unde s-a scuipat.

Fiecare în parte, selecţionaţii lui Piţurcă sînt bine definiţi la caracter. Nu ţin minte să mai fi avut – după naţionala lui Hagi - o altă selecţie naţională, în nu importă care sport, atît de sigur conturată la caracter. De ce mi-e frică mie mereu la naţionala de fotbal a României, mi-e frică de tîmpenia aia care se întîmplă cînd ţi-e lumea mai dragă. Cum ar fi tîmpenia dinspre final din meciul tur cu bulgarii. Fractura de caracter care apare matematic cu cîteva minute înaintea fluierului de sfîrşit. Momentul de fudulie de maidan, cînd un jucător, care părea legat la minte, simte brusc nevoia să jignească adversarul, să facă mişto de adversar.

N-oi fi eu clarvăzătorul fotbalului, dar am simţit cu cîteva faze mai devreme, cînd o să se întîmple tîmpenia. Am anticipat felul în care va reacţiona adversarul la jignire. Exact ca orice om demn, într-un moment de furie.

Ei, bine, naţionala lui Piţurcă aici i-a ars pe olandezi, la furie. La acel tip de furie de om deştept, care trece peste multe, dar să nu-l calci pe bombeu că devine fiară. Olandezii l-au înfuriat rău cu trufia lor pe Piţurcă, iar echipa a rezonat perfect cu atît de bărbăteasca iritare a selecţionerului. Pentru prima oară am privit meciul naţionalei ştiind, din modul în care se lupta în teren, că n-o să avem parte de tîmpenii. Că s-a ajuns, în fine, la momentul în care toţi jucătorii conştientizează importanţa demnităţii. Că nici unul nu mai vine la naţională ca să bifeze o prezenţă în catastiful de vînzări-cumpărări al unui samsar, că nici unul nu e cu gîndul doar la cumpărăturile “relaxante” de dinaintea unor meciuri grele.

Eu pentru asta i-aş fi recunoscător lui Piţurcă, pentru faptul că instituţionalizează la naţională sentimentul maxim al demnităţii. Fără el, performanţa are un preţ de solduri. Muşchi au mulţi, dar parcă e mai frumos cînd vezi în teren şi sentimente de sportivi deştepţi, cărora nu le indiferent cum se uită lumea la ei. Şi nu toată lumea, ci partea foarte deşteaptă a lumii. Adică acea jumătate a ţării pentru care demnitatea e totul.

Pro Contra

Există zile faste, meciuri ale reabilitării şi prilejuri de îmblînzire a contestatarilor. Nimic nu anunţa un joc memorabil pentru Cosmin Contra sîmbătă seara. Fundaşul se prezenta la testul olandez precedat de un roi de amintiri neplăcute: cadoul făcut lui Robben la ultima întîlnire directă, contratimpul din meciul cu Bulgaria, declaraţiile veninoase la adresa unui coleg uitat de selecţioner în afara lotului. Ziarele şi majoritatea suporterilor l-au vrut pe Ogăraru. Era mai senin, mai cumsecade la capitolul relaţii publice, mai constant şi mai puţin gafeur. Cînd Piţurcă l-a exclus, capitalul de simpatie i-a sporit fulminant. Vor fi fost destui cei care şi-au dorit sîmbătă un rezultat bun cu Olanda, dar un meci prost al lui Contra. Ştim deja două explicaţii ale acestei gîndiri în şpagat: 1. Contra e ocrotit de apartenenţa la grupul de forţă Chivu-Mutu-Lobonţ; 2. impresarul lui Ogăraru nu se numără printre intimii cantonamentelor tricolore. Dar mai există un motiv, legat de felul în care se imprimă evenimentele pe palimpsestul memoriei colective. Din această perspectivă, asprimea noastră faţă de Contra e legitimă: criza lui de plîns de după ratarea barajului cu Slovenia din 2001 a fost acoperită de coapsele desfăcute de Laura Andreşan cîţiva ani mai tîrziu.

Am fost pregătiţi să-I vînăm pe Contra şi prin asta să-l veştejim pe Piţurcă. Încălzirea fusese făcută în amicalul cu Moldova, cînd fiecare pas greşit al fotbalistului a ridicat trîmbe de fluierături. Totul a fost împotriva lui Contra. Juca (nici măcar permanent, nici măcar grozav) la o echipă de club mediocră, dobîndise la naţională reputaţia de complice al adversarului, emitea declaraţii imprudente şi devenise unul dintre sacii de box numai buni de snopit în cazul proximului eşec. Sîmbătă, la Rotterdam, Contra n-a intrat pe teren ca să regleze conturi sau să dovedească lucruri epocale. A ştiut că, redutabil în materie de resentiment, suporterul român îi va număra scăpările şi va avea grijă să-l îngroape în huiduieli. Tocmai de aceea el a fixat pe retina noastră o impresie apropiată de aceea din nefericitul 1-1 cu Slovenia, cînd a fost de toate: marcator, sprinter, hamal, fundaş, extremă şi, la final, statuie înlăcrimată a deznădejdii.

În ce mă priveşte, l-am bombănit pe Contra aproape de fiecare dată cînd l-am văzut la lot în ultima vreme. M-am crispat chiar şi atunci cînd şi-a anunţat intenţia de-a reveni la Timişoara pentru a orchestra îndelung amînatul reviriment al lui Poli. L-am întîmpinat mereu cu neîncredere şi cu o formă abuzivă de condescendenţă. Nu l-am crezut în stare să-i vîre în colivie pe Robben şi Babel. Chiar şi acum, dacă aş fi pus să aleg între el şi Ogăraru, probabil că m-aş opri tot asupra ultimului. Dar sîmbătă seara Contra a fost unul dintre oamenii cei mai solizi şi exacţi ai lui Piţurcă. Nu-mi stă bine să mă biciuiesc autocritic sau să epi(a)gonizez sub titluri de genul “M-ai învins, Cosmine”. În schimb, dacă Ogăraru a avut francheţea de-a recunoaşte că rivalul său pe post a făcut o partidă excelentă, nu văd de ce aceeaşi sinceritate nu i-ar fi la îndemînă unui simplu înnegritor al hîrtiei.

Bucuriile simple ale unor salahori

Fructul serii olandeze e, de fapt, ridicarea unui văl de pe ochi. Urît meci, frumoasă hipnoză. Un punct cu Olanda poate foarte bine să valoreze 24 în termeni de rating TV, dar e tot un punct din grămăjoara acestei campanii. Piţurcă şi soldăţeii săi de plumb mai au mult de mărşăluit şi nu e cazul să pavoazăm. Nu am bătut pe “De Kuip”, nu am luat bătaie, nu am marcat, nu am primit gol, nu am avut ocazii imense şi nici n-am trăit spaime extreme.

A fost un meci între doi “grei” care şi-au tăbăcit pielea fără să-şi găsească bărbia. O partidă cinstită şi mată sub un cer fără stele. O seară de transpiraţie, lipsită de marea inspiraţie. În aceşti termeni trebuie să judecăm dacă vrem să vedem capătul nesfîrşitului tunel şi să primim într-un final biletul de bal. O propoziţie simplă a unui om care a gustat din toate licorile vieţii ne-a indus un soi de mahmureală: “Mai sînt 8 meciuri de jucat”. Îţi trebuie, asemenea lui Mircea Sandu, o lungă istorie a duşurilor scoţiene ca să te protejezi cu astfel de cuvinte. Naţionala e ca nasul lui Chivu, încă moale, neînchegată perfect, fragilă la loviturile destinului. E ca un copil care a luat o notă bună la jumătatea anului şcolar. Dar profesorul, bîntuit de amintirea unei pramatii, nu e aşa uşor de păcălit.

Fructul serii olandeze e, de fapt, ridicarea unui văl de pe ochi. Regii umflaţi ai balonului au înţeles, în fine, că trebuie să spele picioarele leprosului pe care domnia lor neînţeleaptă l-a întrupat. Absenţele pentru care l-am tînguit pe Piţurcă au fost marele lui noroc. Cînd ai spart toate vasele din casă nu-ţi mai rămîne decît să te laşi, ritualic, pe genunchi şi să freci podelele. “E timpul să redevenim celebri”, suna un spot cu Chivu. Dimpotrivă, e vremea să redevenim anonimi. Oameni cărora nu li se cuvine nimic, care trebuie să smulgă totul de la viaţă.

Mutu şi ceilalţi sînt, sub tricolor, ca tine şi ca mine, nişte unii obligaţi să dea din coate ca să capete ceva. A fost nevoie de o sumă de necazuri ca să ajungă aici, acum ar fi de dorit să nu uite, pentru că nu toată lumea e Olanda ca să-ţi înfigă un mare morcov. De la şmecheria lui Stoicikov pînă la oportunismul sloven, trecînd prin namecepierde-le luxemburghez, va trebui să le frecăm ridichea tuturor cu aceeaşi umilinţă şi aplicaţie cu care am “confiat” portocala. N-avem încă nimic, tot ce-am recăpătat, în pragul diabetului mediatic, e vechiul şi bunul gust al pîinii cu parizer.

Ce nu se cumpără, cînd totul e de vînzare

Dovada că Marian Iancu a fost mereu păcălit, e chiar echipa. De cîţiva ani, Poli Timişoara cumpără jucători, antrenori, manageri…La fiecare mare cumpărare, patronul Iancu anunţă marea performanţă. Cu toate acestea, echipa moţăie pe la mijlocul clasamentului, iar domnul Iancu e din ce în ce mai supărat. E mai simplu să-i numeri pe cei care nu l-au enervat încă pe domnul Iancu, decît pe cei care-l înfurie tot timpul, în particular, dar mai ales cu public.

Cînd nu le iese cartea cîştigătoare, finanţatorii din fotbalul nostru se poartă de parcă nu-i merită ţara. De parcă nu deschid o afacere, ci-i fac ţării un cadou. În SUA, se spune că orice afacere de succes are la bază trei-patru falimente frumoase. Un al doilea proverb economic, foarte popular în SUA, e acela care spune că afacerea e bună doar cînd toată lumea cîştigă. Poli Timişoara e genul de afacere în care au cîştigat antrenorii, în care cîştigă jucătorii, funcţionarii clubului, samsarii şi ţuţării, în care chiar şi perdantul de domn Iancu are un oarece cîştig de imagine, în pierdere fiind fotbalul şi oraşul.

Domnul Iancu a învăţat ceva de la finanţatorii momentului, dar a învăţat ce-i mai rău: să dea vina pe toată lumea pentru ce nu-i merge, nu ştie, nu pricepe şi nu vede dumnealui. Domnul Iancu nu înţelege că pricina fotbalului mediocru pe care-l oferă echipa sa formidabilului public timişorean e chiar echipa. Şi nu atît jucătorii, cît criteriile conform cu care au fost aduşi. Antrenorii care i-au transferat la Timişoara au garantat pentru ei, mizînd pe naivitatea domnului Iancu. Fiindcă acesta e adevărul,domnul Iancu e un om de păcălit. Dovada că e un om de păcălit e chiar echipa. Cu aceeaşi bani, alţii cumpărau patru formaţii mai bune ca Poli. Domnul Iancu e supărat rău pe federaţie, pe arbitrii, pe mass media, pe Zambon şi pe UEFA, iar dacă lucrurile vor merge în continuare ca acum se va supăra şi pe Cel de Sus. Avînd bani cu găleata, domnul Iancu e convins că poate cumpăra pînă şi adevărul, ca să-l vopsească în culori mai plăcute.

Adevărul e că domnul Iancu, deşi e la fel de iritabil şi de inoportun în toate burzuluielile sale publice din ultima vreme ca domnul Mititelu, bunăoară, se pricepe mult mai puţin la fotbal decît acesta. Şi nu atît la fotbal, ca practică şi ştiinţă, cît la lumea fotbalului. Domnul Iancu a crezut că poate să cumpere cu bani mulţi şi bunăvoinţa acesteia şi s-a trezit păcălit. Rolul de om de onoare, pe care vrea să-l joace în fotbalul nostru mult prea credulul domn Iancu s-a transformat în rol de comedie. Mi l-am imaginat pe domnul Iancu de Timişoara tratînd afaceri cu domnul Mititelu de Craiova şi mi-am dat seama ce nepotrivit e să vorbeşti de domni în fotbalul românesc.

Cred că o vreme domnul Iancu ar trebui să se uite mai des în oglindă, ca să înţeleagă de ce e păcălit de toţi cei pe care-i plăteşte. Dacă se priveşte doar în sticla televizorului, s-ar putea să mai fie păcălit cîţiva ani.

Stadionul şi bomba

Cum Bin Laden&Comp. cresc nota de plată a Olimpiadelor. Săptămîna trecută, scriind - sub ochiul vigilent al lui Cristi Geambaşu - despre Olimpiada chineză din 2008, nu ştiam ce cutie a Pandorei deschid. Suma avansată de chinezi (40 de miliarde de dolari) pentru JO de la Beijing, e astronomică. Drept care am căutat echivalentul unei Olimpiade într-o ţară democratică. Cea mai la îndemînă este Anglia - a cărei capitală, Londra, va găzdui jocurile din 2012. Să nu credeţi că britanicilor le va fi mai uşor decît chinezilor - şi nu neapărat din cauza banilor.

Adevărul este că timpurile s-au schimbat. Vrem, nu vrem, Războiul Rece făcea lumea mai previzibilă - şi, implicit, sportul. În 1980, cînd sovieticii organizau Olimpiada la Moscova, americanii nu participau (sub pretextul invaziei Afganistanului de către ruşi!); şi era cu totul de aşteptat ca în 1984, cînd Jocurile au fost la Los Angeles, sovieticii şi sateliţii lor (minus România!) să lipsească. Un detaliu: atunci, în 1984, Los Angeles a fost singurul pretendent la onoarea de a organiza Olimpiada. Nu s-a înghesuit nimeni, tocmai din cauza costurilor aferente. În schimb, pentru ediţia din 2012, Londra a avut în prima fază a jurizării de către CIO alte şapte oraşe contracandidate - dintre care, în final, au rămas cinci: Paris, Madrid, New York, Moscova şi Londra, ultimul înregistrînd în aceste condiţii o victorie efectiv istorică.

Care-i preţul? Iniţial, la prima estimare (în 2003), Comitetul Olimpic britanic a crezut că scapă cu 2,4 miliarde de lire (sau 4,6 miliarde de dolari). La mijlocul acestei luni însă s-a anunţat o ajustare: suma avansată acum este de 9,3 miliarde de lire. Una dintre componentele esenţiale ale costurilor finale ţine de securitate. În 2003, englezii sperau că vor asigura pacea Jocurilor cu (numai) 190 de milioane de lire. Între timp s-a petrecut atacul terorist din metroul londonez (în iulie 2005) şi peisajul s-a mai complicat: drept care bugetul la acest capitol a crescut spre 800 de milioane. Altfel spus, o parte din banii pe care China îi va investi în construcţii şi infrastructură vor fi folosiţi de englezi pentru pază şi consultanţă de securitate. Nu e o mare surpriză că tocmai ţările democratice sînt mai expuse noului flagel contemporan al terorismului. La acest capitol mîna de fier a unui regim autoritar are avantajele sale. Poate suna cinic, dar un sportiv este (cel puţin teoretic) mai în siguranţă la Beijing decît la Londra.

În 1976, la Montreal, canadienii cheltuiau pentru pază o zecime din suma pe care englezii o pun în contul securităţii pentru 2012. Războiul Rece s-a încheiat. Cel de acum nu este nici rece, nici cald, ci doar foarte scump.

Să mai spună cineva că Bin Laden şi amicii săi nu au şi ei propriile lor victorii!

Sfatul lui Ienei

Cum m-am concentrat n relaxare şi invers. Cu o zi nainte de Olanda - România, nu văd ceva mai bun de făcut dect să ncerc a aplica, la posibilităţile mele, sfatul lui Imi Ienei către băieţii din naţională: “Jucaţi ct mai relaxaţi, dar foarte determinaţi şi foarte concentraţi!” Relaxaţi şi concentraţi - e oare posibil? Nu e o contradicţie n termeni? Totuşi, dac-o spune Imi, l cred şi nu numai că l cred, dar l şi ascult: mă concentrez pentru a mă relaxa şi invers, pnă mine, cnd nu se ştie ct de decisiv va fi scorul…

De cteva zile mă relaxez, binenţeles, cu debutul lui Elton pe care l-am privit cu o simpatie crescndă de cnd a atins mingea pnă s-a aruncat n braţele lui MM şi Oli, după golul său cu care a rs de nişte piteşteni eliptici n marcaj. Sigur că mă topesc cnd văd brazilieni talentaţi, dar obiecţia mea este asta: Maradonelul nu joacă prea repede pentru, mă rog, stilul nostru? Nu ar trebui să se românizeze ct de ct…? Şi mai e ceva: Oli zice că pentru a-l faulta trebuie mai nti să-l prinzi. Prea bine: dar omuleţul e capabil şi el să faulteze dur, ca lumea? E o ntrebare capitală: l vedeţi, de pildă, “rupndu-l” cum trebuie, legal, pe un Mărgăritescu, nu zic mai mult, nu merg pnă la Marius Constantin…? Simpatia mea pentru el a atins euforia citind elogiile lui George Becali la adresa lui (şi cu care, atenţie!, eram perfect de acord).

Atotputernicul l-a făcut nu de “subtil”, ci de “foarte subtil” - era prima oară cnd acest adjectiv apărea n vocabularul magnatului din Pipera. Apoi, tot pentru prima oară, românul nostru care, cndva, nu voia să audă de străini la Steaua, şi atenţiona cam umilitor vitejii: “Fiţi atenţi cnd ajunge mingea la ăsta… cnd e mingea la piticul ăsta, să fiţi concentraţi, să primiţi mingea…” Să le ceri lui Mirel, Bănel, lui Para şi companiei “să nu se facă de rs” n faţa lui Elton, “să se ţină după stilul lui…”, m-a lăsat paf pentru ca ultima ntrebare a monologului să mă facă praf: “nu snt un bun psiholog?” “Eşti, Măria ta!”, i-am auzit, cu indiscutabilă plăcere, pe toţi ntr-un glas, de la fraţii Buzeşti pnă la dl Argăseală. M-am relaxat, de asemenea, concentrndu-mă asupra lui Liviu Ganea, care nu poate fi dect o dreaptă răutăciune a destinului dinamovist şi l-am combinat cu stupefianta bună dispoziţie a lui Mircea Lucescu, noncomentnd acel ucigător 2-2 din ultima secundă la Doneţk: “Ce se mai poate spune?” Se poate spune că mi-ar fi plăcut s-o slăvesc pe Steaua dacă ar fi pierdut ca Şahtiorul n faţa Sevillei. E o idee care nicicum nu mă linişteşte, tot aşa cum mă scoate din sărite, dnd-o naibii de relaxare, următoarea angoasă: dacă meciul cu adevărat decisiv din grupa noastră nu s-a jucat deja la Constanţa, atunci cnd i-am făcut pe băieţi de inconştienţi. Nici azi nu-mi retrag cuvintele.

Opera din Piaţa Operei

Poli Timişoara, martie 2007: iubită de suporteri, jignită de fotbalişti. A fost frumos şi mai ales neobişnuit. O vietate zgomotoasă, jumătate cor, jumătate galerie, a dat glas unei reclamaţii care nu va ajunge nici la CAF, nici la TAS. Timişorenii s-au deprins să proclame adevăruri fără să-i preocupe cine ascultă, cine înjură şi cine ignoră. Fiecare e liber să ciulească urechea sau să treacă indiferent mai departe. Sîmbătă după-masă scepticii s-au retras în spatele ferestrelor oblonite, iar entuziaştii au coborît în piaţă. Ce i-a adunat acolo? Mai multe lucruri, printre care nevoia de iluzie. Bannerele de la stadion şi cuvintele de pe steaguri n-au vorbit doar despre un impas identitar, ci şi despre dorinţa suporterilor de-a evita şomajul afectiv. Fixaţi în captivitatea unui trecut încărcat de arome, nume vechi şi simboluri, oamenii din Piaţa Operei au formulat singura rugăminte care contează: nu ne răpiţi dreptul de-a iubi. Sîntem caraghioşi, melodramatici şi ciudaţi, dar avem minima pretenţie ca fandacsia asta a noastră să fie tratată cuviincios.

E trist că mesajul mitingului nu va curenta în nici un fel apatia scandaloasă a jucătorilor. Muraţi de ploi, prăjiţi de soare şi scăldaţi în fulgere, suporterii lui Poli nu găsesc pe gazon un interlocutor la nivelul lor. Oferă ataşament şi li se livrează la schimb zeflemea. Vin cu zecile de mii la meciuri de doi lei şi aproape că li se rîde în nas. Iubirea pentru o culoare şi un blazon i-a făcut să accepte formule, combinaţii şi parteneriate care în mod normal ar fi fost întîmpinate circumspect. Ani în şir au transformat în eroi de-o oră şi jumătate fotbalişti la care merită să te uiţi doar dacă alternativa e tăiatul de stuf în Deltă: Şuleap, Şoltuz, Mihai Nicolae, Angheluţă, Mircea Rus, Irinel Voicu. După model italienesc, au găsit alibiul scris pe pînza unei eşarfe – “La Timişoara se iubeşte, nu se discută” – şi s-au comportat în consecinţă. Şi-au primit noile (şi falsele) vedete şoptindu-şi că iubirea lor va fi preţuită. Sperînd că li se va răspunde pe măsură. Nu prin declaraţii siropoase, ci printr-un fotbal cumsecade. Nu prin victorii nemaivăzute, ci printr-un strop de pasiune. S-au înşelat.

Opera din Piaţa Operei n-a fost doar un strigăt de revoltă antifederală sau o declaraţie de dragoste pentru Poli. Cine s-a uitat atent a ghicit în baletul steagurilor un reproş vălurit la adresa fotbaliştilor. Dincolo de chichiţele juridice în care se duelează Iancu şi Z

ambon, marea deziluzie vine din vestiar. Acolo vegetează nişte arătări suficiente, nişte atleţi ai blazării pentru care nici măcar regulile mercenariatului nu mai funcţionează. Sînt oameni care au pulsat pentru Timişoara doar cînd au semnat contractul şi au văzut cînd au de încasat prima rată. Panglicari cu inima în formă de portofel şi cu gîndul la bancomat şi cartea de credit. Surogate fotbalistice în perpetuă aţipire. Şarlatani îngropaţi în răsfăţul naivilor şi avînd consistenţa unei sculpturi în apă.