January 2007 ↓

Onoare prin dezvoltare prin Sandu

Prin Platini, Blatter a pus mîna pe UEFA. Prin Naşu, Platini şi-a adjudecat Estul. Platini în fruntea UEFA înseamnă pur şi simplu apariţia lui Blatter, regizorul lui Michel cel ascultător, deasupra conglomeratului european. Blatter, un elveţian cu mari investiţii în setea de parvenire a federaţiilor mici şi exotice, adună voturi şi ani de domnie prin stratagema “democratizării”. Căci Vanuatu plus Guyana fac două voturi. Şi cu Gibraltar (în curînd), trei. Costurile sînt mici, cîştigurile fabuloase. Programul GOAL, un fel de mini-micro-PHARE, înseamnă cîteva sute de mii de dolari aducători de voturi inestimabile. Aşa a căzut FIFA în mîna lui Blatter.

Faza a doua, atacul asupra centrului european, a folosit aceleaşi tehnici. Obiectivul: federaţiile deprimate ale Estului, aflate la ora performanţei minime în Cupa Mondială, şi minifederaţiile britanice. Pentru primele: promisiunea accesului în Liga Campionilor prin micşorarea culoarului occidental. Pentru ceilalţi - galezi, scoţieni, nord-irlandezi - un Euro turneu final cu 24 de echipe şi locuri pentru comici. Ambele noutăţi au intrat în platforma electorală a lui Platini. Problema Estului l-a făcut mare şi util pe Mircea Sandu. El a livrat votul răsăritean şi a fost instalat în executivul UEFA. Rezultatul e un Mircea Sandu distins şi doct, recomandînd bună purtare infractorilor nespălaţi din îndepărtata Românie. Ne-am făcut domni!

În 17 ani, Sandu a urcat de la subsol la cer. Ştim deci cum arată viitorul, căci am încheiat o epocă şi am intrat în preambulul vremurilor noi. Ocnele fotbalului românesc trec în lojă. Se onorabilizează. Doctrina Blatter s-a dovedit utilă. Ar fi uşor de spus că hoţ la hoţ trage, dar nu e tocmai indicat în aceste timpuri de mare deschidere. Cine ştie ce proces ne paşte. Aşa că mai bine să încheiem spunînd că fotbalul românesc se afirmă, că vom avea probabil un stadion nou la Bucureşti, că pe el se va juca o finală de Cupa UEFA, recompensă pentru eforturile fostului Naş, actualul funcţionar internaţional. Ne dezvoltăm.

Glorie cu porţia

Maratonul e un sport, dar şi o penitenţă. Cu orice ochi ai privi-o, cursa de maraton e un chin. Cît despre antrenamente, să nu mai vorbim. Dacă mă încumet să observ că maratoniştii sînt nişte oameni care par să plătească, prin osînda fiecărei întreceri toate păcatele sportului, dacă nu cumva şi ale întregii omeniri, e întrucît cei mai mulţi aleargă în neştire, convinşi că nu vor fi niciodată învingători. Iar ce-i şi mai dramatic e că, pentru învingători, chiar şi pentru cîştigătorii titlurilor olimpice, porţia de glorie e scurtă, mult mai scurtă decît în alte discipline.

Marea noastră campioană, fragila Lidia Şimon, a terminat recentul Maraton de la Osaka pe locul 6. Pentru o atletă, care revine în sportul de mare performanţă după un timp bun dedicat în întregime familiei, locul 6 e un fel de locul unu cu coroniţă. În maraton, revenirile sunt o chestiune de mare dotare sufletească.  Pentru această performanţă, Lidia Şimon a binemeritat o ştire de cîteva rînduri în paginile dedicate altor sporturi în presa de specialitate şi nici o ştire în restul mass-media. Pentru mult mai puţin, pentru un gol marcat într-un amical cu o echipă de ultimul loc din Elveţia, adică pentru aproape nimic, Victoraş Iacob s-a bucurat de atenţia exaltată a întregii noastre prese. Dacă am scris cu literă mare numele tradiţionalei curse din Japonia - cîştigată de Lidia Şimon trei ani la rînd, în 1998, 1999 şi 2000 - e pentru că, în maraton, există un calendar internaţional care îndulceşte cumva, la nivelul marilor premii, golul competiţional dintre Olimpiade.

E un mod de a perpetua în atenţia marelui public o probă atletică plină de înţeles cultural şi istoric, pusă ca atîte alte sporturi în umbră de patima mondială pentru fotbal. În ce mă priveşte, cred că nu e nimic de făcut. Tot ce se naşte trebuie să şi moară. Unele sporturi s-au născut ca să dispară foarte repede, altele au putut fi resuscitate după milenii de comă. Maratoniştii sînt ultimii mohicani ai unei discipline atletice cu un ales substrat spiritual. Nu e atletism pur şi simplu, ca suta de metri. De aceea şi aminteam de funcţia cvasireligioasă a maratonului.

Dacă maratoniştii sunt prea marcaţi de efortul fizic, ca să mai aibă puteri pentru a se gîndi şi la altceva decît la adversari, în schimb spectatorii îşi pun întrebări, la care altfel n-ar fi ajuns niciodată. Mai mult, simt un gen de solidaritate, necunoscut în raport cu alte probe atletice, cu toţi alergătorii. E o reacţie a colectivităţii la logica aparte a micii colectivităţi răspîndite pe cei 42 de kilometri ai calvarului. Publicul nu simte nimic pentru ultimul clasat la aruncarea greutăţii, dar pentru maratonistul care termină ultimul cursa, dar o termină, simt respect, îl împing din spate să nu cedeze, se simt răzbunaţI de acesta pentru atîtea şi atîtea momente din vieţile lor, cînd n-au fost în stare să ducă o treabă pînă la capăt.
   
De aceea, în numele tuturor celor care urmăresc la televizor cele cîteva curse interolimpice de maraton sau au norocul să fie pe traseu la Osaka, la New York sau la Paris, atunci cînd aleargă româncele Lidia Şimon, Nuţa Olaru şi Alina Staicu, le mulţumesc pentru că au devenit maratoniste, indiferent pe ce loc se clasează. Într-un fel, aleargă şi în locul nostru, al milioanelor de spectatori, mulţi dar nici pe departe atît de puternici ca ele.

Băieţii răi se întorc

Ajax, fostul nume al viitorului în fotbal, se întoarce spre trecut. E firesc? A venit Stam, se pregăteşte Davids. Primul a încheiat amiabil raporturile cu Milan, al doilea vede că Martin Jol nu-l înghite la Tottenham. S-a vorbit la un moment dat şi de Kanu, atras la rîndul lui de întoarcerea în Olanda. Locul de întîlnire: Ajax Amsterdam, echipa despre care s-a spus cîndva că produce fotbalişti mult mai repede decît pot cumpăra alţii. Nu contează că Stam n-a jucat înainte pe Amsterdam Arena, nici că pe bagajele lui Davids stau lipite cîteva etichete urîte: bătăuş, dopat, ferment al zaveriei în vestiar. Proiectul Ajax e o amintire. Dusă e zburda aparent dezordonată (şi atît de productivă) de pe vremea lui Michels, departe e trupa de şarmanţi imberbi a anilor 1990. Pînă şi monitorii de lux din categoria Litmanen sau Laudrup au dispărut din peisaj. Evident, n-ai cum să spui după un transfer concretizat şi altul în curs că Ajax se transformă din grădiniţă în sanatoriu. Ar fi drastic şi nedrept. Cu toate acestea, întrebarea rămîne: de ce Stam şi Davids?

Mirarea e cu atît mai mare cu cît pînă şi Realul împins de Florentino Perez sub cupola circului se destramă. Figo, Zidane, Beckham şi Ronaldo lasă loc mînjilor Iguain şi Gago, culeşi cu lasoul contractelor bănoase de pe cîmpiile Aperturei. Dacă Real se reformează, ce motiv are Ajax să se deformeze? Nu e simplu de răspuns. Despre sentimentalismul batav nu pot scrie mai mult de trei rînduri, şi acelea trase de păr. Ajax a fost fertilă, energică şi strînsă în jurul unor idei ce au rodit fabulos. Acum ea trimite convocări pe adresa unor rezervişti cu oasele betege şi reflexele în curs de blegire. Ceva nu se potriveşte. Stam cel de alaltăieri, din meciul de la Groningen, a amintit de fundaşul de fier al lui Manchester doar prin figura de torţionar. În rest, ce-a făcut el pe teren a fost sub nivelul lui Escude sau Pasanen, ca să luăm doi apărători de rang secund care au trecut pe la Ajax. Şi-atunci? Prin ce se legitimează bătrînul Jaap în faţa tinerilor Babbel, Maduro, Huntelaar sau Sneijder? Prin palmares? Prin ardoare? Prin trecutul de globe-trotter călit pe Old Trafford, Olimpico sau San Siro?

Multe întrebări şi nici un răspuns. Ar fi doar o bănuială, chit că nu poţi analiza proiectul unei echipe pornind de la o premisă volatilă şi subiectivă. Ajax pare la ora asta o echipă fără antrenor. Un pluton silit să se autoguverneze, fiindcă dinspre bancă nu adie prspeţimea ideii. Henk ten Cate e un test fonetic redutabil, dar nu dă semne c-ar fi tehnicianul capabil să conducă o echipă de calibru. Nici predecesorii lui n-au strălucit, indiferent dacă s-au numit Blind sau Ronald Koeman. Ajax a mai cîştigat campionatul, însă n-a spus nimic în Europa. Lipseşte figura tutelară, element obligatoriu al Ajaxului din deceniile trecute, iar asta se simte în joc şi se vede în lipsa de anvergură a aspiraţiilor. Umbra lui Cruyff coboară tot mai rar peste Amsterdam Arena. Stam s-a întors (nu chiar) acasă, iar Davids probabil că-şi goleşte dulăpiorul pe White Hart Lane şi se pregăteşte de zbor. Tare mă tem că împreună vor fi parte a problemei, nicidecum a soluţiei.

Marfa de Internet

Aleargă africanii ăştia de rup pămîntul, numai că-i stinghereşte mingea. Despre jucătorii culeşi şi aduşi în probe de pe Internet se vorbeşte cu un soi de discreţie vinovată, ca despre o soluţie de avarie, nu tocmai meseriaşă, dar în uz. Unii par să ştie atît de multe despre oferta de Internet, încît cei care habar n-au care-i situaţia ar trebui să facă un complex de incompetenţă. E al treilea subiect cu atributele fatalităţii, după relaţia vicioasă cu arbitrii a echipelor cu bani şi înmulţirea “ruperilor” la fotbaliştii care se îndoapă cu “întăritoarele” tolerate încă de UEFA.

Am nimerit într-o după-amiază la o şuetă profesională, unde se comentau riscurile achiziţiilor de pe Internet, cu sentimentul că iar am pierdut un tren. Recunosc că am, pentru acest gen de afaceri încercate pe nevăzutelea, aceeaşi lipsă de consideraţie ca pentru anunţurile matrimoniale din gazete. E de groază ce pot să gîndească despre ei, ca masculi, însinguraţii, impotenţii, îndelung refuzaţii de femei şi inşii cu grave probleme de raportare socială. Din modul în care se descriu, bărbaţii din paginile de talcioc amoros sînt perfecţi. Sînt tandri, spirituali, generoşi, disponibili, culţi, toleranţi şi buni familişti. Dacă n-ai şti că ai în faţă pagina cu elixiruri şi minuni a adevăratelor fiice ale Mamei Omida, poţi să crezi că ai coborît cinci secole, în plină eră renascentistă.

În oferta de pe Internet, e mai important ce nu se spune, decît ce se spune. Mulţi din fotbaliştii ieftini rulaţi de formaţiile noastre cu găuri în lot şi presate de timp au buba la cap. Unii au buba mare, alţii au buba pitită. Unui român, şi-i e greu să se aşeze cu psihicul între nişte străini, darmite unui african nedeprins cu gheata şi cu lumea urbană pînă la douăzeci de ani. Factorul psihologic nu e prins în nici o ofertă şi nu numai fiindcă e greu de pus în ecuaţie. Negustorii de fotbalişti nu-s nici ei nişte mari deştepţi. Vînd, ca orice tarabagiu, picioare şi plămîni, nu conştiinţe. Achizitorii noştri dovedesc acum, cînd e să facă deosebirea dintre un tînăr cu minte şi o gîndire primitivă, ce limitaţi sînt. E adevărat că nu-i musai ca un fotbalist să aibă o conversaţie aleasă, dar e un fapt că un jucător complet în teren n-are cum să rămînă tont. Aleargă africanii ăştia de rup pămîntul, numai că-i stinghereşte mingea.

Defectul, de fapt, nu-i la ofertă, ci la cumpărători. Negustori mari nu sînt cei care vînd bine, ci care cumpără bine. Fotbalul românesc e deficitar la profesiile complementare. Cumpărătorii de la cluburi dau greş. Un fotbalist reparat de mai multe ori la genunchi e ca o maşină care a intrat în cîteva rînduri în copaci. Face impresie, după ce iese din service, cu vopseaua, dar pe dinăuntru e zdruncinată definitiv.

Cultura delincvenţei

Nu avem voie să spunem că succesul atletului negru e o chestiune de dotare fizică. Cu menţiunea că articolul de mai jos n-ar putea apărea în presa americană de azi, îi rog pe cei botezaţi în leşia corectitudinii politice să nu citească mai departe. Nu sînt rasist şi am crescut în admiraţia atletului de culoare - de la Rafer Johnson şi Ralph Boston la Pele şi Tommie Smith, de la Kip Keino la Magic Johnson, Michael Jordan şi Tiger Woods. Nu ştiu dacă atletul negru este mai bine înzestrat de la natură, dar dacă aşa ar fi, cel puţin în unele sporturi sau probe, tot n-am avea voie s-o spunem pentru că asta ar însemna să punem succesul atletului negru pe seama dotării, nu a efortului, a muşchiului, nu a creierului, ca şi cum dezvoltarea unuia ar fi o condiţie a involuţiei celuilalt. E o realitate că un sprinter alb n-a mai avut recordul mondial la 100 de metri de la Armin Hary, în 1960. Tot o realitate e şi că Tiger Woods e cel mai bun jucător al momentului, şi poate dintotdeauna, al unui sport “eminamente alb”. Nu ştiu dacă trebuie neapărat să tragem vreo concluzie.

Tot o realitate este că ligile profesioniste de fotbal american (NFL) şi de baschet (NBA) sînt dominate de sportivi de culoare şi că popularitatea lor a crescut exponenţial în ultimele două decenii. NFL şi NBA sînt nu numai businessuri de multe miliarde de dolari, ci au devenit parte din cultura americană, alăturîndu-se, şi chiar eclipsînd, tradiţionalul baseball. Pentru ca cele două instituţii să prospere este imperativ ca package-ul prezentat publicului şi Americii corporate, cei care umplu vistieriile celor două ligi, să aibă imaginea curată a produsului tipic Walt Disney Co. - family friendly. Aici apare o contradicţie aparent insolvabilă şi generatoare de coşmaruri de PR. Majoritatea atleţilor de culoare din NBA şi NFL vin cu un bagaj pe care scrie sărăcie, hip-hop, rap, droguri, drive-by-shootings. Ei trec prin sistem (liceu, college) ca gîsca prin apă, doar pentru că trebuie să facă vîrsta minimă la care pot intra în ligi. Din săraci lipiţi pămîntului cu propensiune pentru criminalitate ei devin multimilionari peste noapte. Cu propensiuni pentru criminalitate.

Anul trecut NBA a fost nevoită să impună un cod al vestimentaţiei. Vestiarele echipelor din ligă arătau ca o convenţie a dealerilor de droguri, a proxeneţilor sau a evadaţilor de la St. Quentin. Jucătorii au talent uriaş, dar şi anturaje, copii din flori, veleităţi de rapperi şi caziere. In NFL, 35 de jucători au fost arestaţi anul trecut pentru ofense care includ violenţă conjugală, beţie, asalt, port de armă fără permis, doping, jaf, trafic de substanţe controlate. Nu, nu toţi 35 sînt negri, doar 34. Albul, un jucător de la Cincinnati Bengals, a fost arestat deoarece conducea beat o barcă cu motor. Bengals au avut 9 jucători arestaţi, unul din ei, Chris Henry, de cinci ori. San Diego Chargers au avut doar 5 jucători arestaţi, unul din ei, Steve Foley, împuşcat de un poliţist pentru că, beat fiind, sărise la gîtul omului legii. În prima zi a anului Darrent Williams de la Denver Broncos a fost împuşcat mortal în timp ce se întorcea de la o petrecere. Cineva a tras 12 gloanţe în limuzină şi nu se ştie de ce. La înmormîntare toată lumea n-a avut decît cuvinte bune pentru Williams, dar nimeni n-a pomenit că la 24, neînsurat, el avea doi copii, unul de 7 ani.

Există bănuiala că NFL, un adevărat stat în stat, încearcă mai degrabă să muşamalizeze “cazurile” decît să-şi controleze amploaiaţii. Recent, Michael Vick de la Atlanta Falcons a fost deţinut pe aeroportul din Miami pentru că a refuzat să predea o sticlă de apă minerală cu un compartiment secret care conţinea reziduuri “de ceva” şi mirosea a marijuana. Ni s-a spus că analiza va dura cîteva săptămîni, dar cînd Atlanta Journal Constitution a cerut înregistrarea video a episodului o săptămînă mai tîrziu, gazeta a fost informată că banda a fost ştearsă, analiza n-a găsit nimic, Vick e nevinovat. Vick e una din emblemele ligii, se află în al treilea an al unui contract de 137 de milioane de dolari. Şi nimeni n-are nevoie de anchete şi presă proastă înainte de Super Bowl-ul XLI (41) care se joacă duminica viitoare chiar la Miami.

Departamentele de PR ale celor două ligi ne încredinţează că majoritatea salariaţilor sînt cetăţeni respectabili. Poate. Numărul delincvenţilor este însă inadmisibil de mare, iar influenţa lor asupra generaţiei tinere de aceeaşi culoare perpetuează o problemă care nu poate fi rezolvată decît din interior. Faptul că străbunicii au fost sclavi nu dă nimănui un paşaport etern pentru fărădelege.

Fotografie europeană

Drumul de la Chişinău la Paris s-a mai scurtat puţin. Într-un foarte important cotidian parizian, zilele astea, Michel Platini apare fotografiat - unde credeţi? - în faţa unui palat pe care scrie Preşedinţia Republicii Moldova. Defazat şi paseist cum sînt într-ale fotbalului, pentru mine imaginea emblematică a lui Platini era una dintr-o noapte de vară, după semifinala Franţa-RFG a Mundialului din 1982, pe stadionul Sanchez Pizjuan din Sevilla.Un jucător de fotbal poate trăi multe într-o viaţă - dar o noapte ca aceea se poate întîmpla doar o dată la o mie de ani. Poate vorbim altă dată despre ea.

Bun, şi ce căuta Platini la Chişinău? Ce-a căutat în tot periplul european pe care l-a făcut în ultimele luni. Vă aduceţi aminte, mai anul trecut, cînd Gică Popescu a bătut ţara, judeţ cu judeţ, ca să-l contracandideze pe Mircea Sandu la conducerea FRF? Cam asta a făcut, la nivel continental, Platini, reuşind surprinzător - în alegerile de ieri - să preia succesiunea la conducerea UEFA contra veteranului suedez de 78 de ani, Lennart Johansson, preşedinte în funcţie şi candidat el însuşi (şi căruia, ce coincidenţă, mulţi îi spun Naşul, cu trimitetre la filmul cu mafioţi al lui Coppola!).

La ora la care am început să scriu, chiar în ziua votului, nu ştiam rezultatul. Dar nu asta conta. A fost un perfect exerciţiu de democraţie: 52 de federaţii de fotbal ale continentului - din Germania şi pînă în Malta -, prin preşedinţii lor, au trecut prin faţa urnei şi au strecurat bileţelul cu votul. Între ce au avut ele de ales? De o parte, Johansson: sub deviza stabilitate şi continuitate, sigur de sprijinul marilor cluburi şi marilor magnaţi ai fotbalului de pe continent. De cealaltă parte, Platini: promiţînd să întoarcă fotbalul mai aproape de rădăcini, de vremurile în care mingea era la fel de rotundă pentru toţi. La un moment dat s-a vorbit despre o posibilă candidatură a lui Franz Beckenbauer - numai că germanul, se pare, şi-a făcut ceva calcule financiare şi, cum trebuia să renunţe la contracte publicitare şi la colaborări cu televiziunile, a renunţat.

Meciul dintre Johansson sau Platini reprezintă în sine o fotografie clară a stării fotbalului european actual, aflat la răspiîntie de drumuri. Viitorul va fi unul în care cluburile multimilardare vor continua să facă legea pe stadioane şi vor dicta preţurile, dar va redeveni şi unul al surprizelor, în care cluburile mici, dar vioaie vor încinge periodic atmosfera cu revelaţii de moment.

În fine, mai există un detaliu. De fapt, am scris acest text nu pentru a comenta un rezultat pe care-l veţi şti demult. Ci pentru a vă semnala că, pentru prima dată în ultimul deceniu (decenii?), fotografia Palatului Preşedinţiei Republicii Moldova a apărut într-un mare săptămînal parizian. Michel Platini a ştiut pe cine să se bazeze cînd a candidat.

Atenţie cu ironiile, domnule profesor!

Cultura fotbalistică nu e totuşi cultură universală

Stimate prietene,

Marţi, ca de obicei, am citit cronica dumitale din Evenimentul Zilei şi am vibrat voios la entuziasmul cu care ai scris despre semifinala aceea din Cupa Ligii Franţei, dintre Reims ( a opta din divizia B) şi Bordeaux ( a opta în divizia A). Nu era - nici vorba! - prima oară cînd mă găseam alături de dumneata într-un avînt liric inspirat de sport - de sportul care nu se reduce la fotbalul ăsta care ne mănîncă zilele şi acum ne rupe oasele. Dacă mă gîndesc bine, de-a lungul timpului, despre Kasparov şi Lance Armstrong, despre Ronnie O’ Sullivan şi Noua Zeelandă am discutat împreună, cu fervoare puştoiască, mai mult decît despre Hortensia Papadat-Bengescu. Sîntem amîndoi printre cei cîţiva scriitori cărora nu le e jenă, la o vîrstă matură şi vulnerabilă, să deplîngă un ofsaid inexistent sau un penalty inventat din nimic.

Ca atare, îţi scriu azi, pentru a-ţi face o fraternă imputare; ai în cronică o paranteză la care, cum s-ar zice, m-am autosesizat. Ajungînd la evocarea gloriosului Just Fontaine din echipa de aur a Reims-ului de altă dată, te întrerupi pentru a întreba ironic: “Nu ştiţi cine a fost Fontaine? Iertaţi-mă, am uitat ce vîrstă aveţi! Să vă spun… ” şi urmează o rapidă evocare a celui care “era geniul vremii”, chiar dacă Franţa pierdea, în Mondialul din ‘58, semifinala cu Brazilia. Se înţelege lesne cine este ţinta acestei ironii: tinerimea fotbalistică de azi aflată la o vîrstă care nu le permite să ştie cine a fost Fontaine, consacrat pentru veşnicie, golgeterul absolut al Mondialelor, cu 13 goluri într-un turneu final.

O clipă am vrut să-ţi dau deplină dreptate; şi pe mine mă irită generaţia asta care e convinsă că istoria fotbalului începe cu Hagi, la noi, cu Zidane “la ei”, despre Cruyff sau şi mai în adînc despre Facchetti şi Corso, despre Baratki sau Apolzan ştiindu-se tot mai vag ori deloc. Mă irită, dar mă sucesc, după o expresie a zilei. Şi mă uit, în primul rînd la mine: în adolescenţa mea îi aveam ca idoli pe Petchovski şi Bazil Marian… Cînd a venit Puskas la Bucureşti, în 1948, am rămas bujbe, dar tata îmi zicea că nimeni nu se compară cu Dobay. În 1958 am văzut la televizor (în al doilea an de TV la noi… ) finala dintre Brazilia şi Suedia, mi-a fost clar în faţa lui Pele şi Garincha că sînt un incult. Dumneata, în adolescenţă, ştiai deja că Fontaine e geniul vremii? De unde? Din Sportul popular? Din telegramele Agerpress sau TASS? Există desigur cultură fotbalistică, dar orice s-ar spune, ea nu e de tip universitar. Pe unul care nu ştie “importanţa lui Just Fontaine” nu o să-l pici ca pe unul care nu ştie ce e cu natura la Sadoveanu. Acestor tineri microbişti nu le putem cere decît să pună mîna şi ochii pe o casetă cu meciuri de altădată. La care ar putea să rîdă şi ei de noi: “Ce Mondial e ăla în care unul marchează 13 goluri? Lasă-ne, domn’ profesor, în durerea noastră de inculţi!” Sînt foarte ironici, sînt duri, confratele meu….

Cu afecţiune, al dumitale…
Radu Cosaşu

Urziceni United şi condamnaţii

Fotbalul englez a devenit vasalul nebuniei financiare din Premier League. Unirea Urziceni-Leeds United 3-0 nu vine din science-fiction. Urzicenii au bătut o fostă semifinalistă a Ligii Campionilor din motive care ţin sută la sută la sută de realitate. Leeds e un exemplu brutal de declin provocat. Vreme de aproape 40 de ani, de pe la sfîrşitul anilor ‘60, Leeds a fost o forţă nervoasă, o echipă foarte locală care a hărţuit fotbalul englez de vîrf cu o agresivitate greu comparabilă. Leeds a jucat un fotbal exploziv pînă la penal, prelungind felul aspru şi direct al vieţii muncitoreşti din Yorkshire, o regiune vestită pentru vijelia traiului biciuit de halbe în care se amestecă berea şi romul.

Leeds a jucat fotbal, nu glumă. În 2001, a urcat pînă în semifinalele Ligii Campionilor, condusă de temeritatea lui Allan Smith, un talent scăpărător şi un ocnaş cu zîmbet de copil. “N-aş vrea să joc a doua oară împotriva lui!”, a conchis prudent Roberto Carlos. A urmat abrupt căderea. Leeds a transferat metodele agresive de joc în politica de achiziţii şi a ajuns să cheltuie 40% din buget pe salariile jucătorilor. Clubul a dat practic faliment. Părăsit de numele mari, Leeds a alunecat în a doua divizie şi riscă să cadă curînd mai jos.

De ce nu îşi revine acest club legendar? Şi cum a ajuns la fotbalul deplorabil sancţionat de Urziceni United, noul coşmar al suporterilor din Yorkshire? Pentru că între timp fotbalul englez nu mai permite redresările. Fotbalul englez a devenit vasalul nebuniei financiare. Săptămîna trecută, un nou pachet global de televizare a adus în Premier Legue 4 miliarde de dolari. Efectele: viitoarea campioană va primi un bonus de 90 de milioane. Ultima clasată va lua 60 de milioane cu ea în Divizia B. Premiu de merit. Acest aranjament închide uşile în jurul unui corp select de cluburi care vor domina Campionatul sau vor circula constant între primul şi al doilea eşalon. Cine retrogradează însoţit de 60 de milioane îşi va permite transferuri la care veteranele diviziei secunde nu pot visa. Leeds va rămîne, alături de alte cluburi venerabile, prizoniera diviziilor inferioare. Fotbalul englez s-a rupt în două. Cine a fost prins pe partea greşită e aproape sigur condamnat.

Fatalismul lipsei de responsabilitate

Destinul nu e musai implacabil, ci poate fi influenţat. Media vuieşte şi despică firul în patru pe tema tragediei a cărei victimă a fost Maria Cioncan. E firesc. Cînd moare un medaliat olimpic, în floarea vîrstei, nu de bătrîneţe, oriunde în lume, lacrimile curg rîuri. În general, trecerea în nefiinţă a simbolurilor generează o revoltă surdă, scrîşnită. Toată lumea îndeamnă la smerenie, la respect pentru memoria regretatului şi pentru familia îndurerată. Trece înmormîntarea, se deschid şi se închid anchete, se botează-n viteză o sală de sport sau un stadion cu numele campionului, se comemorează vreo doi ani la rînd şi după aia se-aşterne uitarea.

Într-o ţară specializată-n căutarea ţapilor ispăşitori, curios, nimeni nu caută la rădăcina acestor tragedii. Sigur, e cel mai uşor să dai vina pe destin, pe faptul că “n-a mai avut zile, săraca(ul)”. Omeneşte vorbind, nu te poţi lupta cu soarta şi e comod să rosteşti sentenţios maxima cu valoare de adevăr absolut “ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”. Dar destinul nu e musai implacabil, el poate fi şi înfluenţat. Evident că-ţi poate cădea o cărămidă-n cap, dar dacă treci pe cealaltă parte a drumului, nu pe sub şantierul în lucru, ai şanse infinit mai mari să nu mori în mod stupid.

Oficialii Federaţiei Române de Atletism (FRA) plîng cu lacrimi de crocodil şi se bulucesc în jurul sicriului care adăposteşte ce-a mai rămas din trupul atletic al unei campioane. Nici unul dintre ei, însă, nu avea habar unde se afla, în momentul fatidic, unul dintre cei mai proeminenţi componenţi ai lotului naţional. Faptul că Maria Cioncan făcea maratoane automobilistice pe şoselele Europei, cutreierînd bezmetică în căutarea unui loc decent de pregătire, a fost dezvăluit abia cînd corpul ei neînsufleţit se răcea în morga de la Plevna. Sînt convins că Ilie Floroiu, preşedintele FRA, şi toată liota de atîrnători din jurul său vor da vina (cu excepţia sorţii) pe criza financiară a forului de specialitate. Se va invoca fatalist - facem pariu? - insuficienţa fondurilor alocate de la buget. Dacă preşedintele ANS, Octavian Belu (unicul care a făcut o observaţie  de bun-simţ, că nu-i normal ca performerii să facă pe şoferii), nu va insista pentru derularea unei anchete neiertătoare, nu de complezenţă, atunci aceasta va fi explicaţia.

Domnule Floroiu, aţi fost un performer demn de tot respectul, dar preşedinte de federaţie te faci dacă vrei şi dacă poţi. Nu v-a obligat nimeni să alegeţi administraţia împotriva voinţei. Aţi vrut, aţi putut, aţi ajuns preşedinte. Printre obligaţiile pe care ar trebui să le conţină fişa postului dumneavoastră, normal ar fi să se regăsească, în afara reprezentării, atragerea de fonduri şi asigurarea condiţiilor necesare pregătirii marilor performeri; nu de unul singur, ci împreună cu funcţionarii din subordine. Dacă nu sunteţi în stare, plecaţi acasă! Ar fi o tardivă, dar necesară dovadă de respect pentru memoria celei care a fost Maria Cioncan.

Două atitudini

Ce e mai de înţeles, retragerea lui Clijsters sau rămînerea lui Ronaldo? Veştile vin din toate direcţiile. Unele deschid breşe în platoşa norilor, altele se înfăşoară în cortine de lacrimi. Rîs şi plîns, bucurie şi deznădejde, avînt şi renunţare, totul într-un carusel în care n-ai de unde să ştii cît o să rezişti nesmintit. Linia dreaptă a drumului a ajuns să însemne linia frîntă a vieţii. În deşert sau în aer, pe drumuri asfaltate sau printre dune viclene, coasa şuieră pieziş, ne retează nădejdile şi ne sădeşte în minte gîndul apostaziei. Fiindcă judecăm în captivitatea propriului orizont, unde lucrurile sînt doar albe sau negre, drepte sau nedrepte, benefice sau scandaloase. Nu avem acces la mai mult şi de aceea facem singurele lucruri la care ne dă dreptul condiţia noastră de efemeridă: ne revoltăm cu pumnii încleştaţi, ne strigăm răzvrătirea spre cer şi avem grijă să-i acoperim cu linţoliile metaforei pe cei în care am pompat tone de indiferenţă pe vremea cînd îi ştiam vii, disponibili şi discreţi.

O ştim deja, calendarul le-a rezervat aceeaşi dată şi acelaşi fel de-a muri Mariei Cioncan şi lui Toni Alexe. Există aici o stilistică a hazardului, o geometrie în care doar nesăbuiţii pot crede că descifrează Marele Desen. Dar iată că geometria se întoarce în viaţă şi fixează două atitudini care merită discutate la pachet. Kim Clijsters (foto) şi Ronaldo deapănă o poveste cu final necunoscut. La 23 de ani, Clijsters aşteaptă meciul cu Hingis pentru a-şi anunţa retragerea din tenis. La 30 de ani, Ronaldo s-a retras deja din fotbal, dar n-are chef să oficializeze isprava. Motivaţiile celor doi sînt la rîndu-le în oglindă. Belgianca spune că a atins plafonul maxim al performanţei şi vrea să devină familistă. Brazilianul e sătul de cîte familii a fondat, dar mimează foamea de minge şi setea de performanţă. Clijsters nu face tamtam şi vede retragerea ca pe o mutare firească. Ronaldo e dispus să se cumpere singur ca să scape de la Madrid şi să ajungă la Milan. Procedeul nu e nou pentru sud-american, care a mai vrut să recurgă la el cu nişte ani în urmă, ca să plece de la Inter la Real.

Ce facem? O aplaudăm pe Clijsters şi rîdem de Ronaldo? Ar fi simplu, dar nu ne-ar ajuta să vedem din ce se hrănesc detaşarea ei şi încăpăţînarea lui. Să fie vorba doar de bani şi de publicitate? Din ce cauză Clijsters pleacă nesilită de nimeni, pe cînd Ronaldo rămîne, deşi atîta lume îi cere plecarea? O explicaţie există. Clijsters a trăit experienţa picajului şi a revirimentului. La începutul lui 2005 ea a ajuns pe locul 134, pentru ca un an după aceea să redevină prima jucătoare a lumii (mai fusese în 2003). După o asemenea piruetă a destinului, sportul nu te mai provoacă. Ronaldo, în schimb, n-a trăit aşa ceva, chit că a pierdut ani întregi prin spitale. El a fost “Il Fenomeno” (uzurpîndu-l pe Savicevici) chiar şi cînd a jucat prost. Ronaldo n-a ajuns niciodată la poalele versantului, cu genunchii juliţi şi visele ţăndări. Poate că din cauza asta el vede în fiecare kilogram în plus o garanţie că va zbura mai uşor.