December 2006 ↓

Federer, anul III

Elveţianul a avut un an fenomenal, devenind Tiger Woods-ul tenisului. În tradiţionala anchetă de sfîrşit de an chestionată chiar de învingător, Associated Press l-a ales pe Tiger Woods Sportivul Anului înaintea unui jucător de fotbal american (LaDainian Tomlinson) care a bătut nu ştiu ce record şi a tenismanului elveţian Roger Federer. Sînt unul dintre admiratorii pe viaţă şi pînă în pînzele albe ai lui Tiger, indiscutabil prima celebritate a sportului mondial, campion cum n-a mai fost, personalitate mesianică, ce transcende golful şi sportul, dar alegerea lui AP e o greşeală care în ultimă instanţă înseamnă falsificarea istoriei. Un Rolls Royce e întotdeauna un Rolls Royce, dar uneori maşina anului e un Ferrari.

Tiger a avut un an foarte bun, cîştigînd 8 dintre cele 15 turnee în care a jucat, inclusiv 2 majore. Să cîştigi mai mult de jumătate din turneele în care joci e aproape de neimaginat în golf, iar dacă alt jucător ar fi avut un sezon similar am fi căzut pe spate. E adevărat, legenda lui Tiger a crescut în 2006, iar victoriile au avut încărcătura emoţională aparte, pentru că în mai el şi-a pierdut tatăl, care i-a fost mentor, inspiraţie, cel mai bun prieten şi barometru. Da, dincolo de ireparabila pierdere, 2006 a fost un an bun pentru Tiger, a cărui carieră are un singur ţel: depăşirea celor 18 victorii în turnee majore ale lui Jack Nicklaus.

Federer a avut însă un an fenomenal. În impact global, în 2006 el a consolidat ce construise în 2004 şi 2005, devenind Tiger Woods-ul tenisului, iar dacă va produce la fel în următorii 3-4 ani comparaţia ar putea fi făcută invers. Deşi are numai 25 de ani, lumea a început să murmure: “cel mai bun dintotdeauna”, şi deşi lumea e gata mereu să exagereze, în cazul lui Federer cifrele sperie mai mult decît hiperbola. Palmaresul lui în 2006: a cîştigat 92 din cele 97 de meciuri jucate, pierzînd doar la doi jucători. A ajuns în finală în 16 dintre cele 17 turnee jucate, cîştigînd 12, inclusiv trei majore (Wimbledonul pentru a patra oară la rînd, U.S. Open al treilea an consecutiv), pierzînd în finală la Roland Garros, la Rafael Nadal.

ÎIn 2004, cînd Federer a avut un an similar, AP l-a preferat pe Lance Armstrong, care cîştigase al 6-lea Tur al Franţei. Am înţeles atunci, acum nu e nici o scuză, nici o explicaţie. Ultimii trei ani ai lui Federer sînt fără precedent în tenis: el a cîştigat 9 dintre ultimele 14 turnee de Grand Slam, 247 din 262 meciuri şi 34 din 49 de turnee jucate, şi încheie 2006 primul în rankingul ATP pentru a 153-a săptămînă la rînd. De fapt, el are un avans atît de mare încît la sfîrşitul lui februarie va întrece recordul lui Jimmy Connors de 160 săptămîni consecutive în fruntea ATP.

Incredibilul Ionuţ Popa

Un sentiment neexpirat: confraternitatea. De cînd mă ştiu cronicar sportiv - şi sînt cîteva decenii obsedante - studiez cu creionul în mînă, fără vanitate, cu o confraternitate radioasă, anchetele Gazetei la sfîrşit de an fotbalistic. Sînt pentru mine mai tari decît orice talk-show, mai substanţiale decît orice pamflet, mai pasionante decît un clasament. Aici, toţi sîntem polemici şi taciturni, competenţi şi sobri, decişi şi discutabili; dau icnet de satisfacţie - şi chiar telefoane - cînd mă întîlnesc în opţiuni cu cineva, fie şi un necunoscut care a votat ca mine; nu ţin să intru într-o majoritate zdrobitoare, ci să nu fiu singur ca un popîndău trist şi încrezut. Aici nu încape orgoliu, doar bucuria unei potriviri în gînd şi gust, căci fără gust nici în fotbal nu faci nimic.

Anul acesta am fost nerăbdător să aflu cu cine am mers împreună pe ideea 1 Coman, 2 Marica la jucători, 1 Mircea Rednic, 2 Mircea Lucescu la antrenori, cu naţionala de tineret la decepţii. Că au ieşit primii Dică şi Mutu nu mi-a trezit vreo antipatie şi nici vreun complex de inferioritate. De ce nu i-am pus primii? Nu sînt la ONU ca să fac motivaţia votului. M-am simţit însă vesel - aşa cum ne ura de Sărbători Caragiale: Să fiţi sănătoşi şi veseli! - că, fără să ne fi vorbit, sînt împreună cu Bergodi, cu Radu Paraschivescu şi cu Adrian Florea în votul pentru Coman number one, dar şi cu TRU şi Radu Naum pentru 1 Marica şi 2 Coman. Tot cu TRU - alături de Aurelian Botezatu şi Cătălin Gheorghiu m-am nimerit şi la antrenori, ceea ce mi-a făcut ziua şi mai bună. La decepţii - nici o decepţie: au văzut ca şi mine Sabău, Cîrţu, Paul Cazan, Rednic şi Nicolae Badea, toţi cei de la FC Naţional (mai bine se uitau la ei înşişi!) ca să nu încep cu cei ai Gazetei: Viorel Tudorache, Marius Mărgărit, Ionuţ Petrişor, oameni pe care un 1-5 cu Germania i-a durut mai mult decît eşecul lui Carlos. Dar cel care m-a copleşit a fost Ionuţ Popa, antrenorul Ieşilor: m-am potrivit cu ochiul dînsului la toate cele trei capitole! Incredibil! - am exclamat pentru prima oară în acest an. De mult mi-l fixasem drept cel mai năzdrăvan humorist dintre antrenorii noştri, foarte slabi la capitolul ăsta, hazul, pe care mai toţi îl confundă cu fudulia. Acum - şi nu cred că sînt un sentimental expirat - îl salut ca pe un confrate cu care mă simt bine şi mai competent în lume şi de Revelion.

Oricum, pe intern parcă m-am descurcat mai uşor decît pe extern: nu l-aş fi votat pe Cannavaro nici dacă mă plătea Moggi; cu “Dinţho” al meu mă torturau cîteva scrupule, după Mondialul acela nefericit; cu Zidane mă ţinea un junghi în piept. Şi atunci…? Propun să ne concentrăm asupra acestor delicioase piftii şi salate de boeuf.

Introducere în sportul fără sfîrşit

Sigurul care l-ar fi putut învinge pe elveţian era Năstase. Împreună, ei ar fi dat perfecţiunea. Federer - pentru că, între atîtea ipoteze virulente asupra sportului viitor, e singura realitate totală şi singura formă de echilibru. Federer - pentru că nu e doar numărul 1 mondial în tenis şi în celelalte jocuri de-a gloria, ci şi un atlet inclasificabil. Un urban sută la sută şi un contur tradiţional de statuie clasică. Neverosimil şi totodată accesibil ca o meserie care cheamă la ucenicie şi promite desăvîrşirea. Cu Federer, sportul modern depăşeşte impasul creat de densitatea nefirească a decorului şi de rarefierea umană a marilor vedete. Federer nu e decît un mare jucător de tenis, dar reuşeşte o lipsă de cusur care aşază lîngă fiecare gest siguranţa unui caracter tăcut, tenace, şi limpede. Nu furia şi instabilitatea de parvenit a fotbaliştilor şi a boxerilor care au pierdut pentru mult timp ştiinţa de a-i continua pe Ferenc Puskas şi Joe Louis.

Federer - pentru că tenisul oniric e o mare noutate, şi anume încercarea de a face din mişcare o artă completă. Punctajele explică lesne de ce Federer e cel mai bun tenismen al anului 2006. Ceva mai greu, dar încă inteligibil urmează: concluzia după care Federer e şi cel mai bun sportiv al anului. Cu totul inexplicabil e ce anume face legătura între liniştea alpină din privirea lui Federer şi spasmul titanic de pe figura lui Emil Zatopek (aur la 5.000, 10.000 şi maraton la Olimpiada de la Helsinki, 1952, dacă asta mai are importanţă). Poate pentru că, despărţite de 50 de ani, aceste străduinţe supreme se întîlnesc undeva deasupra sportului, în desăvîrşirea pe care o caută formele de mişcare a voinţei.

Pentru toate astea, Federer. Şi în contrapunct, Ilie Năstase. Iar Ilie Năstase, excepţia şi unicatul. Singurul punct slab al lui Federer. Omul care l-ar fi învins azi pe Federer prin mijloace supra-nadale, marele şi singurul comedian al tenisului. Geniul contrei şi al ideii întoarse. Împreună ar fi dat perfecţiunea. Indecentă propunere. I-am avut separat, în epoci separate şi e bine că a fost aşa. Avem, adică, istorie. Ceea ce e un pic altceva decît simpla performanţă.

Un alt subiect de Anul Nou: Croitoru

Nu cumva echipele mari caută aur, acolo unde n-a mai rămas decît tinichea? În săptămînile de vid competiţional, vidul trebuie umplut musai cu ceva. Un număr de jucători stimabili, dar care altfel n-ar avea nici un motiv să devină subiect naţional, se trezesc peste noapte juni primi în telenovela transferurilor providenţiale. Marius Croitoru, de exemplu, a avut la dispoziţie un tur întreg, ca să se remarce în joc, măcar cît Ionel Ganea. Dar dacă, în ce-l priveşte pe Ganea, e clar care-i interesul Rapidului şi care-i oferta reală a jucătorului - talentul de golgheter - Marius Croitoru e doar o zvîcnire, care ar putea să devină cîndva un nume.

Nu-mi amintesc de nici un meci în care Marius Croitoru să fi fost autorul unor isprăvi de prima pagină. Cît s-a remarcat, a făcut-o cu o echipă care a tras să se salveze de la retrogradare. Şi apoi, cu amintirea chinului din campionatul trecut, s-a pomenit  la mijlocul clasamentului. E însă o mare diferenţă între psihologia spaimei de ultimul loc şi psihologia locului întîi. Fugăritul poate să alerge, la un moment dat, mai repede decît atletul sigur de victorie, dar asta nu înseamnă  că-i şi mai bun ca seniorul de drept al podiumurilor. Antrenorii, e drept,  au motivele lor  să vadă altfel lucrurile, decît restul lumii. Antrenorii lucrează cu flerul, acolo unde publicul şI jurnaliştii măsoară cu golul. Problema e că marile transferuri-bombă ale ultimilor ani, numite Sînmărtean, Cursaru, Andrei Cristea şi Pleşan s-au dovedit a fi nişte cacealmale şi că memoria acestor transferuri şi vînzări, plină de mistere financiare şi de tam-tam publicitar ne face din ce în ce mai prudenţI cu flerul antrenorilor şi al managerilor.

În cazul Marius Croitoru, cunoaştem clauzele strict comerciale, dar pe acelea strict fotbalistice trebuie să le ghicim. Între altele şi datorită faptului că o formaţie care n-a jucat niciodată strălucit, care a fost foarte multă vreme un etalon al neputinţei, livrează acum miraculos, unul după altul, numai jucători de UEFA.

E adevărat că, uneori, e mai uşor să ajungi vedetă în Europa, decît fruntaş în judeţul tău. În judeţ, orgoliile şi legăturile de familie şi de clan bat talentul, la fel cum în armată funcţia bate gradul. Totuşi, oricît de aproximativi am fi în opinii, noi, cei care comentăm fenomenul şi marele public al fotbalului, avem tot dreptul să ne minunăm: Măi, chiar atît de orbi să fim cu toţii? Nu cumva tot tămbălăul pleacă de la faptul că echipele mari caută aur acolo unde n-a mai rămas decît tinichea? Nu cumva se întîmplă ce s-a întîmplat şi la alegerile prezidenţiale din 2000, că am fost nevoiţI să alegem din ce nu era nimic de ales?

Să dea Dumnezeu ca Marius Croitoru să fie un al doilea Valentin Badea. Deşi, dacă judecăm fără tradiţionalele pahare de An Nou în mînă, nici Valentin Badea nu prea e ceea ce părea într-un timp să fie din belşug. Să-i urăm lui Marius Croitoru noroc în cariera de subiect stelist. Dar să-i urăm totodată să arunce din cînd în cînd privirea în jur, spre semi-anonimatul în care Sînmărtean, Cursaru, Andrei Cristea sau Pleşan îşi duc povara unor transferuri pline de metafore, deliruri şi legende fără bază.

BLOG

Cu multi ani in urma “Sportul Popular” dialoga cu cititorii intr-o rubrica saptaminala intitulata “Din Joi in Joi.” Intr-o sedinta de redactie un corespondent a sugerat, foarte serios, ca Din Joi in Joi” trebuie sa apara mai des. Greu de crezut, dar s-a putut. Cu ajutorul lui Al Gore, pentru care a fost mai usor sa inventeze internetul decit sa ajunga presedintele Americii, Gazeta Sporturilor dialogeaza instantaneu, permanent, si uneori civilizat cu cititorii ei. Blogul, adevarata minune a comunicarii moderne, e presa facuta din partea cealalta, unde totul e obiectiv, dezinteresat si la obiect. (Hai Dinamo!)

Desi Gazeta are multe condeie de talent si nume grele catarate in virful profesiei, marturisesc ca uneori blogul e mai interesant chiar decit ziarul insusi, unele contributii dovedind nu doar dragoste nemarginita pentru echipa favorita ci si sensibilitate, profunzime si eruditie. (Forza Steaua!).

Opiniile exprimate sint contradictorii doar in aparenta. In esenta ele exprima adevarul gol-golut, ca si articolele care le provoaca. Citez la intimplare:

“Domnule Ovidiu, va multumim pentru calitatea ziarului pe care il conduceti. Jos palaria in fata unui adevarat monument al gazetariei sportive romanesti.” (Hai Craiova!)
“Bai nea Ovidele, lasa-ne tataie, fa loc pentru altii mai tineri. Nu mai vezi nimic prin sifoanele alea si scri de 15 ani acelasi articol, mereu contra lui Dinamo.” (Steaua rules!)

 


 
“Tolo, esti singurul ziarist cinstit din Romania. Keep writing.” (Rapid forever)
“Bai Tolontane, esti o lichea vinduta, sa-ti fie rusine. Lasa-te de scris.” (Forza Viola!)
 

 
“Bravo Maria, acum inteleg de ce dl. Ovidiu iti spune Geniala. Esti cel mai bun condei al Gazetei. (Peluza Sud)
“Mai fatuco, de cite ori sa-ti spun ca locul tau e la cratita? Nu inteleg nimic din ce scri, deci nu ai pic de talent.” (Peluza Nord)
 

 
“Excelent articol, fundamentat, corect, argumentele de bun-simt. TRU, esti cel mai tare ziarist roman.”
“Ungureanu, ramai tata la Londra si lasa-ne.”
 

 
“D.le Naum, se vede ca ai mostenit talentul de la un gazetar de prima mina.”
“Nu-mi place ba Radule, zau daca-mi place. Cu microfonul te descurci, e ok dar cu pixul….”
 

 
“Bravo, d.le Paraschivescu, Cel mai fain articol de pe gsp.”
“O fantoma bantuie prin presa romaneasca. Este fantoma lui Radu Paraschivescu. Gongoric, marginit si suficient siesi, Paraschivescu nu are dubii, numai convingeri. Nu are pareri, are verdicte. Nu are cuvinte, are sageti otravite.”
 

 
“Felicitari” Sper sa mai scrieti articole care sa sparga un pic tiparul.”
“Domnule Moraru, sunteti senil si oligofren. Plus imoral si josnic. Afara!”
“Domnule Vladimir Moraru, sper ca nu ati citit tot ce s-a scris pana acum in comentarii. Daca totusi ati facut-o atunci primiti scuzele unuia care abia asteapta articolele dumneavoastra, pentru ca nu consider normale comentariile de genul celor de mai sus.”  

 

 

Exemplele pot continua, concluzia e una singura: romanul e impartial, doar perspectiva se schimba in functie de echipa favorita. E OK sa ne trageti de urechi daca simtiti ca uneori o luam razna, nimeni nu e perfect, dar scrieti, pentru ca va citim asa cum ne cititi, si orice opinie conteaza. Daca e exprimata in cuvinte pe care le puteti rosti in fata mamei, sau in biserica. (Forza Gazeta!)

Oameni de fotbal şi Oameni

Rapidistul Costin Lazăr, care n-are creanţele patronilor de cluburi, a ajutat pentru însănătoşirea unui copil. Acum trei săptămîni, Jurnalul Naţional declanşa o campanie umanitară  cu o încărcătură sufletească uriaşă. Proaspăt născutul copil al colegei noastre Roxana Morcovescu avea nevoie de o operaţie urgentă pe cord, la o clinică din Israel. Toţi banii din lume n-ar fi putut alina suferinţa tinerilor părinţi, dar 40.000 de euro, costul intervenţiei, ar fi redat  speranţa unei familii disperate. Pe lîngă solidaritatea remarcabilă a colegilor care m-au făcut să fiu mai mîndru de ei ca niciodată, am mizat, din punct de vedere mediatic, pe sprijinul www.hotnews.ro şi al www.gsp.ro, cărora ţin să le mulţumesc pentru promptitudinea şi deschiderea de care au dat dovadă.

Vă veţi întreba, probabil, ce caută un astfel de text în Gazeta Sporturilor. Remarc franc că, pe lîngă forţa de penetrare a ziarului, două motive de esenţă negustorească (dacă vreţi, pragmatism) m-au făcut să-i cer sprijinul lui Cătălin Tolontan. Primul dintre ele: mormanele de bani care se învîrt în fotbalul românesc şi dorinţa maladivă a milionarilor de mucava din interiorul fenomenului de a poza în media ca binefăcători. Al doilea: încercatul tată al copilului este ziarist de sport, fapt care, speram în naivitatea mea, ar fi putut deschide baierele pungii vreunui îmbogăţit căruia i-a făcut vreodată un bine.

De-atunci, ecranele televizoarelor ne-au relevat, într-o ordine aleatoare, petreceri fotbalistice la care sutele de euro se lipeau zgomotos de frunţile maneliştilor, ceva shopping la Londra, dispariţia unei cărămizi de bani din maşina unui investitor, negocieri pentru fotbalişti mediocri purtate cu sutele de mii de euro pe masă sau deşănţate laude cu actele de caritate de milioane de euro ale donatorului de bani la teanc ajuns, prin voia media şi simpatia populaţiei, într-un altădată neverosimil Top 3 al clasei politice.
Cu o singură şi impresionantă excepţie, rapidistul Costin Lazăr, care a oferit tricoul său pentru a fi licitat, nici unul dintre cei ce populează cotloanele fenomenului fotbal n-a avut impulsul de a fi solidar efortului nostru. Să fie limpede, fiecare e liber să facă fix ce-i poftesc sufletul şi creierul cu banii de care dispune. Însă, e bine de ştiut asta, în timp ce cluburi de renume din lumea mare a fotbalului organizează acţiuni periodice de caritate, opţiunea epigonilor mioritici a fost să întoarcă spatele unei oportunităţi care le-ar fi adus, pe lîngă o brumă de respect, care nu se cumpără uşor, mediatizarea dorită.

Între timp, copilul Roxanei şi al lui Mihai a ajuns la clinica din Israel, printr-un efort conjugat, în care meritul cel mai mare îi aparţine ministrului Nicolăescu, om care a uitat că e “clientul” Jurnalului Naţional şi a deblocat, într-un guvern unde nu se înţelege om cu persoană, suma necesară intervenţiei chirurgicale. A fost operat, a deschis ochişorii, iar părinţii săi aşteaptă cu speranţă Crăciunul.

“Copiii aceştia…”

Oricîte chefuri punem deja la cale pentru Sfintele Sărbători nu am chef să trec cu vederea ce s-a întîmplat la Londra cu Dinamo, cu “aceşti copii…”, cum îi numea domnul Turcu, un prematur Moş Crăciun. Copii… - toţi aceşti domni campioni ai sezonului de toamnă? Copii… - aceşti cîini imbatabili? Nu ştiu cine e mai copil, domnul Turcu, care îi plăteşte sau…? Şi ce fel de copii? Că şi copiii sînt de multe feluri, unii de neiertat. Mai bine îmi rup vîrful creionului decît să scriu ce adjective îmi trec prin minte. Cică le-ar fi lipsit determinarea… Care determinare, cînd Tottenham juca fotbal şi ei nu ştiau cum îi cheamă şi ce se întîmplă? Nu exista nici o enigmă, era simplu ca la grădiniţă: londonezii alergau prea repede şi erau prea tari în orice duel, în toate compartimentele. Un 6-0 nu ar fi fost exagerat. Cică i-ar fi dezechilibrat meciul cu Pandurii. Cică nu trebuia să se chefuiască după meciul cu Pandurii… Cică trebuie să-i înţelegem, nu mai aveau de ce să se “omoare”, se încheia un sezon indiscutabil glorios. Întrebarea este dacă aceşti copii ştiu ce înseamnă gloria? Dacă ea mai înseamnă ceva pentru conştiinţa lor? Cred ca gloria se reduce la ei la a-i ridiculiza pe cei de la Steaua şi de la Rapid. E o glorie derizorie, penibilă, inutilă în Europa. Nu e inutilă şi severitatea mea, acum la sfîrşit de an, în sfîrîit de telefoane vesele şi obsedate de ultimele pregătiri? Nu e deplasată această obsesie a unui meci pe care copiii aceştia inocenţi au decis să-l uite? Hai să-l dăm uitării… Nu o pot face.

De ani şi ani de zile, mă oftică - da, acesta e cuvîntul - nonşalanţa cu care fotbaliştii noştri pot face praf o performanţă, oricît de mică, dar o performanţă, totuşi. Fleoşcul după cîteva succese, contraperformanţa, cum îi zice savant, e aproape o datină la noi. Numai apropierea Sărbătorilor mă împiedică  să-i spun pe numele adevărat şi să nu înşir exemple zguduitoare. Acreala mea - nici un Crăciun sau Revelion fară o acritură în meniu! - mă trimite la cea mai valabilă idee emisă înainte de meciul de la Londra. Ea aparţine unui specialist pe care de cîteva ori înainte de ‘89 l-am consacrat drept cel mai bun fotbalist român: Cornel Dinu (foto). Oricîte obiecţii am la unele pulsaţii ale sale, îl citesc întotdeauna atent. Înainte de catastrofa de la Londra, dar şi după aceea, a fost ignorată această vorbă a lui care azi îmi sună mai tare decît toţi clopoţeii de pe la uşi, ferestre şi sănii: “Jucătorii trebuie mîngîiaţi doar în somn, fiindcă istoriile se pot schimba peste noapte”… Oho, ori că se pot schimba… Somn usor!

Dinamo europeană şi alte închipuiri

Acum 40 de ani eram slabi, dar ne tratam, acum sîntem tot slabi, dar indolenţi şi ignoranţi.Am văzut Dinamo valsînd neinvitată hora neputinţei pe White Hart Lane şi nu cred că subiectul e depăşit. În fond, cum poate fi o echipă atît de decalată, atît de năucă şi laşă? Nu pot numi altfel ideea care te face să nu vrei nimic, în timp ce eşti întors pe toate feţele şi călcat în picioare de un adversar care n-are decît meritul mediu că îşi vede de treabă. Tottenham a făcut treaba, Dinamo a suportat-o. Pasiv. Cu o mirare neştiutoare. Ce trebuie să facem? Cum se joacă fotbal? Am mai jucat vreodată?

N-ar fi nimic grav dacă această demonstraţie perfectă de incompetenţă şi lipsă de caracter ar fi venit de la o echipă cuminte în modestia ei. Dar Dinamo? Vă mai aduceţi aminte titlurile, declaraţiile şi chiar presupunerea autorului acestor rînduri? Dinamo e europeană (atenţie la analizele care ne-au integrat anticipat în Europa!). Dinamo, primă autoritate în fotbalul românesc, merge să lase cel mult şansa unui egal muncit de Tottenham. Dinamo - declara televizat Rednic - nu se va apăra, căci e o nebunie să te aperi cu Tottenham. Aşa a fost. Dinamo nu s-a apărat. Deloc. Şi n-a atacat. Deloc. Ce a făcut atunci Dinamo? A revenit la starea de traumă pe care echipe de club româneşti o trăiau sub bătălii straşnice pe la mijlocul anilor ‘60. Dar a adăugat patina stupidă a iluziilor lui 2006. Pretenţia goală sprijinită pe declaraţii de presă şi repetată pînă cînd propaganda însăşi începe să creadă în ea. Deosebirea e că în urmă cu 40 de ani eram slabi şi o ştiam, şi încercam să învăţăm, şi am învăţat. Acum sîntem la fel de slabi şi nu vrem să o ştim, şi nu învăţăm, şi vom fi şi mai slabi.

Tottenham-Dinamo, meciul pe care ne grăbim să-l uităm din pricina presupusei lipse de miză, a fost o probă de orientare pînă la primul reper de vigoare. Rezultatul (să lăsăm deoparte un 1-3 care maschează un foarte posibil 0-5): fotbalul pe care îl jucăm n-are de-a face cu nivelul doi al performanţei europene, dar are totul de a face cu nivelul prim de indolenţă, aroganţă şi ignoranţă în care recunoaştem figurile luminoase ale elitei conducătoare de cluburi. Succes în Liga Campionilor!

L-a înjurat Gigi Becali!

Tudor Octavian a primit, în sfîrşit, un certificat de calitate: l-a înjurat Gigi Becali!

Cine n-a fost înjurat şi de Gigi Becali, trebuie să meargă la psihiatru. Un om cu carte, care n-a fost insultat de Vadim, nu e un intelectual veritabil. Dar dacă nu a fost bălăcărit şi de Gigi Becali, e grav. Înseamnă că are o problemă la caracter, că nu e omul întreg, care se credea. Am încercat în mai multe rînduri, e drept, nu foarte hotărît, să fiu luat în seamă de Gigi Becali, să-mi zică şi mie la televizor, la Dan Diaconescu face bani în direct, că-s un nenorocit, o jigodie sau măcar un vieme, să intru şi eu în rîndul elitelor, în partidul celor pe care Gigi Becali îi va rezolva printre primii, cînd va ajunge preşedintele României.

Ca scriitor, care n-are nevoie de pomenile lui Gigi Becali ca să-şi editeze cărţile, ştiam că am dreptul, că merit să fiu înjurat. Cînd n-ai fire de slugă, într-o lume în care o mulţime de oameni cu multă şcoală pupă mîna care-i plăteşte, în loc s-o strîngă, te simţi infirm. E frustrant să trăieşti într-un timp în care Gigi Becali înjură pe toată lumea, iar tu, deşi nu eşti mai prejos ca mulţi din cei pe care i-a făcut albie de porci, rişti să fii simpatizat. Avîndu-l ca invitat – fără să fiu prevenit - într-o emisiune tv, mi-am permis, în pauză, să-l rog cuviincios să nu mai zbiere. S-a petrecut o minune: în partea a doua a emisiunii, Gigi Becali a fost echilibrat, n-a ridicat deloc vocea, nu a ameninţat şi nu a făcut tot timpul caz de relaţia sa privilegiată cu Dumnezeu. Iar rolul acesta, de politiciant controlat şi bine crescut nu-i venea deloc rău. N-a lipsit mult să ne împrietenim.   

Cu amintirea acelui moment, cînd l-am prins că, de fapt nu-i chiar atît de isteric pe cît se arată, că joacă  rolul marelui justiţiar, că-l imită în toate celea pe Napoleonul din PRM, inclusiv în ce priveşte cadourile creştineşti, e foarte probabil că Gigi Becali s-a simţit jignit de un apropo mai abrupt de-al meu. Şi fiindcă Gigi Becali întîi înjură şi apoi se întreabă la ce-i foloseşte, m-a trecut, într-un dialog cu un coleg, pe lista duşmanilor.

Gigi Becali e un om cu o determinare sufletească majoră. Aşa sînt unii, simt mai mult. Numai că, din clipa în care i-a înjurat, toţi înjuraţii săi simt brusc mai mult ca înainte. Gigi Becali a descoperit că poate să cumpere aproape tot ce pofteşte, inclusiv istorici şi filozofi. Ce-i interesant în toată povestea asta e că aproape toţi înjuraţii de seamă ai lui Gigi Becali pun respectul pentru semeni înaintea banilor. Respectul e unul din simţămintele care nu se cumpără, se cîştigă.  N-o să-mi bat niciodată capul cu înjurăturile dumisale, mai ales că, de la o vreme,a învăţat de la parlamentari şi guvernanţi ce-i mai urît, să pupe acolo unde a scuipat. Dar fiindcă m-a înjurat şi m-a ameninţat, astfel încît să-mi ajungă la urechi tot ce a avut de zis, îi sunt recunoscător. Mi-a oferit şi un motiv personal, nu numai unul public, să-l ignor. Dar să-l ignor aşa, ca de la aromân la aromân. Dumneavoastră, dragi cititori, fiindcă sînteţi numai români, nu aveţi cum să ştiţi ce înseamnă asta, dar domnul Gigi Becali ştie. La aromâni, în absenţa respectului, e mai bună moartea.  

Premiantul restanţier

Ce justifică alegerea lui Sorin Corpodean drept cel mai bun arbitru în 2006? Ierarhiile sînt de multe ori o combinaţie între statistică, rumoare, umoare şi umor. Dacă vrei să le citeşti corect, trebuie să ţii cont nu doar de ceea ce fixează, ci şi de ceea ce ascund. Informaţia implicită are frecvent un rol mai mare decît cea pronunţată la vedere. Subînţelesul e un instrument util de interpretare a ierarhiilor - nu doar în fotbalul nostru, ci în toată zarva festivă a sfîrşitului de an. Am văzut deja clasamente şi anchete care ocrotesc sensibilităţi şi împacă diverse capre cu diferite verze. Am văzut podiumuri umplute ecumenic, binevoitor, ca să nu se supere nimeni. Baletul diplomelor a colorat scena sportului nostru, în timp ce declaraţiile au pendulat între sarcasm şi complezenţă, între francheţe şi mirare. Iar galele continuă, fiindcă sîntem ludici prin excelenţă şi mai ales fiindcă am învăţat că jocul nu-i întreg dacă nu conţine o morală, un favor sau o revanşă.

De sîmbătă, în plutonul laureaţilor a mai încăput un om. Sorin Corpodean a fost ales - fără urmă de ironie, din cîte înţeleg - cel mai bun arbitru român în 2006. Unii văd deja în această opţiune triumful şcolii de gîndire care consacră selecţia negativă drept principiu fondator. Alţii zîmbesc cu tîlc, suspectînd cabale sau măcar recompense. În fine, alţii se întreabă: “Şi, mă rog, cine ar fi trebuit ales?” Însă, pînă la urmă, rezultatul ăsta e şi nu altul: în materie de arbitraj, n-am avut nimic mai bun decît Corpodean. Piramida “fluieraşilor” începe de la un om care, din cîte ştiu, a ferfeniţit destule meciuri în ultimul an. Iar asta ne duce la o serie de întrebări: ce a premiat de fapt Comisia Centrală a Arbitrilor? Probitatea sau capacitatea de acomodare? Ştiinţa de a duce jocul la capăt fără evenimente sau arta concesiilor? Plasamentul corect în fază sau partizanatul camuflat sub armura neutralităţii? Nu-mi dau seama la ce s-a gîndit CCA cînd l-a încununat pe Sorin Corpodean. La potenţial sau la randament? La faptul că ardeleanul AR PUTEA FI un arbitru bun sau la rezultatele concrete ale prestaţiei sale?

Nu mă sfiesc să declar că propulsarea lui Corpodean în capul listei de arbitri mi se pare o eroare. Şi că premiantul de sîmbătă are cîteva restanţe nerezolvate. Bănuielile care l-au însoţit la aproape fiecare meci al campionatului n-au apărut din nimic. Dacă şi-ar aloca timp de gîndire, Corpodean însuşi ar recunoaşte, probabil, că are destule să-şi reproşeze. Şi tocmai aici e clenciul. Nu vorbim despre un arbitru funciarmente nepriceput, stîngaci sau prost. Vorbim despre un om care a reprezentat - uneori cu strălucire - curentul arbitrajului cu credinţă. Survolarea olimpiană a unor greşeli petrecute sub ochii lui, interpretarea şmecherească a regulamentului, capacitatea de-a răsuci destinul unui meci din două decizii fac parte dintr-o zestre întreţinută grijuliu. Şi asta doar în România, căci afară personajul nostru a schimbat registrul şi a arătat că ştie să fie imparţial. Cu sau fără zîmbetul înţelegător pe care i l-am văzut de atîtea ori în prim-plan.