Fotbalul englez a avut suficiente evenimente încît să nu plîngă prea tare pentru finala Champions League de pe Wembley, între două echipe germane

Circulă ideea după care trăim sub dominaţie germană. În fotbal, afirmaţia e discutabilă. Finala Ligii Campionilor e, desigur, foarte germană, dar şi finala Cupei Heineken, echivalentul UCL în rugby, cu Toulon învingînd Clermont, a fost foarte franceză. Şi rugby-ul a avut parte de o finală importată, dar mai important e că ambele finale au lovit simbolic în gazde. Englezii în fotbal şi irlandezii în rugby au fost scoşi din casă pentru petreceri străine cu circuit închis. Poate că anul e, de fapt, ceva mai mult decît dominaţie germană în fotbal şi franceză în rugby. Poate ar fi  mai interesant să vorbim de un an de dramă anglofonă.

În fotbal, suma evenimentelor traumatice engleze e formidabilă. Să recapitulăm. Mai întîi retragerile. Ferguson pleacă şi încheie cu un 5-5 turbat în ultimul meci. Blat? Oriunde altundeva, dar nu în Anglia. Ştim acum că, după meci, Ferguson a făcut un scandal monstru la cabine. United a pierdut de două ori în acelaşi meci un avantaj de trei goluri, iar Ferguson n-a putut accepta aşa ceva într-un meci cu West Brom care era şi ultimul şi al 1500-lea al carierei sale. Altă retragere: Beckham, luat în voleuri de presa engleză pentru lacrimile vărsate în tricoul lui PSG, la meciul final. În Anglia nu se plînge public. Dovadă că Ferguson a refuzat orice declaraţie după meciul cu West Brom. A spus doar trei cuvinte: emotional, very emotional!

Dar Michael Owen şi Jamie Carragher? Retraşi fără zgomot. În special Owen, la capătul unui destin care i-a interzis sistematic să devină mult mai mult decît Beckham. Mai departe. Fenomenul Gareth Bale. Cel mai dorit jucător al Europei rămîne la Tottenham, probabil spre a-şi îngropa viitorul. Bale obişnuieşte să marcheze doar goluri de frumuseţe istorică şi şi-a respectat norma cu un şut vulcanic în ultimul minut al campionatului contra lui Sunderland. Era golul care trebuia să trimită Tottenham în Liga Campionilor. Dar Arsenal a cîştigat la Newcastle, iar Tottenham a pierdut calificarea şi dreptul de a-l reţine pe Bale. La două zile după, Bale refuză Real, Barcelona şi restul lumii, cu o decizie care ar putea fi înţeleasă mai tîrziu ca act sinucigaş.

Şi mai departe: Wigan Athletic devine prima echipă în ultimii 150 de ani care cîştigă Cupa Angliei şi retrogradează în acelaşi sezon. David Whelan, patronul lui Wigan, a revenit pe Wembley pentru a doua finală de Cupă şi 53 de ani de suferinţă. În 1960, la prima finală, a suferit o fractură gravă, după care n-a mai fost decît jumătate de fotbalist. Retrogradarea? Se poate vindeca mai repede decît fractura. Aşa a arătat anul fotbalistic de dramă engleză dominat de Germania. Emotional, very emotional!

P.S. Becali, Dosarul Transferurilor etc? Poate intrăm pe drumul care duce la primul 5-5 netrucat în final de campionat românesc.

Românii din fotbalul cu milioane de echipe şi nici un Messi

Nouă, românilor, ne place să ne minţim cu repetiţie. Unii ar numi această nesfîrşită minţire de sine o formă cronicizată de patriotism. Formele cronicizate de patriotism sînt la fel de supărătoare ca şi acelea de pesimism naţional şi în multe ţări se tratează la nenea doctorul.

Una din minţirile permanentizate priveşte isprăvile de peste hotare ale unor fotbalişti de-ai noştri, care au îmbătrînit ca speranţe în ţară sau sînt vînduţi la final de carieră, pe piaţa cacealmalelor internaţionale, cu toate superlativele de la începutul ei.

Zicu nu făcea minuni acasă, Zicu ajunsese jucătorul pe care cîteva echipe de la noi l-au cumpărat doar ca să-l poată vinde mai bine, dar uite că în Coreea de Sud e un fel de stăpîn al inelelor. Dacă ar fi să le credem impresarilor, care împrăştie toate aceste veşti de pagina-ntîi despre marfa lor second hand, am putea gîndi că marele fotbal se joacă în Coreea de Sud şi în China şi că îmbătrîniţii arenelor, care-şi vînd a doua şi a treia tinereţe unor formaţii asiatice mai degrabă simpatice decît performante, obţin de la miraculosul jing seng - sau cum s-o mai fi numind sucul de rădăcina raiului - tot ce n-au primit îndeajuns şi pe merit în ţară de la ochii lui Dobrin şi de la mister Balantine. Cînd dă Zicu un gol la mii de kilometri de patrie, la Bucureşti ajunge un veritabil tsunami de laude. Doar genialele bare ale lui Mutu de la Ajaccio reuşesc nişte valuri mai mari.

Fotbalul chinez are cîteva milioane de echipe şi nici una de rang mondial. China e atît de generoasă cu surprizele încît atunci cînd nu-i reuşesc în sus, China performează în jos. Nu-i de colea să ai zeci de milioane de profesionişti ai gazonului şi nici un nume de referinţă. Marius Niculae a plecat în China în condiţia de jucător care a dat ce avea de dat mai bun în Europa şi la Vaslui, şi, fiindcă nu-l mai ţin picioarele în campionatul nostru, e premiat cu un campionat mai îngăduitor. Ştirile care vin de la chinezii lui Ma Li Us nu-s însă deloc vesele. Oricît de entuziast le-ar colora angajaţii “succeselor româneşti peste hotare”, jocul lui e gri şi golurile, pentru care a fost tranzactat, sînt rare şi banale. Măcar dacă ar rata decisiv, ca Mutu, ca să mai spere la un ultim mandat la Dinamo sau Steaua!

Minciuna, ca să funcţioneze, trebuie să aibă o direcţie şi o finalitate. Ştirile pline de suport patriotic despre jucătorii noştri plecaţi să vîndă pe aiurea ce n-au mai avut de vînzare acasă nu-s crezute nici de cei care le licitează. Circulă degeaba, doar, doar s-o mai agăţa un patron naiv în undiţa cu momeală de mămăligă.

Altfel, despre revenirea lui Mutu la Steaua şi o Ligă cu 16 echipe, numai veşti bune!

Să iei Cupa și să retrogradezi - asta poveste!

Sîmbătă noapte, la Londra, am trăit în “niciodată”. Niciodată - dacă nu v-ați săturat de vorba asta în fotbalul lumii - nu s-a mai întîmplat ce ne-a fost dat să vedem în finala Cupei Angliei: Wigan, a optsprezecea în campionat, gata la retrogradare, o învinge pe City, vicecampioana de anul acesta, și cucerește trofeul obsedant. Cu 1-0, în ultimul minut - pentru a fi exacți și pentru a intra în legendă, unde altundeva decît în legendă, cu toate elementele ei: City superfavorită, pronosticuri de la 3-4-0 în sus, ploaia clasică, tribunele arhipline și un meci într-un rimt turbat în care a învins nu cine era presupus mai bun, ci acela care și-a dorit mai mult victoria - asta ca să consumăm fără jenă toate expresiile îndătinate.

Wigan a fost extraordinară, și nu o dată m-am gîndit, cer iertare, ce-ar face această a optsprezecea din Anglia în campionatul nostru: ca să fiu decent, cred că Steluța nu s-ar mai plînge că nu are adversar; de ce ar face Wigan, cu a optsprezecea sau cu a doua de la noi, nu discut ca să nu comit acele “răutăcisme” la care nu oricine are dreptul în România fotbalistică. Ca să ne mișcăm realist în legendă, să precizez că la doar 3 zile după ce a ridicat Cupa în delirul suporterilor ei, Wigan a pierdut în fața unui Arsenal de care nu s-a putut ține mai mult de o oră…

Va retrograda după ce-a cucerit Cupa Angliei! Ce destin! E dur ca în basmele fără happy-end, dar nu ne vom prăpădi; voi ține cu Wigan și în Liga a II-a, chiar și în a treia, atît de mult mi-a plăcut cum am mers pe pereți sîmbăta trecută în cîntecele, uralele și urletele suporterilor ei. Și fiindcă am scris urîtul cuvînt “urlete”, să precizez imediat că sînt cazuri cînd pînă și urletele trebuie avute în vedere și luate în considerare cu grijă și nuanțe.

De pildă, urletele de disperare - în fotbal, desigur… Am luat cunoștință - parcă tot sub semnul lui “niciodată”- că în afara celor doi parlamentari englezi care au cerut înnobilarea lui Sir Alex cu titlul de Lord (fie el laburist, scoțian…), încă unul, John Leech, a solicitat Camerei Comunelor să îi fie recunoscută aceluiași Sir Alex “contribuția extraordinară în fotbalul englez, consemnîndu-se atît bucuria adusă fanilor lui Manchester, cît și disperarea la care au fost supuși fanii celorlalte echipe în anii de domnie ai lui Ferguson”.

Cum se știe din bătrîni, e mai ușor să zugrăvești o casă sau să faci o valiză decît să explici cuiva o ironie reușită.

Deşi nu a fost un geniu care să fi revoluţionat fotbalul, Ferguson rămîne în istorie

Şi retragerile pot fi rău înţelese. Alex Ferguson nu a lăsat în urmă o idee de joc revoluţionară. Clasa geniilor tactice, în care au loc Michels, Clough, Happel sau Herrera, începe cu o treaptă deasupra legendei lui Ferguson. Cu sau fără Ferguson, istoria fotbalului ar fi urmat acelaşi curs. Şi totuşi, Alex Ferguson e unul dintre cei mai mari oameni de fotbal din cîţi au existat vreodată.

Măreţia lui Ferguson vine din cîteva trăsături de caracter născute şi educate în Scoţia. În 40 de ani de antrenorat şi după 7 ani strungărie în fabrică, Ferguson a condus doar patru echipe de club. A început cu două cluburi obscure în Scoţia: East Stirlingshire şi St. Mirren (singurul club care l-a concediat). A treia etapă scoţiană, Aberdeen, a explodat într-o finală de Cupa Cupelor cîştigată cu Real Madrid şi l-a propulsat pe Ferguson în Anglia, la Manchester. Însă, într-un fel, Ferguson n-a plecat  niciodată din Scoţia, ci a plantat-o experimental în medii străine.

Adevărat, Ferguson a devenit pur şi simplu Manchester United, dar asta doar în măsura în care United a devenit o corporaţie formidabilă de rit scoţian. Filozofia morală a bătut mereu tacticismul în cazul lui Ferguson. În 26 de ani de cult autoritar, Manchester a fost convertită la două valori de bază: pragmatism feroce şi egalitate absolută într-o familie absolută. Privit din acest unghi, Ferguson e un om insuportabil şi un generator de voinţă.
Insuportabil pentru cruzimea cu care a identificat, promovat şi concediat jucători. Giggs era deja arvunit la 13 ani. Beckham era declarat surplus la vîrful carierei. Cutare membru al lotului era pus la vînzare după o preluare greşită la antrenament. Ferguson a fost proprietar de oameni şi de cai. Intuiţiile de crescător de cai l-au ajutat să simtă viitorul sau încetinirea unui organism de alergător.

A doua teoremă scoţiană impusă de Ferguson spune că scopul jocului de fotbal e victoria, iar victoria se obţine doar într-o familie sau într-un clan unit şi inspirat. Capacitatea lui Ferguson de a naşte solidaritate rămîne neegalată. O echipă care crede are un atu fatal şi asta explică suita de  răsturnări în ultimele minute sau secunde în care unii neiniţiaţi au văzut norocul fără sfîrşit al lui United. Alex Ferguson a rămas pragmatic pînă la sfîrşit şi a pus capăt legendei atunci cînd a dorit. Putea continua, dar a refuzat să plece învins şi micşorat de timp. Un om insuportabil (pentru mine) ca votant şi finanţator laburist. Un om insuportabil pentru presa înjurată metodic. Un om mare pentru cei ce ţin socoteala victoriilor.

Mircea Lucescu e un domn. Viorel Moldovan e un domn. Ca şi Ilie Dumitrescu, de altfel. Domni sînt Ienei, Boloni şi mai tinerii Olăroiu şi Reghecampf. E destul să pomenim mai departe numele unor vedete ca Dodel sau Nilă, ca să realizăm diferenţa.

Dacă punem numele unui Dodel alături de acela al lui Mircea Lucescu, toată lumea resimte această învecinare ca pe o necuviinţă. Cine i-a cunoscut îndeaproape pe domnii fotbalului nostru din toate vremurile a realizat imediat calitatea vorbirii şi cuprinderea bogată şi cultivată a dicţionarului lor. Mircea Lucescu, bunăoară, ar putea fermenta un amfiteatru universitar cu gîndirea sa, cu parabolele şi rigorile unei vieţi de învingător. E acasă la el în cele mai multe din cartierele culturale ale Europei. Iar ce-i cu totul remarcabil la Mircea Lucescu e discreţia cu care îşi cultivă pasiunile şi cunoştinţele în mai multe arte. Tot ce spune cu farmec şi cu aplicaţie Mircea Lucescu nu e în consecinţa carierei sportive, ci la baza ei.

Ilie Dumitrescu e un alt caz de fotbalist cu vocaţie de intelectual al arenei. Dialogul cu dînsul e concentrat şi controlat. E genul de om interesant şi cînd tace. Nu ţi-l poţi imagina în nici una din situaţiile de mahala şi de tarabă ale fotbalului. Tot ce este Ilie Dumitrescu în viaţa lui de după fotbal e dovada că aici a vrut să ajungă, în condiţia de personalitate, nu de fost om de echipă.

Domnii citaţi pînă aici au ştiut din familie ori au fost învăţaţi de nişte antrenori ori prieteni luminaţi la ce-s buni banii cîştigaţi cu fotbalul. Pe lîngă talentul cu mingea, şi-au mai antrenat un talent, al exemplului bun. Nu mi-i pot închipui pe nici unul beat mort într-un anturaj de golani şi de tîrfe de-ale fotbaliştilor. Nu contează ce intimităţi dezagreabile ne-ar putea dezvălui din tinereţile lor nişte colegi de vestiar, contează numai ce imagine publică au acreditat ei atît în anii de performeri, cît mai ales după. Cînd Mircea Lucescu declară fără complexe că învaţă de cînd se ştie şi că încă n-a terminat cu învăţatul, e cazul să ne întrebăm cum devine chestiunea culturii în fotbal. În cel mare, fiindcă în acela mic şi de supravieţuire mai ştim.

Drama gloriilor de odinioară, care mor în sărăcie şi cu ficatul macerat de alcooluri, nu e în felul în care şi-au risipit agoniseala din tinereţe, ci în nenorocul de a nu fi întîlnit omul care să le spună ce urmează după ce nu mai sînt buni pentru fotbal. La jucătorii care ţin de mai mulţi ani prima pagină a publicaţiilor mondene şi de scandal mare parte din publicul sporturilor se uită ca la nişte bolnavi incurabili, cărora nimeni nu îndrăzneşte să le spună diagnosticul. Semianalfabeţi, fără nici o altă pricepere sau meserie, cu atît mai plini de ei cu cît au îndurat mai multe umilinţe de la patroni şi antrenori, prinşi într-un cerc vicios de prietenii de cluburi şi cîrciumi, văd înainte numai artificii şi fanfare, cînd, de fapt, ce urmează e prăpădul. Vînd maşina, nu mai pot să ţină casa, uşile pe care le găseau tot timpul deschise li se trîntesc în faţă, iar iubitele găsesc repede alt fraier de jumulit. Iar ce-i şi mai rău e că mintea care n-a fost pusă la treabă pînă la 30 de ani s-a sleit definitiv de nefolosire.

Cîteva întrebări incomode la un triumf incontestabil

Contemplînd victoria Stelei în campionat, nu pot să nu observ că ea se înscrie lîngă a altor mari echipe din Europa - ca Ajax, ca United, ca Bayern, ca Şahtior - care joacă în ultimele etape avînd deja titlul matematic în buzunar. Le place multora, le displace altora, e o performanţă pe care ar fi de prost gust s-o bagatelizăm; apare imediat obiecţia că - spre diferenţă de suratele ei - Steaua a învins într-un campionat slab, fără să aibă de înfruntat un adversar serios; la fel de prompt trebuie spus că nu Steaua e vinovată de această situaţie.

Nu văd culpa Stelei atunci cînd, de pildă, campioana anului trecut îşi poate permite să-i vîndă pe Sougou şi Bastos după un 1-0 pe Old Trafford. Există multă “oftică” - fenomen mondial - în tot ce-i rivalitate sportivă, dar ea nu trebuie să ne îmbolnăvească de-a binelea; nu pot uita că, după 1-0 cu Chelsea, în tur, un fanatic antistelist mi-a scris că ce mare performanţă e să baţi un zero barat ca Chelsea?… Nu m-am întins la vorbă cu el, mă abţin de-o viaţă să discut cu apucaţii care, fireşte, se găsesc şi între microbiştii Stelei. Este, de altfel, ideea de bază pe care o susţin aici, de cînd Steaua s-a instalat autoritară în fruntea clasamentului şi a făcut acele meciuri cu adevărat de nivel european, cu Ajax şi Chelsea: singurul adversar al Stelei este, deocamdată, ea însăşi, cu tot ce înseamnă o echipă de la şefii ei pînă la cel mai fraged suporter. Nu cu invidioşii, nu cu contestatarii va fi marele ei meci de fiecare zi. Acesta ar fi, la urma urmei, un moft inerent vieţii de campion, un moft pe care-l poţi exagera pînă la a-i da dimensiunea unui conflict scandalos.

Ei şi ce dacă eşti invidiat…? Nu. Totul este cum suportă succesul cei care au succes. Rămîn ei cu capul pe umeri? Se bucură cu bun gust şi bun-simţ? (O, la, la, ce întrebări!) Încep să se autolinguşească şi să se destrăbăleze în păcătoasa laudă de sine? Păstrîndu-mă sobru, trebuie spus totuşi că există multe motive pentru a pune asemenea întrebări incomode la ora unui triumf incontestabil. Milioanele de suporteri entuziasmaţi ar trebui să fie, lîngă fotbalişti, primii care să se opună oricărei suceli de la bucurie la grandomanie. În actualele condiţii, rămîn ferm la părerea că cel mai puternic adversar român al Stelei este autolăudăroşenia. Şi pentru a mă suci şi eu spre glumă - e vremea sucelilor -, să zic că o epocă de 10-15-25 de ani în care numai Steaua să ia titlul de campioană a României mi s-ar părea tristă rău. Nici la Bayern sau United, nici la Real sau Barca nu le trec asemenea glume prin cap.

Bayern şi Borussia nu au inventat alt fotbal, ci au inovat pe un patent existent: cel olandez.

Sigur, toate observaţiile socio-economisto inteligente fac sens. Da, Bayern şi Borussia vor ocupa Wembley-ul pentru un kirmez german taman la a 150-a aniversare a Federaţiei engleze. Cine visa la aşa ceva în 1863 era client Krupp. În 2013, e client Adidas. La fel de întemeiată e întrebarea: cine domină fotbalul european: Bundesliga, Bayern, Borussia sau Bayern şi Borussia? Un răspuns care se opreşte la varianta Bayern şi Borussia naşte următoarea întrebare inteligentă: e de pe acum fotbalul german pîndit de sindromul spaniol? Pentru că, măcar în parte, Barcelona şi Real au fost victimele dominaţiei bicefale pe care au impus-o unui campionat slăbit.

Însă, subtilitatea acestor observaţii plimbate de comentatori prin presa internaţională lasă deoparte ceva important: fondul. Iar fondul e fotbalul. Cel mai rar folosită întrebare a dezbaterii sună în felul următor: poate fi explicat succesul plenar al fotbalului german prin fotbal? Răspunsul e un da răsunător care trebuie totuşi explicat. Fotbalul jucat cu mare rigoare de Borussia şi, mai ales, de Bayern nu e o invenţie, ci o inovaţie. Trebuie adăugat imediat că fotbalul nu se schimbă chiar atît de des pe cît ar fi mulţi îndemnaţi să o creadă. Invenţiile sau revoluţiile sînt rare. Ele apar la intervale lungi, mult mai lungi decît ciclurile de succes şi colecţiile de trofee.

Ultima redefinire fundamentală a fotbalului a avut loc acum mai bine de 40 de ani şi a pornit cu Rinus Michels, la sfîrşitul anilor ‘60. Fotbalul total pus în teren de Ajax şi de naţionala Olandei a reformulat tot ce se ştia sau credea despre sensul şi limitele jocului de fotbal. Spaţiul de joc s-a mărit, forţat de idei noi: dispariţia posturilor fixe, angajamentul în presing avansat şi posesia premeditată ca formă de asediu. De atunci încoace, formula a fost importată în Spania prin serviciile academiei cu un singur membru Johann Cruyff şi reexportată în Europa. Bayern joacă astăzi formula hispano-olandeză, o formulă pe care n-a inventat-o, dar pe care a ştiut să o adapteze şi să o umple de inovaţii.

Nu, fotbalul nu stă pe loc de 40 de ani şi mai bine, ci înaintează prin inovatori care pregătesc şi fac inevitabilă următoarea revoluţie. Puterea înspăimîntătoare a fotbalului jucat de Bayern vine astfel din fotbal. Din capacitatea de a juca fotbal fundamental cu o seriozitate la limita sacrificiului şi cu o inteligenţă scăpărătoare. Se poate spune nemţeşte? Da, dar în acest caz, toţi marii autori de şcoli de fotbal sînt nemţi: începînd cu Brazilia şi continuînd cu Italia, Spania şi Olanda.

Mircea Lucescu antrenează mai mult mintea jucătorilor decît picioarele.

Un vecin cu o pensie mică, dar frumuşică, de trei sute de euro, fapt care îl face să se simtă mai puţin sărac decît e, mă întreabă ce Dumnezeu fac cu atîţia bani cei care cîştigă zilnic zeci de mii de euro? Hai, domnule, zice el, să punem o sută - două de euro mîncarea, încă o sută - două amanta, o sută, două cheltuiala cu Mercedesul, apoi încă o sută-două cu casa. Dar ce face cu restul?!

Pentru vecinul nevoiaş, o sută-două de euro sînt pragul dintre calicie şi risipă, nu între sărăcie şi avuţie. Un prag care, cînd te naşti şi creşti în sărăcie, nu-i tocmai uşor de învins. E un prag major al imaginaţiei şi al raţiunii. Cei mai mulţi oameni n-au dimensiunea sumelor mari. N-au viziunea posibilităţilor pe care le favorizează marile cîştiguri. Imaginaţia lor e activă doar în cuprinsul salariului şi al pensiei. N-are rost să viseze mai departe. N-au acces la mia de euro, nu au sensul cifrelor mari, rămîn toată viaţa la tabla înmulţirii cu numere mici.

Problema ratării la vedere a lui Cristi Tănase nu e numai a lui. E drama fotbaliştilor care se trezesc dintr-odată cu mai mulţi bani decît poate mintea lor de copii plecaţi din sărăcie să proceseze creator. Pentru cel care mănîncă o strachină de fasole zilnic, mai binele înseamnă o strachină mai plină sau două străchini.

Cu banii obţinuţi cu grămada şi peste noapte, fotbaliştii formaţi între două praguri ale sărăciei se reped să se întreacă în bunuri şi fiţe cu bogaţii. Ei, cei cu suta de mii pe contracte anuale, se socotesc ajunşi în lumea celor pentru care nici milionul de euro nu mai e un prag. Îşi cumpără alde Cristi Tănase maşini scumpe, celulare scumpe, petreceri şi tîrfuliţe scumpe şi se simt egalii mai marilor. Le creşte repede distanţa de la picioare la cap, iar picioarele încep să le lucreze în gol. În războiul pe care băiatul cu un contract de o sută de mii de euro pe an îl porneşte între minte şi trup pierd deopotrivă şi mintea, şi trupul. Asta s-a întîmplat cu Cristi Tănase şi aşa se explică mizeria în care sfîrşesc foarte mulţi din jucătorii care nu s-au întrebat ce-or să facă după ce termină cu fotbalul.

Ce-o să facă un Cristi Tănase, după ce o să sfîrşească banii, pe care încă îi mai capătă chiar şi jucînd prost? Nu încurajarea tribunelor e - cum crede un filozof de trei parale al Stelei -  soluţia, ci un mentor de cursă lungă, un învăţător care să-i antreneze lui Tănase şi mintea, atît pentru acum, cît şi pentru greul anilor ce vin după fotbal.

Mircea Lucescu a spus o vorbă de răscruce pentru antrenorii care vor să reuşească în meserie. Mircea Lucescu zice că el lucrează mai mult, mai hotărît cu mintea jucătorilor, decît cu picioarele lor. Picioarele trebuie antrenate pentru meciul care vine, pe cînd mintea pentru condiţia de om întreg, atît la meciul următor, cît şi în carieră.

Adio la panzerele germane!

A venit vremea cînd galacticii nu mai sînt galactici şi extratereştrii nu mai pot fi numiţi extraterestri. Fără a fi foarte vesel, nu e deloc tist. E natural, e în firea lucrurilor, precum căderea frunzelor toamna, atunci cînd orice elefant se aşază pe o frunză ca să revină pe pămînt. E ceea ce, realist vorbind, s-ar putea defini ca o schimbare a clişeelor la care lucrăm zi şi noapte. Realul şi Barca sînt azi două echipe terestre, învinse, la un nivel înalt al competiţiei, de către două echipe germane, care şi ele sînt în schimbare de clişeu.

Aşa cum nu ne mai vine pe limbă şi sub pix să-i mai fixăm pe spanioli în Cosmos, tot aşa e cazul să renunţăm la clasicele stereotipuri, cu panzerele, blindatele germane şi alte vorbe din bătrîni, cînd le “admiram” îngroziţi lipsa de fantezie şi farmec în joc. Se poate titra: “Adio, Mou!” dar şi “Adio la panzerele germane!”. Nemţii, azi, au farmec, în fotbal, un farmec aspru, viguros, ofensiv, deloc metalic. Nemţii au ajuns să (ne) placă. Ieri am citit în Gazetă, la cronica de pe Camp Nou, că Bayern seamănă cu Milanul lui Sacchi, ceea ce mi s-a părut, dacă nu exact, oricum elogios şi gingaş, ca tot ce ţine de un Sacchi de mult strivit de Herrerism.

Totuşi, cum să-i fixăm azi - căci fără adjective nu putem trăi - pe aceşti herri care domnesc în fotbalul Europei? Klopp şi-a numit Dortmund-ul ca o echipă “exotică” în peisajul actual… Exotică? După ce am călătorit printre atîţia galactici, termenul era de o ironie adorabilă, dar nu o puteam prelua, fiind prea subtilă; totuşi, nu ironia e periculoasă pe cît sînt hulirea şi dispreţuirea faţă de cei căzuţi. La vremea asta de schimbare a clişeelor - ca la orice schimbare - incultura îşi va face de cap: deja se dă uitării ceea ce a însemnat Barca în fotbalul mondial, se rîde gros de Mourinho, se trece repede la negare şi renegare de idoli.

Mi s-a şi scris că “Barca e o făcătură a voastră, a presei…”. Nu toată lumea e catalană - cum a fost aceea de pe Camp Nou cînd, după îngrozitor de clarul 0-7, feţe şi fete frumoase aveau ochii în lacrimi. Aud, hai lasă-ne cu chestiile astea lacrimogene… Vă las - şi dacă vă mai e dor de semifinale dure - nu o scăpaţi pe aceea dintre O’Sullivan şi Trump de la Mondialul de snooker.

Nemţii ne arată calea (şi) în fotbal. Drumul drept.

Există un răspuns stas care dă, de regulă, vina pe ceva care se numeşte, în lipsa unor explicaţii mai serioase, sistemul german. De ce sîntem iar dominaţi de nemţi? Sistemul german! Cu alte puţine cuvinte, nemţii ar avea ceva anume injectat în sîngele lor de robot şi, de aici, revenirea periodică în fruntea fotbalului, a economiei şi a istoriei (bineînţeles, în ordine inversă). Problema acestui fel de explicaţie e că nu explică nimic, dar reuşeşte să ascundă în spatele resentimentului un secret cît Bundestagul.

Oamenii mai vechi, adică mulţi dintre cei ce şi-au găsit ocupaţie fie în Germania, fie sub nemţi, au explicat mai bine cum stau lucrurile: nemţii muncesc. Dar şi această formulă trebuie un pic despachetată. Munca germană nu e de capul ei. E mai degrabă capacitatea de a lua în serios fiecare detaliu şi voinţa de a refuza soluţiile rapide sau uşoare. Cazul Bundesliga spune că după 2000, anul cel mai prost al fotbalului german, sistemul a răspuns investind în producţia internă. Centrele de pregătire de pe lîngă cluburi au fost relansate. Soluţia importurilor a fost respinsă. La fel cum a fost respinsă iluzia îndatorării. Cluburile germane fac profit. Legătura cu volk-ul din tribune a fost cimentată frenetic. Preţul biletelor şi abonamentelor de sezon e o invitaţie, nu un instrument de spoliere (120 euro faţă de 1000 de lire per sezon englez). Consecinţele n-au fost imediate, dar cînd au apărut, au apărut turnate solid. Medie de 40.000 de spectatori în campionat şi 13 jucători germani pentru Bayern şi Borussia în semifinalele Ligii (exact cît au strîns ultimele 4 cluburi engleze prezente în Ligă).

Sistemul german e, de fapt, un sistem critic. Un sistem care depistează probleme şi le rezolvă prin mijloace proprii. Abia apoi vine faimoasa şi mult ironizata lipsă de imaginaţie germană.

Bayern, de pildă, o respectă din plin şi joacă tot sistemul de posesie cu recuperare în jumătatea adversă dezvoltat pe filiera Ajax-Barca. Doar că i-a ataşat cîteva motoare şi centimetri de blindaj în plus. În teren, Bayern e o Barcelona cu lamă de plug, dar forţa vine, de fapt, din afara terenului. Fotbalul german e rezultatul societăţii germane. Aşa cum prăbuşirea fotbalului italian vine din nevroza unei societăţi care nu mai ştie ce şi cum să vrea. Fotbalul spaniol nu urmează aceeaşi regulă pentru că stă pe o generaţie sublimă care a intrat în fotbal înainte de depresie. Barca nu a spus încă tot, dar fotbalul european trebuie să înveţe rapid germana. Dacă vrea să facă un pas înainte. Sau, cu un titlu din Der Spiegel, trebuie să uite de scurtăturile prin Moscova şi Abu Dhabi. Drumul special, sonderweg - cum spun nemţii, e, de fapt, drumul drept.