Cînd şi puţinul e prea mult

Cînd compari jocul din actuală Cupă a Ligii a profesioniştilor noştri cu acela al profesioniştilor Germaniei, ai Argentinei sau ai Olandei, e normal să te întrebi: ce-i fotbalul profesionist în România?

Mondialul din Brazilia le-a făcut un rău de durată majorităţii fotbaliştilor din prima noastră ligă. Cînd nu ai posibilitatea de a compara un bine cu un şi mai bine, binele, oricît de mic ar fi el, ţi se pare cel mai bine. În treburile de interes urban a apărut, ca o măsură naţională a incompetenţei, numele lui Dorel, meseriaşul care mai mult strică decît drege. În fotbal, Dorel e băiatul care pasează la adversar, nu-i niciodată acolo unde ar trebui să fie, face stopuri de cinci metri, e mai mereu accidentat, iar în faţa porţii îşi dă cu stîngu-n dreptul. Şi cu toate astea, nu numai că vrea mai mult de 5.000 de euro lunar, dar îi plîng pe umăr o mulţime de binevoitori că nu-i primeşte. Între aceştia, şi cîţiva jurnalişti profesionişti cu 400-500 de euro impozabili pe lună.

La meciul Chiajnei cu Dinamo au asistat vreo 300 de spectatori. Că vor fi fost toţi plătitori ori nu, e tot aia. Dacă printr-un miracol ar fi venit la stadion toţi foştii fani ai lui Dinamo, acei 15.000-20.000 care umpleau cîndva tribunele din Ştefan cel Mare, ei n-ar fi încăput nici măcar pe străzile Chiajnei. Ceea ce în fotbalul fără Dorel e o clauză vitală - tribune mari şi tot timpul pline - la cele mai multe din cluburile noastre e un necaz. Profesionistul, adică omul care trăieşte dintr-o pricepere foarte exersată, e şi el de mai multe feluri. Faptul că un împiedicat din născare prinde un contract de 100.000 de euro anual nu-i meritul lui. E ori prostia celor care i-l semnează, ori interesul rapace al intermediarilor.

Mulţi din patronii şi şefii cluburilor care semnează contractele mari ale unor fotbalişti proşti şi care nu pot fi niciodată mai buni sînt şi ei tot de-alde Dorel. S-a instituţionalizat la noi, prin propaganda insistentă a agenţilor şi a unor patroni oneroşi, ideea că, în zece ani de fotbal, orice jucător profesionist trebuie să cîştige destul ca să nu mai muncească deloc tot restul vieţii. Şi asta deşi între pescarii şi bucătarii fotbalişti amatori din Insulele Feroe şi o mare parte din jucătorii lui Dinamo nu e nici o diferenţă la dotare şi joc.

Transmisiile televizate le bagă prea mulţi bani nemunciţi în buzunar unor echipe de alde Dorel, doar ca să avem un campionat lung cu 18 cluburi. Această împărţeală miloasă, care ascunde de fapt cîştigurile şi mai nemeritate ale unor angajaţi ai fotbalului la toate nivelurile, distruge tot ce a mai rămas din competiţie, începînd cu publicul. Domnul Negoiţă a preluat un club care cheltuia mai mult decît cîştiga, iar acum, cînd adevărul e la vedere, chiar şi dincolo de gratiile lui Borcea Puşcărialu, cum dai într-unul, cum ţipă doi.

Păi, măi oameni buni, cum să-şi cîştige doar pînă la 35 de ani banii trebuincioşi pînă la 75 unii ca Dorel, analfabetul şi fotbalistul de două parale, dar plătit lunar cu salariile a cinci chirurgi universitari? Terminaţi fizic la 35 de ani sînt nemţii, argentinienii şi olandezii pe care i-am văzut la Mondiale şi care-s performeri reali, pe cînd cei mai mulţi din ai noştri şi ai străinilor aciuaţi în Ligile noastre nu-s nici măcar începuţi?

Un “flămînd”: Nibali

Gînduri în Alpi și Pirinei

Îmi place Nibali, îmi place foarte mult - nu mai știu de cînd nu am mai folosit în turul Franței un asemenea sentimentalism. Cu o echipă excelentă, fără multă carismă, omul te cucerește prin generozitatea efortului, prin severitatea tactică, iluminată de un spirit ofensiv inflexibil. În Alpi, în a treisprezecea etapă, de mult tricou galben, cucerește a treia victorie. Un tricou galben cu trei victorii de etapă la mijlocul turului nu se vede în fiecare an. Se diagnostichează ca între criminologi că Nibali a ucis Turul, totuși, în următoarea etapă alpestră, omul atacă din nou la 4 kilometri de sosire, nu vine primul, dar îi mai ia un minut lui Valvderde, rivalului său imediat în clasamentul general.

Cu o expresie brutală, dar veselă în context, după ce a ucis turul, Nibali a trecut la “căsăpirea” adversarilor săi, unul cîte unul. Mai agreabilă este ideea că omul are “un motor prea mare”. Alex Ciocan - ale cărui comentarii mi-l fac un fel de Ilie Dumitrescu în ciclism - a dat dezlegarea cea mai competentă a personalității lui Nibali: “E flămînd după victorii”. Flămînd după ce a cucerit un Giro…? Asta conduce spre două întrebări: Nibali ar domina Turul 2014, s-ar mai desprinde cînd vrea, dacă nu ar fi abandonat marii favoriți, Froome și Contador? Pot scrie că nu l-am văzut pe Contador atacîndu-l decît într-o singură etapă și nu a putut trece de el. Mai semnificativ mi se pare că revelația acestui Tur este un tînăr polonez, Majka, cu două victorii în etape montane, un “băiat” care ar fi trebuit să fie un locotenent al lui Contador și care, în condițiile absenței șefului, se simte liber și Le Monde îi prevede un viitor fantastic.

A doua întrebare: putem spune de Nibali că e din rasa și clasa celor legendari? Ezit din cauza păcatelor mele: am ținut cu “ticălosul” de Pantani și înainte de el cu Poulidor - cel care nu a cîștigat niciodată un Tur, mereu al doilea, și care acum are în Pirinei o placă memorială, “virajul Poulidor”, acolo unde l-a învins pe Merckx, în ‘74… Sînt incorect sportiv cu Pantani și total subiectiv cu Poulidor. Nu mai am chef de modificări. Mai e încă ceva: dacă mîine, peste o lună, două, zece, se descoperă că Vincenzo…? De cînd cu dopajul și ravagiile sale, ciclismul - lîngă atletism și înot - e sportul în care entuziasmul fanilor suferă cele mai dure contre, deși, stupefiant, mulțimile sînt la fel de dense pe șosele. Să nu le pese de analize și doctori?

Pe mine, după fiecare sprint în cățărare, mă bate gîndul sumbru - dacă e dopat? După fiecare coborîre vertiginoasă, mă ridic și-mi spun: ce vrei, intransigentule, să nu mă mai uit la Tur? Trebuie să cer permisiunea de a fi sentimental cu legendele Turului? Unde aș mai auzi sfîșietoarea observație a lui Ciocan: “Dacă te ștergi pe față de transpirație cu toată mănușa e de rău… Dacă te ștergi doar cu degetul mare e de bine…”?

Cum adică ultimul mandat?

Ne aşteaptă două ediţii de poveste ale Cupei Mondiale. Amîndouă sub oblăduirea veşnicului Sepp

În fond, 8 ani de pauză ne vor face şi mai setoşi de fotbal. Nu e clar dacă asta a urmărit FIFA cînd a îngropat următoarele două ediţii ale Mondialelor. Sarcina noastră e să presupunem numai bune intenţii din partea unei organizaţii care face atîta caz de respect şi fair play. Raportul final al anchetei privitoare la atribuirea ediţiilor 2018 şi 2022 a fost amînat, dar nimeni nu-şi poate închipui că Sepp Blatter şi ai lui s-ar fi mînjit cu banii şeicilor sau cu favorurile ţarului. Deocamdată, e de rezolvat problema celor 6 jucători-rebeli care refuză să se întoarcă la Doneţk, unde Rusia a început pregătirile aeriene şi terestre pentru Mondialele de peste patru ani. Cei şase jucători sub contract au de pus o singură întrebare: cu ce avion? Garanţiile controlorilor de trafic Ahmetov şi Lucescu nu par să-i convingă. Dar va fi bine.

Pînă în 2018, lumea va uita, Europa se va lăsa îmbătată de mirosul de gaz şi va înţelege că ăsta e mirosul naturel al Rusiei. În plus, 2018 va fi ultimul an al unuia din ultimele mandate ale Preşedintelui Putin. Un carnaval popular nu strică înainte de alegeri, la fel cum n-ar fi rău ca naţionala Rusiei să fie ferită de o semifinală de tip Belo Horizonte. Toate la vremea lor şi preţ bun la mia de metri cubi. Asta, pînă în 2022, cînd vine rîndul ţiţeiului să se emoţioneze şi să se îmbuneze.

Dacă o mînă de răuvoitori au strîmbat din nas la o Cupă Mondială rusească, e imposibil de înţeles ce cusur s-ar putea găsi ediţiei qatariene. Qatar se bizuie pe conducători cu un mandat stabil şi nu tocmai finit. Da, ţara a trecut în ultimele cîteva zeci de mii de ani printr-o scurtă perioadă de călduri animalice. E de crezut însă că 2022 va fi un an răcoros. Dacă va exista vreo problemă climaterică, atunci va fi vorba de uşorul avantaj de care s-ar putea bucura scandinavii. Pînă şi în varianta în care Qatar se va retrage sau FIFA primeşte un raport final negativ şi e pusă în situaţia nedreaptă de a schimba locul de desfăşurare există o soluţie rapidă. Cupa Mondială 2022 ar putea fi organizată din nou de Rusia. Succesul din 2018 va găsi ţara pregătită pentru un bis, iar Preşedintele Putin va fi trecut cu bine de jumătatea altuia din utlimele lui mandate.

În consecinţă, intervalul 2018-2022 e securizat. Sigur, regretul de a-l fi pierdut prea devreme pe Sepp Blatter ar putea pluti ca o umbră deasupra FIFA, deşi nu e cazul să ne pripim. Cum adică, ultimul mandat?

TOP 10 intrări criminale

Grație sistemelor sofisticate ale televiziunilor, ororile din teren întrec în audiență fotbalul propriu-zis.

Medicii spun că tot ce-i mai mult decît interesant e preferabil să li se întîmple altora.Finala Mondialului n-a marcat goluri antologice, dar a marcat cele mai interesante faulturi dure și intrări criminale din toată competiția. Un număr prea mare de atacuri furioase la oase și la cap, ca să nu te trimită cu ideea la un antrenament cu specific. Pentru spectatorii din tribune, ele au fost niște faulturi de joc ca atîtea altele, cu un plus afectiv național. Secunda în care se petreceau ele și faptul că nu suportau reluări le situau pe moment în zona banalului. Pentru miliardul de suflete însă înfrățite în emoție în fața televizoarelor reluările au însemnat al doilea spectacol și, la urma urmei, cel foarte, foarte interesant. Dacă acesta e viitorul fotbalului mare, își vor fi zis multe din milioanele miliardului, e mai bine să fie la ei, acolo!

Iată un dedesubt al antrenamentelor și al tacticilor de joc despre care nu se scrie și nu se vorbește, dar care este plin de consecințe nefaste și, din vreme în vreme, funebre: perfecționarea faultului. Fotbaliștii învață să lovească artistic și credibil. Multe alte măgării se învață o dată cu driblingul, pasa sau șutul din viteză, dar frecvența și măiestria cu care sînt puse în lucrare ele ne spun că vin ca importanță înaintea driblingului, a pasei și a șutului. În foarte multe meciuri din campionatele interne și din ligile obscure sînt însuși fotbalul. S-a ales, din publicul dintotdeauna al stadioanelor, o parte mare pentru care golănia “estetică” - în exprimarea unui comentator din cale afară de rafinat, contează mai mult ca jocul legat și civilizat.

O zicere cu putere de proverb ne învață că lumea nu merge într-o direcție cumva stabilită, că realizăm în ce direcție s-a îndreptat omenirea cînd nu mai e nimic de făcut. Nu-i tocmai departe timpul în care statistica meciurilor va întocmi și topul celor mai ingenioase și reușite faulturi, al celor mai convingătoare maimuțăreli cu penalty și al celor mai reușite coturi în gură. Televiziunile izbutesc magia, prin filmări la detaliu și un infinit de reluări, să facă dintr-un act murdar un fapt de perfecțiune. Televiziunile vînd marfa selectiv, pe regula lui “cel mai”. Cel mai grotesc atac la om din finala Mondialului, cu clipele acelea nesfîrșite de comă pe picioare, a avut tot atîtea vizionări ca și golul.

Ce-i de făcut ? Probabil, nimic. Doar să ne amintim mai des de sublima cugetare a filozofului bulgar Vasil Vasiliev Vasilevski: Dacă e, e ! Dacă nu e, nu e ! Asta e !

Cînd o victorie chinuită e OK

Nu, încă nu m-am lepădat de fotbalul latino-american.

Fiecare dintre noi fiind un institut de sondaje, nu mă număr printre cei din jurul meu - deloc incompetenți - care au declarat imediat după finala Mondialului că a fost “o rușine” sau “o mare plictiseală”. Nici vorbă. A fost o finală în care s-a jucat din greu, un fotbal chinuit, de către oameni care știu ce-i fotbalul. Există și asemenea meciuri zgrunțuroase, asemenea spectacole cu mare efort și puțină lumină, pe care - dacă iubești acest joc și pe oamenii lui - nu le refuzi moftologic. Timp de 120 de minute m-am gîndit la o idee ciudată a lui Low, rostită la începutul competiției: “Nu vreau spectacol, în căldura de aici o victorie chinuită e OK”.

Nu știu cîți ar semna-o, cîți ar agrea-o, dar într-o bună zi va trebui să acceptăm că un Mondial nu e defilare a unei case de modă, cu meciuri-model, unul mai bun decît celălalt, cum se exprima odată o doamnă despre ochii lui Florin Piersic: “Domnule Piersic, aveți un ochi unul mai frumos decît celălalt”. În sondajele mele personale, mi s-a părut mult mai semnificativ că toți cei pe care îi ascultam aveau grijă, sută la sută dintre ei, să se declare de acord cu victoria meritată a Germaniei, 80% adăugînd imediat că au ținut cu Argentina și că le pare rău de eșecul ei; merg mai departe și scriu că nici eșecul ei concis și nici ditamai catastrofa braziliană nu mă despart de fotbalul latino-american, fie el inferior în eficacitate și rigoare clasică celui așa-zis european. Așa-zis fiindcă fără “ai mei”, din cele două Americi, oricît i-ar încătușa sistemul, nu ar exista afaceri pe piața muncii fotbalistice a vechiului continent (Excepția germană? Mai e timp s-o discutăm…).

Pentru mine e indiscutabil că preferința noastră pentru fotbalistul latino-american începe de la talentul lui în “a bate mingea” cu un control al ei inegalabil. Liber de scheme pînă la culpă, aparent dezordonat, el păstrează un spirit violent și ingenuu - iertați-mă, al maidanului nostru pueril. Sigur că nu e OK, ei, și? Ei joacă, strict între ei, transfigurați, în bine și rău, uitați-vă la Columbia, Mexic, Chile și chiar Costa Rica, la cele fără mari vedete europene deocamdată. Niciodată nu-l veți vedea pe James, la Monaco, după ce a marcat, rămînînd în extaz ca aici, printre ai lui. Nici pe Navas (Levante), în transa din Mondial. Nici chiar pe David Luiz - la Londra sau la Paris - cu degetele spre cer la golul său magic cu Columbia. Nici pe Mascherano la Barca - murind pe minge - ca pe Maracana… Nu în Europa s-a inventat realismul magic, ci acolo - poveștile acelea în care o vreme totul e adevărat, dar deodată zici că nu se poate așa un gol, ca după aceea să admiți că se poate…

Am două obiecții la acest Mondial: una punctuală - nu lui Messi, ci lui Robben Balonul de Aur. A doua: a fost mult prea lung ceea ce a dat un spațiu enorm dreptului la oboseală, fluctuației în joc și arbitraj, erorilor umane. Humorul? În nici un caz dansul final german: a fost o ironie fără haz, exagerată de o presă germană și ea fără haz. Pe mine m-a amuzat îndelung cînd în comentariul finalei nimeni nu a mai amintit de legendarul nostru 5-1 din Giulești, cu golul lui Mihăiță Pleșan în fața lui Lahm și ai lui.

Schweinerei contra Gherțoi

Vestul fotbalului s-a dus mai la vest, iar Estul stă pe locul pe care şi l-a construit cu migală.

Fără victoria Germaniei, Mondialele ar fi ieșit contabil ok, dar fotbalul mondial s-ar fi provincializat. Messi ar fi rămas pe soclul de pe soclu, iar rutina mai mult sau mai puțin harnică ar fi ținut loc de progres. Victoria Germaniei a avut loc în semifinale și s-a oficializat în finală. Cine a văzut în faimosul, sinistrul și sinistra 7-1 un exemplu de schweinerei, o porcărie motorizată, poate juca table în continuare. Noul absolutism german e, de fapt, un salt de cunoaștere. De la nutriție la sistemul de educație și extracție spre fotbal a copiilor sau ochiul deschis către maeștrii spanioli, Germania n-a iertat nimic: a tocit, a repetat, a răbdat și a livrat.

Pînă aici, sehr gut! Mai departe, e jale pentru cine e prea departe de standardul german. Uitată fie Brazilia și semifinala ei de pucioasă. Catranul e mult mai gros în cazul Europei de Est. Bineînțeles, în cazanul respectiv România nu se vede. Piți Satana și echipa se simt bine la fund. Cel mai nebăgat în seamă bilanț al Mondialelor spune că Germania și Olanda s-au mutat și mai la vest, iar Estul a rămas pe loc. Socoteala începe cu calificările. Din 23 de candidați est-europeni, doar trei au reușit să treacă linia. Croația, Bosnia și Rusia au jucat în grupe fără să lase urme. Adevărat, pînă și Croația ar fi avut dreptul la un egal sau o victorie cu Brazilia. Însă în minutul 82 al neutrului cu Mexic, tabela arăta 0-3. Bosnia a reușit să bată Iranul și atît. Rusia s-a agățat în egaluri titanice de Coreea și Algeria. Restul a stat acasă, în zone care dădeau, în vremuri deloc apropiate de epoca silexului, școli de fotbal temute: Cehia, Serbia, Polonia, Ungaria, România, Bulgaria. Altfel spus, două arginturi și două bronzuri la Mondiale poate uitate, dar reale.

Bineînțeles, urmează întrebarea îngrijorată: ce s-a întîmplat cu Estul? De regulă, întrebarea e urmată de o serie de seminarii și alte politețuri tîrzii. E mult mai simplu. Fotbalul s-a dus naibii! Nu singur. A plecat o dată cu o populație jucătoare în mare scădere numerică, cu infrastructura și cu standardul minim de instruire. Pe locul lor Prinții Gherțoi pe care îi vedeți intervievați la tv sub acoperire: toți susțin că finanțează și conduc cluburi. Eu știu? Poate avem o șansă în Rusia 2018. Pe bază de invitație specială de la Internaționala Gherțoilor. Rusia deține președinția, iar noi sîntem membri cu drepturi depline.

Numai bogaţii îşi permit tactici

Pentru publicul brazilian, mecanica de joc a nemţilor e de neînţeles.

Mondialul din Brazilia e şi un panoramic de tactici la echipele care n-au de unde, n-au cu cine şi speră niţel mai mult decît nimic. Altfel spus, tacticile săracului sînt subţiri şi la vedere, pe cînd ale bogaţilor sînt aceleaşi şi totuşi altele, de la meci la meci, pentru că au din ce, au cu cine şi vor mult.

Cel mai bine se citesc aceste tactici la echipele care vor totul.

Brazilia, bunăoară, a vrut totul, dar n-a avut cu cine. Brazilia s-a strecurat în semifinale într-un climat arbitrăresc şi financiar de bunăvoinţă. Naţionala de venetici a Braziliei a suportat presiunea unui public imens, care ştie doar cum se joacă fotbalul în Brazilia. Un public care se manifestă exagerat de pasional, pentru că raţionalul presupune cunoaştere, comparaţie, soluţii variate. Pentru publicul brazilian, mecanica de joc a nemţilor e de neînţeles. Tactica nemţilor are o dominantă, aceeaşi de la prima lecţie pentru juniori: fugi cu mingea şi dai goluri. Nu un gol, ci cît mai multe goluri în 90 de minute. Dai 7 goluri fiindcă n-ai putut să dai 9. Nemţii nu jubilează fiindcă le-au dat brazilienilor 7, ei sînt uşor surmenaţi, în străfundul conştiinţei lor teutone, că n-au dat 11, cînd 9 erau ca şi făcute. Nemţii au tactica asta în tot ce muncesc şi gîndesc şi n-au cum să aibă alta în fotbal.

În limbajul fotbalului brazilian sînt frecvente formulele absurde, de genul ratare genială. Înfocaţii au cam aceleaşi superlative şi pentru reuşite, dar şi pentru eşecuri. Nemţii, pentru că merg numai şi numai la victorie, nu au superlative decît pentru cîştig.

Diferenţa dintre jocul Braziliei şi acela al Germaniei, în întîlnirea directă, a avut o cauză de fond: aproape toţi naţionalii brazilieni joacă în Europa, pe cînd toţi fotbaliştii nemţi de naţională joacă numai în Germania. Brazilienii sînt răsfiraţi în tot felul de tactici, iar cînd se adună, nu se mai înţeleg între ei prin nici una, pe cînd nemţii una ştiu şi aia fac tot timpul.
Tactica Argentinei a fost aceeaşi din calificări pînă la finală: să nu piardă. E greu de spus ce va fi confruntarea din nemţii care vor să cîştige şi argentinienii pregătiţi nemţeşte ca să nu piardă. Unul din proverbele săracilor e că ulciorul nu merge de multe ori la apă. Bogaţii nu au proverbe despre  ulcioare fiindcă folosesc recipiente care nu se sparg. Sau, dacă se sparg, nu le pasă, deoarece cumpără altele mai rezistente.

Halt, acestui huo nihilist

Să ne fi prostit acest Mondial 2014?

În sfîrșit, a venit ziua normală - ziua contestării acestui Mondial, ziua dezgustului, ziua unui huo sănătos. Mondialul a fost de pe acum - chiar înainte de finalul său - o porcărie. O ipocrizie. O mizerie. Toți cei care de două săptămîni susținem că Mondialul 2014 a fost - în ansamblul și spiritul său - pozitiv, ofensiv, memorabil, sîntem făcuți de nepricepuți, de proști. Toți cei care îi văd doar urîțeniile, erorile, ratările - inerente vieții pe pămînt - se autopresupun competenți, lucizi, morali și, bineînțeles, nonconformiști. Ei ne aduc nouă, proștilor, încîntați de jocul mexicanilor și al chilienilor, ca un argument zdrobitor ideea unui geniu literar ca Borges, argentinian ca Di Stefano: “Fotbalul e popular pentru că prostia e populară”.

Un alt geniu literar, Albert Camus - mare microbist de fotbal, fost portar în tinerețe la o echipă algeriană -, și-ar lua libertatea de a replica liniștit: “Da, prostia e atît de populară încît poate ataca și inteligența elitelor”. În ce mă privește, eu, prostit încă de magia golului marcat de James, văd în acest “huo la Mondial!”, un efect al gîndirii catastrofice proprie brazilienilor de la începutul acestui turneu final și care a culminat cu acest 1-7 pentru eternitatea numită istoria fotbalului. De multe ori mi-a venit sub pix să scriu ca în loc de istorie - isterie. M-am stăpînit nu o dată. Acum o scriu fără jenă, acoperit de tot ce-am observat în ultimele două săptămîni: brazilienii, chiar de la meciul împotriva Croației, au jucat isteric. Ca niște apucați. Elegant spus și la zi - au fost victimele unui inconfort psihic. Toate analizele tehnice, tactice pălesc în fața acestui psihic devastat de furie - furia desfrînată în cucerirea titlului de campion al lumii. După meciul feroce cu Columbia, li s-a adus un psiholog - ceea ce mă confirma. Ce-a făcut acest psiholog dacă în semifinala cu Germania au atacat din primele 10 secunde tot ca niște apucați? În 29 de minute erau deja terminați sub loviturile impecabile ale rezonabilității germane - o realizare care duce acest meci “inexplicabil” dincolo de fotbal, ca un caz-școală pentru ce se poate petrece în mintea unor smuciți.

Prea puțini admiră lecția fără de cuvinte a rezonabilității propuse de oamenii lui Low, după ce ei înșiși fuseseră judecați dur după meciurile cu Ghana și Algeria. Și mai puțini - prea inteligenți, desigur - nu au ochi pentru scenele de după acest 7-1 în care nemții se îmbrățișează cu brazilienii, în cea mai profesionistă fraternitate, în cea mai pudică înțelegere a triumfului și a eșecului. Să fi fost și asta o ipocrizie, o “hohă”, cum se spune pe la noi, prin Grant? Lăsați pianiștii în pace! Halt acestui huo nihilist! Ca de obicei, doar humorul ne poate face bine. Pele a putut declara clar: “Vom cîștiga a șasea cupă mondială peste 4 ani, în Rusia…”. E imposibil să rămîi impasibil.

În imagine, imaginea

Publicul din tribunele Mondialului brazilian e parte a imaginii regizate de FIFA

Există cu adevărat Cupa Mondială 2014? Argumentul după care tot ce se vede există e pus în dubiu de o Cupă Mondială care face fotbalul egal cu imaginea lui. Mai întîi, a venit decizia după care ediţia 2014 e cea mai bună din cîte s-au văzut. Au fost convocate statistici favorabile, dar nimeni nu vrea să numere şuturile care au luat la ţintă portari sau drone americane şi crosele care au înlocuit piciorul la ultima pasă, cornere şi centrări. Fotbal de atac? Da, dar nu clasic.

O video excursie prin Mondialele ´70, ´82 sau 2006 va domoli entuziasmul. Mediocritatea echipelor fabricate de PR e frapantă. Franţa şi Belgia au fost concediate în sferturi, Brazilia a rămas prea mult în cursă, susţinută de un cult fără legătură cu valoarea şi de o manieră de arbitraj care a dus inclusiv la sacrificarea lui Neymar. Jocul cu piciorul pe glezna lui James Rodriguez a fost tolerat, riposta nu putea întîrzia şi Neymar a fost deşelat cu intenţie.

În tribune, ceva e prea uniform. Feţele trebuie pictate în culorile naţionale, tricoul oficial e obligatoriu, valul mexican se repetă indiferent de scor, iar fericiţii surprinşi de camere şi proiectaţi pe ecranul mare cad într-o fericire convulsivă. Sîntem prea aproape de cugetarea ostilă a marelui J.L.Borges: “Fotbalul e popular pentru că prostia e populară”. Riturile oficiale au furat  pulsaţia naturală. Publicul e parte a imaginii regizate de FIFA.

Apropo, fotbalul era o lecţie de libertate în masă. Mai poate cineva măsura, azi, ipocrizia injectată sub pretextele cele mai înalte? Din “sferturi”, meciurile Cupei Mondiale au fost precedate de scena penibilă a căpitanilor puşi să citească angajamente antirasiste. Ce cacofonie! Un bărbat tînăr gata de 90 de minute de alergare şi dramă, oprit la start pentru a citi un text pionieresc. Şi cîtă ipocrizie! Cine face educaţie etică? O organizaţie condusă de un mafiot.

Un sistem care a licitat Cupa Mondială şi a vîndut-o unor domni cu bani şi puţuri de petrol. Cine vorbeşte de rasism? Organizaţia care a bătut palma cu Putin. Pe teren predici, în culise cîrdăşie cu omul care detestă oficial popoarele Caucazului şi, mai abitir, homosexualii.

P.S. Cel mai mare? A plecat. Alfredo di Stefano a fost peste Pele, Maradona şi Messi. A fost jucătorul complet. Un geniu din 16 în 16. Don Alfredo a prins vremuri de fotbal, nu de imagine. Singurul lui minus.

Celebritatea care tîmpeşte

Nu trebuie să vedem în jenantul final de carieră al talentatului Mutu o dramă

Copilăria are înţelepciunile ei, la care oamenii mari ar trebui să ia aminte. Cînd mă certam cu unul din ţîncii din cartier, spunîndu-i că e un prost, acesta avea replică imediat: Cine zice, ăla e! Tot atunci am aflat că trebuie să stai departe de prostie, fiindcă se ia. Adrian Mutu a contaminat cu prostie o mulţime de oameni din media, iar ce-i semnificativ la genul de celebritate pe care o consumă el e că adoratorii  realizează corect cantitatea de eşec din tot ce face, ce zice şi ce trăieşte Mutu, dar cred că partea de reuşită e mai mare. Că reuşita bate eşecul, la fel cum în armată funcţia bate gradul.

În cantitate imensă de ştiri, articole şi emisiuni radio ori tv, ce i se dedică de aproape două decenii lui Mutu, indiferent de semnificaţia unor situaţii, de faptul că tot mai des situaţiile în care a fost actor principal Mutu au însemnat cădere, comentariul a plusat la notorietate, la ideea că tot ce-i în legătură cu Mutu - goluri, contracte, scandaluri, sex, droguri, răsfăţuri - ţine de condiţia normală a vedetei. Chiar şi relatarea la rece a unor nerozii aducea a laude, în sensul că “Al naibii Mutu, ăsta, ia te uită ce i-a mai trecut prin cap!”.

Acesta e imensul prejudiciu social pe care-l produce gloria în fotbal sau în spectacolul-afacere, că marele public nu mai face deosebirea dintre bine şi rău. Tot ce a fost rău în cariera şi în viaţa de fiecare zi a celebrităţii Mutu a contat ca performanţă. A avut aureolă. Iar pentru tot ce a însemnat un rău din ce în ce mai mare n-a mai fost vinovat Mutu. De confuzia şi tot mai urîtele căderi din biografia la zi a lui Mutu sînt vinovaţi - şi încă de ani buni - toţi cei care l-au aplaudat în transă, fie că-şi înşela nevestele, fie că se îmbăta în cantonamente, fie că îşi jignea colegii şi antrenori, de pe poziţia supremului, care nu îi e dator cu nimic nimănui.

Acesta e în 2014 idolul căzut Mutu, un fotbalist terminat, de care mulţimea de aplaudaci se va depărta ca de un bolnav fără soluţie. Interviul de zilele trecute al fostului partener de afaceri dubioase, Adrian Marţian, e semnalul revanşelor. Mulţi, foarte mulţi din cei care au pus cărămizi la soclul jumătăţii urîte a celebrităţii lui Mutu se simt răzbunaţi pentru eroare de aceste dezvăluiri furibunde ale prietenului puşcăriaş.

Nu trebuie să vedem în jenantul final de carieră al talentatului Mutu o dramă. Omul nu e nici sărac, nici bolnav, nici bocciu. Omului nu-i pasă de ce încep să vadă şi să creadă tot mai mulţi din fanii de odinioară.

Universul lui Mutu e mic şi în el încape doar Mutu.

Va mai fi adulat multă vreme şi, aşa cum se întîmplă întotdeauna cu toţi cei care şi în ratare se cred mai presus de toată lumea, care au o gîndire de exceptaţi - un întreg capitol în tratatele de psihiatrie patologică -,  va trăi fericit, cu sticla pe masă şi cu capul în nori pînă la adînci bătrîneţi.