În mărețul lor campionat, pînă și neverosimilul joacă

Dacă Mancini, total surescitat, a putut declara că alea 90 plus 4 minute l-au îmbătrînit cu 10 ani şi că un asemenea final de campionat nu a trăit vreodată - ce naiba mai putem zice noi, ăştia, nefericiţii lui United de pe paralela 45, undeva între Lisabona şi Vama Veche, tot europeni adică, dar nicicum insulari…? Vorbind strict în numele meu, alea două meciuri simultane m-au înnebunit în sensul cel mai concret: m-au copilărit şi m-au maturizat totodată. Pueril, am ţinut cu Giggs şi Rooney, fără să-mi pese că City a fost mai bună în ultimele meciuri - ei şi ce dacă a fost mai bună şi noi la limita admisibilului? Ăsta-i un sentiment tipic de puştan imbecil - să nu-ţi pese de evidenţă. Cu cît treceau mai cumplit minutele acestei copleşitoare enormităţi - 2-1 pentru QPR, la City acasă, şi cu ce valiză? - cu atît aiuram mai intens văzînd acel 1-0 de la Sunderland, rugîndu-mă habar n-am cui să rămînă aşa! Puştan de doi bani. Continue reading →

Nu-i nici o luptă pentru titlu, sînt numai cafteli pentru potul european

Cînd două echipe din acelaşi oraş de provincie se urăsc, cauzele nu sînt toate în oraş. Ura, la nivel de colectivităţi locale, e un fapt de primitivitate. Dar şi de imixtiuni din afară. Nu-i pentru prima oară cînd “U” Cluj, care-i un club universitar cum sînt eu arhimandrit, slujeşte de la distanţă şi explicit Bucureştiul. Cînd joacă pe o valiză de bani pentru Steaua, cînd pe nişte datorii de toate naturile pentru Dinamo. Nu-i prima oară nici cînd ceferiştii lui Paszkany - care, şi ei, sînt club naţional feroviar cum e şi Paszkany portughez - îndură un climat de respingere, cu unele inflamări şovine regretabile. Suportă o stare de grefă, controlată cu un pumn de medicamente. Aici s-a ajuns, într-un moment în care, şi la Cluj, nimic din ce se vede nu-i şi adevărat. Dedesubturile sînt mai mari ca treburile de la suprafaţă.

Rivalităţile dintre cluburile bucureştene au o motivaţie istorică şi de clasă, precum şi o clauză economică explozivă. Apoi, Bucureştiul în sine e o ţară. Am realiza şi mai bine cum devine chestiunea cu clasele sociale şi cu istoria dacă Ferentariul ar avea o formaţie în Liga-ntîi. Dar Clujul, cum de a ajuns Clujul să fie un caz maxim de ură şi mîrlănie de stadion? Ce mai au de aşteptat regăţenii de la civilizaţia urbană a Ardealului? Ce fel de fotbal românesc mai e şi ăsta, în care un mercenar analfabet insultă o tribună de autohtoni? Aş fi vrut să spun în titlu că de aici, din Capitală, nu înţeleg cum de a devenit Clujul un tîrg arţăgos de Bărăgan. De fapt, înţeleg, dar sufăr. S-a mai dus o legendă: mîndria ardelenilor. Ce interesează nu e titlul, ci potul Ligii Campionilor. Aşa ar şi trebui să se cheme de acum lupta pentru titlu: potul de participare.

Nu numai numele echipelor din prima ligă sînt o minciună şi chiar o jignire pentru lumile universitare şi muncitoreşti. Nu e vorba de tradiţie, ci de uzurparea ei. De macularea tradiţiei. Întreg dicţionarul sportului trebuie reconsiderat. Relatările partidei de la Cluj sînt pline de formule ocolitoare. Gazetarii fac eforturi vădite ca să relateze cu un verb decent o întărîtare golănească multinaţională, unde arbitrul principal e potul cel mare, iar Alexandru Tudor nimeritul de serviciu.

Seria de achitări, din dosarele transferurilor sub acoperire fiscală, este explicaţia la tot ce vom vedea în acest final de campionat. Episodul de la Cluj, deşi pare exploziv, nu-i decît primul din seria abjectă care urmează. Dar, vorba unui veteran al tribunelor, e încă sport, fiindcă nu se trage. Nu avem gloanţe şi nici patroni aruncaţi în aer o dată cu maşinile lor. E încă bine, chiar foarte bine.

Mai ţineţi minte ce-aţi spus despre Europa League?

La cîte fraze clocotind, pentru o dată, de entuziasm, la cîtă plăcere s-a consumat în comentariile finalei europene de pe teritoriul nostru, la cîtă bună dispoziţie lirică ne-a îndulcit pentru multă vreme, nu văd ce păcat am comite dacă ne-am reaminti cum a fost privită, ani de zile, această Europa League în ziarele şi ogrăzile naţionale. Din Cupă a sărăntocilor mofturoşii, megalomanii, competenţii autohtoni nu au scos-o. Să insist în demascarea acestei prostii? De ce să pierd din spaţiu? S-o spun direct: dacă aşa arată fotbalul unei finale a sărăntocilor, merită să rămînem ce sîntem: nişte închipuiţi ridicoli. Să înjur mai tare?

Sărăntocii ăştia din Madrid şi Bilbao au jucat un fotbal de o mare bogăţie tehnică şi sufletească; peste ei a trecut - aproape magic, pînă la patetic - suflul acela, necunoscut între Ghencea şi Chiajna, numit spiritul jocului în 11 şi 22 cu tot ce înseamnă asta: viteză, vigoare, viaţă - a pasei, a şutului, a fentei; nu am avut nici un tiki-taka, nu au fost Messi şi Ronaldo, dar - şi aici e frumuseţea - s-a dovedit încă o dată că lumea cu balonul ei rotund nu se sfîrşeşte niciodată şi mai e loc de alte cîntări şi încîntări; mai există pe gazon un Falcao, un Diego, un Muniain şi - aş spune - un Llorente, chiar dacă nu a făcut mai nimic şi rău îmi pare; căci, da, am ţinut cu Bilbao pentru meciurile acelea entuziasmante cu Schalke 04 şi Manchester United, pentru că la Barcelona e considerată cea mai bună echipă, bineînţeles după ei. Dar Madridul lui Simeone, simplu şi clar vorbind, aşa cum şi joacă, a fost miercuri mai bună, mai coaptă, chiar dacă acest 3-0 e mai mult sever decît exact.

Străduindu-mă să evit orice sarcasm natural la adresa noastră - deşi nu-mi iese din minte megalomanul care susţinea, anul trecut, că nu concepe finala din 9 mai fără Steaua… - mă întorc la sărăntocii noştri de miercuri şi mă gîndesc că n-ar fi deloc de mirare ca finala bogătaşilor să nu fie la înălţimea celei de pe arena bucureşteană. De ce ne-am mira, cînd pot primi un telefon de la un dinamovist care, de la primele faze, mă întreabă dacă nu mi se pare că Llorente seamănă cu Dudu? Şi m-a apucat o melancolie zdravănă, începînd să scandez în telefon neuitata melodie din secolul trecut: “Du-du Georgescu e mai bun ca Iordănescu!”. Ce vremuri, tineri, maturi şi viitori pensionari! Iar de azi ne întoarcem la Cadu şi Bornescu… ce destin!

…sau şi mai interesant: am fost o zi tribună supărată la Viitorul Caracal

Din Liga a II-a, noi, românii consumatori de ştiri din fotbal, cunoaştem numai rezultatele de etapă, iar duminică seara şi clasamentele. Numai nume de echipe şi cifre şi, spre sfîrşit, nişte veşti de complezenţă despre promovatele care urcă doar ca să aibă de unde cădea. E tot ce află şi un parior din Singapore, dacă vrea să piardă nişte bani la loteria neagră a fotbalului din România B. E logic, e previzibil, e ca şi dovedit că toate pariurile din Singapore sînt ale unor români. De fapt, tot ce ar trebui să fie de cîteva zile încoace dezvăluiri majore şi-n exclusivitate din lumea pariurilor e o chestiune de logica vieţii şi a ratării în B. Nu-i voi zice Liga a II-a, fiindcă aşa îi spun doar Federaţia şi ziarele. Provincia îi spune tot Divizia B. Un nume care semnifică şi un fotbal de categoria a doua.

Citind dezvăluirile din Gazetă, m-am întors cu memoria la anii de dinainte de 1989, cînd se publicau reportaje “de senzaţie” cu titluri precum “Am fost o zi gunoier” sau “Am fost o zi vînzător la Aprozar”. Din aceste anchete, interviuri şi reportaje rezultă că un jucător de B nu ar avea nici un motiv să joace pe bune. La cît se cîştigă din fotbalul pe bune în B, singura nădejde într-un plus semnificativ de cîştig e în fotbalul pe rele. Speranţa e tot în pariuri şi în înţelegerile subterane. Un tun face cît contractul pe cîteva luni. Dacă aş fi o zi fotbalist în B, tot ce m-ar interesa ar fi combinaţiile care duc la bani, nu la fotbalul propriu zis. Cînd românul din B vede cîţi euro primeşte numai la instalare un zero ca Platini ori un zero cu picioare scurte ca Tatu, e logic să nu mai spere nimic de la cei zece, doisprezece ani, cîţi îi sînt daţi ca să-şi facă un nume.

Şi nici nu-i necesar să fii o zi fotbalist mediocru de B. E destul să gîndeşti ca el şi să iei aminte la ce se întîmplă în ţară. În banii fotbalului, statul nu se bagă. De ce s-ar băga în banii pariurilor? Ce treabă să aibă România cu Singapore? Ce poate să păţească un mic patron din B dacă aranjează un meci, cînd pentru inginerii de milioane în A Justiţia împarte achitările ca pe nişte diplome de onestitate? În B, sînt alte legi, alte relaţii între patroni şi fotbalişti, alte mişmaşuri fiscale. Totul e altfel. Şi nu altfel numai prin relaţie cu fotbalul din A, ci cu viaţa. Prin comparaţie cu înjurăturile pe care le adună într-un meci fotbalistul de B, cele din Giuleşti, din Groapă şi de pe stadionul Stelei sînt vorbe de alint.

De aceea, un reportaj cu titlul “Am fost o zi spectator în B” îmi pare din start mai interesant ca unul cu titlul “Am aranjat o zi un meci cu Chiajna în B”.

Recunosc: nu ştiu să detectez un blat

Ca bătrîn cinefil, nu pot decît să mă bucur pentru insistenţa cu care îmi joacă zilnic în faţa ochilor titlul acelui film admirabil regizat de fiul domnului Adrian Porumboiu: A fost sau n-a fost…? Acolo, întrebarea era dacă a fost sau nu revoluţie în ‘89. Aşa cum se întîmplă de atîtea ori în ţara asta tristă, dar plină de humor (sorry, dar e cea mai cuprinzătoare definiţie a ei), drama unei interogaţii se modifică în comedia ei, că altfel nu ar fi dramă. Azi, cînd am trecut de la radiofonicul fotbal minut cu minut la telefotbalul de zi cu zi - şi nu ştiu dacă e mai bine - apăsătoarea problemă s-a transformat în hazoasa angoasă: a fost sau n-a fost blat?

Personal, o recunosc, nu mă mai pot uita în direct la un meci - cu sau fără străinezi la centru şi la tuşă - în afara acestui chin şi el în cele din urmă vesel: “Bă băiatule (adică eu), fă ochii mari, holbează-te la maximum, fă apel la cît fotbal ştii, e blat aşa cum s-a anunţat sau e un…” nu pronunţ rima, că nu vreau să fiu şi mai destrăbălat decît patronii, mă înţelegi? Vin imediat şi iar recunosc că oricît apelez la cultura mea fotbalistică, nu am detectat pe loc, imediat, nici un blat la noi, cu atît mai puţin la ăia. E limita mea, mi-o asum, nu analizez din ce vine, probabil din profunda mea incapacitate de a fi altceva decît un fraier în acest condiţii istorice ale şmecheriei multilateral generalizate (sper să mi se accepte decenţa exprimării). Totuşi, oricît mă străduiesc, oricît mă holbez, nu văd blatul, îl văd doar pe Grigore şutînd perfect pentru 1-0 la Ploieşti - imediat mă sună un drag dinamovist să mă întrebe dacă m-am prins la cum a plonjat Luguşoru’ la şutul lui Grigore şi-mi explică secundă cu secundă. Nu-l pot combate…

Seara îl aştept să-mi explice care a fost blatul din Groapă, cum şi de ce l-au lăsat pe Adrian Prinţu’ să alerge singur cu mingea, în min 90!, şi să şuteze impecabil pentru 2-2. Sau n-a fost blat!? Nu mă sună, şi în întunericul nopţii îmi apare întru totul luminos Rui Duarte, străinul care nu discută decît cu oamenii inteligenţi şi se minunează cum de putem să dăm importanţă atîtor proşti. Eu cred că a fost declaraţia zilei şi ea mă presează să dau pe faţă că mai mult decît blaturile mă interesează să văd un meci în care pretendentele la titlu, granzii ăştia inexistenţi din 3 în 3 zile, să joace cît de cît bine timp de 90 de minute. Altfel, ca manchesterist în durere, îi mulţumesc lui Ilie Dumitrescu că e singurul din jurul meu care mai crede că putem lua titlul, asta după ce Sir Alex i-a făcut - auzi scandal! - pe cei de la City de gălăgioşi…

Barcelona a devenit o ţintă uşoară pentru cei care descoperă importanţa libertăţii de expresie.

A devenit atît de uşor să scrii despre Barcelona. Un declin anunţat sau măcar sugerat face din orice mut o voce critică. Uşile se deschid larg pentru detractori. Capodopera anterioară se dovedeşte un fals. Barcelona e o echipă de bătut în teren şi pe pagina de net. În mare, povestea declinului şi renaşterea contestaţiei se sprijină pe cîteva observaţii smulse fără efort din suita de trei meciuri negre cu Bayern, Chelsea şi Real.

Barcelona a încetinit viteza de combinaţie şi, în consecinţă, faimosul ei joc de posesie a început să semene cu o manie de colecţionar. Altă observaţie spune că, în aer, Barcelona e la pămînt. Rata de erori a crescut pînă spre media uzuală a fotbalului englez. Lipsa de variante B a făcut din suprema B prizoniera propriului sistem de joc. Aşa a ajuns Barcelona în situaţia psihică bizară în care echipa nu mai dispune de propriul sistem de joc. E invers: echipa e folosită de propriul sistem de joc. Dar e, oare, celebrul sistem lăsat moştenire de Cruyff lui Guardiola o maşinărie raţională? Se poate juca fotbal ultraofensiv fără vîrf? Sau sistemele radicale îşi trag echipele spre utopie?

Toate aceste întrebări abia crîcneau pînă acum o lună-două. Între timp, dubiile au făcut pasul spre acuzaţii. De unde atîta curaj polemic? E mai simplu decît s-ar putea crede. Plecarea lui Guardiola a dat semnalul. E ca la revoluţie. Mulţi descoperă importanţa libertăţii de expresie după. Cu o observaţie: declinul face parte din măreţia unei capodopere. Contestaţia e uşoară, analiza e cu totul altceva. Pînă la urmă, chiar dacă Barcelona va coborî treptele şi se va reîntoarce la fotbalul uman, cineva trebuie să spargă cifrul şi să explice ce e cu adevărat de neînţeles. Cum anume a putut o echipă la anul 2000 şi ceva să facă din fotbal un joc complet nou, un joc în care adversarul, oricare ar fi adversarul, e exclus paşnic din joc?

Aici e absurditatea aparentă şi fundamentală a formulei Barcelona: în ideea puerilă după care dacă joci numai tu, celălalt nu mai joacă. Din momentul în care această iluzie de maidan a devenit realitate, Barcelona a rupt direcţia fotbalului şi a intrat în istorie, alături de alte fenomene neexplicate. Tocmai aici e miza pentru comentatori: cum poate fi descifrată această formulă aberantă care a făcut o echipă extraordinară şi a pus în cauză tot ce ştiam despre fotbal. Chestiunea depăşeşte cu mult Liga Campionilor. De acord, problema e de competenţa antrenorilor superiori şi, în genere, a celor ce au jucat fotbal cu capul şi l-au păstrat după retragere. Însă comentatorii de fiecare zi sînt datori să respecte zonele la care nu au acces. Altfel, dau în negaţionism.

Cam ştiu unde-s zăpezile de altădată, dar nu mai ştiu pe unde-or fi alde Beckham, Ronaldo şi Ronaldinho.

În urmă cu nişte ani, altfel spus pe vremea isteriei David Beckham, redacţia mi-a solicitat un scurt text ironic despre nevastă-sa, care tocmai îşi cumpărase un cal, înfiase un cal, călărise un cal, mîncase un cal sau cam aşa ceva. Ştiţi doar cu ce se ocupă vedetele. Cu ceva sau cu altceva, la jumătatea distanţei dintre stupid şi nemaivăzut. Nu mai ţin minte care era pretextul acelui articol, pentru că e greu să ţii minte un fleac. Să fim înţeleşi: fleacul nu era calul, ci madam Beckham, ca derivat feminin al isteriei domnul Beckham. O oarecare, una din cohortele de femei ale fotbaliştilor, ale căror merite n-are sens să le ghicim, fiindcă sînt la vedere, şi la nivelul sutienului, şi la nivelul fundului.

În culmea gloriei publicitare, genialele picioare ale englezului au trecut, pe şi mai mulţi bani, Atlanticul, fiindcă în S.U.A. cultul supraomului e alfa şi omega. Sau, cum ar fi spus o femeie de serviciu din fosta Casă a Scînteii, leafa şi omega. S-a dus ca să rămînă cel mai mare, fie şi într-un fotbal mai mic. Şi astfel s-a mai terminat un subiect ce părea la un moment dat unic şi definitiv. Au urmat, în regim de isterii planetare, umflatul de Ronaldo şi dinţosul Ronaldinho, iar acum asistăm la erodarea uneia dintre cele mai licitate legende de unică folosinţă ale fotbalului-afacere, Messi.

Nu ţin să mă pun contra a ce vede fiecare, şi anume că Messi e un jucător de tot respectul, doar că nu vreau să particip la avalanşele publicitare. Galacticii şi extratereştrii Barcelonei şi ai Madridului au fost scoşi din ecuaţia ultimului act al sacralizării de pămîntenii de la Chelsea şi de la Bayern. O fi de rău pentru bugetele fotbalului, dar e de bine pentru partea de uman a sportului. Eu, unul, m-am săturat să fiu măsurat cu milionul de euro, să mă închin la nişte analfabeţi, să fiu socotit un nimeni, vizavi de un briliant de rahat, să aplaud în delir tot felul de monştri sacri, de genii ale bocancului şi ale pumnului. Nu am de ce să mă bucur că au învins Chelsea şi Bayern, dar nici să mor de necaz că au pierdut supraoamenii Messi şi Cristiano Ronaldo. Nu fiindcă nici unii, nici alţii nu-s de-ai noştri, ci de dragul unui lucru aproape uitat în mileniul III: simţul măsurii. Mi-au plăcut şi mi-au dat o stare de revanşă reuşită nemţii şi englezii. Ce-au mai trudit! Ce mult au dorit să nu fie umiliţi de două echipe împinse din spate de întreg mapamondul, de toată media, chiar şi de nişte milioane de ignoranţi care, cînd nu pricep nimic din ce văd, nu văd nimic din ce apucă să mai înţeleagă.

Iar ca să fie clar ce înseamnă pentru mine simţul măsurii, închei mărturisind că mi-e indiferent cine bate în finală. Poţi să fii împlinit sufleteşte şi cu un joc bun, nu doar cînd îţi cîştigă preferaţii.

Patru zile care nu au schimbat lumea

…și așa carevasăzică, după Real - Barca 2-1 s-a deschis o nouă eră. Ce eră? Am auzit-o cu ochii mei: Barca nu mai e invincibilă! Mai mult: a avut loc un schimb de putere în fotbalul mondial și european, nu la noi. A venit la putere Realul, care nu mai are nici un complex, și la doar 2 minute după ce Barca o egalează, o face KO și-o dezumflă. Nu trec 72 de ore și, după acel 2-2 cu Chelsea, se titrează mare: Barca a murit!, avînd în vedere că a condus cu 2-0 și a primit un gol în minutul 46, și a fost egalată în minutul 93.

Rău cum m-a făcut viața, nu mama, am dorit urît să rămînă 2-1 pentru Barca, să se realizeze speculația mea, aceea ca londonezii să se califice ca Dinamo la Mediaș. Măcar cu atîta să mă fi ales, că am și eu o vanitate, oricît aș fi de barca-giu. Am citit cu urechile mele că Guardiola nu are șuteri, nu are vîrf… Acum s-a descoperit asta, cînd Chelsea s-a apărat eroic în zece… Am extras și din asta (iertați-mă) un ciubuc: nu a spus Messi al meu că el preferă campionatul englez pentru încrîncenarea lui? Unde mai întîlnește Barca, în Spania, o apărare cu 10 oameni? Sigur, de la acel 1-0 de la Londra, am scris că nu-i frumos ce face Di Matteo, dar Dostoievski a zis că frumusețea va salva lumea, nu și fotbalul.

În fine, la patru zile după ce s-a instaurat noua putere realistă, Realul urma să consacre și noua ordine europeană, biruind-o pe Bayern, la Madrid. Nu mai era o problemă: cei mai competenți amici ezitau între două sau trei goluri diferență pe Bernabeu. În minutul 15 era deja 2-0, Ronaldo marca liber de pe linia de 16, apărarea lui Bayern era de groază, mă gîndeam deja meschin cum m-am făcut de rîs scriind aici în urmă cu două săptămîni: atenție, mare atenție la Bayern! Ciudățenia ciudățeniilor, cu 2-0 în minutul 15, la pauză, Realul nu era calificat! Era 2-1 și putea fi și 2-2 în minutul 44. Firește că-mi jucau în minte toate bancurile inteligente cu nemții în fotbal, dar ce-a urmat nu a mai fost banc: noua mare putere, Realul, nu mai făcea mare lucru, Super Mario rata egalul în minutul 85, iar la penaltyuri, cu ochii și urechile mele, am trăit să-l văd pe Mourinho pios, în genunchi, și pe Cristinel ratînd ca Messi…

Părerea mea de barca-giu: Realul a jucat tot obsedat de Barca, supergonflat, dar și obosit de triumful din urmă cu patru zile, convins că o va mai bate încă o dată, intrînd în finală la Munchen. Și ce scriem acum? Că a murit Realul? Ce eră se mai deschide? Nu se deschide nici o eră - decît, poate, în mintea noastră: să nu mai generalizăm repede și furibund în fotbalul adevărat! Nimeni nu e invincibil! De la Rafa și Nole pînă la Cristinel și Lionel, orice superjucător e și el om! Și ce facem cu extratereștrii și galacticii? Pentru mine, azi, zecile de mii de pe Camp Nou, care-și ovaționează învinșii, sînt singurii extratereștri!

Aici e şmecheria: cu ce o să strice arbitrii străini îşi mai spală din păcate ai noştri

Discuţiile despre străinii care ar fi să asigure corectitudinea luptelor pentru titlu ale celor cinci pierd din vedere arbitrajele, nu mai puţin viciate, ale retrogradării. Decizia CEx-ului vine să confirme ceea ce vede de ani buni toată lumea. Cînd primii cinci investitori insistă să aibă arbitri din afară nu e numai fiindcă se tem că arbitrii noştri vor fi cumpăraţi de rivali. Ei ştiu sigur cine se vinde şi cu cît, deoarece au cumpărat an de an arbitri şi cunosc mercurialul şi oferta. Disputa, prin urmare, nu pleacă de la nişte prezumţii, ci de la ce se ştie. De la ce ştie fiecare că a plătit, cu cît şi pe cine. Grija nu e că ar trebui să fie licitaţi toţi arbitrii meciurilor pentru titlu. Grija e că ar putea înnebuni mercurialul şi că o valiză cu 1,7 milioane de euro n-ar ajunge nici pentru arbitrii de tuşă. Sumele, aparent mari, pentru arbitrii străini se vădesc a fi o nimica toată faţă de sumele care ar intra în joc la tranzacţionarea autohtonilor. Continue reading →

Cînd Barca nu e incredibilă şi se enervează

…şi să nu mă luaţi din nou că de aia e frumos fotbalul, fiindcă Chelsea joacă sistemul 9 plus numărul 9 (Drogba), are o ocazie şi marchează, iar Barca are posesie 72-28, peste 500 de pase la o sută şi ceva, 5 ocazii sfîşietoare şi pierde… ce-i frumos în asta? E pe dracu’… Şi să nu mă întoarceţi pe partea ailaltă, că fotbalul e nedrept, crud, insuportabil… Dacă e insuportabil, de ce îl suportăm? De proşti ce sîntem? Vă rog, fără adjective! După acest Chelsea - Barca, numai de adjective nu am nevoie.

La capătul lor, nu mă pot ridica mai sus de înţelepciunea auzită din străvechime, de la superveselul Titi Teaşcă: dom’le, mai trebuie să vrea şi mingea… o uităm permanent, ni se pare prea iraţională, deloc inteligentă, prea ageamie. Şi ce?, dacă mingea nu vrea, poţi să fii şi Messi… Lăsaţi-mă azi ageamiu! Cît de cît savant, pot afirma că Barca - aia pe care Beckenbauer o socoteşte “incredibilă” - se enervează urît, pînă la lipsă de inspiraţie, ajungînd să bubuie mingea, de cîte ori întîlneşte italienisme, alde Inter, răsalaltăieri, alde Chelsea alaltăieri. Oricît a jucat Di Matteo în Anglia, a rămas în el, probabil, o genă de italian care ştie perfect să se închidă, să marcheze o dată, nu mai mult, şi să apere un 1-0, mingea ţinînd cu el, mai presus de toate. E frumos? Nu e frumos? Iar începeţi? Continue reading →