Investiţiile într-un eşec celebru

Mutu e un subiect cu succes la un public generos pentru că e garantul eşecului

Omul care urcă opt kilometri pe Everest devine subiect de durată mondial. Dar subiect mondial pe termen lung devine şi cel care cade opt kilometri de pe Everest.

Mutu n-avea cum să devină o celebritate internaţională în materie de cădere, pentru că el se rostogoleşte de pe un munte pe care abia apucase să urce. Specialitatea însă care îl face pe Mutu unic e că el continuă să cadă şi fără munte. Faima lui rămîne de foarte mulţi ani mare din cauză că nici nu apucă să se caţăre bine pe nişte dealuri şi o şi ia la vale.

Mutu e un subiect cu succes la un public generos pentru că e garantul eşecului. Toată lumea ştie că Mutu e terminat ca fotbalist, încă înainte de a fi început să fie mare, doar că a picat pe el acel gen de noroc în necaz, care-l face pariu tot pentru rafinaţii dezastrelor. De aproape un deceniu, Mutu e investiţia cea mai rentabilă în eşec. E ca şi cum nişte oameni cu bani s-ar întreba: Oare e capabil Mutu să cadă şi mai jos? Iar Mutu le confirmă aşteptările şi cade, cade, cade.

După ce a onorat toate aşteptările unor fraieri francezi şi italieni, care aveau nevoie ca de aer de un Mutu, ca să investească masiv într-un eşec garantat, acesta a venit să cadă cel mai jos acolo de unde a început urcuşul.

Ca să-i dai un contract de 25.000 de euro lunar unui jucător de 35 de ani, ale cărui talente sînt mult mai productive în cîrciumi şi infirmerii decît în teren, trebuie să fii ori bocnă în fotbal, ori proprietarul unor secrete care nu e sănătos să ajungă în presă. Ar mai fi o explicaţie la tamtamul publicitar care a însoţit achiziţia acestui eşec de prestigiu.

Investiţia în Mutu nu e doar afacerea în pierdere a unei persoane de decizie. Eşecul Mutu e o întreprindere încă rentabilă. Dă de lucru la o mulţime de oameni. Cînd intră Mutu într-un club de fiţe, se pun pe băut pînă şi abstinenţii. Se iau la bătaie chiar şi anemicii. O dau pe liniuţe şi cardiacii.

Mutu e personajul providenţial al unui climat publicitar care mulge şi vaca fără uger. Nu mai contează ce nu mai poate şi ce nu mai dă, nu mai contează că-şi bate joc de un oraş întreg, contează că ESTE! Azi, Mutu ESTE la Ploieşti, mîine e aşteptat ca pogorîtul din genuni de alte mulţimi deprinse să aştepte ceva ce n-or să primească niciodată.  Azi, Mutu a acceptat să le ia banii degeaba tribunelor de aşteptători entuziaşti din Ploieşti.

Sînt atît de fericiţi ploieştenii că-i dau tot ce pofteşte unui Mutu care nu le dă nimic încît nici nu-l mai observă pe cel de al doilea eşec garantat, pe Zicu. Paradoxul situaţiei e că pe lîngă marea cacealma Mutu, cacealmaua Zicu pare un pol pierdut la barbut.

Aceasta e strategia isteţului care investeşte într-un mare eşec, să-l dubleze cu altul banal. Cu cît o să stea Mutu mai mult pe tuşă, cu atît mai vinovat de banii pierduţi va fi Zicu.

Cum adică bani pierduţi? Cînd un oraş pierde bani, cineva în mod sigur îi cîştigă. Şi nu numai Mutu. Poate că, aşa cum a început el, anul 2014 ne va lămuri şi de ce a investit atît de triumfant Petrolul într-un rateu calificat.

C-așa-i în fotbal

Cel mai spectaculos Mourinho din toate timpurile

Știm noi foarte bine cum să fim zilnic acri și mofturoși, îmi permit azi să scriu - fără să mă tem de faulturi - că retururile sferturilor din Liga Campionilor au fost pasionante, cu îndelungi minute senzaționale. Dortmund o conducea senzațional, la pauză, pe Real cu 2-0, cu un Reus curat formidabil și cu Ilie Dumitrescu zicînd că nu a văzut un Real mai slab. Senzațional, kloppiștii au avut ocazii pentru un 3-0, exact ca Realul în returul din 2013 la Madrid, după 1-4 la Dortmund. Și atunci, și acum ne-am oprit la un 2-0 de poveste. Senzațional a fost ce-a făcut Atletico din Barça, în general, dar mai ales în primul sfert de oră, cînd a devastat-o dînd un singur gol pe care l-a apărat vitejește pînă la capăt. Senzațional de inexistent Messi, senzațional de neputincioasă Barça pe care Gică Craioveanu o vedea totuși incapabilă să piardă calificarea. Senzațional șutul lui Evra pentru 1-0 la Munchen și la fel de “senza” (abreviere în franceză) cum i-au liniștit Robben și ai lui în 15 minute. În aceeași ordine de idei, scutiți-mă să mai aud de “exemplara apărare organizată a lui Moyes”; nu am altă replică decît aceea a lui Giggs după două ore de antrenament pentru perfecționarea defensivei: “La dracu’, dar noi sîntem United! Ce jucăm?”.

Se observă lesne că nu m-am referit la Chelsea - PSG 2-0, cu calificare după un 1-3 (aproape) covîrșitor. E meciul pe care-l pun cel mai sus în topul nebuniilor din aceste retururi. E meciul unui nemaivăzut Mourinho. În trei timpi: după dezastrul de la Paris, se dezlănțuise incredibil împotriva jucătorilor săi - ridicoli, impotenți… Indiscutabil era bulversat de golul lui Pastore din ultimele secunde - un gol de neconceput pentru o apărare Mourinho, o crimă de dribling printre trei fundași. La Londra se chinuie jumătate de oră pînă Schurrle face 1-0; e încă impasibil, după pauză schimbă genial în atac, cu Torres și Demba Ba, profită de apatia ideologică a lui Blanc și urmează în minutul 88 golul pentru 2-0 și cel mai senzațional Mourinho din toate timpurile: fuge de pe banca tehnică și, ca nebun, aleargă jumătate de stadion pînă în colțul terenului, acolo unde toată echipa e grămadă peste Ba; intră ca un puștan printre ei, dar nu se știe ce le spune: îi felicită pe foștii impotenți sau, mai Mou, îi cere lui Torres să țină de minge în prelungiri. Timpul trei - la conferința de presă zice rece că nu e nimic extraordinar în această normală calificare. Ilie Dumitrescu apreciază că acest 2-0 a fost un “seminar Mourinho”. Gică Craioveanu, scepticul spaniol, întreabă enervat: “Puteți să-mi spuneți și mie ce joacă Chelsea?”. Căci cam așa-i în fotbal…

Stroe cel bun

Cu fostul preşedinte, Craiova a crescut din bun-simţ, valoare şi pasiune. Fără el, fotbalul românesc se întoarce în peşteri.

Ca orice bun povestitor, Corneliu Stroe vorbea mult fără să facă zgomot.  Cînd povestea despre fotbal, Corneliu Stroe se transforma într-un spiriduş rubicond şi volubil care împingea şi fotbalul, şi viaţa acolo unde le e locul: în comedie. Căci, după ce a făcut sport de performanţă, după ce a trecut prin cariera de  universitar şi după ce a construit Universitatea Craiova, Stroe s-a retras în plăcerea de a vorbi despre fotbal de la distanţă. Nu l-a părăsit niciodată, dar l-a scos de sub pasiuni şi l-a aşezat între jocurile care meritau o soartă mai bună decît nebunia colectivă.

Pe la 4-5 dimineaţa, cînd povestirile lui Stroe păreau aproape de ultimul jar, o lua de la cap. Trecea fără scrîşnet de roţi de la Cămătaru şi Lucescu la istoria Bizanţului. Nimeni n-a ştiut că era un bun bizantinolog. A scris cîteva cărţi, dar n-a vrut niciodată să fie confundat cu un intelectual în uniformă.

După plecarea lui Stroe, lumea fotbalului românesc a rămas aşa cum îşi dorea: plină de icnete în loc de cuvinte şi doldora de creiere mute. Ultimul clasic s-a stins, vandalismul nu mai are nici cronicar, nici oglindă. Corneliu Stroe a lăsat în urmă un model de neînţeles pentru o lume care se împute cînd de-o parte, cînd de cealaltă a gratiilor. Cu Stroe, fotbalul a crescut din bun-simţ, valoare şi pasiune. Banii şi mitocanii n-au fost niciodată departe, dar au stat la margine. Un om ca Stroe se naşte des, în fiecare generaţie, dar ajunge să facă treabă doar într-o generaţie pe care, mult timp de aici înainte, n-avem cum s-o şcolim şi să o aducem la putere.

Acum, la dispariţia lui Corneliu Stroe, trebuie rostit cel mai nesocotit adevăr al fotbalului românesc: Universitatea Craiova a fost cea mai mare echipă românească de după război. Crescută şi nu adunată cu japca, inspirată şi nu comandată, Universitatea Craiova a făcut fotbal de creaţie după modelul artiştilor inundaţi de talent. Corneliu Stroe a stat în mijlocul acestei minuni, a lăsat-o să curgă şi a încasat senin persecuţia ministerelor bogate la buget şi gelozie. Fără Stroe, Craiova ar fi fost o scînteie uitată. Cu Stroe, Craiova a arătat că valoarea trăieşte din valoare.

Corneliu Stroe a dus cu el un umor blajin şi o bunătate care în alte părţi se numeşte umanism. În fotbal s-a chemat Corneliu Stroe.

Fotbalul fără bani şi banii fără fotbal

Fără bani poţi să ai numai un fotbal de la periferia marilor competiţii. De aici şi adevărul că nu ai cum să scoţi bani dintr-un fotbal prost.

Veştile privitoare la televizarea primei Ligii de către un privat şi la banii pe care-i primeşte fotbalul pe contract dovedesc ceea ce, de fapt, nici nu mai trebuie dovedit, şi anume că se începe încă o dată cu sfîrşitul. Cu banii, adică, pe care trebuie musai să-i obţină proprietarii reţelei, obligînd Liga la perpetuarea unui campionat falimentar cu 18 formaţii, din care jumătate pe perfuzii. Nu contează cu ce mijloace, Liga trebuie să-i dea reţelei 18 echipe, altfel contractul cade.

Reţeaua are cum să-şi facă reţeta obligînd abonaţii la un plus de plată. Că reţelele private tv au practica spolierii abonaţilor, e altă poveste. Agonia fotbalului va continua, indiferent de media de spectatori pe care o fac stadioanele şi cum invadează fotbalul de mahala al Ligii secundare prima Ligă. Televiziunile vor televiza în neştire derbyuri de la retrogradare, cu 500 de plătitori în tribune, şi totul va fi conform cu angajamentele pe termen lung ale celor două părţi. Ca să poată ţine contractul cu reţeaua tv cinci ani de aici mai departe, Liga şi Federaţia vor proceda la tot felul de porcării regulamentare, promovînd formaţii de pe locurile 3-7 din a doua Ligă, aşa cum au mai făcut-o de atîtea ori, cu improvizaţii gen Voinţa Sibiu sau cu încropelile judeţene ale baronului de la Băcău şi stricînd tot mai mult puţinul ce a mai rămas de stricat.

Şi toate astea pentru ca slujbaşii Ligii şi ai Federaţiei, arbitrii năşiţi şi cumetriţi pe banii de dedesubt ai fotbalului precum şi nenumăraţii oficiali şi ţuţări ai loturilor de tineret şi juniori, toţi cu prestigioase biografii de rataţi, dar plătiţi lunar mai bine ca trei sferturi din jucătorii campionatului, să-şi asigure nişte lefuri de fotbal german. Aici e secretul oneros al afacerii, la bugetele Ligii şi ale FRF, două bugete concurînd cu acelea ale unor cluburi de podium. Nu contează ce ar fi cu adevărat de făcut ca să avem un campionat sănătos, tot ce contează pentru Ligă şi pentru Federaţie sînt bugetele lor, tot mai prospere de la an la an.

Iar dovada jafului o avem la fiecare mazilire din vechile echipe: 5.000 de euro lunar nu ştiu care supraveghetor de portari, 8.000 nu ştiu care frecător de mentă la nivel înalt, pensii de dictatori sud-americani, clauze de despărţire cu milioane la încasatori şi nici un leu din buzunarul celor care au girat aceste clauze cu damf penal la “naţională”. Dacă domnii Iorgulescu şi tinerelul cel chipeş şi confuz de la Federaţie vor să ne convingă de bunele lor intenţii şi scenarii de şefi, atunci să facă publice bugetele, cheltuielile de toate naturile şi plăţile pe om de pe moşiile lor. Altfel, rămînem la ce vede toată lumea; un fotbal tot mai prost cu tot mai mulţi bani grei pe la marginile lui.

Cu 18 echipe în Liga-ntîi, din care 10-12 perfect retrogradabile, şi cu două ligi secundare ce tot se înjumătăţesc, nu există nici speranţă, nici lumină financiară.

Puseurile de autopreamărire ale lui Reghecampf

Ce-i propun e (aproape) un nimic.

Indiscutabil, Reghecampf are dreptate cînd declară că Steaua are cel mai bun lot și cel mai bun staff din România. Fan sau nefan Steaua, nimeni nu poate emite vreo obiecție la ideea lui: “E foarte mare diferența între noi și celelalte echipe”. Unde încep să clipesc des și mi se încruntă sprîncenele este momentul cînd Reghe explică ce e normal: “E normal ca eu să fiu vînat, deoarece sînt cel mai bun”. Nu e normal deloc. Nu e normal ca un om inteligent să nu-și dea seama pe ce lume trăiește și, respectiv, în ce campionat joacă. El se autodeclară cel mai bun într-un campionat în care adversarii lui nu ar trece ușor nici de primul tur preliminar al vreunei competiții europene.

Piovaccari, brav, zicea că “ne distrăm cu toți adversarii”; eu ezit să scriu că steliștii “se plimbă”, în campionat, dintr-un respect pentru eforturile la care îi supune Neubert; nu mă grăbesc să-i imput - didactic - lui Reghe lipsa de modestie, aroganța, orgoliul, există aroganți și orgolioși inteligenți, cum e cazul Mourinho, cu care mai toată lumea îl compară, facil, pe Reghe. Nu ține: Mou lucrează într-un campionat unde Chelsea a lui, pe primul loc în ultima etapă, o poate încasa de la o retrogradabilă și nu e mai mult decît o surpriză dintre atîtea altele ale unui campionat echilibrat. Steaua învinsă de vreo retrogradabilă ne-ar zgudui o zi întreagă și-ar intra în istorie.

Strict personal, interpretez puseurile de autopreamărire ale lui Reghecampf ca o recuperare a clișeelor în megalomanie, dispărute după nefericitele absențe din viața publică ale patronului și managerului, clasicii în materie. E o tradiție care nu are voie să dispară - Reghe se vede chemat s-o continue, cu propriile lui mijloace, nu chiar modeste, dar nici la înălțimea trecutului. Cred că-i lipsește dezinvoltura becalistă, tiribombismul ei stupefiant, exploziile și schimbările de ritm ale “apucatului”. Reghe, în megalomanie, nu face spectacol. Și nici nu are humor, nici un minim de autoironie salvatoare.

Nici astea nu i le imput: nu are cum să le aibă - nu-i un Pep care ne poate spune că nu știe engleza și nu a putut înțelege dacă Sir Alex i-a propus să antreneze pe United; nu-i un Gică Craioveanu, care a lansat în convorbirea cu Eduard Apostol adorabilele apelative: grande și leule. Eu îi cer lui Reghecampf un (aproape) nimic: de cîte ori susține că e cel mai bun, să precizeze că e cel mai bun din campionatul românesc; ne-ar da un punct de reper esențial. L-ar pîndi un singur risc: să ne aducem aminte imediat de nemuritoarea replică a lui Cațavencu - “În orașul ăsta de gogomani pot spune că sînt cel dintîi”.

Marine, fă-te că dansezi!

Deosebirea dintre două echipe care intră pe teren ca să nu piardă şi alte două, care joacă să cîştige, e ca de la Petrolul-Astra la fotbalul de la Eurosport

Dacă eşti un public tînăr ploieştean, patriotismul local te face să vezi şi ce nu există. Iar la sfîrşitul celor două ore de estradă dansantă, cu Răzvan şi Marin în rolurile lui Arşinel şi Popeasca, să părăseşti stadionul convins că ai asistat la marea confruntare a Cupei. Dacă însă eşti om matur şi te-ai lămurit de mult că n-ai ce să mai aştepţi de la campionatul românesc şi ce-ţi dă el, te mai aşezi odată în faţa televizorului, cu sentimentul acela discret de vinovăţie că poate te înşeli, că poate nu s-a dus chiar totul dracului. Te uiţi o vreme ca dreptcredinciosul la ecran, cum se prefac Răzvan şi Marin că dansează ca Mourinho şi Guardiola, iar ciumeţii cu părul creţ din teren că-s gata să-şi rupă picioarele pentru Cupa României. Şi cînd se fluieră tradiţionalul 0-0, te întrebi, tot ca prostul, cît timp o să te mai laşi prostit?

Circula, înainte de 1990, o anecdotă privitoare la minţirile oficiale. Toamna, cînd trebuia adunat porumbul cu soldaţii, iar media era obligată să anunţe terminarea cu succes a campaniei, poporul glumea strîmb zicând că s-a încheiat culesul în Scînteia şi la TVR, dar că a mai rămas să se termine la Radio şi pe câmp. Am încercat acelaşi simţămînt de înşelare planificată fiind o vreme atent nu numai la ţopăielile tribale ale antrenorilor şi la gimnasticile de liga a doua din teren, amintind perfect de marele derbi Tărlungeşti - Clinceni, ci şi la comenariul entuziast şi cu dedicaţie al PRO tv-ului. Măi, să fie!, am zis - ca să nu recunosc c-am înjurat soldăţeşte în gînd şi să mă ruşinez! - dar omul ăsta transmite de fapt Chelsea - Arsenal.

Cât despre păcăliciul de Mutu, care se ascundea de televiziune atît cît să fie tot timpul în cadru, i s-au pomenit cu atîta evlavie absenţa şi accidentarea, de puteai să gândeşti că tot ce mai contează la el de acum mai departe e să absenteze artistic şi să se ocupe şi mai profesionist de divorţuri şi beţii .

Fotbalul nostru mută de multă vreme aceiaşi antrenori de sus în jos şi de jos în sus, de parcă ar fi un Parlament, iar antrenorii corpul de traseişti cinici ai politicii. Păi, cum să-l aduci, oameni buni, la o echipă care speră la titlul, pe un antrenor specializat în semi-retrogradări ? Cum să-l deranjezi pe obositul de Florin Marin - mai cunoscut în campionat şi cu numele de Nea locul 16-17 - de la slujba de învins cu leafă mare la Naţională, ca să-i ceri un fotbal de învingător?

Toate astea sînt însă nişte păreri pe banii altora. Pe banii lor, pînă ce-şi va termina DNA-ul treaba pe care tocmai a început-o, patronii fotbalului nostru pot să fie cît vor de orbi.

Pentru păcatele mele…

…sînt încă fan Barca și United

Nu cred că alaltăieri seară, învinsă și la Sevilla, Realul a pierdut campionatul, după cum nu cred că duminică, în acel funambulesc El Clasico, Barça merita să cîștige. Încă fan Barça, susțin că Realul a fost mai bună, cu o apărare mai sigură, cu o coerență în joc superioară și că totul s-a decis pe o extravaganță a hazardului care nu poate fi exclus nici la nivelul celui mai științific fotbal. Scorul s-a stabilit pe o rară nebunie: nu cred că există vreun Clasico cu trei penalty-uri după 2-2 la pauză. Trei penalty-uri dintre care două corecte (fie și-n favoarea catalanilor) și unul viciat de o infracțiune cu cîțiva centimetri în afara careului, greu perceptibilă, cum admite și domnul Crăciunescu. Trei penalty-uri deloc scandaloase care au exasperat și au nevrozat ambele echipe pînă la nechibzuința - ca să-i găsesc un termen rațional - lui Ramos.

Nervozitatea - capabilă de bune și de rele - își face de cap la cele mai faimoase case. Messi, după o pasă genială la Iniesta pentru 1-0, ratează un 2-0 clar în minutul 12, după care nu mai face nimic măreț pînă în minutul 42. Neymar nu are un merit mai mare decît acela de a scoate un penalty. Benzema marchează impecabil de două ori și ratează de alte trei. Cristiano nu e în zi mare, iar Di Maria și Iniesta sînt peste toți. Aiureala lui Ramos a decis scorul, dar impresia generală rămîne aceeași: Barça nu a fost mai bună decît Realul. Și nu-nțeleg de ce mi se mai bate capul cu șablonul tiki-taka; Barça mai are doar melancolia acestei tac-tici. Tiki-taka e azi un tic verbal, aproape nervos, al comentatorilor ticăiți. Nici Guardiola nu-l mai practică la Bayern, degeaba se enervează Beckenbauer…

Mă uit îndelung la creionul meu și-mi dau seama că nu e cazul să mă întind la a comenta ceva despre ultimul 0-3 al lui United în fața lui City. Nici orașul nu îmi vine să-l scriu. Din primul sfert de oră - și ce sfert, cu 0-1 în minutul 1, cu o ratare a lui Silva de 2-0 în minutul 9! - se vedea cu ochiul liber că United merge la al nouălea eșec în campionat. În fața presingului creator al lui City, lipsa de densitate în atac și în apărare a oamenilor lui Moyes te dispera. Dzeko a făcut cum a vrut 2-0, Yaya Toure, ay, yay, yay, 3-0, nu mai izbuteam decît jocuri de cuvinte… Cu urechile mele mi-a fost dat să aud, pe românește, comentariul imparabil de pe Europort: “Păcat că Rooney joacă la o asemenea echipă”. Pe măsura lui, nu am recepționat decît un singur e-mail semnat Vascos: “Păcat că nu sînteți fan Liverpool, ați avea ce scrie!”.

Ce ştie tot satul şi nu ştie statul

De cînd nu mai e şef la învăluiri, Dragomir a dat-o pe dezvăluiri.

Cum se zburleşte la dumnealui vreo cunoştinţă din fotbalul pe care l-a păstorit pînă nu de mult, cum iese imediat în faţă Mitică Dragomir cu o ameninţare la jumătatea distanţei dintre picanterie şi denunţ. Ne-a stîrnit domnul Dragomir atît de des cu strigarea unor nelegiuiri, care dacă ar fi adevărate ar trimite o bună parte din lumea fotbalului direct în penal, încît e de mirare că DNA-ul nu se sesizează şi nu-l invită pe fostul şef de Ligi să-şi scrie mai repede memoriile. Nu de alta, dar ca să aibă procurorii ce citi şi da de lucru mascaţilor.

Ultima sa dezvăluire merge spre Botoşani şi spre patronul echipei locale. Zice una finanţatorul, zice domnul Dragomir două, iar dacă opinia publică ar fi mai insistentă, cu siguranţă că de la vorbe de şanţ s-ar ajunge curînd la dovezi de tribunal. Nu-i un secret că, vorba lui Conu Iancu, în cele două decenii în care a călărit campionatele domnul Dragomir a văzut enorm, a auzit uriaş şi a memorat gigantic, ca să-şi poată asigura la o adică şi la schimb de interese o pensie liniştită. Pînă la un punct e normal, e logic şi e cu îndreptăţire. Numai că omul ăsta îi e dator şi statului cu ceva. Cînd ştii multe şi nu decontezi nimic la stat, eşti vinovat, nu martor. Aici e miezul chestiei.Un şef de Ligi nu-i doar un observator cu har la povestit. E un implicat. Dacă Dumitru Dragomir a ştiut şi n-a vorbit, atunci cînd o porcărie din sistem interesa şi Justiţia, ce face acum se cheamă în mai multe feluri. Naivitate nu-i, fiindcă domnul Dragomir numai un candid nu-i. Nici şantaj nu e, deoarece lipseşte finalitatea. Ar putea fi revanşă, dar cînd te răzbuni cu un popor întreg de martori, cantitatea schimbă treaba şi o face cauză publică.

În fotbalul românesc, ameninţările de toate naturile sînt atît de frecvente încît oricîte ilegalităţi le-ar transforma firesc în ani de puşcărie ele nu mai impresionează. Şmecherii fiscale care, în comerţ bunăoară, ar deveni rapid dosar penal, în fotbal e vorbărie de media. Puse cap la cap, ameninţările tot mai slobode ale lui Dumitru Dragomir sînt, în sine, o invitaţie la mai mare: la ANAF, la DNA, la ANI, la Tribunal.
O explicaţie a faptului că deocamdată nu par a interesa Statul e diferenţa la dimensiuni: o Justiţie care are în lucru jafuri de zeci de milioane de euro de-ale greilor, lasă pentru vremuri mai aşezate ciubucăreala electorală cu portbagaje de provincie pline de damigene şi găini ecologice a uşorilor.

Dumitru Dragomir ştie mai bine ca oricine care-i deosebirea dintre civil şi penal şi de aceea îşi permite atîtea metafore cu damf de puşcărie. Numai că şi pamfletul ăsta, cînd se adună cu găleata, nu cu sticluţa, pute al dracului. Deja o adiere de rahat se simte în aerul cîtorva stadioane, la Ploieşti, la Tîrgu Jiu, la Piatra Neamţ, iar recenta “stenogramă” de blogger a alegerilor de la FRF, c-o fi adevărată, c-o fi creaţie artistică, se spune c-ar fi strîmbat deja cîteva nasuri fine de doamne la Parchete. Să fie primit !

Un entuziasm cu frîna trasă

Și ce-a făcut Man U la 3-0 din minutul 51?

După acel de groază 0-3, acasă, cu Liverpool, nu credeam - am și martori - că Man United va izbuti să facă un 3-0, un 4-1 în retur cu Olympiakos; mai dur decît sarcasmul bannerului cu “Moyes este un geniu al fotbalului”, mi s-a părut minutul cînd aparatele au prins privirea lui Sir Alex contemplînd stupefiat dezastrul; o privire de gheață, imposibil de fixat chiar în bronzul rece al statuii sale. Un prieten dinamovist, fan Liverpool - mai există asemenea cocktailuri -, mi-a telefonat să mă asigure că i s-a făcut milă de Rooney; i-am murmurat că îmi pare rău pentru Gerrard al lui, care a ratat hat-trick-ul a trei penalty-uri pe Old Trafford.

Azi, după calificare - “La ce bun?, întreba un comentator, în Champions League nu au nici o șansă” -, am entuziasmul cu frîna trasă. Am mers pe pereți - ca Fred Astaire în “Nunta regală” - la 2-0 în minutul 46, după combinația genială Giggs - Rooney - Van Persie, am făcut înconjurul holului la 3-0, după ce Van Persie, înaintea liberei de la 25 de metri, se consultase în șoaptă cu Wayne, ca într-un “dublu” la tenis, și i-a ieșit. Și ce-au făcut la 3-0? Nu trebuiau să facă 4-0, scorul la care nu le păsa că Olympiakos marchează? Căci asta a fost nebunia acestui meci, care a reînceput, fierbinte, la 3-0 pentru United. La orice 3-1, degeaba juca Giggs la 40 de ani și 100 de zile, dînd pase de 25-30 de metri. Era un calcul elementar, Watson, cum zicea Sherlock Holmes. Incredibil, din minutul 51 au trecut la înghețarea acestui 3-0. Erau inconștienți? Erau neputincioși de mai mult?

Olympiakos, admirabil, erau peste ei, poate prea febrili, dar se pot plînge că De Gea a avut zeii de partea lui. Nu-mi puteam permite privirea de gheață a lui Sir Alex. Eram în starea puștilor cu degetele la gură, ca într-o rugă, și-a distinselor babete din tribună, mușcîndu-și buzele de emoție; îmi este greu să trec peste finalul penibilos, cu cornere bătute scurt și bubuieli aiurea din careu pînă la un centru unde dispăruse Van Persie. Azi, îmi revin încet-încet ca să-l ridic în slăvi pe Rooney, fără jenă; a fost formidabil, peste tot, alergînd să-l oprească din cursă pe fundașul Holebas și gata oricînd să intre în careul lui Roberto, driblînd și pasînd cu același suflu. Nu văd în Europa un decar, fie și Messi, care să se “omoare” în joc ca Rooney. O să ajung să țin la el cum țin la Giggs?

Noaptea tîrziu, Ilie Dumitrescu - fan care nu se teme de subiectivism cînd discută de United - a declarat că se teme, în tragerea la sorți, de Bayern. Personal, mă tem de toate.

Publicul plătitor

Golănia afişată de unii fotbalişti a devenit loc comun. Acel loc în care respectul pentru public este aruncat la pubelă

Gestul lui Allan Pardew ar fi fost urmat de concedierea imediatã oriunde altundeva în afara terenului de fotbal. Antrenorul lui Newcastle a executat un delicat cap in gurã în direcţia lui David Meyler de la Hull City. Pardew a fost amendat de Newcastle cu o sutã de mii de lire sterline şi suportă o suspendare din partea Federaţiei engleze pentru cel puţin cinci meciuri. Pardew este un exemplu într-o serie tot mai tot mai dezinvoltã de personaje care au ajuns la concluzia că fotbalul nu mai e ce era; că fotbalul e o pubelă în care mai marii jocului au voie să arunce orice: năbădăi, apucături de rachet, iniţiative de retard.

Nu trebuie uitat că, acum cîteva luni, Anelka, faimosul colecţionar de sume de transfer totalizînd spre o sută de milioane de lire, a încercat să arate că duce grija oprimaţilor. O inteligenţă limitată sever i-a înlesnit lui Anelka executarea unui salut anti-evreiesc folosit în Franţa de un alt handicapat care trece drept artist angajat. Anelka vine din specia militanţilor de rigolă care protestează pentru că e la modă, iar moda nu cere să înţelegi decît că tu eşti nemăsurat de bun, lumea nedreaptă şi conspiraţiile doldora.

Însă deosebirile se opresc aici. Deşi unul e un golan, iar celălalt un smintit, Pardew şi Anelka au ceva în comun. Amîndoi ştiu că scena publică e a lor şi amîndoi sînt convinşi că au dreptul la orice ieşire. În gesturile lor e o aroganţă care spune că publicul n-are drept la respect, ba chiar că e dator să admire ultima lor toană. Nu fotbalul e dezonorat de acest tip de nesimţire în recital. Fotbalul şi-a pierdut demult ţinuta. Simulările, insultele, aerele napoleoniene ale băieţilor cu gel şi modele au scos din fotbal eticheta minimă. În schimb dezonoarea loveşte în chiar noţiunea de eveniment public. Datoria cuvenită publicului s-a scufundat în salariile nesfîrşite ale vedetelor. Publicul însuşi e public plătitor şi atît. O turmă care nu trebuie să aibă pretenţii ci doar bilet, abonament şi cablu tv.