S-a deschis sezonul de solduri la Pleşani!

La unul din cotidienele la care am lucrat în anii de dupa 1989, de o consideraţie aparte se bucura o doamnă foarte suparată. Era atît de dezamăgită de colegi, de conducerea redacţiei, de revoluţie, de democraţie, de România şi de întreaga omenire, că vreme de patru ani n-a călcat la serviciu decît în zilele de salariu, dar şi atunci doar ca să realizăm cu toţii cît de profundă era supărarea asta a ei şi să-i pomenim numele cu veneraţie şi cu teamă. Se putea spune că, faţă de noi, mediocrii care nu eram capabili de o mare supărare, care nu fusserăm în stare nici măcar să facem o răzvrătire ca lumea, ea dovedea caracter.

Cum de altfel sînt plătiţi şi cîţiva din cei mai cunoscuţi fotbaliştii de-ai noştri, care n-o să-şi poată onora vreodată contractele. Bunăoară, Pleşan. Nu cred să mai existe un caz ca al lui Pleşan, plătit lunar cu mai mult de 10.000 de euro, ca să nu joace deloc sau, cînd joacă, s-o facă atît de modest, încît să le confirme de fiecare dată patronilor cît de mult au putut să se păcălească angajîndu-l. Cazul Pleşan, mai bine zis, această imensă supărare a lui Pleşan pe fotbal, nu înseamnă totuşi nimic, pe lîngă imensa supărare pe fotbal a lui Zicu. Dar şi cazul Zicu n-o să mai însemne mare lucru după ce Tănase o să se facă în sfîrşit bine, ca să se poată accidenta şi mai serios din nou. Cum a putut Steaua să-l cumpere pe Tănase, deşi ar fi avut şi timpul, şi mijloacele să afle că e genul de jucător care se rupe dintr-o carie sau dintr-o ţîţoasă de cabaret, nu înţeleg.

Poate că există mai multe trepte ale înţelegerii, iar oamenii care muncesc din greu pentru 1.000 de euro n-or să priceapă niciodată ce-i în capul oamenilor care sparg 2.000.000 pe nimic. Poate că e vorba de nişte bogaţi, cărora le place să se înşele pe bani mulţi. E şi asta o satisfacţie, să fii cel mai mare păcălit al campionatului. Să ţi se bage pe gît numai Pleşani, Eltoni, Grzelaci, Parpaşi şi Talli, iar tu să scoţi milioanele rîzînd, doar pentru mulţumirea de a-i insulta pierzîndu-le.

Cel mai deştept proverb financiar e şi cel mai uşor de înţeles: Cine nu pierde, înseamnă că e în cîştig. Fotbalul nostru va fi mai bun doar atunci cînd patronii lui vor face deosebirea dintre cîştig şi pierdere. Pînă una, alta, alde Pleşan, Zicu, Tănase şi Tall au adunat, pentru tot ce n-au dat fotbalului, mai multe elogii, emisiuni tv şi pagini de ziar decît toţi muncitorii adevăraţi ai arenei. Eşecul, cînd e unic, are un preţ mai bun ca adevărul de fiecare zi.

Cine se bucură de anihilarea unui veteran e un începător în ale eticii

A durat prea mult? Cu siguranţă, media-fashion-celeb-show-ul din jurul lui David Beckham a iritat enorm. Fotbalul umbrit de acest halou luxos s-a revoltat urît şi a pus capăt întregii afaceri. Aşa ar putea fi explicată răfuiala din minutul 88 al partidei AC Milan-Chievo: Beckham a întins prea mult coarda, iar coarda şi tendonul s-au rupt, aşa, ca din întîmplare.

Bucuria care a mustit în reacţiile multor comentatori are, însă, ceva impudic şi nedrept. David Beckham a jucat ultimii 3-4 ani, numai cu gîndul la un loc în naţională. După calificarea Angliei la Mondiale, străduinţa lui Beckham a devenit o fixaţie permanentă. Marele star a acceptat să facă ucenicie umilă şi să dea probe de angajare în serie (A). Ruptura de tendon a lovit cu o precizie tipică pentru un pluton de execuţie. Căci accidentarea din minutul 88 n-a fost o accidentare. A fost o suprimare. Cariera lui Beckham s-a încheiat pe loc, într-o secundă fără recurs. Beckham va mai juca fotbal doar în reclame, iar reclamele cu Beckham vor dispărea curînd, dacă n-au dispărut deja.

Ura faţă de cultul comercial Beckham conţine o contradicţie flagrantă. Detractorii sînt oripilaţi de îndepărtarea fotbalului de fotbal. De ce avem un manechin celebru în locul unui fotbalist? Nu văd de ce n-ar fi putea fi cineva supărat pe comercialismul lui Beckham şi totdată mulţumit de calitatea pasei lui Beckham. Pasa lungă şi centrarea lui Beckham nu suferă comparaţie balistică şi fotbalistică. Cei ce s-au rezumat la a detesta celebritatea mondenă a lui Beckham şi-au luat ochii de la minge şi au pierdut în acest fel tocmai spectacolul pe care îl cereau respectat.

Necrologul englezului care centra perfect trebuie scris cu respect. În fond, fotbalul plin de grozăvii financiare şi impurităţi comerciale pe care îl înghiţim zilnic nu e scutit de dramă. Clasicii cad seceraţi, de la Owen la Beckham. În aceeaşi clipă, ascesnsiunea fenomenală a lui Rooney uimeşte şi împinge mulţimile foarte-foarte departe de cei ce au fost pînă acum o clipă uluitori. Beckham merită măcar un epitaf drept şi precis.

Care antrenor român mai e azi un domn perfect european ca Jenei?

Subiectele fotbalului românesc de fiecare zi sînt  jucatorii, discotecile, Mutu, patronii, galeriile, transferurile, prinţii, maşinile, Borcea, surprizele, clanul Becali, scandalurile şi alte cîteva în relaţie cu acestea. Despre antrenori se vorbeşte doar la instalare şi la demisii sau cînd fac dezvăluiri şocante despre foştii lor patroni.

Cu antrenorii care se rotesc de decenii la retrogradabile n-ai cum să faci un fotbal mare. Nici cu cei mai spălaţi la minte, care se duc după bani în ţări cu un fotbal mic, dar avut. Nu putem numi nici un antrenor la Liga-ntîi care ar putea duce la titluri sau în Liga Campionilor echipe de mîna-ntîi de dincolo de Tisa. Boloni nu e un mare antrenor, ci echivalentul în Europa al unui autohton de locurile 5 - 8.  Fotbalişti la export se mai găsesc, dar antrenori de clasă continentală niciunul. Acesta e adevărul numărul unu al campionatului: n-are nici un antrenor român de referinţă, iar străinii sînt toţi de la recuperări, trompete, mandorline şi tobe sparte. Ca să fiu şi mai clar în ce îndrăznesc să afirm, vă propun să-i selectaţi, dintre jucătorii cei mai comentaţi, pe cei care ar putea deveni nişte antrenori capabili să scoată fotbalul din mediocritate. Unii au picioare, dar n-au minte, cîţiva ar avea minte, dar n-au antrenat-o într-o şcoală, nu vorbesc nici o limbă străină, de fapt nu vorbesc bine nici româneşte. Vor fi fiind şi cîţiva care ar putea deveni antrenori, după ce nu vor mai juca, dar dacă nu au un nume care să impună vor fi obligaţi să-şi facă mîna şi să-şi obosească ambiţiile în ligile inferioare, unde nici milă, nici îndurare nu e.

Antrenorii fac fotbalul, nu federaţiile, patronii şi fotbaliştii, pentru că înainte de a face fotbalul antrenorii fac fotbalişti. Numărul jucătorilor impuşi pe o treaptă superioară de antrenorii de azi din Liga întîi e mult, mult mai mic ca acela al jucătorilor stricaţi din nepricepere, deficit psihologic şi pedagogic şi mîrlănie de stadion. Care antrenor român mai e azi un domn european ca Jenei? Care patron şi-a propus să facă din fotbaliştii lui nişte domni ca şi el? Chivu e un domn nu numai fiindcă e prin fire un om echilibrat şi un ins bine crescut, ci şi pentru că anturajele din Italia i-au favorizat excelenţele de structură. Cîţi antrenori din Liga întîi pot să facă performanţă fără să înjure şi să-şi umilescă la modul soldăţesc jucătorii?
Şi o ultimă întrebare: care e antrenorul român de azi care ar trebui să fie un model şi un motiv de speranţă pentru întreg fotbalul românesc? Numiţi-l dumneavoastră, fiindcă eu nu mă încumet.  

Cum mă tratez de mizeriile zilei?

Dacă azi-dimineaţă am boală (termen la zi) pe cineva, acela este specialistul, marele specialist, care m-a sunat miercuri noapte, în minutul 6 al meciului Real-Lyon, cînd Ronaldo a trecut vîjîitor de “omul lui” şi a înscris cu o exactitate năucitoare pentru un 1-0 care făcea, desigur, inutilă orice discuţie despre ce va urma. Specialistul, marele specialist, tocmai asta mi-a comunicat: “Cristinel a ucis meciul”. Marele specialist îmi transmitea o evidenţă, ceea ce dintotdeauna mă enervează. Mai ales că eram de cîteva zile în tratament; mă tratam de greaţa (termen la zi) pe care mi-o provocaseră doi incalificabili mahalagii ai fotbalului românesc. În asemenea cazuri, unii iau Emetiral, alţii nu mai ştiu ce curăţenii din bătrîni - eu iau pastile de fotbal. Mă tratam, mă spălam pe creier cu tot ce văzusem fotbal curat în ultimele zile şi nopţi: mă higienizam cu bomba lui Matici, imposibilă fără pasa de mare viclenie a lui Spadacio, mă clăbuceam intens cu cursa lui Frunză, cu centrarea lui miraculoasă la noi, cu Onofraş rîzînd de Jelev, cu minunea ultimei secunde care nu mai e minune cînd e în careu, liber, Kapetanos, mergeam cu filmul meu pînă la Robben-ul fantastic din dulcea înfrîngere a nemţilor la Florenţa şi ajungeam să mă gîndesc la ce-o să facă Rooney cu Milan-ul lui Beckham.

Exact în plin tratament cu fotbalul, care mă salva din mizerabilităţile zilei, marele specialist a găsit să mă tulbure cu această evidenţă: “Cristinel a ucis meciul”. Totul îl confirma. Realul nu avea decît o singură problemă: la cît îi bate pe lyonezii ăştia care nu puteau lega nimic, nici pînă-n 16? Pe bune, aşa puteau juca şi pretendentele noastre miticeşti la titlu… S-a întîmplat însă ceva straniu, cînd Higuain, singur-singurel, a trimis în bară, ratînd un 2-0 mai mult decît normal. Fără să fac pe deşteptul în faţa marelui specialist, am simţit, vă jur, că ceva s-a dereglat în logica şi ordinea lumii. Nu ştiu ce, ceva misterios, ca atunci cînd mingea nu vrea. Nu am îndrăznit să-i propun un pariu marelui specialist, Realul juca foarte bine, iar lyonezii, pînă în minutul 35, nu ştiau unde e poarta lui Casillas. Totuşi, după pauză, m-am concentrat şi am văzut ceea ce nici un specialist mare sau mic din lume nu a putut crede. 1-1 final. Marele meu specialist mă informase greşit. Degeaba a încercat să analizeze, să-mi explice, tactic şi strategic. Aici nu încăpeau analize, teorii şi savantlîcuri. I-am spus-o neted: “Nenorocitule, învaţă odată pentru totdeauna că sînt zile, la orice nivel, cînd doar mingea decide!”. Mi-a şoptit lugubru: “Fii serios!” şi a tăcut. Nu trebuie să vă spun că specialistul eram eu. Obişnuiesc de multe ori să-mi dau telefon şi să-mi propun pariuri dure. Ultimul e următorul: pe cît, bă, papagalule, că ăia doi se împacă!

Tema Cupei Mondiale 2010 este simplă: cine poate împiedica Spania?

Fiecare Cupă Mondială lasă în urmă o idee care aşază suma dezordonată a meciurilor într-o poveste. În 2006, tema a fost revanşa: Italia a pornit din poziţia de clasic scăpătat şi a restabilit o dinastie. Mai înainte, în 2002, tema a fost puterea: Brazilia a început şi a terminat în apoteoză. Mult mai înainte, alte Cupe Mondiale au spus poveşti previzibile sau neaşteptate: de la palida Cupă 1990 anexată de regularitatea  germană, la fastuoasa Cupă 1970, incendiată de perfecţiunea istorică braziliană, la drama şi farsa Argentinei 1978 sau la pedeapsa aplicată rebelilor olandezi, în Germania 1974. Cazul Africa de Sud 2010 e atipic. În bine şi în rău. O anume slăbiciune şi o anume calitate spectaculoasă sînt de pe acum premisele Cupei Mondiale sud-africane.

Cupa Mondială 2010 e atipică între toate temele cunoscute, cu posibila excepţie Elveţia 1954, pentru că nu îşi va cuceri tema pe parcurs, ci o cunoaşte de pe acum. În 1954, întrebarea a fost cu mult înaintea primului meci: poate deraia Ungaria? Răspunsul a venit în minutul 84 al finalei şi a scufundat una din cele mai mari echipe ale tuturor timpurilor. Spania 2010 nu are totuşi componenţa magnifică a Ungariei învinse în 1954. Dar întrebarea e intactă şi a apărut, de asemenea, cu mult înainte de primul meci al Mondialelor: poate deraia Spania? Spania şi Barcelona - subdiviziunea ei catalană – au impus tema Cupei Mondiale 2010 cu o suită de demonstraţii care au adjudecat ultimele Europene şi ultima Ligă a Campionilor.

Pentru sceptici şi ezitanţi, Spania a livrat un supliment masiv la Paris, săptămîna trecută. Amicalul în care Spania a redus Franţa la dimensiunile meschine ale unei echipe de provincie a fixat tema Cupei Mondiale de peste trei luni.

Spania pare să fi depăşit în sfîrşit faza aspiraţiilor şubrezite de un moral oscilant. Asta face din Spania o favorită plauzibilă, cu atît mai mult cu cît rivalii nu au nimic monumental de comunicat. Germania e neclară, Anglia joacă mai nou împotriva tabloidelor, Brazilia seamănă cu naţionala secundă a Braziliei, iar Argentina poate mult, dar e antrenată de Maradona. Întrebarea e cu atît mai interesantă: va reuşi cineva, vreuna din marile echipe sosite în Africa de Sud fără deplasament clasic, să împiedice victoria spaniolă? Dacă da, vom avea o Cupă Mondială uitabilă sau de neuitat din motive greşite.

Există şi pitici de doi metri, iar primarul Craiovei e unul din ei Universitatea Craiova ar putea fi prima echipă de fotbal din Europa care dispare din prea multă dragoste. Un gen de dragoste judeţeană unică şi de nedefinit în termenii omenescului întreg la cap şi la simţiri, în care patriotismul local e metastaziat de trufie, iar generozitatea şi rapacitatea seamănă atît de mult, încît nimeni nu mai ştie unde se termină una şi unde începe alta. Ar mai fi ceva propriu sponsorilor olteni, în dragostea lor plină de zel pentru fotbal. E greu de găsit un alt loc pe continent şi chiar în ţară, unde iubirea să conţină atît de multă prostie, fudulie şi ranchiună. Atîta patologie patriotică şi agresivitate publică. Neţoiu, Dinel Staicu şi Mititelu, dimpreună cu primarul penal Solomon, n-au în comun doar ambiţia de a sacrifica Universitatea, pe altarul unei iubiri de multe milioane de euro, ca s-o poată apoi jeli, ca pe marea lor iubire, pe lei, ci şi statura. Deşi e mătăhălos şi mare cît uşa, pe dinăuntru Solomon e tot un frustrat de un metru şaizeci. Există şi pitici de doi metri, iar Solomon e unul din ei.Una din legile meseriei de jurnalist spune să nu discuţi un dat fizic ca pe o cauză a lucrurilor. Întrucît nici eu nu sînt un malac, întrucît cunosc pe propria-mi piele grijile omului de statură mijlocie, nu pot să nu observ că Neţoiu, Dinel şi Mititelu par ieşiţi dintr-un ou. Nu statura îi face gemeni, ci firea, manierele, nevoia clinică de revanşă, precipitarea în relaţiile cu semenii şi nu în ultimul rînd grosolănia. Cine spune Mititelu, se gîndeşte automat la Neţoiu şi la Dinel Staicu. Şi invers. Sînt toţi trei parte egală în ecuaţia distrugerii Universităţii. Iar mai presus de ei, terminînd oficial tot ce-au început să strice la negru cei trei mici giganţi ai fotbalului afacere, marele mititel Solomon, primarul sub a cărui orînduială Craiova a devenit oraşul clanurilor şi al violenţelor de tip mafiot.La istoria unui club cu adevărat merituos, cei patru au scris ultimul capitol, epilogul ruşinii şi ameninţarea retrogradării. Dacă Mititelu, în dorinţa sa clinică de răzbunare, ar fi mutat echipa la Sighetu Marmaţiei, nu s-ar fi minunat nimeni. Nici măcar Dumitru Dragomir, omul pentru care  Turnu Severin sau SînNicolau Mare sînt tot un fel de Craiova, dacă vin banii la Ligă. Sincer vorbind, n-am fost un fan al oltenilor şi asta dintr-o pricină pur didactică: toate “Politehnicile” şi “U”-urile noastre i-au umplut de licenţe pe nişte semidocţi şi  analfabeţi. Fotbaliştii, e adevărat, n-au nici o vină, dar nici noi, şcoliţii pe bune nu putem îndura la nesfîrşit confuzia şi metaforele de presă prosteşti şi profund jignitoare, gen “Oţelarii de la Dunăre”, “Politehniştii ieşeni” ori “Universitarii din Bănie”. Dac-o ţinem tot aşa, putem fi somaţi de tribunale să le zicem universitari şi distinşilor intelectuali Dinel, Gigi şi Mititelu. Faptul însă că nu le-am compus ode şi deliruri de presă craiovenilor nu numai că nu mă împiedică să sper la alungarea cu biciul a negustorilor veroşi din templu, dar chiar mă obligă să susţin intervenţiile în forţă ale DNA-ului. Dacă-i bal, atunci să cînte muzica! 

Cioran ştia cînd românii sînt nuli

Azi de dimineaţă puteţi crede că există ceva cel puţin la fel de catastrofal, de jalnic, ca acel 0-2 cu Israelul? E una din acele zile pe care le-am mai trăit în viaţa noastră de microbişti unilaterali şi din care, desigur, nu am învăţat nimic şi nici nu vom învăţa. De altfel, ni se şi anunţă că nu ne vom califica pentru Europenele din 2012, care - nu ştiu dacă aţi observat - nici nu au început. E ştiinţa noastră dusă chiar pînă la arta tragicomediei de a ne face rău cum nu ne-o poate face nimeni mai vîrtos, mai virtuos. După cunoştinţele mele, cel mai bine a spus-o Emil Cioran, ridicîndu-se din fotoliul său parizian, după o desăvîrşită catastrofă a unui meci de rugby pierdut de România, acolo, pe Insulă, la un scor incomensurabil, nu mai ştiu la cît, căci memoria mea are şi ea omenia ei. Filosoful, căruia îi plăcea foarte mult rugbyul, i-ar fi spus lui George Astalosz, aflat lîngă el şi care a avut grija să ne transmită vorba asta de pus pe peretele tuturor ziarelor noastre, nu numai de sport: “Românii, cînd nu sînt excesivi, sînt nuli”.

Cu aceasă frază pot verticaliza ideea de la care am pornit: 0-2 cu Israelul păleşte în faţa situaţiei noastre în rugbyul mondial şi european, situaţie care nu indignează pe nimeni, nu ţipă, nu doare, ba chiar - ca duminică - ne poate propune să ne tăvălim de rîs, pe bună dreptate. Jucam la Soci, adversari ne erau ruşii, care ne conduceau la pauză cu 18-3. Era un meci decisiv pentru calificarea noastră în Cupa Mondială, pe care trebuia să-l cîştigăm ca să avem ceva şanse mai departe în jocurile cu Georgia, Portugalia şi Spania. Scriu la persoana întîi plural, cu pronumele “noi”, fiindcă numai aşa ni s-a transmis: “Pierdem balonul… ruşii ne surprind… pierdem posesia… am avut noroc… ne mişcăm cu încetinitorul, ca în reluări… încercăm să spargem… punem presiune…”. Nu gramatica mă şoca, ci dramaticul: cît de slab jucam, ce grămadă aveam, ce “excesivi” eram, în fine - i-am egalat în repriza a doua, 21-21, după ce Dumitraş, spre final, “ne-a salvat de la un dezastru” printr-un placaj ca lumea. Şi atunci s-a rostit fraza cea mai dureroasă: Dacă ni s-ar fi spus pe vremea cînd băteam Franţa că vom ajunge vreodată să ne chinuim cu nişte ruşi cu care nu aveam ce face, ne-am fi tăvălit de rîs! Nu compar, o, Doamne, ce jucăm cu turneul celor şase, nu îndrăznesc să pun rugbyul la noi lîngă fotbal, zic doar că nu mă pot prăpădi de rîs, nici grămadă, nici pe trei sferturi, văzînd soarta acestui joc prin mocirlele noastre. Îmi păstrez humorul trist, doar pentru a întreba de ce să ne ducem la Cupa Mondială.

Teoriile conspiraţiei sînt înainte de orice altceva o conspiraţie reuşită (împotriva gîndirii)
Autorii teoriilor conspiraţioniste au ceva simpatic şi atrăgător. Săptămîna trecută, un profesor japonez intervievat de CNN a explicat, cu o seriozitate plină de umor, cum funcţionează conspiraţia anti-Toyota orchestrată de Barak Obama. Preşedintele îşi plăteşte datoriile electorale faţă de sindicatele auto din Detroit. Autorul acestei explicaţii avea aerul convingător al iniţiatului care a spart lacătul misterelor şi dăruieşte pe gratis adevărul celor mulţi. Omul era mulţumit şi fericit. Găsise o scurtătură, acolo unde alţii îşi pierd timpul scriind studii istorico-economice. Ceva era însă de admirat sau măcar de înţeles în alpinismul mental fără călăuză al acestui conspiraţionist sadea. Pentru că realitatea alege adesea formule sfruntate şi aduce în scenă coincidenţe stridente. Exemplu? Marele complex tabloid italo-englez.

Un rezumat mult simplificat ne arată că: Jose Mourinho, fost Chelsea, a aterizat la Inter pentru a fi tras la sorţi într-o dublă cu Chelsea, timp în care emite zgomote despre dorul de revenire la Chelsea, unde antrenor e Ancelotti, fost stăpîn peste cealaltă jumătate de Milano, asta nepunînd la socoteală prezenţa italianului Capello la naţionala Angliei, echipa clătinată de scandalul Terry, fostul căpitan al naţionalei şi căpitanul în funcţie la Chelsea, seducătorul doamnei care îl bucura în mod obişnuit pe Bridge, fostul fundaş de la, desigur!, Chelsea, proaspăt retras de la naţională, dar nu şi de la noua sa echipă, Manchester City, superclubul-fond de investiţii care a distrus Chelsea pe Stamford Bridge şi care l-a angajat pe italianul Mancini, dar pregăteşte un pachet de racolare ameţitor pentru Jose Mourinho, omul care vine pe Stamford Bridge pe 17 martie pentru returul Chelsea-Inter…

Continuarea se va vedea. Atîtea înlănţuiri şi încolăciri subterane nu pot fi întîmplătoare. Naivitatea are o limită. Ce altceva poate pune la lucru atîtea coincidenţe dacă nu o bună şi sănătoasă conspiraţie? Răspuns: nu vă faceţi griji. Istoria are oroare de plictis, iar fotbalul de relaţie anglo-italiană suferea de prea mult timp de nemişcare. Dacă puteţi crede aşa ceva.

E bună la ceva şi criza asta. Campionatul e mai plin de poveşti ca niciodată

Diferenţa aceasta, de care vorbim şi în titlu, e garantată de certurile şi de lucrăturile de dinainte, din timpul şi de după terminarea etapei. Ea face interesul unui campionat, care altfel n-ar duce nicăieri. Rezultatele fireşti, în care echipa mai bună învinge echipa mai slabă, nu prea mai interesează. Vor fi fiind şi persoane care se simt mîntuite sufleteşte într-un climat de maximă corectitudine, dar cred că, odată instaurat un astfel de climat, şi lor le-ar lipsi scandalul. E bine să renunţăm la o parte, dacă se poate să renunţăm la toată ipocrizia unui sport curat, lipsit de paraziţi, şi să recunoaştem că ne place ce se petrece acum. Mie, unul, îmi place mai mult disputa  “pe viaţă şi pe moarte”, pentru milioanele Ligii Campionilor, decît o întrecere pe diplome şi medalii. Nu e cinism, ci un orizont normal de aşteptare: dacă e cu sînge, atunci să curgă, nu să picure!

    În primul sfert de oră al meciului Steaua - Ceahlăul, cînd Kapetanos năucea apărarea nemţenilor, am dorit sincer un 6-0 pentru Stoichiţă. Ce să comentezi şi, mai ales, ce să simţi la un 1-0 chinuit ? E un rezultat pentru clasament şi atît. Mai poate fi şi un prilej de răfuieli cu arbitrajul, dar pentru mine, publicul fotbalului, nu-i de ajuns. Eu vreau nu un rezultat, ci un meci cu o poveste. Un 6 - 0 e o poveste pentru istorie. Mai frumos ca un 6 - 0 e un 5 - 4. Dar nici un 1 - 3 nu e de colea. Cînd Ceahlăul a întors scorul, am sărit în scaun de plăcere. Nu din solidaritate cu cel dinainte învins, nu contra Stelei şi a lui Becali, ci de frumuseţea clipei. Se întîmpla, în fine, ceva ce putea fi comentat, întors pe toate părţile, ceva care prelungea emoţia unui eveniment demn de acest nume toată săptămîna. E normal ca acum să aştept ca Steaua să se trezească din pumni şi să răzbune în etapa următoare umilinţa cu Ceahlăul. Asta vrea şi Stoichiţă, asta vor şi fanii, asta aşteaptă toată lumea. E destul să ne imaginăm că Steaua pierde din nou, ca să discutăm şi mai patetic despre diferenţa pomenită în titlu. Despre rolul ei în viaţa tribunelor.

   Anunţînd seria victoriilor cu orice preţ, Dinamo loveşte murdar în nevoia de poveşti a publicului. După ce şi l-a adus pe Prunea, nu-i mai lipsea, în noua formulă de asalt la baionetă, decît Penescu. Sau poate şi un Constantin, nu contează care dintre ei, tata sau fiul. Ca să fie clar pentru toată ţara cine e Dinamo şi ce vrea! Dinamo a creat astfel un orizont de aşteptare anti-Dinamo care îi va fi fatal. Povestea fiecărui meci al lui Dinamo de acum mai departe o ştim dinainte. Dacă Dinamo a pierdut tribunele e pentru că publicul tradiţional al echipei vrea rezultate pe bune. Nu Dinamo a pierdut tribunele, domnul Borcea le-a pierdut. Publicul nu vrea ce vrea Borcea. De fapt, publicul lui Dinamo refuză să fie publicul lui Borcea şi al lui Turcu.

   Diferenţa dintre ce se întîmplă şi ce am dori fiecare să se întîmple, deşi e o chestiune de speranţă şi de imaginaţie, e totuşi în teritoriul umanului, al respectului pentru adversari. Buni sau mai puţini buni, investitorii, agenţii şi şefii fotbalului sînt oameni ca şi noi. Ce iese din cînd în cînd din mintea şi din gura lui Iancu e atît de josnic, încît îţi taie cheful de fotbal. Cum să-i doreşti moartea lui Mircea Sandu? Ce-i asta? De ce tac patronii echipelor, cînd Iancu se anunţă justiţiar alături de Dumnezeu? Expresia ” pe viaţă şi pe moarte”, în fotbal, e numai un fel de a vorbi. Am cunoscut, de-a lungul timpului, tot felul de abjecţii, multe chiar în fotbal, dar una mai mare e greu de imaginat!    

Cei triviali pentru cîte etape ar trebui reduşi la tăcere?

Cea mai bună repriză din meciurile primei etape a returului cred că a fost aceea din Groapă, cu 2-1 la pauză pentru Dinamo în faţa Craiovei; nu conta cu cine ţineai; s-a jucat, pe un teren nasol, cu ceva tehnică şi viteză, cu un Dinamo în bună dispoziţie conducînd repede cu 2-0, cu oltenii revenind frumos şi prestînd mult peste locul lor în clasament. Toate acestea l-au făcut pe moderatorul emisiunii să proclame, în pauză, că meciul e fabulos şi fantastic. Nici chiar aşa. Dacă a fost ceva fabulos, e tot ce-a urmat, chiar în pauză. Pentru prima oară de cînd ţin un creion în mînă, i s-a dat cuvîntul - repet: în pauză! - patronului oltean, care a început să urle pentru un penalty neacordat echipei sale, la 0-1. Arbitrul a fost caracterizat şi înjurat ca un infractor. Un alt patron a intrat în emisie şi a zbierat că “E japcă pe faţă… iar dacă mie mi s-ar face aşa ceva, jur pe ce am mai sfînt…”

Fiindcă tot mă mişcam în fabulos, mi-am închipuit imediat cum ar fi ca în pauza unui Chelsea - Arsenal, Abramovici să-l facă infractor pe Web pentru un penalty oricît de clar. Fabulam şi eu? Exageram? Poate că nu ştiţi ce a urmat. O noapte întreagă nu s-a discutat decît de penalty-ul acela al lui Moţi la Costea şi invers, de jaful comis de Augustus şi iar dacă a fost sau nu fault în atac. Totuşi, abia a doua zi s-a atins apogeul, cînd un fel de Laporta din Groapă l-a înfruntat telefonic pe un alt Laporta din Bănie. Dacă spun că s-a ajuns la jurăminte pe familie încă nu am epuizat subiectul, dimpotrivă - el abia începe. A fost ca într-o crîşmă în care doi bine dispuşi se întrec în a-l lichida pe celălalt prin mitocănii cît mai vesele şi violente.

De la penalty-urile neacordate lui Dinamo în ultima vreme (argument total stupid!) s-a plusat de la “Bă nenorocitule!” la “Bă falitule, n-ai bani nici să treci strada…”, la “Ochelarii tăi negri”, la “cascaval”, la “praz”, la “Geneva, unde se mănîncă foagra pentru care tu nu ai cravată…”, toate într-o voioşie de o vulgaritate inepuizabilă. Mi se pare uşor fabulos că nimeni - nici moderatorul şi cu atît mai puţin invitaţii săi - nu i-a întrerupt, nu le-a închis, cu scuze, desigur, microfonul.  Din contră: toţi erau foarte amuzaţi. Cu calmul de pînă aici întreb: alde ăştia, mitocanii, pe cîte etape ar trebui reduşi la tăcere, sancţionaţi pentru trivialităţi patente şi favorizarea lor? Aud clar: “Hai, bă nene, că au glumit… Noi nu avem regulament la asta şi mata nu ai humor”. Cu humorul pe care îl deţin, încă susţin, ca în toamnă, că dacă Dinamo joacă returul precum la Atena cu Panathinaikos merge la titlu, iar pentru Craiova nu am gînd mai bun decît să deschid fastuoasa carte din 2009 despre Oblemenco a lui Ion Jianu.