La 65 - şi tot unic şi mare

A fost o vreme în care legendele boxului erau realitate palpabilă. Pentru generaţia de copii abia şcolarizaţi care eram la mijlocul anilor ‘70, el era cel mai tare. Avea lovitură de trăsnet, iar despre dreapta lui se spunea că se mişcă mai repede decît propria sa umbră. Dilema fundamentală - pentru noi - era cine ar fi mai tare în cazul în care s-ar întîlni faţă în faţă: el sau Bruce Lee? Încă nu am răspuns la această întrebare. Era din aceeaşi familie cu miturile care-l precedaseră: John L. Sullivan, Jack Dempsey, Max Scmeling sau Rocky Marciano. A avut meciuri epocale contra unor alte mituri: l-a învins de două ori pe George Foreman şi o dată pe Joe Frazier. Aceste meciuri, prin ele însele, sînt astăzi legende în toată regula.

În mod paradoxal, propriul să antrenor, (el însuşi legendarul), Angelo Dundee - cel care avea să fie model antrenorului din seria cinematografică Rocky - avea să spună că el, boxerul, a lipsit din ring în chiar cei mai buni ani ai săi: între 1967 şi 1970 omul cu pumni de fier s-a aflat într-un fel de exil voluntar în propria lui ţară, stînd departe de scena publică şi de ringul de box. Motivul? Armata americană dorise să-l înroleze şi să facă din el piesă într-un scenariu de propagandă patriotică. Erau anii războiului din Vietnam, iar el, sportivul, a spus simplu că nu are nimic cu vietnamezii şi că, în plus, convingerile lui - de musulman - îl împiedică să meargă la război. Erau anii în care musulmanii din America erau simboluri ale pacifismului. Cîte s-au schimbat de atunci!

În 1971, meciul lui cu Frazier a adus fiecăruia cîte un cec de 2,5 milioane de dolari, un record pentru acea vreme. Avînd gura mare, eroul nostru chiar i-a strigat adversarului: “Joe, să nu uiţi niciodată că ăştia ne-au avut aproape pe degeaba!” Don King, impresarul, avea apoi să facă public beneficiul total al meciului: 20 de milioane de dolari. Aşa era el: a îmbogăţit impresari şi sponsori, posturi de televiziune şi chibiţi din toate locurile pe unde a umblat.

În 1974 a boxat în meciul secolului: contra lui Foreman, pe tărîmul african al strămoşilor săi, în Zair. A învins în 8 runde. Cînd plecase spre Africa era un bătăuş cu gură mare, cînd s-a întors, era un mit. Ultima partidă a jucat-o în 1981 - pentru bani. Nu se simţea tocmai bine şi în scurt timp avea să fie diagnosticat cu Parkinson. Dacă s-ar fi oprit mai devreme, astăzi, probabil, ar fi sănătos. Acum, există simultan patru campioni mondiali în boxul profesionist, cu titluri date de 4 instanţe (versiuni) paralele, care nu se înghit între ele. Dar el a rămas unic. Nu e sănătos, dar e tot mare.