November 2006 ↓

Mersi, Dinamo! Totuşi ai grijă de tine!

Nu mă găsesc în al nouălea cer precum Claudiu Niculescu, ci, într-o situaţie ceva mai nostimă: mă simt atras să scriu numai de bine. Nu ştiu dacă acest 2-1 cu un Leverkusen discutabil va face valuri în Europa - cum s-a exprimat avîntat Bodgan Cosmescu - pentru mine problema este să nu mă las luat de val. De un val cald, plăcut - un val de bine, pe bune. Şi de ce nu m-aş lăsa de mi-e dragă ţara mea, cu campionatul ei mediocru, cu necazurile ei rutiere şi rufiere (de la rufe!), cu cîte şi mai cîte nasoale şi foarte nasoale, dar şi cu un Dinamo în cel mai bun meci al său din această toamnă de-o blîndeţe rară, cuceritoare? De ce nu am cunoaşte tandreţea ei şi în fotbal? E cazul.

Dinamo nu numai că s-a calificat în primăvara europeană după 17 ani, dar a realizat şi o partidă memorabilă; nu mai e nevoie să ne chinuim cu ipocriziile deja banale. Jocul - în complicaţiile lui tehnice şi morale - a fost la fel de bun ca rezultatul. Condusă prosteşte cu 1-0 în minutul 20, scoasă din ritmul bun al primului sfert de oră, bălnăganindu-se psihic alt sfert de oră, echipa s-a regăsit pînă la pauză, ca după aceea să atingă strălucirea celui de-al doilea gol, bun de pus în orice antologie mondială a fazelor de maximă inteligenţă: Ganezul a fost entuziasmant în vrăjirea celor trei fundaşi, în altruismul său faţă de un Claudiu desăvîrşit aflat într-o transă demnă de Totti. Claudiu, chiar dacă nu vrea statuie (şi bine face!), sper să accepte o odă: în afara celor două goluri, a mai aruncat două torpile magnifice, aceea din minutul 94, scoasă în corner de Butt, meritînd un alt destin.

Scriu toate acestea conştient că sînt dator cu un autodenunţ: rece faţă de parcursul triumfal din campionat, m-am numărat printre aceia care-o aşteptau pe Dinamo la potecuţă; aveam îndoieli - nu din rautate, ci dintr-o oarecare competenţă - în privinţa traseului ei între Urziceni şi localităţile din infernala grupă europeană. Am primit o replică tare: după cucerirea titlului de campioană a turului, cel mai valabil meci a fost acesta, al calificării fie şi într-o Divizie B, dar a Europei. Mersi, Dinamo, totuşi ai grijă de tine!

Uşor epuizat de atîtea elogii, am totuşi puterea să emit două obiecţii: a se termina, măcar pînă la primăvară, cu obsesia unei finale Dinamo - Steaua în Cupa UEFA! Măcar din superstiţie. A doua: a se înceta polemica stupidă cu nemţii, în problema coeficienţilor europeni. Măcar din decenţa aritmeticii.

Suflăm neghiob în cozonacul Becali

Viclean, bogătaşul a început să pună banul în chestiuni de impact social major. În România de azi, nu eşti suficient de intelectual dacă nu dai în Gigi Becali. În scris ori pe sticla televizorului, nu contează unde, trebuie ca poporul consumator de media să te perceapă ca pe un adversar al grobianismelor acestuia. Omul fin al zilelor noastre trebuie să aibă în CV, între altele, obligatoriul capitol de ieşiri publice anti-Becali. Poate paradoxal, toată această foşgăială mediatică îi este extrem de folositoare detestatului de serviciu. Cu cît e băgat mai tare-n seamă şi mai contestat public, procentele din cota de încredere i se ridică la înălţimi ameţitoare.

Cîtă vreme şi-a construit partidul de autor manifestîndu-se doar în apartamentul OTV, n-a contat în politică decît la nivel de curiozitate excentrică. Era doar unul putred de bogat - care ţinea o echipă de fotbal şi dădea bani pentru biserici, babe şi defavorizaţi ai sorţii - şi suficient de megaloman ca să se viseze şi apostol al dreptăţii sociale. Nici măcar nu era o premieră. Ungaria ne-a oferit, nu demult, exemplul unuia Stadler, mare naţionalist, investitor în sporturile de echipă, croit să se legitimeze politic. Astăzi, omul face puşcărie pentru returnări de TVA în cazul cumpărării picturilor de pe Capela Sixtină.

Complicitatea vinovată a media, care a intuit in Becali oportunitatea lejeră a ratingului/tirajului care vine de la sine sau (după caz) a bătut palma cu el, l-a transformat însă într-o vedetă politică. Suficient de viclean şi sfătuit bine de mercenarii care-i mănîncă din palmă şi-i sug din conturi, a început să pună banul pe masă în chestiuni de impact social major, aducătoare de popularitate (satul ridicat după inundaţii şi calmarea de unul singur  a tulburărilor violente de genul celei din Ferentari sînt doar două dintre multele exemple în care a ieşit calculat şi eficient la rampă). Şi, în paralel, să emită păreri despre orice în spaţiul public. Psihoza generalizată a lui “nici o zi fără Becali” a mers pînă acolo încît problema bordurilor pe care muncitorii acestuia le-au montat fără autorizaţie în faţa palatului său din Bucureşti a fost transformată într-un subiect de interes naţional, transmis în direct de televiziuni şi reflectat ca atare în presa scrisă. Nu-i nici un secret cine va fi cîştigătorul de imagine al acestui nou bîlci: omul (nu-i aşa?) corect, care chiar dă o mînă de ajutor pentru întronarea legalităţii şi apelează la instanţa de judecată ca să-şi rezolve diferendul cu primarul care-l hăituieşte pe motive exclusiv politice.

Continuînd în acest ritm, cu media promovîndu-l excesiv şi jupînul clasei politice încurajîndu-i interesat ascensiunea, riscăm ca viitorul scrutin prezidenţial să semene leit cu finala din 2000, cînd Doina Cornea ne ruga solemn, pe TVR, să-l votăm la grămadă, indiferent de convingeri, pe Iliescu, numai să nu iasă Vadim. Numai că în intervalul 2000-viitoarele alegeri prezidenţiale, numărul disperaţilor gata să crediteze orbeşte un soi de Mesia al săracilor are ritm de creştere exponenţial.

Diferenţa dintre gafă şi tîmpenie

Discutăm despre un gen de iresponsabilitate derivînd dintr-o pregătire psihică precară. Pur şi simplu nu înţeleg de ce clipei de uluială a lui Nicoliţă, de la Madrid, i s-au acordat gratificaţii naţionale, iar tîmpeniei lui Galamaz, de la Bruges, nici măcar o primă de excelenţă. De ce continuăm să privim cu şăgălnicie nişte obiceiuri mîrlăneşti, din patrimoniul fotbalului judeţean de maidan – precum scuipatul, datul la gioale şi trasul de tricou în careu – dar facem caz de arbitrajele internaţionale foarte exacte şi, din acest motiv, pasămite antiromâneşti. Adică de acele arbitraje care sancţionează scurt contribuţiile  balcanice la istoria faulturilor prosteşti şi ne spun că intrarea în UE priveşte şi relele maniere din sport.

Faultul în careu prin care Galamaz i-a stricat rezultatul lui Dinamo în Belgia are tot dreptul să fie socotit o tîmpenie. Nu gafă, nu eroare de apreciere, nu moment de panică şi nici altceva, ci tîmpenie. Genul acela de rezolvare şmecherească de gaşcă, nu de echipă, care, cînd reuşeşte, e aplaudată în vestiar de coechipieri şi criticată ipocrit de patroni. Trage, carevasăzică, Dinamo ca la galere mai bine de două treimi din meci, pogoară în teren destinul bun în vreo două rînduri şi-i scoate mingea din gol lui Gaev – acest Carlos 2 aciuat cu mofturi în Groapă - şi, hodoroc tronc, hop Galamaz cu tîmpenia.

Mircea Rednic, fiindcă-i băiat de, spune că Galamaz trebuie iertat, deoarece a fost mult timp accidentat. Dac-ar fi vorba de un fault de manual, am aprecia delicateţea lui Rednic. Dar modul în care Galamaz şi-a luat belgianul în braţe în careu nu e fault, e o deprindere. O soluţie golănească venind din fotbalul de trei parale al ligilor inferioare. O rezolvare pe care nici un antrenor mare n-ar recomanda-o.

Nu vreau să spun că n-o să vedem niciodată astfel de tîmpenii pe terenurile vestite ale Europei. Ce vreau eu să spun e că nici un jucător cu adevărat responsabil nu şi-ar permite să nenorocească un rezultat cu un astfel de “moment personal”. Dacă Dinamo n-o să se califice din grupe, vina va fi toată a lui Galamaz. Să ne înţelegem: nu discut o neputinţă fizică, un şut aiurea sau un autogol. Discut ceva ce nu trebuia făcut. Un procedeu necavaleresc.  Un tip de intervenţie la care nu-l obliga nici faza, nici rezultatul, nici tactica. Discut un gen de iresponsabilitate derivînd dintr-o pregătire psihică precară.

Poate că sînt eu exagerat, dar cred că între tîmpenia din careu a lui Galamz, lipsa de reacţie a şefilor de la Dinamo – altfel foarte prompţi cu greşelile altora – şi violenţele din avion ale hoardei de suporteri agreaţi de club există o legătură.

Vocea Peluzei

Dacă mai e nevoie de un paradox, iată-l: Dinamo cîştigă meciuri şi pierde suporteri.  Printr-o stranie împerechere a sensurilor, englezescul “to support” înseamnă şi “a susţine”, şi “a suporta”. Pentru o parte din lumea stadioanelor, combinaţia e implauzibilă şi seamănă cu un şpagat ce reclamă abilităţi de cascador. Varianta comodă a condiţiei de suporter prescrie un medicament care începe vindecarea, dar n-o încheie. Asta înseamnă că suporterul îşi îngăduie să procedeze selectiv. Să aibă un vraf de drepturi şi doar cîteva obligaţii. Să vină la meci numai cînd adversarul e un rival semicentenar, dacă reprezintă un nume prestigios sau dacă afară e soare şi frumos. Atunci suporterul comod îşi face datoria: umple tribunele, îşi înroşeşte palmele, scandează, cîntă, huiduie, se vopseşte pe faţă. Altfel spus, interpretează o jumătate de rol şi o ignoră pe cealaltă. Adică susţine fără să suporte.

Capricii, crize de formă, jocuri mediocre, fulgere, vînturi piezişe sau zăpuşeli crîncene. Fotbeletristica mondială a făcut să răsară, cu ani în urmă, un scriitor sedus de fotbal şi o carte despre rosturile decisive ale suporterului. În “Fever Pitch” (”Febra stadioanelor”), Nick Hornby imaginează un personaj căruia fotbalul îi stabileşte ritmurile şi-i dictează priorităţile. Prima dragoste, admiterea, Crăciunul şi decesul unui prieten drag sînt fixate în calendarul intim al protagonistului prin racorduri la gloria şi la decăderea echipei iubite (Arsenal, în cazul de faţă). Totul se justifică şi se explică în funcţie de toanele lui Charlie George, pasele lui Liam Brady sau golurile lui Ian Wright. Sentimentul apartenenţei e consolidat prin deplasări cu grupurile de fani oriunde şi oricînd. Pasiunea nu dă înapoi la cea dintîi ninsoare, elanul nu se dizolvă în cana cu ceai fierbinte din tihna sufrageriei, riscul nu e înlăturat după calcule precaute. Bucuria şi depresia sînt cernute de sita fină a duminicilor petrecute departe de casă, dar aproape de echipă.

Dezamăgirea lui Rednic după meciul de duminică a pornit tocmai din această formă de nepăsare. Şase sau şapte mii de martori oculari ai unui meci în care joacă liderul înseamnă foarte puţin. Sigur, Ceahlăul nu e Steaua sau Manchester, dar motivul tot nu stă în picioare. O echipă care priveşte clasamentul de la unsprezece puncte distanţă de primele urmăritoare se simte, pe bună dreptate, neglijată de susţinători. Tristeţea lui Rednic e firească. “Jucăm bine, conducem, avem prima şansă la titlu şi prin peluze suflă vîntul. Ce mai trebuie să facem ca să reveniţi?” Aşa se desluşeşte, printre rînduri, mesajul lui către suporteri. Absenteismul arată păgubos şi cînd echipa se chinuie pe locuri anonime, şi cînd domină fudul campionatul. Dacă nu mă înşel, Camus a spus cîndva că terenul de fotbal e unul dintre locurile unde poţi avea acces la adevărurile elementare. Doar un mare caraghios crede că o galerie se poate mobiliza prin citate din existenţialişti, veţi spune. Aşa o fi, dar atunci cum rămîne cu foamea nostră de adevăr?

Joia demidulce

Am ajuns rău: nu ne mai putem programa să jucăm prost. Pentru cine nu e român meciurile noastre din Cupa UEFA trebuie că n-au fost deloc plictisitoare. Perfect remarcabil într-un fotbal care şi-a făcut un titlu de glorie din a juca la rezultat. “Aş vrea să jucăm prost, dar să învingem, decît să jucăm bine şi să pierdem” e o frază tare des întîlnită. Varianta “să jucăm bine şi să batem” nu e aproape deloc rostită, probabil din două motive. Ori e subînţeleasă, în sensul în care numai un dobitoc ar putea să refuze aşa o perfecţiune a întîmplătorului. Fie tocmai pentru că pare o varianta aproape imposibilă, adică noi nu sîntem Barcelona sau Chelsea ca să ne permitem un atare lux. Şi totuşi, nici una dintre variantele de mai sus nu s-a verificat joia trecută. Rapid şi Dinamo nici n-au jucat prea bine, nici prea rău, nici n-au pierdut, nici n-au cîştigat. În schimb, am cîştigat noi. Noi, cei pe care cu îndîrjire şi speranţă îi numesc “neutri”, ne-am regalat. S-a jucat ca la zidul morţii. A fost ca în comediile de acţiune, cînd nimeni nu moare, deşi toate personajele trec milimetric pe lîngă moarte. Întrebarea e: aşa s-a vrut? Evident că nu ! Dacă ar fi putut, eroii acelei seri ar fi jucat prost şi… ştiţi continuarea. Dar n-au putut. Şi să vedeţi ce nebunie: tocmai această neputinţă e viitorul lor.

Românii dospesc de ceva vreme în purgatoriul fotbalului, de unde şi o anumită stare de debusolare atît de dramatic exprimată prin autogolul lui Nicoliţă. Echipele noastre nu-şi mai permit nici să se apere strămoşeşte, dar nici n-au încă mijloacele pentru a susţine în siguranţă o ofensivă. Din această stare de bardo (aşa numesc budiştii tibetanii starea spiritului între două încarnări) rezultă meciuri emoţionante. Atacăm mînaţi de nevoia de a nu fi mai prejos decît alţii, de a nu se zice, dacă pierdem, că am făcut-o ruşinos. Sentimentul poate să nu fie conştientizat, dar e al naibii de prezent. De la Mlada la Kiev şi chiar cu Real melodia s-a schimbat. Mergem la luptă, nu la tăiere. Iată principalul cîştig al celor doi ani şi jumătate de colindat Europa. Şi iată marele dezagrement al oamenilor din fotbal: în ciuda declaraţiilor, ei nu mai pot, programatic, să joace prost. Poate că joacă nebuneşte, inadecvat, fără limpezime, dar nu prost ca proiect, sărăcăcios, mărginit defensiv, nespectaculos. Următoarea etapă va fi chiar să-şi scoată din minte că trebuie să aleagă între a juca bine şi a cîştiga, dintr-un motiv foarte simplu: una vine în succesiunea celeilalte.

Kaiserul expirat

Fostul internaţional pare să se simtă foarte bine în preajma oamenilor pe care se lăuda că-i detestă. A erupt la sfîrşitul anilor ‘80, într-o echipă de excepţie. Dacă Revoluţia ar mai fi întîrziat un an-doi, probabil că mecanismul făurit de Mircea Lucescu ar mai fi adus o cupă europeană la Bucureşti. Cu el în echipă, de multe ori chiar căpitan, în ciuda criticilor vehemente ale celor care susţineau că nu dă decît cu latul şi că locul său în acel “Dream Team” era asigurat exclusiv în baza amintirilor de la Guadalajara care-l chinuiau pe mentorul său.

După Mondialul din Italia a plecat de crud în Germania, la Leverkusen, a avut o carieră onestă, un alt Mondial strălucitor, cel din America, şi-a cîştigat locul în ceea ce presa a numit “Generaţia de Aur”, a mai pus un ban de-o parte la Monchengladbach şi Bursa şi s-a întors acasă cu aura Kaiserului decis să mute munţii din loc, să întroneze disciplina şi rigoarea nemţească, atît la clubul care l-a lansat cît şi, ulterior, la nivel de Federaţie.

Ca antrenor, nu doar că n-a rupt gura tîrgului, ba chiar a băltit în mediocritate. Ca sindicalist feroce, numai asocierea cu puşcaşul de baltă care odinioară ţinea un birt frecventat de “oamenii de fotbal” ar fi trebuit să-l ţină ascuns în casă o bună bucată de vreme. Nu s-a suportat departe de luminile rampei şi s-a visat preşedintele FRF, dar studiile incomplete nu i-au permis. Aşa că a ales varianta compromisului; cu Mircea Sandu şi camarila acestuia. A ajuns director general (Doamne, cît îşi doresc românii sinecuri!), şi-a băgat prietenul la Marketing, a jonglat cu drepturile transmisiilor radiofonice înspre postul unde filosofa cînd rămăsese fără angajament şi nici pînă în ziua de azi n-a fost în stare să pună pe hîrtie promisul plan de reformare a fotbalului românesc.

În schimb, pare să se simtă foarte bine în preajma oamenilor pe care se bătea cu pumnii în piept că-i detestă, a celor îmbogăţiţi pe seama performanţelor generaţiei sale. Le-a împrumutat pînă şi apucăturile, face lobby pentru alegerea lui Mircea Sandu în structurile internaţionale, îl tăinuieşte adînc şi profund la Piatra-Neamţ cu primarul-energetician-preşedinte Pinalti. I se pare firesc ca unul dintre puţinele licăre de speranţă ale şchioapei generaţii viitoare, Ştefan Radu, să primească bani de-o merdenea de la Dinamo şi să refuze demn plecarea-n Italia.

Ionuţ Lupescu, domnu’ director general, dacă-mi permiţi, pot să-ţi pun o întrebare ca de la coleg de generaţie la coleg de generaţie? În caz că da, cîţi ani aveai tu cînd ai plecat la Bayer Leverkusen şi ce vechime ţi-au impus nemţii ca să-ţi mărească leafa? În caz că nu, rămîi în lumea ta fericit, cu nea Mitică, Tata Jean, Pinalti şi Chivorchian. Şi într-un caz, şi în celălalt, însă, aş vrea să reţii, în caz că te-ar interesa, că pentru mine personal eşti o uriaşă dezamăgire.

Căluţul fermecat

Dintrun exces de zel explicabil în cazul gazetei tipărite, unde spaţiul costă bani, dar inutil pe internet unde singura limită e bunul simţ, un editor hain a tăiat două rînduri din articolul de săptămîna trecută expediindu-l pe Secretariat, poate cel mai bun cal de curse dintotdeauna, în expresia nefericită, “După ce a cîştigat concursuri şi după ce a stabilit recorduri…” Dacă ar mai fi fost în viaţă căluţul fermecat ar fi nechezat furios. Pele, Wayne Gretzky, sau Hagi n-au cîştigat meciuri şi au marcat goluri. Michael Schumacher nu a cîştigat curse de automobilism şi a stabilit recorduri. Nadia nu a cîştigat concursuri de gimnastică şi a luat note mari. Marii campioni ai sportului sînt unicate care se definesc prin performanţe unice. Secretariat face parte din această rarisimă categorie, chiar dacă a fost singurul care a folosit patru picioare.

Judecaţi: în 1973 Secretariat a cîştigat Triple Crown, cele 3 clasice de galop ale Americii, Kentucky Derby, Preakness şi Belmont Stakes, stabilind, în două din ele, recorduri care stau încă în picioare după 33 de ani. În Kentucky Derby el a fost cronometrat într-un minut, 59 de secunde şi 4 zecimi pe o milă şi un sfert (cam 2 km). În Belmont Stakes, cursa de o milă şi jumătate (2,4 km) pe care a cîştigat-o cu 31 de lungimi (!) cronometrul a arătat 2:24.0. În trei decenii şi mai bine nici un cal nu s-a apropiat la 2 secunde de acest timp. Mai mult, Secretariat a fost cronometrat, în trecere, la o milă şi un sfert în 1:59.0, sub timpul cu care cîştigase Kentucky Derby.  Atleţii şi înotătorii vor înţelege că aşa ceva nu se poate. E ca şi cum Hicham El Guerrouj ar doborî recordul milei bătîndu-l, în trecere, şi pe cel de la 1500 metri. Era, poate, posibil în anii 1920, în sportul modern e de neimaginat.

Nimic nu ilustrează mai sugestiv ideea de Performanţă decît fuleul unui pur-sînge de trei ani într-o cursă de galop. Cursa de graţie de la Belmont Stakes se înscrie în fabulosul sportului alături de alte performanţe irepetabile - 100 de puncte într-un meci din NBA ale lui Wilt Chamberlain, sau primul 10 din istoria gimnasticii olimpice al Nadiei la Montreal. Cariera unui cal de curse durează un an sau doi. Galopul nu era un Wayne Gretzky sau un Michael Schumacher, legende construite din excelenţă mereu repetată, dar a avut, ţn 1973, un fulger de-o vară, iute ca gîndul, un cal fermecat coborît din basme pentru a ne strica cronometrele.

Poate fi un cal o legendă a sportului? Dacă cei care l-au votat între cei mai mari 20 de campioni ai secolului trecut (parcă al 16-lea) au fost nebuni, mă includ cu toată convingerea. Ştiu că nu şi-a făcut sigur injecţie, n-a înjurat, n-a faultat, şi n-a cerut renegocierea contractului. Se spune, însă, că făcea cu ochiul ziariştilor pe care-i agreea.

Orgolii pe “Coasta de Vest”

Cum se amestecă fotbalul şi taximetria la Timişoara şi Arad. Sîmbăta trecută eram la Timişoara şi admiram o frumoasă zi de toamnă - numai că acea sîmbătă nu era una ca oricare alta: ci era chiar cea a marelui meci! În toate discuţiile cu care m-am intersectat - fie că am tras cu urechea, fie că am participat direct -, n-a fost una în care să nu vină vorba şi despre evenimentul săptămînii: “derbyul Banatului”, “derbyul Vestului” între Poli şi UTA Arad.

Am mai scris-o aici: timişorenii investesc afectiv în echipa lor într-o manieră care mi se pare mai apropiată de tipicul suporterilor Craiovei din anii ‘70 decît de cel al fanilor echipelor bucureştene de astăzi. Nu vreau să spun că publicul bănăţean ar fi rămas în urmă - ci că păstrează încă o formă de romantism decadent (în sens bun) care, la noi, e specie în curs de dispariţie. Ce înţeleg prin asta? Că în tribune încă mai vezi taţi cu copii pe genunchi şi, mai ales, vezi multe femei. Ce anume face ca pe “Dan Păltinişanu” să poţi găsi soţ şi soţie purtînd acelaşi fular violet probabil că un sociolog ne-ar putea explica mai bine. Cert este că se întîmplă.

A nu se înţelege că toţi fanii viola sînt nişte mieluşei. De fapt, sîmbăta trecută, atmosfera în oraş era gata coaptă. O confruntare pur locală, dar cu miză majoră. Între Timişoara şi Arad, pe şoseaua nu tocmai strălucită care le leagă, sînt abia vreo 40 de kilometri; dar mai sînt şi rivalităţi vechi, “istorice” (unele politico-administrative, altele sportive), pe care generaţii succesive şi le-au lăsat moştenire. Publicul simte asta şi acţionează în consecinţă. “Cînd joacă Poli cu UTA, noi şi arădenii sîntem precum sîrbii şi albanezii din Kosovo! Astăzio să vină mulţi arădeni la meci, dar mai curînd închiriază taxiuri decît să vină cu maşini cu număr de Arad” - mi-a spus în cursul dimineţii un taximetrist. Şi a adăugat: “Da’ şi reciproca e valabilă. Cînd joacă Poli la Arad, pentru mine e sărbătoare, fac curse toată ziua!”. Al cui e meritul pentru această încurajare a taximetriei în zonă? Al ultraşilor, evident, care după meci mai zgîrie portiere sau mai înţeapă cîte un cauciuc - în funcţie de numărul de înmatriculare al maşinii ce le apare în faţă. Altfel două oraşe paşnice şi puse pe muncă, Timişoara şi Aradul îşi consumă adrenalina în jurul stadioanelor. Pentru ele, marele derby - de orgoliu, de sentiment, de “patriotism local” - nu e cînd le vine în bătătură Steaua sau Dinamo, ci cînd se vizitează între ele.

E cazul să nu ne prostim

Fără să atentez la plăcerea domnului Florin Călinescu de a se socoti singurul român care nu s-a ambalat după meciul de la Kiev, îmi permit să-i pun la dispoziţie colecţia Gazetei noastre, unde va găsi imediat după acel 4-1, un articol care cerea chiar din titlu: “Să nu înnebunim”. O fac nu din vanitate - din ce în ce mai searbadă printre megalomaniile la zi - ci din rigoare în informaţie. Aceeaşi rigoare mă sileşte să titrez azi: Să nu ne prostim! Dacă după ce am văzut la faţă Realul din Madrid şi Realul din Lyon nebunia ne-a mai trecut, azi, cînd Steaua s-a calificat bubuitor în Divizia B europeană, la locul ei firesc, a nu ne prosti e la fel de presant. Pentru cei îngroziţi de acest verb greu acceptabil într-o ţară în care, cum se zice, pot  fi doar mai frumos nu mai deştept decît ceilalţi, sînt gata să reformulez: să nu ne mediocrizăm.

Nimic nu e mai greu de sesizat decît mediocritatea, în general şi cu apăsare particulară în fotbal. Pentru a nu mă pierde în teorii despre bine şi rău (”Aoleu!”, cum s-a exprimat domnul Pleşu cînd domnul Liiceanu i-a propus o asemenea enormă problemă), apelez la cel mai recent exemplu apărut la cîteva minute după acel “magnific, magic, istoric” 1-1 care ne va ţine de cald pînă la primăvară. Preşedintele Ligii, deci nu oricine, domnul Dragomir, ieşind din arenă, a spus-o cu calmul său efervescent: “Meciul nu mi-a plăcut, mi-a plăcut rezultatul, restul nu are importanţă, oricum nimeni nu-şi va aduce aminte decît scorul”. E una din banalităţile de largă popularitate cu care nimerim exact în miezul gîndirii mediocru mulţumite. Fără a fi cîrcotaş, dar nici fan Mironică cel fără frică de exagerări, nu mai sunt dispus s-o înghit, tocmai fiindcă am memorie şi ştiu cîte rele ne-a adus logica asta. Cum să n-aibă importanţă jocul? Cum să nu-ţi pese că meciul nu ţi-a plăcut? Cum să nu conteze decît scorul? Cum să n-aibă importanţă un scor viciat de arbitraj? Adică nu uităm o viaţă întreagă că la Oslo ne-a furat Michel - şi e posibil ca nici nepoţelul domnului Dragomir să n-o uite - şi acum rîdem cu gura plină, indecent satisfăcuţi că cehul a compensat porcăria slovacului… Vorba, şi ea memorabilă, a lui Gigi Becali: “Arbitrii au fost foarte buni şi au cam ţinut puţin cu noi…”.

M-aş bucura dacă intrarea în primăvara paradisiacă ne-ar face să renunţăm la acest patriotism antijoc şi proscor. După cum cam văd nu se poate: “Şi ce vrei, domne? Aşa e în toată lumea!” “Păi, de-asta lumea arată aşa cum arată.” “Aha, eşti pe stînga!” “Nu, dom’le, sînt pentru stîngul lui Dică!”.

Cum o să Stea lucrurile?

Nu-i suficient să ajungi în Europa, trebuie să fii în Europa. Sfîrşitul de an al Stelei seamănă, pas cu pas, cu sfîrşitul de maraton al lui Dorando Pietri. În Londra anului 1908 Jocurile Olimpice erau fragile, la fel şi alergătorul italian intrat primul pe stadion la capătul cursei şi al puterilor, zig-zagînd gata să-şi piardă cunoştinţa. Pelicula arsă de vreme ni-l arăta mic şi mustăcios, împleticindu-se spre finiş cu picioarele luînd-o înaintea trupului într-o postură aproape caraghioasă, de n-ar fi fost dramatică. Destinul era pe muchie de cuţit: omul putea fie să cîştige, fie să moară pe loc, sub privirile înfiorate ale spectatorilor. Oficialii au ezitat puţin, apoi omenescul din ei a învins: s-au repezit şi l-au purtat pe braţe spre sfoara pe care trebuia să o rupă, triumfător (dar de unde triumf?), la sosire. Uralele au izbucnit, era o poveste americană avant la lettre. Iată, azi, echipa care ne-a dus, vorba căpitanului Picard, acolo unde nimeni nu mai fusese înainte (în afară de ea însăşi). Steaua bravă a vrut mai mult decît a putut, şi-a pus crampoanele înaintea plămînilor, dar a avut mai mult noroc decît sărmanul Pietri, crucificat în vîrful Golgotei sale, descalificat. Steaua şi-a cîştigat maratonul şi pentru că, în lumea nouă, o dată liniile de sosire trecute banda nu se mai derulează înapoi. Oficialii au ajutat Steaua. Nu e o dramă, nu e un paradis. Sînt două lucruri însă de ne-uitat, pentru cînd nu va mai fi prin preajmă vreun tuşier care să ne treacă de braţ Styx-ul în sens invers.

Mijloacele la nivelul ambiţiilor, iată o urgenţă. Becali e mult mai avut decît patronii de la Real sau Lyon. Cu toate acestea, echipa lui e dintre cele mai sărace în lumea bogaţilor. În Vest sănătatea comercială aduce bani (relativ) sănătoşi din alte locuri decît buzunarul proprietarului. Atît că Becali a ales să fie unicul ctitor al Stelei. Aşa că el e chemat să-şi mute banii dintr-un buzunar în altul. Cel al Stelei e, deocamdată, nu mai mare de 1 la sută din valoarea întregului costum, or doar cu atît visurile se prăbuşesc scurt. Şi e păcat, Steaua crează o electricitate unică. A doua chestiune : « Nu comentez », au răspuns Cernat şi Demianenko apropo de arbitrajul jenant. « Bine că am cîştigat », « să tot avem asemenea arbitraje », « a fost corect », au zis steliştii. Ne trebuie, deci, cu disperare cei 7 ani de Liga Campionilor. Căci ne-am convins: nu-i suficient să ajungi în Europa. Trebuie să fii chiar Europa.