October 2006 ↓

Românii numărabili

de Patrick Andre de Hillerin

Un bilet de troleu, cît să ajungi de oriunde din Bucureşti la facultatea de filosofie pentru a urmări un curs de-al domnului Liiceanu, costă un leu şi zece bani. Încă un leu şi zece bani ca să te întorci acasă încărcat de profunzimea gîndirii unui om atît de învâţat. Un suc pe drum şi un pateu: trei lei cincizeci. Bucuria de a respira acelaşi aer cu unul dintre cei mai erudiţi români: nepreţuită!

Un bilet pe ruta Bucureşti-Madrid, plus tichet de intrare la meciul Real-Madrid Steaua din aceasta seară valorează 400 de euro la o companie low cost. Bucuria de a-ţi vedea echipa favorită jucînd pe un stadion mai cunoscut decît toată generaţia optzecistă la un loc: de neînţeles pentru minţile luminate ale ţării.

Şi, totuşi, în această seară pe Santiago Bernabeu vor fi cel puţin 3.500 de români numărabili. Alte cîteva mii, vorbitori de spaniolă, se vor strecura pe stadion aproape neobservaţi. Tricourile, fularele sau steagurile îi vor face să iasă în evidenţă. Aşa vom afla dacă, pînă la urmâ, vor fi fost 10.000, 15.000 sau chiar mai mulţi. Şi toţi aceştia vor fi plătit mai mult de 5 lei şi 70 de bani pentru a se simţi bine timp de 90 de minute.

Să ne revoltăm? Sigur că da. Să ne revoltăm gîndindu-ne că nişte băieţi în chiloţi au învăţat mult mai repede ceva ce oameni atît de inteligenţi refuză să asimileze: să se vîndă. Daca vrei să fii oprit pe stradă şi să ţi se ceară autografe, primul pas pe care trebuie să-l faci ar fi să ieşi din casă. Dacă refuzi să socializezi cu vulgul, atunci nu-ţi rămîne decît să-ţi căinezi soarta prin emisiuni cu rating mic şi să te îndepărtezi şi mai tare de potenţialul tău public.

Patrick Andre de Hillerin are 31 de ani şi a debutat în presă în 1990. Un an mai tîrziu a devenit membru fondator al Academiei Caţavencu, unde a scris pînă în 2001. A revenit în presă în 2005 cu o rubrică permanentă în “Săptămîna Financiară”

Comisarul Pinalti se întoarce

Scăpăm noi de cîte un neam prost, dar alţi zece abia aşteaptă să-i ia locul. Într-o anecdotă de odinioară, un mort, pus să aleagă între iadul capitalist şi cel comunist vede că, la bolşevici, pedepsiţii nu fierbeau, ca dincolo, în catran, ci înotau cu capetele afară în nişte hîrdaie mari pline cu rahat. La comunişti e mult mai bine, a zis mortul şi a coborît ţinîndu-se de nas în hîrdău. Numai că, de îndată ce l-a văzut în rahat pînă-n gît, dracul de serviciu a urlat: Gata, pauza s-a terminat, toată lumea cu capul la fund!

După ce Pinalti şi mediocrii lui au căzut în B, mi-am zis că aşa e mai bine, numai că pauza s-a terminat şi Pinalti, cu manierele lui de mahala, cu trecutul lui de cooperator şi cu un tupeu care, în alte campionate, mai severe cu golănia, ar fi tratat imediat cu catran, s-a întors şi ne trage iar de picioare la fundul hîrdăului. Asta e eroarea noastră, ne bucurăm exagerat, cînd în sfîrşit ne mîntuim de un neam prost uitînd că societatea românească funcţionează pe principiul vaselor comunicante: cum rămîne gol un loc de măscărici, de profitor sau de nesimţit, cum dau năvală să-l umple alţi zece de aceeaşi măsură.

Ne-am bucurat prematur zicînd că ridicarea Stelei şi a Rapidului în lumea bună a fotbalului va avea ca efect primenirea generală a moravurilor. Mai ales că nişte echipe cu nume dar şi cu o lungă tradiţie în scandaluri şi violenţe tocmai se lepădaseră de piaza lor rea. Credeam că integrarea în UE a fotbalului nostru va produce un soi de presiune pozitivă asupra unor vechili de cluburi, dar se vede treaba că-s prea mulţi şi prea deprinşi cu rahatul ca să mai sperăm ceva de la ei.

A tăcut Pinalti cel buruienos la grai şi isteric la port vreo cîteva etape, pînă s-a dumirit că e încă loc de multă, multă neruşinare şi uite că face din nou valuri în hîrdău. Şi, exact ca în povestea aceea cu ceata lui Piţigoi, dai într-unul ţipă doi, vechii săi colegi cooperatori au scos imediat capul.

S-a spus despre Pinalti că e totuşi un simpatic, fiindcă-i pitoresc. Pitoreştii ăştia dedaţi la bairamuri îngălate cu şefii, cu un trecut bogat pe piaţa curvelor de protocol şi gata întotdeauna să lingă unde au scuipat e mai bine să fie la alţii. Eu, unul, mă simt atît de murdărit ca român de felul lor de a fi în funcţii şi-n public, încît după e destul să-i aud sau să-i văd şi-mi vine să fac duş.

Violenţa cu caracter penal de pe stadioanele noastre e amorsată de reacţiile tribale ale unor conducătorii de cluburi, mult prea îngăduiţi pînă acum în condiţia lor primitivă, de pitoreşti de patrimoniu. Galeriile reacţionează conform cu reacţiile adesea clinice ale acestora. Nu vom avea pace sub măslini pînă ce poliţia nu va umfla un patron care se manifestă frecvent ca un huligan sau un ţuţăr, care-şi face dreptate şi se face simpatic stăpînului cu pumnul şi insulta.

Între Ladislau şi Laszlo

Loţi Boloni va prelua naţionala Ungariei. E, ca să-l citez, “o ştire interesantă”.

“Cînd te laudă criticii, te simţi ca un condamnat căruia călăul îi spune că are un gît frumos”, a declarat cîndva actorul Eli Wallach. Şi în campionatul Angliei exista pe vremuri obiceiul mătrăşirii deghizate în elogiu. Ken Bates, fostul şef al lui Chelsea, era fachirul acestui tip de discurs în care sinonimul trebuia citit ca antonim, iar votul de încredere ca invitaţie la făcutul bagajelor.

Loţi Boloni a fost la rîndul lui escortat de fraze cavalereşti şi de vorbe mieroase cînd rezultatele n-au mai justificat investiţia. O politeţe parşivă i-a petrecut ultimii paşi la Monaco, un alai de complimente i-a însoţit, mai demult, despărţirea de Sporting. Oameni subţiri, cu ţinută şi maniere de diplomaţi, l-au citit pe Boloni de fiecare dată cu interes, dar nu neapărat corect.

Unii n-au ştiut ce să-i ceară. Au confundat proiectul cu peticeala şi construcţia cu darea în folosinţă. L-au luat pe arhitect drept meşter bun la toate, disponibil să repare orice, în toiul nopţii şi pe întuneric. Or, Boloni n-a crezut niciodată despre sine că are virtuţi de scamator. De constructor, da. De improvizator, cîtuşi de puţin.

Cu şase ani în urmă, Ladislau Boloni a fost numit selecţioner al naţionalei României. Prezentă ca de fiecare dată cînd e nevoie de ea, ironia sorţii a trimis România în aceeaşi grupă cu o Ungarie vulnerabilă, dar pitită în spatele febril invocatului “complex maghiar”. Pe 2 iunie 2001, naţionala a dizolvat acest complex maghiar şi a cîştigat cu 2-0, prin golurile unuia dintre jucătorii creditaţi insistent de Boloni: Marius Nicolae. În 2001, singurul antrenor cu un proiect realist din ultima vreme, a plecat la Lisabona.

Atras de bani, dar totodată sufocat de pretenţiile federalilor noştri. Căci nimeni din birourile FRF nu-şi permitea o sincopă voluntară de obiectiv. Pompierismul fardat cu mascara patriotică a precumpănit în dauna unei renunţări înţelepte la o calificare oricum compromisă, în ideea unui efort rodnic pe termen lung.

La sfîrşitul lui 2006, Laszlo Boloni e gata să preia naţionala Ungariei. Pînă aici, nimic neaşteptat. Diriguitorii fotbalului maghiar au sesizat că pot pune mîna pe un antrenor în pas cu exigenţele fotbalului contemporan. Ei sînt dispuşi să-i tolereze zîmbetele condescendente şi chiar răspunsurile în doi peri.

Trufia cosmopolită a lui Boloni e la rîndul ei un lucru admisibil la Budapesta. Bine, dar atunci care e obiectivul? Ce aşteaptă lumea de la Boloni? O calificare-miracol după o înfrîngere cu Malta? Un titlu european după decenii de secetă prelungită? O dare peste cap soldată cu un triumf la limita verosimilului? Nici vorbă. Lui Boloni i se cere să reconstruiască echipa pentru o prestaţie concludentă în 2012. Auziţi vorbă, “reconstrucţie”. Şi auziţi termen, “în 2012″. Nu credeţi că am fi avut mai mult spor dacă am fi ţintit, la timpul potrivit, obiective asemănătoare?

Inutil şi de viitor

Radu Naum explică de ce Steaua trebuie să joace mai departe

Nu am ajuns totuşi la capătul drumului, dincolo de înfrîngere mai e ceva. Pentru ce mai joacă Steaua cu Real ? Adică, nu e clar ? Real şi Lyon vin din alte ceruri, e ca şi cum Steaua şi Kiev au vrut să se lupte contra navelor spaţiale cu praştii şi bîte. Devine aproape indecent să pui în aceeaşi arenă două entităţi necoplanare. Nicicînd fotbalul nu a fost mai puţin fotbal. Jocul ăsta rămăsese ultimul în care orice era posibil, indiferent de valoarea echipelor. Ei bine, cele două meciuri ale Stelei din Ghencea ne-au arătat că proverbul cu buturuga mică e o prostie. O buturugă care răstoarnă un car nu e niciodată mică. Iar un car adevărat nu e poate fi răsturnat în veci de o buturugă. Steaua a dat atît de tare cu capul de pragul de sus încît cucui am făcut cu toţii, şi încă ne mai zăngăne creierii. Dincolo de gard, fruntaşii Stelei par dărîmaţi, încercănaţi, încercuiţi. Se simt trădaţi de destin, de Dumnezeu. Se duc să joace la Madrid fără să se întrebe de ce. Încrederea mimată nu mai e nici măcar hazoasă. Ce-o să facă bieţii jucători, să centreze de mai multe ori în careu ? Asta e suprema noastră satisfacţie ? Să cerem o minune ? Pentru ce ? Avem dreptul ? Nu. Steaua, şi fotbalul românesc odată cu ea, a ajuns în faţa unei faleze imense, verticale. Imaginea ei e apăsătoare. Becali a visat infinitul. A căpătat imposibilul.

Sentimentul ăsta de capăt de drum trebuie să fie teribil. Pentru că nu am primit doar două înfrîngeri perfecte, ci şi adevărul: niciodată nu vom ajunge la  nivelul Real-Lyon. Deci, nu vom mai cîştiga niciodată Liga Campionilor. Deci toate eforturile sînt, din perspectiva finalităţii lor, zadarnice. The end. Aceasta e clipa precisă în care te ispiteşte renunţarea. E omeneşte. De ce să continui pe o fundătură ? Iată de ce: pentru că nu sîntem machiavelici. Pentru că nu doar scopul, ci mai ales cărarea contează. Steaua a clădit pînă acum o mentalitate de învingător, o ştafetă preluată, parţial, de Dinamo. Acum Steaua are şansa de a mai deschide un front: acela al nerenunţării. Nu toate echipele fi-vor Lyon sau Real, nu toate Stelele vor fi decimate de accidentări sau minate din interior de slăbiciunile lotului. Persistînd şi învăţînd din propriile rele, Steaua va clădi de partea ei şi va săpa în trupul altora. Instituţia valorii, constanţa ei, mai mult decît un “dă şi fugi”, iată ce ne trebuie. Îmburghezirea în performanţă, şi-abia apoi miracolul. De-asta merge Steaua la Madrid, să construiască în durere.    

Depunctarea nu e o opţiune

Steaua nu trebuie să sufere din cauza patronului ei cu gura mare

Pentru că are timp să gîndească pînă la 9 noiembrie, adresez Comisiei de Disciplină a FRF invitaţia de a lua în consideraţie următoarea afirmaţie: niciodară în istoria fotbalului, nicăieri, o echipă n-a fost depunctată pentru vorbe. Nu faceţi din cea mai populară echipă de fotbal a României o martiră. Nu faceţi o nedreptate doar pentru că trebuie să aplicaţi orbeşte un regulament. Nu creaţi un precedent al arbitrariului absurd, nu viciaţi esenţa întrecerii sportive, nu stricaţi campionatul, cel de azi sau cel de mîine, doar pentru că ROAF conţine o gogomănie strecurată din exces de zel sau din lipsă de imaginaţie.

Sigur, aveţi alternativa să aşteptaţi ca Steaua să aducă dovezi că “Marele Român nr. 13″ n-are nimic de-a face cu clubul al cărui patron este. E dreptul oricui să se acopere de ridicol, dar cei care răzbat în viaţă nu au simţul ridicolului. N-au, de fapt, mai multe simţuri, dar cel care nu le lipseşte este simţul banului. Gigi e mai hoţ ca voi şi, dacă e nevoie, vă poate aduce hîrtii prin care dovedeşte că e, de fapt, acţionar la Dinamo sau că e frate cu Ramon Calderon. Dacă veţi hotărî că depunctarea nu e necesară pe baza acestui argument - “acte doveditoare că George Becali nu mai îndeplineşte nici o funcţie oficială la Steaua” - veţi spori contribuţia fotbalului la lehamitea generală. Veţi evita nedreptatea, dar veţi îmbrăţişa minciuna, falsul, frauda.    

Frauda, de orice natură, sub orice formă, e singurul motiv pentru care o echipă poate fi depunctată. Echipa de fotbal Steaua nu a comis nici o fraudă şi nu trebuie depunctată. Da, are un conducător smintit, porcos la gură, poate şovin, lipsit de maniere, grandoman şi bădăran. Da, defectele lui umbresc blazonul echipei - deşi banii lui au făcut echipa, care “face frumos” pentru fotbalul românesc -, dar defectele patronului nu pot influenţa palmaresul echipei. Depunctarea nu e o opţiune. Dacă GG a lezat, GG trebuie să plătească, nu Steaua. Ca oficial al echipei, puteţi să-l suspendaţi, să-l amendaţi sau să-i zgîriaţi maşina. Mark Cuban, patronul echipei de baschet Dallas Mavericks, a plătit peste 250.000 de dolari în amenzi tot pentru gură mare, dar echipa lui a ajuns în finala NBA, fără să sufere depunctări sau alte sancţiuni.

În calitate de cetăţean particular nu-i puteţi face nimic, dar arbitrii lezaţi îl pot da în judecată. Şi e treaba tribunalului, nu a fotbalului, să decidă dacă insultele lui GG se constituie în calomnie şi trebuie reparate prin scuze, milioane sau meditaţie solitară reglementată. Cum website-ul Federaţiei e “în construcţie”, vreau să cred că lucraţi la îndreptarea paragrafului cu penalizarea în puncte. Punctele se decid doar pe teren….În afară de cazul cînd Gigi aleargă cu punga de bani prin hoteluri pentru a plăti fotbalişti ai echipelor care joacă împotriva lui Dinamo.

Ce le va aduce Moş Crăciun oltenilor?

Adrian Cioroianu despre chinurile pe care le presupune rivalitatea locală

Scene dramatice la Caracal, ieri după-amiază! Demult pe un teren de fotbal din judeţul Olt nu mai fusese aşa fierbere. Cel puţin ieri în jurul prînzului, în soarele toamnei, cînd aleile spre stadion vuiau de tropot de suporteri. O fierbere în care arena din Caracal era decorul neutru al unui meci de mare orgoliu interoltenesc. Din învecinatele Dolj şi Gorj veneau primele reprezentative ale fotbalului local. Pe de-o parte Universitatea Craiova - cu legenda ei măreaţă, cu echipa ei în formare, cu aplecarea pentru replici pe şleau a finanţatorului Mititelu, cu suita de noroace şi de ghinioane prin care echipa a trecut în ultima vreme, alternînd surprize de tot felul: unele proaste, unele foarte proaste şi mai recent cîteva bunicele. De cealaltă parte, Pandurii Tg. Jiu: ambiţii pe măsura prospeţimii ei pe scena mare a fotbalului naţional, şansa de a rămîne în primul eşalon nu prin rezultate, ci după ce Sportul Studenţesc a picat la proba administrativă, apoi un patron nici el foarte dus la biserică într-ale declaraţiilor şi, în fine, un public care indiferent de vechimea petelor de cărbuni din plămîni, pînă mai ieri era în proporţie de 99 la sută tot al Craiovei.

Finalul partidei, de infarct! Egalitate pînă în minutul 88 după un meci relativ dominat de craioveni, dar care nu excelase la vreun capitol. În prag de final, la 1-1, ca din senin vine un penalty! Pentru Craiova. S-a înşelat sau nu arbitrul? Nu mai contează. De altfel, transmisia TV a fost foarte modestă, unghiurile de filmare total neinspirat alese, iar umbrele cu greu puteau fi separate de jucătorii alergînd bezmetic pe un ecran înecat în soare. Aşa că greu se poate paria pe vreo impresie. Şutează Bornescu! 2-1! Extaz pentru doljeni, agonie pentru gorjeni. Mai trece un minut şi iar o surpriză, spre extazul gorjenilor şi agonia doljenilor: 2-2! Unii spun că s-a restabilit dreptatea - dar iar nu mai contează. Şi am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa - aşa cum s-a consumat ea, fără gloria vreunuia dintre eroi. Simplu detaliu statistic: se cheamă că U (considerată gazdă) a pierdut două puncte. Încă două.

În ciuda a ceea ce se anunţa a fi marea încleştare a suporterilor, după meci gorjenii şi doljenii au ieşit liniştiţi la marginea Caracalului, îndreptîndu-se spre autobuze şi maşini personale sau aşteptînd, la marginea drumului, vreo ocazie să-i ducă aproape de casă. La aşa derby, aşa dramatism. Cîţiva dintre aceşti oameni se vor uita seara la buletinele de ştiri de la televiziunile locale din Craiova sau Tîrgu Jiu, să vadă ce declară patronii echipelor sau jucătorii. Se vor considera răzbunaţi dacă Mititelu & Condescu vor face iarăşi ceva schimb de aroganţe, împungîndu-se de la distanţă.

După care, odată bifat “marele derby al Olteniei”, doljenii şi gorjenii vor intra în iarnă. Copiii lor îl vor aştepta pe Moş Crăciun - iar ei, taţii, meciuri mai bune. N-aş putea paria care dintre ei îşi vor vedea mai repede visul cu ochii - dar mă tem că puştii ar putea fi mai norocoşi.

Adjectivele lor şi adjectivele noastre

de Radu Cosaşu

Real-Barca nu a fost Real-Steaua, ce naiba…

Atenţie: nu numai nejucătorii Gigi, Mitică, Mititelu, MM sau Borcea spun enormităţi. Duminică noapte, am auzit cu ochii urechilor mele (de ce nu ar fi telenormal?) că “Barcelona nu a jucat mai nimic pe Bernabeu”. Şi, plus!, că “Steaua, dîndu-i o boabă Realului, a făcut mai mult decît Barca”. Iar ca glumă, e proastă.

Cu urechile ochilor mei am citit luni de dimineaţă un titlu întins pe toată pagina: Barcenula! E adevărat că nici una din aceste idei nu aparţinea unor ziarişti nominalizaţi la premiul Ioan Chirilă, dar asta nu ne scade din nerozie şi puterea de a ne percuta timpanele inteligenţei. Ele fac parte din fondul nostru inalienabil de prejudecăţi schematice şi alternative abrupte. Pentru multe minţi computerizate care nu mai au treabă, dacă mai au, decît cu analizele de sînge şi zahăr, mai-nimicul, umilinţa, ruşinea sînt cele mai rapide clişee ale unui eşec.

Nu putem judeca un Real - Barcelona cu adjectivele fotbalului românesc. Un meci foarte bun sau foarte prost la noi nu se compară cu un meci foarte bun sau foarte prost de la ei. Mai degrabă nulă, vai, a fost prestaţia Naţionalului cu super-oltenii Craiovei (uau!). După 0-2 în 20 de minute, Regresul (fostul Progresul) m-a făcut să comut la finala “Marilor români” unde cel puţin m-am distrat la meciul Ştefan cel Mare - Carol I şi am avut parte de un “Să vă fie ruşine!” al lui Andrei Gheorghe, fiindcă Eminescu nu a ieşit campion naţional absolut…

Drept să fiu, mie îmi este oarecare jenă pentru calamburul incompetent dintr-un titlu cu Barcenula în presa română. Fan al Barcelonei cît Cruyff, nu apelez la argumentul lui, conform căruia “nici Realul nu e o minunăţie”. Cruyff nu va suporta niciodată capellizarea Realului, pressing şi contraatac, lăsînd posesia (68%!) adversarului. Totuşi, nu trebuie să ai ochiul lui ca să îţi dai seama că toată problema tulburătoare este absenţa lui Eto’o, la care se adaugă slabul randament al lui Ronaldinho, în dureroasa continuitate cu Mondialul său.

Dar, încă o dată, Real - Barca nu a fost Real - Steaua, ce naiba… Cînd AS-ul spaniol îl face pe Gudjohnsen “de trompetă”, nu se gîndeşte la a-l compara cu tromboanele noastre. Să ridiculizezi Barca la Bucureşti pentru cum a jucat pe Bernabeu înseamnă să nu pricepi mai nimic din fotbalul de peste hotare şi să rămîi la competenţele cucerite într-un campionat miticesc. Un campionat luminat în ultima etapă, de o declaraţie a lui Mihăiţă Pleşan, la fel de memorabilă ca golul lui Giuleşti, în amicalul cu Germania: “La cum jucăm, ne băgăm antrenorul în spital!”. Perspectivă dacă nu vastă, totuşi gravă.