TOP 10 intrări criminale

Grație sistemelor sofisticate ale televiziunilor, ororile din teren întrec în audiență fotbalul propriu-zis.

Medicii spun că tot ce-i mai mult decît interesant e preferabil să li se întîmple altora.Finala Mondialului n-a marcat goluri antologice, dar a marcat cele mai interesante faulturi dure și intrări criminale din toată competiția. Un număr prea mare de atacuri furioase la oase și la cap, ca să nu te trimită cu ideea la un antrenament cu specific. Pentru spectatorii din tribune, ele au fost niște faulturi de joc ca atîtea altele, cu un plus afectiv național. Secunda în care se petreceau ele și faptul că nu suportau reluări le situau pe moment în zona banalului. Pentru miliardul de suflete însă înfrățite în emoție în fața televizoarelor reluările au însemnat al doilea spectacol și, la urma urmei, cel foarte, foarte interesant. Dacă acesta e viitorul fotbalului mare, își vor fi zis multe din milioanele miliardului, e mai bine să fie la ei, acolo!

Iată un dedesubt al antrenamentelor și al tacticilor de joc despre care nu se scrie și nu se vorbește, dar care este plin de consecințe nefaste și, din vreme în vreme, funebre: perfecționarea faultului. Fotbaliștii învață să lovească artistic și credibil. Multe alte măgării se învață o dată cu driblingul, pasa sau șutul din viteză, dar frecvența și măiestria cu care sînt puse în lucrare ele ne spun că vin ca importanță înaintea driblingului, a pasei și a șutului. În foarte multe meciuri din campionatele interne și din ligile obscure sînt însuși fotbalul. S-a ales, din publicul dintotdeauna al stadioanelor, o parte mare pentru care golănia “estetică” - în exprimarea unui comentator din cale afară de rafinat, contează mai mult ca jocul legat și civilizat.

O zicere cu putere de proverb ne învață că lumea nu merge într-o direcție cumva stabilită, că realizăm în ce direcție s-a îndreptat omenirea cînd nu mai e nimic de făcut. Nu-i tocmai departe timpul în care statistica meciurilor va întocmi și topul celor mai ingenioase și reușite faulturi, al celor mai convingătoare maimuțăreli cu penalty și al celor mai reușite coturi în gură. Televiziunile izbutesc magia, prin filmări la detaliu și un infinit de reluări, să facă dintr-un act murdar un fapt de perfecțiune. Televiziunile vînd marfa selectiv, pe regula lui “cel mai”. Cel mai grotesc atac la om din finala Mondialului, cu clipele acelea nesfîrșite de comă pe picioare, a avut tot atîtea vizionări ca și golul.

Ce-i de făcut ? Probabil, nimic. Doar să ne amintim mai des de sublima cugetare a filozofului bulgar Vasil Vasiliev Vasilevski: Dacă e, e ! Dacă nu e, nu e ! Asta e !

Cînd o victorie chinuită e OK

Nu, încă nu m-am lepădat de fotbalul latino-american.

Fiecare dintre noi fiind un institut de sondaje, nu mă număr printre cei din jurul meu - deloc incompetenți - care au declarat imediat după finala Mondialului că a fost “o rușine” sau “o mare plictiseală”. Nici vorbă. A fost o finală în care s-a jucat din greu, un fotbal chinuit, de către oameni care știu ce-i fotbalul. Există și asemenea meciuri zgrunțuroase, asemenea spectacole cu mare efort și puțină lumină, pe care - dacă iubești acest joc și pe oamenii lui - nu le refuzi moftologic. Timp de 120 de minute m-am gîndit la o idee ciudată a lui Low, rostită la începutul competiției: “Nu vreau spectacol, în căldura de aici o victorie chinuită e OK”.

Nu știu cîți ar semna-o, cîți ar agrea-o, dar într-o bună zi va trebui să acceptăm că un Mondial nu e defilare a unei case de modă, cu meciuri-model, unul mai bun decît celălalt, cum se exprima odată o doamnă despre ochii lui Florin Piersic: “Domnule Piersic, aveți un ochi unul mai frumos decît celălalt”. În sondajele mele personale, mi s-a părut mult mai semnificativ că toți cei pe care îi ascultam aveau grijă, sută la sută dintre ei, să se declare de acord cu victoria meritată a Germaniei, 80% adăugînd imediat că au ținut cu Argentina și că le pare rău de eșecul ei; merg mai departe și scriu că nici eșecul ei concis și nici ditamai catastrofa braziliană nu mă despart de fotbalul latino-american, fie el inferior în eficacitate și rigoare clasică celui așa-zis european. Așa-zis fiindcă fără “ai mei”, din cele două Americi, oricît i-ar încătușa sistemul, nu ar exista afaceri pe piața muncii fotbalistice a vechiului continent (Excepția germană? Mai e timp s-o discutăm…).

Pentru mine e indiscutabil că preferința noastră pentru fotbalistul latino-american începe de la talentul lui în “a bate mingea” cu un control al ei inegalabil. Liber de scheme pînă la culpă, aparent dezordonat, el păstrează un spirit violent și ingenuu - iertați-mă, al maidanului nostru pueril. Sigur că nu e OK, ei, și? Ei joacă, strict între ei, transfigurați, în bine și rău, uitați-vă la Columbia, Mexic, Chile și chiar Costa Rica, la cele fără mari vedete europene deocamdată. Niciodată nu-l veți vedea pe James, la Monaco, după ce a marcat, rămînînd în extaz ca aici, printre ai lui. Nici pe Navas (Levante), în transa din Mondial. Nici chiar pe David Luiz - la Londra sau la Paris - cu degetele spre cer la golul său magic cu Columbia. Nici pe Mascherano la Barca - murind pe minge - ca pe Maracana… Nu în Europa s-a inventat realismul magic, ci acolo - poveștile acelea în care o vreme totul e adevărat, dar deodată zici că nu se poate așa un gol, ca după aceea să admiți că se poate…

Am două obiecții la acest Mondial: una punctuală - nu lui Messi, ci lui Robben Balonul de Aur. A doua: a fost mult prea lung ceea ce a dat un spațiu enorm dreptului la oboseală, fluctuației în joc și arbitraj, erorilor umane. Humorul? În nici un caz dansul final german: a fost o ironie fără haz, exagerată de o presă germană și ea fără haz. Pe mine m-a amuzat îndelung cînd în comentariul finalei nimeni nu a mai amintit de legendarul nostru 5-1 din Giulești, cu golul lui Mihăiță Pleșan în fața lui Lahm și ai lui.

Schweinerei contra Gherțoi

Vestul fotbalului s-a dus mai la vest, iar Estul stă pe locul pe care şi l-a construit cu migală.

Fără victoria Germaniei, Mondialele ar fi ieșit contabil ok, dar fotbalul mondial s-ar fi provincializat. Messi ar fi rămas pe soclul de pe soclu, iar rutina mai mult sau mai puțin harnică ar fi ținut loc de progres. Victoria Germaniei a avut loc în semifinale și s-a oficializat în finală. Cine a văzut în faimosul, sinistrul și sinistra 7-1 un exemplu de schweinerei, o porcărie motorizată, poate juca table în continuare. Noul absolutism german e, de fapt, un salt de cunoaștere. De la nutriție la sistemul de educație și extracție spre fotbal a copiilor sau ochiul deschis către maeștrii spanioli, Germania n-a iertat nimic: a tocit, a repetat, a răbdat și a livrat.

Pînă aici, sehr gut! Mai departe, e jale pentru cine e prea departe de standardul german. Uitată fie Brazilia și semifinala ei de pucioasă. Catranul e mult mai gros în cazul Europei de Est. Bineînțeles, în cazanul respectiv România nu se vede. Piți Satana și echipa se simt bine la fund. Cel mai nebăgat în seamă bilanț al Mondialelor spune că Germania și Olanda s-au mutat și mai la vest, iar Estul a rămas pe loc. Socoteala începe cu calificările. Din 23 de candidați est-europeni, doar trei au reușit să treacă linia. Croația, Bosnia și Rusia au jucat în grupe fără să lase urme. Adevărat, pînă și Croația ar fi avut dreptul la un egal sau o victorie cu Brazilia. Însă în minutul 82 al neutrului cu Mexic, tabela arăta 0-3. Bosnia a reușit să bată Iranul și atît. Rusia s-a agățat în egaluri titanice de Coreea și Algeria. Restul a stat acasă, în zone care dădeau, în vremuri deloc apropiate de epoca silexului, școli de fotbal temute: Cehia, Serbia, Polonia, Ungaria, România, Bulgaria. Altfel spus, două arginturi și două bronzuri la Mondiale poate uitate, dar reale.

Bineînțeles, urmează întrebarea îngrijorată: ce s-a întîmplat cu Estul? De regulă, întrebarea e urmată de o serie de seminarii și alte politețuri tîrzii. E mult mai simplu. Fotbalul s-a dus naibii! Nu singur. A plecat o dată cu o populație jucătoare în mare scădere numerică, cu infrastructura și cu standardul minim de instruire. Pe locul lor Prinții Gherțoi pe care îi vedeți intervievați la tv sub acoperire: toți susțin că finanțează și conduc cluburi. Eu știu? Poate avem o șansă în Rusia 2018. Pe bază de invitație specială de la Internaționala Gherțoilor. Rusia deține președinția, iar noi sîntem membri cu drepturi depline.

Numai bogaţii îşi permit tactici

Pentru publicul brazilian, mecanica de joc a nemţilor e de neînţeles.

Mondialul din Brazilia e şi un panoramic de tactici la echipele care n-au de unde, n-au cu cine şi speră niţel mai mult decît nimic. Altfel spus, tacticile săracului sînt subţiri şi la vedere, pe cînd ale bogaţilor sînt aceleaşi şi totuşi altele, de la meci la meci, pentru că au din ce, au cu cine şi vor mult.

Cel mai bine se citesc aceste tactici la echipele care vor totul.

Brazilia, bunăoară, a vrut totul, dar n-a avut cu cine. Brazilia s-a strecurat în semifinale într-un climat arbitrăresc şi financiar de bunăvoinţă. Naţionala de venetici a Braziliei a suportat presiunea unui public imens, care ştie doar cum se joacă fotbalul în Brazilia. Un public care se manifestă exagerat de pasional, pentru că raţionalul presupune cunoaştere, comparaţie, soluţii variate. Pentru publicul brazilian, mecanica de joc a nemţilor e de neînţeles. Tactica nemţilor are o dominantă, aceeaşi de la prima lecţie pentru juniori: fugi cu mingea şi dai goluri. Nu un gol, ci cît mai multe goluri în 90 de minute. Dai 7 goluri fiindcă n-ai putut să dai 9. Nemţii nu jubilează fiindcă le-au dat brazilienilor 7, ei sînt uşor surmenaţi, în străfundul conştiinţei lor teutone, că n-au dat 11, cînd 9 erau ca şi făcute. Nemţii au tactica asta în tot ce muncesc şi gîndesc şi n-au cum să aibă alta în fotbal.

În limbajul fotbalului brazilian sînt frecvente formulele absurde, de genul ratare genială. Înfocaţii au cam aceleaşi superlative şi pentru reuşite, dar şi pentru eşecuri. Nemţii, pentru că merg numai şi numai la victorie, nu au superlative decît pentru cîştig.

Diferenţa dintre jocul Braziliei şi acela al Germaniei, în întîlnirea directă, a avut o cauză de fond: aproape toţi naţionalii brazilieni joacă în Europa, pe cînd toţi fotbaliştii nemţi de naţională joacă numai în Germania. Brazilienii sînt răsfiraţi în tot felul de tactici, iar cînd se adună, nu se mai înţeleg între ei prin nici una, pe cînd nemţii una ştiu şi aia fac tot timpul.
Tactica Argentinei a fost aceeaşi din calificări pînă la finală: să nu piardă. E greu de spus ce va fi confruntarea din nemţii care vor să cîştige şi argentinienii pregătiţi nemţeşte ca să nu piardă. Unul din proverbele săracilor e că ulciorul nu merge de multe ori la apă. Bogaţii nu au proverbe despre  ulcioare fiindcă folosesc recipiente care nu se sparg. Sau, dacă se sparg, nu le pasă, deoarece cumpără altele mai rezistente.

Halt, acestui huo nihilist

Să ne fi prostit acest Mondial 2014?

În sfîrșit, a venit ziua normală - ziua contestării acestui Mondial, ziua dezgustului, ziua unui huo sănătos. Mondialul a fost de pe acum - chiar înainte de finalul său - o porcărie. O ipocrizie. O mizerie. Toți cei care de două săptămîni susținem că Mondialul 2014 a fost - în ansamblul și spiritul său - pozitiv, ofensiv, memorabil, sîntem făcuți de nepricepuți, de proști. Toți cei care îi văd doar urîțeniile, erorile, ratările - inerente vieții pe pămînt - se autopresupun competenți, lucizi, morali și, bineînțeles, nonconformiști. Ei ne aduc nouă, proștilor, încîntați de jocul mexicanilor și al chilienilor, ca un argument zdrobitor ideea unui geniu literar ca Borges, argentinian ca Di Stefano: “Fotbalul e popular pentru că prostia e populară”.

Un alt geniu literar, Albert Camus - mare microbist de fotbal, fost portar în tinerețe la o echipă algeriană -, și-ar lua libertatea de a replica liniștit: “Da, prostia e atît de populară încît poate ataca și inteligența elitelor”. În ce mă privește, eu, prostit încă de magia golului marcat de James, văd în acest “huo la Mondial!”, un efect al gîndirii catastrofice proprie brazilienilor de la începutul acestui turneu final și care a culminat cu acest 1-7 pentru eternitatea numită istoria fotbalului. De multe ori mi-a venit sub pix să scriu ca în loc de istorie - isterie. M-am stăpînit nu o dată. Acum o scriu fără jenă, acoperit de tot ce-am observat în ultimele două săptămîni: brazilienii, chiar de la meciul împotriva Croației, au jucat isteric. Ca niște apucați. Elegant spus și la zi - au fost victimele unui inconfort psihic. Toate analizele tehnice, tactice pălesc în fața acestui psihic devastat de furie - furia desfrînată în cucerirea titlului de campion al lumii. După meciul feroce cu Columbia, li s-a adus un psiholog - ceea ce mă confirma. Ce-a făcut acest psiholog dacă în semifinala cu Germania au atacat din primele 10 secunde tot ca niște apucați? În 29 de minute erau deja terminați sub loviturile impecabile ale rezonabilității germane - o realizare care duce acest meci “inexplicabil” dincolo de fotbal, ca un caz-școală pentru ce se poate petrece în mintea unor smuciți.

Prea puțini admiră lecția fără de cuvinte a rezonabilității propuse de oamenii lui Low, după ce ei înșiși fuseseră judecați dur după meciurile cu Ghana și Algeria. Și mai puțini - prea inteligenți, desigur - nu au ochi pentru scenele de după acest 7-1 în care nemții se îmbrățișează cu brazilienii, în cea mai profesionistă fraternitate, în cea mai pudică înțelegere a triumfului și a eșecului. Să fi fost și asta o ipocrizie, o “hohă”, cum se spune pe la noi, prin Grant? Lăsați pianiștii în pace! Halt acestui huo nihilist! Ca de obicei, doar humorul ne poate face bine. Pele a putut declara clar: “Vom cîștiga a șasea cupă mondială peste 4 ani, în Rusia…”. E imposibil să rămîi impasibil.

În imagine, imaginea

Publicul din tribunele Mondialului brazilian e parte a imaginii regizate de FIFA

Există cu adevărat Cupa Mondială 2014? Argumentul după care tot ce se vede există e pus în dubiu de o Cupă Mondială care face fotbalul egal cu imaginea lui. Mai întîi, a venit decizia după care ediţia 2014 e cea mai bună din cîte s-au văzut. Au fost convocate statistici favorabile, dar nimeni nu vrea să numere şuturile care au luat la ţintă portari sau drone americane şi crosele care au înlocuit piciorul la ultima pasă, cornere şi centrări. Fotbal de atac? Da, dar nu clasic.

O video excursie prin Mondialele ´70, ´82 sau 2006 va domoli entuziasmul. Mediocritatea echipelor fabricate de PR e frapantă. Franţa şi Belgia au fost concediate în sferturi, Brazilia a rămas prea mult în cursă, susţinută de un cult fără legătură cu valoarea şi de o manieră de arbitraj care a dus inclusiv la sacrificarea lui Neymar. Jocul cu piciorul pe glezna lui James Rodriguez a fost tolerat, riposta nu putea întîrzia şi Neymar a fost deşelat cu intenţie.

În tribune, ceva e prea uniform. Feţele trebuie pictate în culorile naţionale, tricoul oficial e obligatoriu, valul mexican se repetă indiferent de scor, iar fericiţii surprinşi de camere şi proiectaţi pe ecranul mare cad într-o fericire convulsivă. Sîntem prea aproape de cugetarea ostilă a marelui J.L.Borges: “Fotbalul e popular pentru că prostia e populară”. Riturile oficiale au furat  pulsaţia naturală. Publicul e parte a imaginii regizate de FIFA.

Apropo, fotbalul era o lecţie de libertate în masă. Mai poate cineva măsura, azi, ipocrizia injectată sub pretextele cele mai înalte? Din “sferturi”, meciurile Cupei Mondiale au fost precedate de scena penibilă a căpitanilor puşi să citească angajamente antirasiste. Ce cacofonie! Un bărbat tînăr gata de 90 de minute de alergare şi dramă, oprit la start pentru a citi un text pionieresc. Şi cîtă ipocrizie! Cine face educaţie etică? O organizaţie condusă de un mafiot.

Un sistem care a licitat Cupa Mondială şi a vîndut-o unor domni cu bani şi puţuri de petrol. Cine vorbeşte de rasism? Organizaţia care a bătut palma cu Putin. Pe teren predici, în culise cîrdăşie cu omul care detestă oficial popoarele Caucazului şi, mai abitir, homosexualii.

P.S. Cel mai mare? A plecat. Alfredo di Stefano a fost peste Pele, Maradona şi Messi. A fost jucătorul complet. Un geniu din 16 în 16. Don Alfredo a prins vremuri de fotbal, nu de imagine. Singurul lui minus.

Celebritatea care tîmpeşte

Nu trebuie să vedem în jenantul final de carieră al talentatului Mutu o dramă

Copilăria are înţelepciunile ei, la care oamenii mari ar trebui să ia aminte. Cînd mă certam cu unul din ţîncii din cartier, spunîndu-i că e un prost, acesta avea replică imediat: Cine zice, ăla e! Tot atunci am aflat că trebuie să stai departe de prostie, fiindcă se ia. Adrian Mutu a contaminat cu prostie o mulţime de oameni din media, iar ce-i semnificativ la genul de celebritate pe care o consumă el e că adoratorii  realizează corect cantitatea de eşec din tot ce face, ce zice şi ce trăieşte Mutu, dar cred că partea de reuşită e mai mare. Că reuşita bate eşecul, la fel cum în armată funcţia bate gradul.

În cantitate imensă de ştiri, articole şi emisiuni radio ori tv, ce i se dedică de aproape două decenii lui Mutu, indiferent de semnificaţia unor situaţii, de faptul că tot mai des situaţiile în care a fost actor principal Mutu au însemnat cădere, comentariul a plusat la notorietate, la ideea că tot ce-i în legătură cu Mutu - goluri, contracte, scandaluri, sex, droguri, răsfăţuri - ţine de condiţia normală a vedetei. Chiar şi relatarea la rece a unor nerozii aducea a laude, în sensul că “Al naibii Mutu, ăsta, ia te uită ce i-a mai trecut prin cap!”.

Acesta e imensul prejudiciu social pe care-l produce gloria în fotbal sau în spectacolul-afacere, că marele public nu mai face deosebirea dintre bine şi rău. Tot ce a fost rău în cariera şi în viaţa de fiecare zi a celebrităţii Mutu a contat ca performanţă. A avut aureolă. Iar pentru tot ce a însemnat un rău din ce în ce mai mare n-a mai fost vinovat Mutu. De confuzia şi tot mai urîtele căderi din biografia la zi a lui Mutu sînt vinovaţi - şi încă de ani buni - toţi cei care l-au aplaudat în transă, fie că-şi înşela nevestele, fie că se îmbăta în cantonamente, fie că îşi jignea colegii şi antrenori, de pe poziţia supremului, care nu îi e dator cu nimic nimănui.

Acesta e în 2014 idolul căzut Mutu, un fotbalist terminat, de care mulţimea de aplaudaci se va depărta ca de un bolnav fără soluţie. Interviul de zilele trecute al fostului partener de afaceri dubioase, Adrian Marţian, e semnalul revanşelor. Mulţi, foarte mulţi din cei care au pus cărămizi la soclul jumătăţii urîte a celebrităţii lui Mutu se simt răzbunaţi pentru eroare de aceste dezvăluiri furibunde ale prietenului puşcăriaş.

Nu trebuie să vedem în jenantul final de carieră al talentatului Mutu o dramă. Omul nu e nici sărac, nici bolnav, nici bocciu. Omului nu-i pasă de ce încep să vadă şi să creadă tot mai mulţi din fanii de odinioară.

Universul lui Mutu e mic şi în el încape doar Mutu.

Va mai fi adulat multă vreme şi, aşa cum se întîmplă întotdeauna cu toţi cei care şi în ratare se cred mai presus de toată lumea, care au o gîndire de exceptaţi - un întreg capitol în tratatele de psihiatrie patologică -,  va trăi fericit, cu sticla pe masă şi cu capul în nori pînă la adînci bătrîneţi.

Plăcerile Mondialului încă rezistă

De la Papa Francisc la cei din Berceni.

Papa Francisc, argentinianul cu tricoul numărul 10 al echipei din San Lorenzo, instalează la Vatican un ecran gigant ca să urmărească împreună cu garda sa de halebardieri elvețieni meciul dintre Argentina și Elveția din “optimi”. Mi se pare senzațional. Undeva, prin capitala României, la un pub din Berceni, poreclit Hilton, o mulțime voioasă și competentă se adună să vadă ce vede și Papa, punîndu-și întrebări de clasic haz mucalit: “Ați auzit vreodată de tangouri elvețiene? Dar de ceasuri argentiniene?”.

Pot să spun că Mondialul, chiar după “optimile” sale, continuă să pasioneze și încă nu dezamăgește; nu au apărut deocamdată contestatari furibunzi, protestatari violenți la calitatea meciurilor; rari sînt moftologii care zic că nu se uită la Mondial, preferîndu-i cupele europene (fals conflict!). Scandalurile sînt minore și inerente: arbitrajele care nu văd penaltyuri orbitoare, nedreptățile din jocul calificărilor care trimit acasă pe Chile și Mexic (of, of) și o lasă în competiție pe o Elveție pe care o putem numi, ca prestație, un Iran european.

Firește că există specialiști cărora le-a plăcut și Iranul… Sîntem în polemici, nu ne luăm încă la bătaie și huo. Fiindcă, înainte de toate, acest Mondial este extraordinar de echilibrat. Nici un meci nu a fost și nu este de scăpat din ochi. Oricînd e loc de o uimire. Dintre “optimi”, 5 au necesitat prelungiri. Și ce prelungiri!

Chiar dacă la un Grecia-Costa Rica, Lineker, cu humorul lui, cerea, după primele 30 de minute, să se treacă direct la penaltyuri, prelungirile, cu o Costa Rică în 10, au fost frenetice și au culminat cu 5 penaltyuri bătute impecabil de sud-americanii epuizați.

Navas, portarul lor, a intrat printre celebritățile Mondialului, alături de un Ochoa, de un Bravo, de un Howard, de un Neuer, întru totul nebun de pozitiv. Avem atîția portari uluitori din cauză că se joacă extrem de ofensiv. Frumusețea - pentru mine, supremă - vine din aceea că, înaintea “sferturilor”, nu există favoriți incontestabili, superiorități indiscutabile.

Suporter latino-american, nu sînt sigur nici de Brazilia - mult prea nervoasă și nerăbdătoare să triumfe -, nici de o Argentină, curat enigmatică, între ce știe și ce poate. Îl înțeleg pe Ilie Dumitrescu - un latino de-ai nostri- care ia cu jumătate de gură Germania - mașinăria nu e 100% fiabilă.

Europenește vorbind, înclin spre Olanda lui Robben și Kuyt (da, TRU are dreptate), căci Franța nu mi se pare “o echipă mare”, iar Belgia ar fi cum ar fi dacă nu ar rata enorm. Unde sînt decis e în privința topurilor: Nu pot să pun golul lui Cahill australianul peste cele ale lui James Rodriguez și Van Persie, după cum cred că surpriză cea mai mare nu e Costa Rica, atît timp cît s-a pornit de la acel incredibil Olanda-Spania 5-1.

La capitolul humor - de neevitat - pun cap de listă pe Yelțin Tejeda. Trebuia să trăim un Mondial de fotbal ca să aflăm că în Costa Rica, acum 22 de ani, un tată și-a numit băiatul nou născut cu numele lui Ielțin. Pe locul 2, Theo Jumătate al nostru, marcînd dintr-un voleu irezistibil, pe nisipul Copacabanei.

În memoria învinșilor și salahorilor

Învinsul fără vină e Halilhodzici, cu Algeria lui. Salahorul e Kuyt, care n-a învăţat vreodată să fie vedetă.

Supercineva aruncă un voleu în vinclu și dă numele Cupei Mondiale. Pe parcursul următorilor 4 ani, detaliile, figurile și scorul se vor retrage, treptat, în arhive. Vor supraviețui cîteva nume, dar numai în măsura în care sînt legate de incidente dătătoare de goluri memorabile și fracturi deschise. Pentru salahori și învinși nu mai e loc. Prin urmare, Vahid Halilhodzici se va întoarce, probabil, la Lille, unde trăiește ca supus franco-bosniac și e respectat ca fost golgeter al campionatului francez. Episodul algerian se va topi în uitare. Algeria a pierdut. Germania a cîștigat. Sigur, Germania va plăti mai tîrziu. Cu Mertesacker și Boateng stoperi nemotorizați și cu portarul Neuer pe post de libero e greu să scapi teafăr. Halilhodzici a înțeles că Germania are stoperi pietonali și a formulat rețeta corectă: contre în spații deschise cu gloabele depășite în sprint. Cu finalizatori de contre, Algeria avea 2 sau 3-0 la pauză. La sfîrșit, Halilhodzici era mai bătrîn. Indiferent ce cred alții, eu mă revolt cînd văd un om în toată puterea vîrstei podidit de lacrimi. O figură distinsă și paternă, învinsă fără vină. Istoria patimilor lui Halilhodzici a început prin 1993. Marele fotbalist de la Velez Mostar a fost înlocuit de chiar cei ce-l venerau pe stadion cu figura musulmanului inamic. Halilhodzici a plecat în exil, sub amenințare. Pe drum, a aflat că hoardele i-au jefuit și ars casa. Asta e cu acest bărbat care știe fotbal și încasează pentru că alții nu știu să joace sau nu pot face diferența între fotbal și religie.

Cealaltă figură înaltă și nevăzută a Mondialelor e Dirk Kuyt. La aproape 34 de ani, Kuyt face muncă de rob și nu cere titularizare. Al doilea fundaș stînga în primele 50 de minute cu Mexic, apoi mijlocaș dreapta, Kuyt putea încheia, la nevoie, portar. Cîndva la Liverpool, acest muncitor necalificat de mare calificare n-a învățat vreodată să fie vedetă. Victoriile construite pe arătura lui Kuyt au fost culese de alții.  Antrenorii l-au stimat, dar nu l-au așezat între titularii obligatorii. Kuyt a continuat să are și să ajute copii săraci prin fundația finanțată alături de soția în continuare soră într-un cămin de bătrîni. Louis van Gaal, care amenință să preia cerebral Cupa Mondială, l-a înțeles și l-a recoltat din saivanul Fenerbahce. Pînă și Cruyff, suspect de hepatită după fiecare vorbă a lui Van Gaal, a încuviințat că echipele în care joacă Dirk Kuyt sînt binecuvîntate. Poate e ceva de ținut minte din această Cupă Mondială.

Stima noastră şi mîndria, Gâlcă, Steaua, România!

Debutantul Gâlcă nu trebuia să-şi înceapă cariera de antrenor cu două eşecuri de toată mizeria cu echipe din Elveția

Antrenorul fără CV al campioanei beneficiază, e drept şi în mai toate privinţele, de prezumţia de nevinovăţie, dar mai există şi alte prezumţii, la care ar fi trebuit să ia aminte. Cum ar fi prezumţia de demnitate, prezumţia de onorabilitate sau prezumţia de a respecta rangul casei. Nu plimbi campioana României pe stadioane cu 200 de spectatori, iar dacă tot e să începi cu stîngul, măcar să iei 7 goluri de la două echipe cu nume. Cînd simţi mirosul necazului, spui nu. Rămîi să baţi mingea acasă, nu pleci să înveţi abecedarul performanţei prin staţiuni de vacanţă. Avem şi aici, în amărîta noastră de Ligă 2, destule formaţii care puteau să ruşineze încropeala actuală numită  Steaua. Cînd vii la un club care tocmai a cîştigat pe merit 15 milioane de euro în competiţiile europene, respecţi aceşti bani. Nu i-ai făcut tu, nu-i ruşinezi în turnee de două parale. Ce să caute Steaua în Anglia, într-un climat marcat de drama naţionalei engleze în Brazilia? Ce-o aşteaptă pe Steaua în meciurile cu Ludogoreţ, Anderlecht şi Oldham ?

La ce-i în momentul de faţă Steaua, domnul Gâlcă  putea să probeze ceea ce deocamdată nu poate şi nu ştie, nici el şi nici echipa, cu Clinceniul ori cu Berceniul. La o adică, putea să invoce dorinţa acestora de a-şi face palmares, faptul că la noi plouă tot timpul, iar banca rezervelor pe care a lustruit-o cinci ani Arlauskis avea umbrelă, chiar şi faptul că a trecut la un avîntat 4-3-3 cu nişte jucători noi deprinşi mai mult cu 1-9-1 şi 1-1-9. Rezultatele din meciurile de pregătire nu înseamnă nimic prin raportare la acelea din competiţiile oficiale, dar au o mulţime de înţelesuri şi consecinţe de care e musai să ţii cont. Cum să spună un boxer făcut KO la antrenament şi ajuns în comă la spital că moartea nu contează?

Declaraţiile lui Gâlcă, ale lui Laurenţiu Roşu şi ale celorlalţi vorbitori de protocol ai echipei, privitoare la înfrîngerile din meciurile de pregătire, ignoră o lume pentru care tot ce ţine de Steaua contează. Pentru milioanele de fani ai Stelei, umilirile din Italia contează. Reghecampf a reuşit una dintre cele mai semnificative relaţii din lunga listă a antrenorilor care s-au perindat pe la Steaua. E singurul care a izbutit să acrediteze formula: Steaua lui Reghecampf ! Şi nu oricum, ci cu semnul exclamării.

Pînă una, alta, Steaua lui Gâlcă îşi începe cariera cu un mare semn de întrebare. Iar ce-i mai stînjenitor e că Steaua lui Gâlcă cutreieră Europa cu numele României alături.