February 2007 ↓

Mogulii lu’ Peşte Prăjit

Se poartă mogulii. De cînd ne-a luminat şeful statului cum stă treaba cu oamenii haini care plătesc argaţi ca să-şi promoveze afacerile veroase şi să preia puterea politică, mă uit cu maximă atenţie după ei. Nu ştii cînd îţi sare-n cale un oligarh (după cum plastic i-a denumit colegul meu de rubrică Traian Radu Ungureanu) şi ratezi profitul imediat, imoral şi ipocrit.

Din păcate, zilele astea, campionii mogulilor sînt ocupaţi. Voiculescu are treabă cu suspendarea lui Băsescu, Vîntu încasează bărbăteşte-n orezăria pe care o stăpîneşte, iar Patriciu face ture între plantaţia cu petrol şi judecătorie. Aşa că trebuie să-mi cîştig umila existenţă scriind despre nişte importanţi ceva mai mici: antreprenorii din fotbal. Dar şi aici am o problemă. Dat fiind că întîiul latifundiar al ţării e sfîrtecat între presiunile familiei (pro Hagi şi Popescu) şi moralitatea creştină (care-i indică păstrarea echipei de succes MM - Oli), iar echipa lui oricum nu contează-n economia luptei pentru titlu, m-am gîndit că ar fi păcat să-i mai amărăsc şi eu sufletul încărcat.

Invariabil, ajung la Dinamo, echipă, stare de spirit şi subiect care mă scot oricînd din belea. “Cîinii roşii” sînt conduşi de un soi de CAP de mogulaşi, ba acţionari, ba împrumutători, dar degrabă - şi, în general, prost - vorbitori. De la fostul vînzător de butelii Cristi Borcea (omu’ cu cardu’) şi pînă la gureşul Vasilică Turcu (vice şef pe la IMM-uri, pe vremea cînd l-am cunoscut eu), trecînd prin misteriosul Nicu Badea, viitor-revenitul vînzător de vin Neţoiu şi vreo cîţiva geambaşi de terenuri, numai oligarhi unul şi-unul, care consacrat, care-n devenire. Ei bine, oamenii ăştia, prezenţi în egală măsură în topurile bogătanilor şi-n revistele mondene, nici cînd şi-au văzut echipa-n primăvara europeană n-au fost în stare să-şi depăşească mentalităţile de chelneri de bacşişuri mici.

Dacă te uiţi pe lista de transferuri a dinamoviştilor, te-apucă groaza. Cu excepţia lui Lobonţ (imens talent, eşuat din păcate prin locantele Amsterdamului), care măcar te rezolvă dacă e-n mînă, miliardarii lu’ Peşte Prăjit au vrut să scoată Benfica (şi, mai nou, speră să penetreze grupele Champions League) aducînd o grămadă de pseudo-fotbalişti ale căror singure elemente comun erau disponibilitatea şi foamea de bani puţini. Nişte letoni cu feţe de băieţi de treabă şi un puşti imberb (care cică rupea norii prin Ungaria vecină şi prietenă), cu toţii nesemnificativi în angrenajul care oricum scîrţîie. Un plăvan fără ghete pe măsură, care fuge ca testoasa şi, imediat după ce a semnat contractul, a plecat în patria-mumă, fericit că are şanse să joace-n America de Sud. Încă un angolez, sosia de culoare a lui Matthaeus, star prin liga a doua portugheză, cică uşor atins de hepatită, plus un francez cu genunchii franjuri, lăsat să plece gratis de redutabilul club israelian unde vegeta pe bani de-o fasolică, un bosniac talentat (dar veşnic accidentat) şi eternul bătăios-mediocru Bălace.

Domnilor mogulaşi de pripas, dacă aşa arată o echipă de Champions League, mă scuzaţi, dar eu mă-ntorc la ai mei: Dudu, Ţălnar şi Orac.

Presiunea pe arbitri

E omeneşte ca, la duşmănie, cavalerii fluierului să răspundă cu duşmănie. De la o vreme, au dispărut înjurăturile, isteriile, scuipatul şi datul la gioale cînd arbitrii intră în teren sau pleacă spre vestiare. Toată lumea face exact ce-a mai făcut, însă verbul e unul european. Se cheamă “pune presiune”. În comentariul tv al partidei Steaua - UTA, formula a fost folosită de mai multe ori. Şi cu temei, fiindcă arbitrii au oficiat sub o presiune psihologică maximă. De ce natură era această presiune, nu mai e cazul să ne întrebăm. E destul să ne imaginăm c-am fi fost noi în locul lor, ca să le înţelegem cumva deciziile. E foarte greu, dacă nu chiar imposibil să rămîi imparţial cînd eşti hărţuit.

Spun şi eu ce a văzut toată ţara, că Steaua a avut două goluri valabile şi că scorul a fost viciat de un trio în negru timorat şi adesea absent la fazele critice. În analiza celei mai confuze , specialiştii noştri au fost de acord că nici “centralul” nu avea cum să vadă dacă mingea a trecut dincolo de linia porţii. Ceea ce e o gogomănie, fiindcă de aia există un arbitru alergător în teren, ca să vadă tot ce nu văd camerele tv şi spectatorii. Totodată sînt obligat să observ că e omeneşte ca la duşmănie arbitrii să răspundă cu duşmănie.

Aici e cheia problemei, la subconştientul arbitrilor. Orice om ţine ranchiună, cînd e bruftuluit, suspectat de fraudă pe nedrept, insultat printre dinţi şi atacat în toate felurile de nişte tribune aţîţate permanent, înaintea meciului şi pe parcursul său, de nişte galerii în delir. Noi spunem că toate astea ţin de meseria de arbitru. Probabil că da, însă subconştientul nu poate fi nici orientat, nici chemat în faţa comisiilor de disciplină. Să convenim că aşa cum există arbitri care îşi manifestă simpatia pentru unele formaţii fluierînd părtinitor, la fel există şi arbitri care nu uită şi nu iartă. Acum, cînd Steaua e vulnerabilă, arbitrii care au îndurat iritarea oficialilor ei din vremea cînd echipa era pe val, i-o plătesc. Ştie tot omul că atunci cînd şeful e la pămînt, e atacat în haită. Iar cei mai răi sînt prea plecaţii de ieri.

Spre deosebire de judecătorii din tribunale, arbitrii au posibilitatea să umble legaţi la mîini azi, dar să le dea aceloraşi împricinaţi pedepse duble mîine. Arbitrii pot acorda un penalty contra naturii pentru un motiv de anul trecut sau de acum cinci ani. Tot ce-i valabil în relaţiile dintre oameni în afara stadioanelor, rămîne valabil, în ciuda regulamentelor fotbalului, şi în teren. Ce, parcă fotbaliştii nu achită şi ei, exprimîndu-se violent cu talpa, poliţe vechi?

Există şi arbitri care reuşesc să-şi controleze dorinţa latentă de răzbunare. În situaţia la care ne referim, e posibil însă ca Gheorghe, fiul, să fi resimţit acut presiunea pusă de cluburi pe Gheorghe, tatăl lui şi al arbitrilor, şi să fi fluierat în reparaţie. Multe putem să le pretindem arbitrilor, dar nu şi să uite ai cui copii sînt.

Prezumţia de rea-intenţie

S-a reluat campionatul, au reînceput acuzaţiile şi bănuielile. “Dacă nu spui nimic, n-o să ţi se ceară să repeţi.” Poate că n-am aprofundat suficient această piruetă verbală făcută cîndva prin anii 1920 de John Calvin Coolidge jr, al treizecilea preşedinte al Statelor Unite. Ce avem aici, un motto simpatic sau o scrînteală a logicii? Încă nu ne-am hotărît. Ştim însă altceva: că dacă taci, nu rămîi filozof, ci de căruţă. Acest pseudoadevăr a fost preparat – pentru a nu se mai ştie a cîta oară - în retortele fotbalului intern şi turnat în tiparele de gîndire ale patronilor, antrenorilor şi jucătorilor. Scenarita şi suspicitoza rămîn maladiile îngemănate ale fotbalului şi ale vieţii noastre. Ca doi doi brazi într-o tulpină, ca doi ochi într-o lumină, cum spune cîntecul. Asta e de fapt esenţa competiţiei, un cîntec fals, o horă care nu e a unirii, ci a dezbinării, un concert pentru bănuială şi orchestră unde atingem virtuozitatea cu fiecare zvon.

Campionatul a reînceput străjuit de presupunerile opărite ale actanţilor şi de certitudinile noastre trufaşe. Ştim aproape tot, iar ceea ce nu ştim deducem. Avem talentul rar de-a declanşa prezumţia de rea-intenţie şi de-a o lăsa să funcţioneze nestingherit. În numele ei pomenim întruna de urzeli mîrşave, manevre din umbră, planuri purtînd semnături infame. Acuzatorii excelează în folosirea impersonalului. “Se vrea să fim retrogradaţi.” “Se încearcă destabilizarea noastră.” Radicalii arătatului cu degetul merg chiar pînă la invocarea enigmaticului Cineva. “Cineva nu ne lasă să ne apărăm şansele.” “Probabil că am ajuns prea sus şi deranjăm pe Cineva.” Partea proastă e că, indiferent de învingător şi de învins, campionatul intern consacră suspiciunea pe post de mentalitate, doctrină şi ideologie. Iar într-un asemenea mediu e foarte greu să respiri normal.

Vineri după-amiază Dan Petrescu a dat semnalul răzvrătirii, după ce meciul Oţelul Galaţi-Unirea Urziceni a început cu o decizie proastă a arbitrului Salomir. Petrescu a ameninţat cu retragerea din campionat, mirosind că în culisele Ligii 1 s-au tras sfori pentru expedierea Unirii înapoi la matineu. L-au urmat la tribuna suspiciunilor Adrian Mititelu şi Mihai Stoica. În cazul Stelei, care a jucat anemic la Oradea, dar a fost nedreptăţită grav în două rînduri, scenariul a depăşit marginile fotbalului şi s-a prelungit în politică. După raţionamentul lui Mihai Stoica, disputa pentru locul 2 nu se mai dă între Steaua şi Rapid, ci între PNG şi PC. La rîndul lui, Eugen Neagoe de la Pandurii şi-a bănuit doi jucători de mimarea jocului şi a făcut-o la microfon, cu martori. Nici meciul Rapid-Poli n-a fost scutit de insinuări veninoase, ajungînd să fie citit drept un antrenament cu final previzibil. Nu-mi rămîne să mă întreb, în toată această zarvă neproductivă, care amestecă temele de casă ale arbitrilor cu blaturile ordinare, ce s-ar fi întîmplat dacă la un meci din campionatul nostru o echipă ar fi încasat două goluri ca acelea primite de Barcelona miercuri de la Liverpool. Vă daţi seama ce-am fi auzit?

Cotonogeala

Înainte de Olanda-România se joacă România-România, eternul derby care se consumă şi ne consumă pe teren propriu. Ca să dăm în clocot cînd o fi să ne ia la pase în viteză echipa altui nervos, Van Basten, e creştineşte să ne încălzim caftindu-ne între noi. N-are rost să folosim cuvinte din alte sfere, pentru că exact despre asta e vorba, de o cotonogeală. E drept că a început mai moale, dar a continuat promiţător: Rădoi i-a dat nişte bobîrnace lui Piţurcă, selecţionerul l-a urecheat de-a binelea şi acum Olăroiu a răspuns cu “ba pe-a mă-tii!”. Conflictul e vechi, cauza e simplă: orgolii. N-are rost să ne mai întrebăm, mironositic, cui foloseşte o asemenea ceartă violentă - uite, de exemplu, foloseşte presei. Şi, o să vedeţi, chiar lor. Apoi într-o ţara agitată rău, unde dacă îi spui cuiva să se dea un pic mai încolo rişti să ţi se răsundă cu un pumn în gură, asemenea acidităţi sună normal. E vorba de bile. Bile mari. Instituţiile Stelei si Naţionalei sînt, în mod natural, chiar dacă nu principial, concurente. Cînd oriunde mergi naşti o isterie cel puţin egală cu aceea care apare în preajma tricolorilor, te poţi simţi mînat să spui că echipa ta de club e entitatea supremă. Institui o castă, o delimitare, noi şi ceilalţi. La care ceilalţi nu pot rămîne indiferenţi. Pe sufleţelul gregar al acestei ţări se bat, iată, două imense umbre.

Înfricoşător? Nici vorbă. Dimpotrivă, e aproape liniştitor. Ceea ce în politică ne duce la disperare, în fotbal e un acumulator de ambiţii. Blestemul nostru e că nu putem funcţiona plenar dacă nu ni se aplică o ţeapă în dos. Aşa sîntem făcuţi. O amprentă naţională pe care unii, vezi Copos, au ştiut să o folosească abil ca să “performeze”. Aşa se poate întîmpla şi în cazul dialogului inteligenţelor cosmice de pe axa Ghencea-Lia Manoliu. Upercuturile verbale sînt stimulante, formează tabere întărite în locul unei frăţii amorfe. Piţurcă e interesat să găsească o motivaţie în plus pentru a da semnalul unui meci de sfîrşitul lumii la Rotterdam, iar Steaua are nevoie de a dovedi unei instanţe de calibru că e un stat în statul pasiunii. Nu zic că lucrurile se desfăşoară după un plan, dar instinctiv oamenii, ca orice animale, îşi caută duşmanii potriviţi pentru a-şi întări gena. Pare bizar, dar bufeurile emoţionale, în acest caz, sînt semne de sănătate. E cea mai bună afacere pentru unii care oricum nu se înghit.

O problemă de diagnostic

La Steaua şi la Dinamo, loturile sînt foarte competitive doar în contracte. Nu-ţi pune singurul diagnosticul - spun medicii - fiindcă situaţia e întotdeauna mai gravă decît crezi tu. Toate diagnosticele puse echipelor Steaua şi Dinamo de către antrenorii şi proprietarii lor, par a se potrivi mai bine altor formaţii de aiurea. În nici un caz celor pe care le-am văzut evoluînd sub aceste nume. Diagnosticele interesînd meciurile cu Benfica şi FC Sevilla. - de dinainte de partidele tur, între tur şi retur, şi la ieşirea din cursă - se referă de fapt la Steaua şi Dinamo de anul trecut. . Mai bine zis, la nişte vremuri cînd îţi puteai baza opiniile şi presupunerile pe ceva. Formaţiile cu care primele două clasate din Liga I încep returul sînt, în mai toate privinţele şi la bază, altcumva decît cele care au încheiat turul. Şi cu totul altele, ca stare de spirit, ca lot valid şi ca motivaţii de toate naturile, decît Steaua şi Dinamo din lunile cînd se aflau pe val. Fără concurenţa impetuosului Ganea, Niculescu şi Dănciulescu nu dovedesc nimic. Dar chiar nimic! Fără soluţiile imprevizibile şi eficiente ale lui Dică, atacul Stelei e o apărare foarte avansată. La Dinamo, unicul jucător care dă mare personalitate postului e Lobonţ. La Steaua, Cernea e ultimul amator dintr-un lot care a jucat la unele meciuri internaţionale cu mult aplomb profesionist.

Partidele cu Benfica şi FC Sevilla, privite cu ochiul unui diagnostician din afară, ne spun că probleme cluburilor nu-s la antrenori, ci la loturi. Despre loturile Stelei şi al lui Dinamo se poate vorbi ca în anecdota aceea de dinainte de 1990, care spunea că s-a terminat recoltatul grîului la Comitetul Central şi la Televiziune, dar încă nu s-a terminat la Radio. Steaua şi Dinamo au loturi competitive în contracte pe statele de plată, în declaraţiile purtătorilor de cuvînt, şi mai ales în transmisiile de radio şi televiziune. în articolele unor simpatizanţi şi mai ales în transmisiile de radio şi televiziune. În teren -şi în chipul cel mai vădit pe terenurile Europei - loturile sînt pline de nume grele şi de jucători atît de improbabili, încît fluctuaţiile de la meci la meci şi uneori şi de la altă repriză la alta s-ar cuveni sancţionate prin contract.

În fine, o utopie de om care vrea să înţeleagă şi să ajute. Dacă fotbalul românesc ar avea un Parlament şi eu aş fi printre deputaţii îndreptăţiţi să propună legi, aş interzice, fie şi numai pentu un timp, centrările înalte în careul advers. Statisticile meciurilor le ignoră, deşi cele mai multe din mingile, care ar putea fi lucrate cu folos de vîrfuri, zboară aiurea sau devin faze lejere, de antrenament pentru vînjoşii fundaşi ai fotbalului continental. E ciudat cum Rednic şi Olăroiu refuză să vadă un lucru pe care tribunele îl condamnă tot timpul.

Caritasul speranţelor noastre deşarte

După cum a spus Traian Băsescu, dacă nu te ţine buzunarul, nu intri în restaurante de 5 stele. Dincolo de “eroismul” şi “demnitatea” prestaţiei steliştilor la Sevilla, respectiv de “dramatismul” înfrîngerii dinamoviştilor în Groapă, dacă tragem linie şi facem o simplă operaţie aritmetică, iese 1-6; rece, sec, crud, dar adevărat. Atît am scos, noi, românii, însumat, cînd am luat contact cu adevărat cu Europa fotbalistică. Pentru că, indiferent cît ne vom bate cu pumnii-n piept pentru rezultatele toamnei, care nu pot fi ignorate, dar nici nu trebuie umflate peste măsură, fotbalul adevărat începe să se joace, măcar la nivel de Cupa UEFA, din februarie. Champions League e altă mîncare de peşte, dar, dacă-mi aduc eu bine aminte, nici pe-acolo n-am rupt norii; ba, dimpotrivă, după surpriza plăcută de la Kiev, am luat un sac de goluri de la echipele care contau.

Ceea ce s-a întîmplat în ultima săptămînă, în dubla fotbalistică româno-iberică, demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie (şi, dată fiind inflamarea patetică a media şi a suporterilor, se pare că era), că o construcţie sănătoasă nu poate fi edificată sărind etapele. Da, Steaua, Rapid şi Dinamo au investit, au readus lumea pe stadioane, au revigorat industria drepturilor de teleiziune, au obţinut rezultate stimabile, au scos capul în lume. Însă, cu riscul de a deveni din nou antipatic, “meserie” care mi-a intrat deja în sînge, au vîndut suporterilor, trăitori într-o ţară profund mediocră, iluzia că pot mai mult. Că se pot ridica, ilogic după umila mea părere, peste nivelul românesc al eternului aspirant la măcar un pic mai bine.

Sună cinic, dar operaţiunea “speranţe pentru suporteri” sună a FNI sau Caritas. La fel cum viaţa şi economia de piaţă ne-au arătat, pe pielea noastră, că economiile nu se pot multiplica peste noapte nici de 3,5 ori, nici de 8 ori, fotbalul a reconfirmat un adevăr imbatabil: valoarea adăugată nu poate creşte, într-o logică de bun-simţ a investiţiei şi productivităţii, exponenţial. Tradusă într-un limbaj mai accesibil microbiştilor care-şi scuipă plămînii-n tribune ori spumegă în faţa televizoarelor, fraza de mai sus poate fi redusă la clasicul “de cîţi bani atîta peşte”. Mai frust spus, ca să citez dintr-un clasic în viaţă (cel mai uninominal ales al ţării, jucătorul preşedinte Băsescu, într-un discurs televizat memorabil din ciclul “noi şi UE”), dacă nu te ţine buzunarul, nu intri-n restaurante de 5 stele. De ce? Pentru că, atunci cînd îţi vine la masă nota de plată şi-ţi flutură vîntul prin buzunare, pe lîngă avantajul că nu te iau chelnerii la poceală, medalia are, evident, un revers: speli vase şi rîneşti unde au muncat boierii preţ de cîteva cine pe care nu ţi le poţi permite.

O să auzim iar scuza cu “ăia au un buget de zece ori mai mare”; un alibi perfect adevărat, dar profund neinteresant. Dacă te ţin curelele şi vrei să stai la masa bogaţilor, accepţi invitaţia; dacă nu, mănînci cu şoferii. Cum nimeni nu i-a obligat pe “tunarii tranziţiei” să se facă investitori în fotbal, la fel, nimeni nu trebuie să-i cauţioneze. Cînd ai bani de ARO, mergi cel mult cu un second-hand vestic, poluant şi suprataxat de portăreii filosofului ministru Vlădescu. Pentru Hummer îţi trebuie bani!

Feţele şi mutrele

Oare numai tristeţea are chip uman? Miercuri noapte, în clipele acelui buimăcitor gol al lui Riise, la 2-1 pentru Liverpool, unul din comentatori ne-a propus o idee nu mai puţin buimăcitoare: să privim feţele celor de la Barcelona! Cred că am auzit bine: priviţi faţa umană a celor de la Barca… De mult, nu mai ştiu de cînd, nu am mai fost îndemnat, într-o transmisie sportivă, să mă uit în ochii jucătorilor. Îl felicit pe comentator.

E adevărat că această idee nu a putut răsări decît prin geniul regiei, prin inspiraţia unor prim-planuri să le zic tulburătoare, de la exasperarea lui Puyol pînă la consternarea unui Ronaldinho deposedat de orice surîs. Chipul lui Valdes (foto), clătinînd din bărbie cîteva îndelungi secunde, în cele mai decente spasme ale unei nenorociri, m-a topit literalmente. Regia a mers mai departe, pînă în tribune, unde a surprins feţele unor domnişoare cît se poate de expresive în muţenia lor, privirile unor bărbaţi încremeniţi în stupoarea eşecului. Fireşte că aparatele au înregistrat rapid şi bucuria fără de margini a celor de la Liverpool, strălucirea hohotului lor de fericire. Oricît aş fi de fan al Barcelonei, am obiectivitatea de a mă întreba: oare feţele englezilor nu erau şi ele umane? Totuşi de ce nu ne mai vine să numim uman un chip fie el şi desfigurat de entuziasm? Mai mult: de ce umanul se identifică numai cu trisţetea, cu amărăciunea, cu nefericirea…? De ce nenorocitul ăsta de Valdes mi i-a adus imediat în minte pe Carlos, pe Cernea şi m-a făcut mai blînd, mai omenos faţă de aceşti “criminali” ? De ce tot ce e nenorocire ne dă mai multă însufleţire - în argumente, chiar în inujurii - decît o izbîndă care, de obicei, ne provoacă doar aiureli lirice ?

Răspunsul meu concis este acesta: faţa umană nu ne mai emoţionează fiindcă avem în jur prea multe mutre. Mutra a alungat chipul. Mutra ne-a desfigurat ochiul. Mutra ne-a urîţit vocabularul (şi nu numai în sport, ci şi în mijloacele de transport…) Mutrele insolente la orice victorie, la orice eşec. Mutrele lăudăroşilor permanenţi. Mutrele zîmbăreţilor nerozi. Mutrele încrîncenaţilor stupizi. Mutrele impertinenţilor convinşi că au întotdeauna dreptate. Mutrele mincinoşilor voioşi şi viguroşi. Mutrele celor care niciodată nu au ştiut să dea doar din cap, fără vorbe, la o durere. Mutrele compacte la orice porcărie, bonome la mica mare şmecherie. Mutrele finilor deloc fini şi ale naşilor deloc nasoi. Mutrele celor care scuipă peste noi, sentimentaliştii imbecili care mai căutam în sport frumosul şi nu ştim că azi totul e banul, nu umanul. Nu dau nume. E plină telelumea de ei. Şi nici unul nu inspiră acest îndemn: priviţi în ochi această mutră! Ar fi prea uman.

Revelaţia 23

Într-un moment cînd nu mai avea ce demonstra, David a făcut legea pe Bernabeu. Mistica lui 23, numărul purtat pe spate de Beckham, e un joc contradictoriu şi profund. Vreme de o oră, acest număr a dictat jocul de pe Bernabeu. A fost arhisuficient pentru Real şi a impus cu trei pase-ordonanţă trei goluri. Prea mult pînă şi pentru maşina de recuperat şi revanşă germană, cea mai fioroasă şi mai ulceroasă construcţie în materie.

Renaşterea lui David Beckham n-a fost anunţată sau scontată. A venit. Misterios şi eruptiv. Demoblizat şi lăsat la vatra comercialismului american, David Beckham era în definitiv un personaj în plecare, un fost, un clasic mutat în Panteon, mai către margine, şi, aşezat acolo, bun de fotografiat. În mod inexplicabil, un pic iritat chiar, exponatul a reapărut pe puntea principală şi a declamat fără cusur rolul geometrului autoritar. Real a cîştigat pe pasele lungi, pe neaşteptatele deposedări şi sprinturi de acoperire ale lui Beckham. Întrebarea e bineînţeles: de ce?

Nimic imediat, direct sau profitabil, nu explică efortul şi ardoarea de debutant care s-au aprins în veteran. Capello îi constatase, pe bună dreptate, moartea clinică. Contractul galactic expiră în vară, ca o prelungire administrativă, un rest de partaj pe care împricinatul îl poate achita de pe tuşă sau din teren, formal şi fără eroisme. Viitorul placat în nu mai ştiu cîte sute de milioane de dolari e cert, compact şi protector. Şi atunci? De ce a reînviat Beckham? Cu ce scop, cînd nici un scop nu mai are sens?

Revolta lui Beckham a avut un singur izvor: revenirea la naţională. Echipa aceea tristă din care a fost îndepărtat sub noul regim McClarren. Echipa care nu plăteşte, dar înseamnă. Locul în care se măsoară pînă la urmă onoarea. Locul care doare şi lipseşte celor care nu au uitat pentru cine au jucat fotbal de la bun început. De cînd erau copii şi fiecare gol îi făcea mîndri de ceva neclar şi puternic, gratuit şi inestimabil. Patriotism? La cine? La Beckham - cel mai bogat jucător de fotbal al lumii, afişul tridimensional, reclama fără sfîrşit, insigna de pe reverul soţiei? Ce revelaţie! Şi ce uşurare! Îţi vine să strigi în urechea tricolorilor: Hai România!

Campionatul naţional de declaraţii

El se desfăşoară cu regularitate, care i-ar permite să aibă şi o federaţie. O ţară din lumea a patra - fiindcă există, deşi nu prea se pomeneşte de ea, şi o lume a patra - are un calendar religios foarte elastic, care se comprimă la numai 150 de zile cu post negru şi rugăciuni, cînd plouă şi se face grîul, şi se lăţeşte la 200, cînd e secetă şi, de foame, poporul se pune pe revoluţii.

Oamenilor trebuie să le dai ceva să mestece, altfel tabără la întîmplare pe tot ce se nimereşte. Nici în fotbal nu-i altfel. Lipsindu-ne iarna fotbalul cel de toate zilele, cineva trebuia să inventeze Campionatul naţional de declaraţii. Deosebirea dintre campionatul propriu zis şi cel de declaraţii e la duritatea fazelor. Pe teren, faulturile se sancţionează. Cînd întrecerea e pe palavre, faulturile se adună la punctaj. De fapt, ar mai fi o diferenţă. Pe teren, oricît de neantrenaţi sau de netalentaţi ar fi jucătorii, alfabetul fotbalului e obligatoriu să-l ştie. În Campionatul naţional de vorbe de clacă, se punctează numai neroziile şi ironiile ieftine.

Am citit cîndva, pe vremea cînd juca în Franţa, un interviu cu Viorel Moldovan din care aş fi reţinut o mulţime de ziceri cu miez, demne şi de un universitar. Ei, bine, dat fiind că nimeni n-a remarcat şi n-a comentat acel interviu de bun simţ şi cu o frazare aleasă, am avut impresia că l-am visat, că el n-a apărut într-un ziar, că a fost imaginar, născut din simpatia pentru modul foarte civilizat în care îşi consideră familia şi profesia. Din interviurile pe care le dau cu nemiluita fotbaliştii şi patronii lor, în nu importă care reviste şi ziare sau la care televiziuni, nu se poate antologa nimic pentru o istorie a gîndirii sportivilor români. Dar absolut nimic. Vorbesc oamenii ca să nu tacă! Îşi dau importanţi cu opinia cînd cuviincios ar fi să spună: nu cunosc, nu-i treaba mea.

Recent, întrebaţI, e drept, perfid de un reporter despre şansele pe care le-ar avea să întoarcă la Sevilla rezultatul penibil de la Bucureşti, vreo doi jucători ai Stelei au bîiguit ceva de genul: nu se ştie niciodată, totul e posibil în fotbal, s-au mai văzut minuni… Banii ajung să le ia unora minţile iar cînd nu prea e de unde să iei minţi, le iau şi ultima rămăşiţă de bun simţ. Normal ar fi fost ca fotbaliştii Stelei să-şi ceară scuze şi apoi să tacă temeinic cîtăva vreme. Dar ei, nu, s-au deprins cu minciuna că ar putea fi finalişti europeni şi o ţin cu prostia asta chiar şi după ce sunt ţinuţi din scurt de o formaţie din Liga a treia.

Nu ştiu pe ce loc va termina Steaua campionatul propriu zis, dar la cel paralel, de vorbit în dodii, eu cred că are încă mari şanse la primul loc. Cu condiţia, bineînţeles, să nu revină Neţoiu la Dinamo.

Joaca numelor

Se întîmplă uneori ca un nume să spună o poveste. “Nu-i nevoie de bombe perfecţionate ca să dispărem de pe pămînt într-un vacarm universal. Totul moare lin. Va veni ziua, va veni ceasul cînd o mînă omenească va atinge pentru ultima oară un clavir, făcînd să răsune un acord de Mozart.” Asta nota în jurnal Julien Green în 1970, într-o vreme cînd corul care psalmodia “finis mundi” avea tenori mai puţini şi nu suna atît de prăpăstios. De atunci, avertismentele s-au înteţit. Plouă cu fatalişti vociferanţi şi cu heralzi ai distrugerii. Rar trece o zi în care să nu ni se spună că pierdem mai mult decît cîştigăm în efortul de-a fi mai bogaţi ca ieri, dar mai singuri ca un sihastru uitat de lume. Printre pierderi, alături de pădurea tropicală, anotimpuri şi propria sensibilitate - fotbalul. Oameni înţelepţi vestesc că nu mai e mult pînă cînd vom rămîne şi fără jucăria asta capabilă să sucească minţi, să frîngă oase şi să curme vieţi.

Chiar aşa să fie? Da şi nu. Da, fiindcă nu se iau măsuri ca să păstrăm măsura. Nu, fiindcă fotbalul naşte în continuare drăgălăşenii cu miez. Din mîlul absolut răsar tulpini pe care şade fragil floarea norocului. Uneori totul încape în gluma unui nume predestinat, cum s-a întîmplat duminică la amiază, cînd Preston şi Manchester City trudeau într-un meci oarecare din FA Cup. Era minutul 35 şi nimic nu anunţa splendoarea. Manchester City era condusă şi ataca nervos. O minge ca atîtea altele a ajuns la Bernardo Corradi şi în clipa aceea istoria meciului a basculat. Corradi a făcut o piruetă, a şutat cu stîngul şi a pus ştampila pe un stîlp al porţii. Mingea s-a întors în teren, unde fundaşul stînga Michael Ball a plesnit-o cu năduf şi fără preluare, trimiţînd-o în acelaşi loc, în bara dreaptă, de unde a zburat lîngă bara cealaltă şi s-a oprit în plasă. A fost, probabil, faza săptămînii.

Ei, şi? Şuturi zdravene vor mai fi, goluri fabuloase, de asemenea. Da, dar aici contează mai mult autograful decît opera. Multora toată afacerea li se va părea un artificiu de simbolistică străvezie. Aşa o fi. Numai că nu-i de colea să vezi cum se poartă cu mingea cineva pe care-l cheamă Minge. Chiar dacă de-acum încolo nu va mai produce nimic, Michael Ball a ieşit la rampă cînd trebuia. Şi a vorbit despre joaca neglijată a numelor unui sport unde statistica sufocă esenţa. Ei bine, acolo, în joaca secundară a fotbalului zac şi alte amintiri. Căci în Anglia asta ca un rebus fără indicii a mai existat un Ball (Allan), nimeni altul decît cel mai tînăr component al campioanei mondiale din 1966. Iar ceva mai încolo, în Irlanda de Nord, s-a născut George Best, omul cu superlativul trecut în buletin. Atacantul care a sfidat legea şi căruia în ultimele clipe i-a stat la căpătîi cineva pe care-l chema nici mai mult, nici mai puţin decît Lege (Denis Law). Pare ieftină joaca numelor, însă nu e. Ea spune mult despre francheţea fotbalistică a Nordului, dar şi despre viclenia piezişă a Sudului, unde un Gentile, de pildă, îşi contrazicea numele suav cu bocancul şi cramponul