Păcăleala cea mare

Toate comentariile la războiul milionarului Becali cu miliardarul bulgarilor au mers numai spre banii puşi în joc.
Anul 1990 ne-a adus Caritas-ul, dar şi alte escrocherii cu acoperire globală. Mulţimile sînt mai uşor de păcălit decît indivizii, pentru că în mulţimi are loc un gen de contaminare la speranţă care se vindecă greu. Cea mai mare păcăleală a capitalismului bezmetic, care a cotropit Estul Europei, a fost mîndria săracilor la îmbogăţirea altora. Cînd Hagi s-a transferat la Real Madrid în 1990, doi calici din Parcul Obor discutau euforizaţi suma transferului, ca nişte mari părtaşi la cîştig: Le-am luat banii fraierilor!

Lucrurile au evoluat. Acelaşi simţămînt patriotic de părtaşi la cîştig a fost însă dublat de un al doilea, de părtaşi la pierdere. Pierde Steaua, pierde banii Becali; nu iau primă jucătorii, nu luăm banii de la Liga Campionilor. Şi aşa mai departe. Nuanţa, care dă dimensiunea păcălelii, e la modul în care s-a discutat şi încă se discută ecuaţia financiară a confruntării. Trăirea întregii lumi fotbalistice din România e aceea a unui drept ratat.

Cum poţi să pierzi însă ceva ce nu ai? La Sofia nu s-au pierdut douăzeci de milioane de euro. Banii n-au fost pierduţi, ei n-au fost cîştigaţi. Ceea ce-i cu totul altceva. E invers de tot! Ei, bine, atît de generalizată e convingerea mulţimilor că bulgarii ne-au luat banii, nu că nu i-a cîştigat Gigi Becali, încît cele mai multe din comentariile la eşecul de la Sofia au la bază cîştigul pierdut.

Lista pierderilor se anunţă mai mare decît părea să fie la prezumţia unui eşec. Lumea fotbalistică din România suferă şi pentru ratarea cîştigurilor pe care le-ar fi avut Steaua, din vînzarea unor fotbalişti gata calificaţi în Liga cu protocol maxim. Suferă pentru sutele de mii de euro pe care n-o să-i mai ia un semidoct ca Tănase. Ce zice românul care se simte părtaş la pierderile lui Tănase. Românul spune: Ce hoţi, bulgarii ăştia, ne-au luat pînă şi banii arabilor lui Reghecampf! Săracul Becali, nu-i destul că stă la puşcărie, dar a pierdut şi vreo treizeci de milioane, bani ca şi cîştigaţi!

M-am întrebat, cum se întreabă de la o vreme mai mulţi confraţi, de ce se întorc acasă cu coada între picioare jucătorii noştri cumpăraţi de echipe avute din Spania, Italia, Franţa şi Anglia. Din toate supoziţiile colegilor, care-şi pun întrebări legitime privitoare la ratarea acestor contracte bănoase, lipseşte una: băieţii noştri nu ştiu să numere banii. Ori mai bine zis se pricep la numărat, cam tot atît cît se pricep la scris şi citit. N-au dimensiunea cîştigului. Chiricheş şi-a nimicit cîştigul pe o maşină de fiţe mai scumpă decît o casă, întrucît, cu cartea pe care a învăţat-o, ştie ce-i 1( una) maşină, dar nu-l duce capul la o investiţie cu profit pentru 140.000 de euro. Sînt absolut sigur că nici un club şi nici un antrenor de la noi nu-i învaţă pe jucători cum e bine şi sănătos să-şi cheltuie banii.

Şi încă o dată: Ai dracului, bulgarii, miliardarul lor ne-a luat banii milionarului nostru! De aia n-o să-i avem la inimă nici de acum înainte!

Încă o noapte furtunoasă

Sir Moți și mîndria complexă de a fi român

După noaptea abracadabrantă de la Sofia, cel mai ușor mi se pare a fi analitic, ipocrit și chiar indignat. Nu sînt dispus, după cîte am încasat din partea celui pe care Cristian Geambașu îl numește inspirat “un scenarist cu imaginație perversă”. Da, zicem că știm totul despre fotbal, dar existența unui asemenea scenarist o ignorăm. El, secretos, obscur, guvernează deseori întîmplările unui meci, detaliile aiuritoare cărora, deștepți după război, le găsim o logică implacabilă. Aud că golul din minutul 90 a fost cu totul îndreptățit după presiunea bulgarilor în repriza a doua, cînd Steaua “nu a jucat nimic”… Și ce dacă era îndreptățit? Mamă, ce cronică despre eroismul Stelei aveam gata pînă în minutul 89! Se zice că a fost și, într-adevăr a fost, un gol formidabil, de tip brazilian; se uită că același Wanderson a ratat mai apoi un penalty! Ceva, în adînc, unde nu ajung toate competențele noastre, nu e în ordine.

Un confrate dintre cei mai înțelepți, Radu Paraschivescu, își dorea, cu humorul său liniștit, ca Steaua să se califice chiar și printr-un joc plicticos, dar scenaristul pervers și perfid l-a contrazis și ne-a dat un meci care, indiscutabil, va rămîne în istoria Stelei, categoria Boro-horror. I se ridică ode lui Moți, pe bună dreptate, i se va dedica o tribună pe viitorul stadion din Razgrad, i se va da o primă în plus, nimeni nu e însă dispus să își amintească amănuntul că la București, după golul “amicului” său Chipciu, în ultimele minute regulamentare, același Moți a salvat Ludogorețul de la un 0-2 decisiv. Aia nu se pune?

În generala harababură - cam asta ar fi pe românește abacadabrant - Moți, la ora cînd nu știu ce fac afară Chiri, Tătă, Bourceanu și alte glorii de milioane, este cel mai competitiv fotbalist român care are dreptul deplin, pînă la sarcasm, să se bucure pentru că a fericit numeroșii suporteri ai lui Dinamo București. Sir Moți - cum îl înnobilează The Mirror - este cel mai convingător exemplu de profesionalism în era globalizării localizate peste Dunăre. El se înscrie în mîndria noastră complexă de a fi român.

Dacă cel mai ușor e să fii analitic la acest eșec, cel mai greu este să îți reprimi vanitatea. Mă tentează să mă laud - deși nu stăpînesc noțiunea - că am scris din timp, aici, că îi subapreciem pe acești bulgobrazilieni, că-i privim cu o condescendență nejustificată, că nu sîntem mult mai europeni decît ei. Mă laud și imediat mă socotesc meschin. Caut o geană de humor și o găsesc în cea mai năzdrăvană revelație - miliardarul patron din Razgrad intenționează să-l cumpere pe Chipciu! E teribil, monșer, ce ochi are jupînul.

După care cad, cinstit, în superstiție, unde altundeva după o asemenea noapte furtunoasă? Îi rog frumos pe comentatorii noștri la meciuri internaționale complicate să nu își mai manifeste patriotismul declarînd sus și tare, înainte de minutul 90, că “ne apropiem de calificare”. Miercuri seară, asta s-a întîmplat în minutul 70. Nu e deloc antipatriotic să taci atît cît trebuie. Vă mulțumesc pentru atenție.

Victoriile care nu trec de calificări

Subiectul Simona Halep ţine prima pagină nu pentru că ar fi un maximum de reprezentare naţională în sport, ci fiindcă nu are o concurenţă reală

Titlul aduce a nerozie, numai că e vorba de acele victorii sau participări onorante ale unor sportivi români, în competiţii interne şi internaţionale, care nu au ecou şi în media. Sau nu trec mai departe de ştirile de subsol, adică de calificările pentru prima pagină. Dacă am avea mai mulţi jucători de tenis de cîmp de statură mondială, ca Simona Halep, Liga-ntîi de fotbal ar avea o concurenţă productivă.

Titlurile europene sau mondiale ale unor demni campioni români din canotaj sau gimnastică nu pot să ţină treaz interesul marelui public al sportului decît o zi, două. Marele public trebuie amorsat, afectiv şi patriotic, cu prezenţe de durată în topuri, cu evenimente care leagă o săptămînă de alta întreg anul. Aici e cheia problemei, la sporturile care, printr-un român foarte performant, ca Simona Halep, pot ţine în priză un mare număr de pasionaţi.

Bucuriile oferite de sporturi sînt de mai multe feluri, dar cele oferite de competiţiile permanente trec înaintea celor cu un vîrf de interes din doi în doi ani sau din patru în patru ani. Cum e atletismul, bunăoară. Parcursul în tenis al Simonei Halep concurează, prin durata de top, fotbalul. Simona Halep e acum singura sportivă din România situată sus, într-un sport situat şi el, în interesul general, tot sus. Mai există un stimul pentru marele public al sporturilor: clasamentele tenisului sînt alimentate continuu cu turneele de pe tot mapamondul, n-au tur şi retur, nu au vacanţe şi pauze financiare.

Fără a forţa prea tare comparaţia, putem spune că sporturile par a ţine, în ultimele decenii, de acelaşi regulament ca al tenisului. O mulţime de discipline sportive onorabile şi cu un trecut prestigios continuă într-un stimabil anonimat, în vreme ce luptele în ţarcuri şi pe ringuri, marcate frecvent de drame şi chiar de decese, adună un public tot mai inflamat. Situaţia are o explicaţie în nevoia ancestrală de sînge a umanităţii. După Al Doilea Război Mondial, Europa trăieşte o pace lungă, cum n-a mai avut-o poate niciodată. Marele public trebuia să-şi consume cumva nevoia de revanşă, acumulată şi stînd să explodeze, după şapte decenii de pace, iar fotbalul şi luptele par să fi fost una din soluţii. De la gladiatorii Romei şi pînă azi, nu s-a schimbat aproape nimic în belicoasa stare de aşteptare a marelui public.

Un translator al discuţiilor de la Phenian, din 1971, dintre Ceauşescu şi Kim Ir Sen, mi-a povestit cum l-a temperat nord-coreeanul pe lăudărosul nostru, cînd acesta i-a vorbit despre reducerea săptămînii de lucru şi despre faptul că, de vineri de la prînz şi pînă luni dimineaţa, românii au liber. Nicolae, i-ar fi zis Kim Ir Sen, umple-le timpul ăsta liber cu ceva, că încep să aibă idei şi te trezeşti, dracului, c-o revoluţie! Aşa s-a născut festivalul Cîntarea României, de îndată ce Ceauşescu s-a întors acasă, iar istoria se repetă. Cînd nu poţi să-i dai poporului şi pîine, îi dai şi mai mult circ.

Din fericire, omenirea cinsteşte încă destule sporturi care seamănă mai mult cu pîinea, cu hrana pentru suflet decît cu circul, iar tenisul e unul dintre ele.

Gol, gol, gol și match ball

Două scurtmetraje cu Chipciu și Ferrer.

Din viața lui Chipciu între minutele 34 - ratarea penalty-ului - și 88, cînd a înscris golul unei victorii necesare, dar nu hotărîtoare, aș face un scurtmetraj; un scurtmetraj dintr-acelea pe care antrenorii le prezintă în vestiare, în pauza dintre reprize, pentru a-și îmbărbăta jucătorii. Subiectul ar fi așa: un foarte bun fotbalist bate foarte prost un 11 metri, nu face din nenorocirea asta un moment psihologic blestemat și nu se prăpădește; antrenorul nu-l schimbă, el nu se regăsește, mai face și o prostie pentru care ia un galben cu suspendare pentru returul decisiv, mai ratează o fază singur cu portarul, începe să fie fluierat de propriii suporteri, întru totul insuportabil, dar, minune!, găsește în ultimele două minute luciditatea unei fente cu gol, gol, gol…

Așa aș numi scurtmetrajul: Gol, gol, gol! Scăpat din grămada coechipierilor gata să-l sufoce în entuziasmul lor, primul lui gest este acela de a le arăta obrazul insensibililor (pe românește nesimțiților) din tribune. Acesta ar fi zăend-ul insolent al scurtmetrajului, deși aș fi preferat un deget la gură, a tăcere, a la Ronaldo și alți cîțiva de pe acolo și nu de pe aici. Fără cinema, strict prozaic, ca unul care nu obișnuiește să dea sfaturi și să facă pronosticuri între turul și returul unor meciuri europene pe muchie de cuțit, m-aș încumeta să văd în acest Ludogoreț singura echipă care, dacă ar juca în campionatul nostru, ar rivaliza serios cu Steaua la titlu. E clar mai bună decît credem, privind-o cu o condescendență care nu-și are îndreptățire; și o mică viclenie, sincera lor mulțumire că vor juca în Europa League, Champions League fiind pentru ei un bonus… A se slăbi! Ferește-te de darurile grecilor, dar, la fel de balcanic, și de modestia bulgarilor!

Oricum, pentru mine fraza săptămînii nu a venit din fotbal, ci din tenis. E declarația lui David Ferrer, după finala lui cu Federer, la Cincinnati. Un meci de toată frumusețea, cu un prim set cîștigat de elvețian, cu un rar văzut 5-0 și 6-1 pentru spaniol în al doilea și un la fel de năprasnic 5-1, 6-2 pentru RF (două litere din perfect) în decisiv. Ferrer a jucat cu aceeași energie sălbatică pe care i-o știm, cu puterea lui de luptă și trudă, inflexibil în vigoarea bătacului său, dar și în monotonia ei. E, probabil, în această monotonie cauza care îl împiedică să ajungă între primii 4 ai lumii: trudește formidabil, le are pe toate și nu mai mult. E cît se poate de atașant în efort, dar nu te dă gata, nu seduce.

Și ce a spus după această finală indiscutabil pasionantă? Cu toată naturalețea, cu grația unei sincerități netrucate, cel de-al 5-lea sau al 6-lea în lume, în nici un caz al 50-lea, a declarat în auzul întregii arene: “Roger este prea bun pentru mine…”. Nu știu cît e de exagerat (formal, între Ferrer și Federer e o diferență de două litere), dar năucitor este… Iar Roger, lîngă el, a surîs la fel de decent și de discret, exact același surîs ca la Toronto, după ce a pierdut la Tsonga.

Care Ronaldo, Burtosu’, Dinţosu’ sau Frumosu’?

Veşnicia, în fotbal, se măsoară cu anii. Uneori cu sezoanele. La jucătorii fără un vino-ncoa publicitar, veşnicia durează o zi

Cu nişte ani în urmă, Luţu a dat un gol, învîrtind nişte adversari în careu, şi multă vreme după asta istoria patriei părea să fi cunoscut în sfîrşit împărţeala providenţială: înainte şi după golul lui Luţu. Cam tot pe atunci, începea isteria Beckham. Isteriile mediatice au ciudăţeniile lor, cele mondiale le bat, e adevărat, pe cele naţionale, dar fierbinţelile colective naţionale nu înseamnă aproape nimic în comparaţie cu acelea de cartier. Cînd a explodat subiectul Beckham, am gîndit că mai mult de atît nu e posibil. Chiar şi rapidiştii uitaseră de Rapid şi discutau numai despre magicianul englez. Crezusem că isteria Ronaldo cel Burtos fusese un maximum, dar şi ea a fost curînd minimalizată de Ronaldinho cel Dinţos.

E posibil să încurc ordinea acestor inflamări planetare pe nimic sau pe aproape nimic, dar nu contează. Ce contează e că au avut loc. Ar mai conta ceva: faptul că păreau să ne ocupe toată viaţa, dar au sfîrşit la fel de scurt cum au început. Isteria Mutu a fost tot timpul una de umplutură, între două continentale mai bine organizate. Oricîte nerozii ar fi făcut Mutu, fiţele Victoriei Beckham, genialele ratări ale superbului mascul David sau golurile trimise pe sub zid de Dinţos le luau faţa.

M-am uitat din cînd în cînd la meciurile unor Ronaldo Mondialu’ sau David Americanu’ şi trebuie să recunosc că nu m-au făcut mai fericit. Puteam să cred că am un deficit la măsura lucrurilor, că-s incapabil să trăiesc absolutul în fotbal. Din păcate, cel mai nou subiect mondial, Neymar, e cam terminat înainte de a fi început bine. Brazilianul avea ce a fost mai bun la fiecare dintre candidaţii dinaintea lui la gloria veşnică. Messi parcă nu are datele rolului. Nu-i destul să fii perfect, perfecţiunea trebuie să fie niţel fiţoasă, nu corectă. Cît despre actualul Ronaldo, întrebarea care pluteşte în aer e: care din ei? Nu poţi să impui cu media o legendă de larg consum cîtă vreme marele public e confuz şi se întreabă: E vorba de ăsta, de ăla ori de ălălalt? Că pentru moment, oricît s-ar licita numele unui Messi, piaţa n-are un subiect care să pornească o nouă isterie o dovedeşte supa reîncălzită Mutu. De această dată, vorbăria despre marea revenire a lui Mutu nu umple două goluri de subiect, ci două pauze de scenariu.

După Mondialul din Brazilia, lumea a redescoperit frumuseţea fotbalului de echipă. Sud-americanii au reacreditat dăruirea echipei, subminînd mitul supraomului care face totul, iar nemţii i-au confirmat aşa cum numai nemţii se pricep s-o facă. Au avut şi ei cîndva un Muller, mai au şi azi tot un Muller, la cîţi Mulleri produce Germania, unul va fi întotdeauna cel mai bun, doar că nici unul nu va deveni niciodată o vedetă din reclamele la Coca-Cola şi la pasta de dinţi. La asta e bine să luăm aminte.

Clasicul joc al caracterelor și al achizițiilor

De ce să ne buimăcească ce-a făcut Hamza.

Domnul Argăseală i-a spus domnului Hamza că nu are caracter. Domnul Hamza i-a replicat că nici Steaua nu are. Mi-aș îngădui să remarc că de foarte multă vreme - să fie aproape patru secole - problema caracterului uman a fost clarificată și clasificată într-o carte devenită celebră, intitlulată chiar așa: “Caracterele”, semnată de un clasic al literaturii franceze; nu pretind s-o citiți pagină cu pagină (deși ar fi bine) - primele ei trei cuvinte sînt, momentan, suficiente: “Totul este spus”. Încă de acum aproape patru secole se știa totul despre caractere.

Oricîtă putere are azi fotbalul, nu el mai poate aduce ceva nou în definirea lor. Nu o să ne buimăcească, în 2014, cît de naiv a fost domnul Argăseală și nici nu trebuie să ne indigneze pragmatismul domnului Hamza. Totul e spus de mult… Că Ludogoreț l-a luat pe Hamza doar ca să nu-l aibă Steaua e o poveste veche - ți-l iau ca să nu-l ai! O știu de pe vremea cînd trecusem de la basmele lui Petre Ispirescu la Jules Verne și nu știam nimic despre cartea lui Drăghicescu, “Din psihologia poporului român”, pe care i-am recomandat-o o dată lui Cornel Dinu (La mulți ani, Cornele!) și de cînd a citit-o nu mai gîndește fără ea. Nici eu. Fără ea nu se poate gîndi precis nici în fotbalul nostru, deși a fost scrisă la începutul secolului XX și autorul ei nu știa, ca și I.L. Caragiale, ce-i un dribling.

Cu Ludogoreț mai am o problemă. După ochiul și memoria pixului meu, am fost dintre cei cîțiva care am văzut meciul ei cu Lazio, din returul anului trecut; am scris-o aici, în Gazetă, și am încasat-o scurt, la bărbie: ce ne bați capul cu bulgarii ăștia? Băteam capul fiindcă, după ce cîștigaseră cu 1-0 la Roma, în retur Lazio îi conducea, la Sofia, cu 3-1, ca și calificați… Bulgarii aceștia brazilienizați le-au smuls pînă la urmă un 3-3 cu care noi, la Gazetă, am fi titrat pe prima pagină: “Senzațional!”. Că Valencia, după aceea, le-a administrat un sever 4-0 e o altă poveste, din alte straturi ale stratosferei fotbalistice; ceea ce vreau să scriu apăsat este că Steaua, ca să-i înfrîngă, trebuie să joace la nivelul jocurilor de anul trecut, la punctele ei de vîrf și de referință din meciurile cu Ajax, Chelsea și, cu voia dvs., Legia.

E posibil? Gâlcă nu e Van Gaal să dea șapte jucători afară și nici nu-l aud vreodată să se pronunțe, în România, ca Uhrin Jr. la Plzen, după zdrobeala din meciul cu Petrolul: “Ne-au costat ratările, jocul a fost bun”… La cultura noastră, l-am sfîșia… Pe mine, punctual, la capitolul achiziții, mă urmărește povestea lui Breeveld, exact așa cum s-a numit ea, marți, în Gazetă: fascinantă. Omul zicea că înainte de a ajunge la AZ Alkmaar “am avut o accidentare gravă, mi-am rupt piciorul. Totul se terminase. Atunci, agentul m-a întrebat dacă nu vreau să joc în România”.

Dacă avînd piciorul rupt, fiind terminat, poți juca după aceea în România, să te faci bine și să ajungi în Champions League - nu-mi rămîne să recunosc decît că sîntem într-o țară miraculoasă și să nu mai zic nici un pîs. Voi fi mîndru ca român să-l văd pe Breeveld lîngă Robben. Mă bruiază însă un bătrîn stelist - încă de pe vremea lui Tudorel și Bumbi - care mă tot întreabă de cîtva timp: “Steaua n-ar trebui să-l încerce pe Ciolacu?”.

Dacă nu-i Magiun, atunci e Flocea. Şi invers

Fotbalul românesc stă bine la porecle şi la traseişti. Nu-i un motiv de mîndrie?

Cînd eram mic, copiii din cartier îmi spuneau Broscoiul. Poreclele celorlalţi ţînci îmi păreau foarte potrivite toate, doar pe a mea o găseam aiurea. M-a urmărit un timp, chiar şi după ce am ajuns în alte anturaje, iar de curînd, un domn în vîrstă, care m-a abordat susţinînd c-am bătut mingea de cîrpă pe aceeaşi uliţă, mi-a zis cu un aer de învingător: “Eu eram Gioale, iar tu Broscoiul. Mamă, mamă, ce te mai trînteam!”.

Nici n-a început bine noul campionat şi echipele au şi purces la prima rotire a antrenorilor. Dacă i-ar schimba cu alţii, tineri, şi cu debutanţi, ar fi ceva. Am avea la ce spera. Dar ca să-i învîrteşti ani de-a rîndul pe la toate echipele pe aceiaşi şi mereu aceiaşi mediocri, cînd cu strigarea de salvatori de la retrogradare, cînd ca viteji la o clasare sus, învîrteala, rotirea, răsucirea sau reşaparea asta - cum veţi vrea să-i ziceţi - are în ea o mare doză de clinic.

Zilele trecute, o echipă care încă n-a aflat ce mai caută ea în prima ligă l-a schimbat pe Magiun cu Flocea. Nebunia e că Flocea, în condiţia lui de secund, îi ia locul principalului Magiun şi că, pînă ce-şi vor alunga şi alte formaţii antrenorii, Magiun s-ar putea să revină în locul lui Flocea.

În lumea fotbalului, poreclele celor doi sînt de notorietate. Din cînd în cînd, răzbesc în media numele “din teren” şi din sistem ale unor tehnicieni, nume cu care aceştia şi-au făcut meseria şi care ne spun de cîtă consideraţie se bucură.

Eu, unul, nu le ştiu, dar nu m-aş mira să aflu că fotbalul nostru din primele două ligi e la mîna unor Ciorbă, Mălai, Ceaun, Terci, Troacă sau Cîrpă. Foiala terminaţilor şi stăruinţa cu care retrogradează generaţii întregi de echipe, prostind patronii şi continuînd să învinuiască presa pentru lungul lor CV de eşecuri ne îndreptăţesc să gîndim că nu e vorba de fotbal, că e vorba chiar de ce ne spun poreclele, de ciorbă, de mălai, de troacă, de ciolan şi de magiun.

Poate doar în politică să mai putem număra nişte traseişti la fel de înveşniţiţi la lingură şi la cuţit ca în lotul antrenorilor de Liga întîi, dar politicii nu-i cere nimeni meserie.

Ar trebui să publicăm un clasament la zi al lotului sacru de antrenori în prima ligă ca să realizăm, la punctaje şi la media locurilor de clasament, cîţi bani mănîncă şi cîţi bani fac.

Colegul care va arhiva performanţele acestor antrenori înţepeniţi în rele şi în stare de orice ca să supravieţuiască în categoria elite, împiedicînd primenirea şi afirmarea unor tineri, va suporta revolta camarilei, dar va semna un adevăr de boltă în fotbalul românesc: antrenorii lui sînt, în majoritate, sub echipele care-i angajează.

Sîntem campionii ciudăţeniilor: tot ce-i mai bine, la multe echipe, e mai bine nu datorită antrenorilor lor, ci dimpotrivă. Dimpotrivă de tot !

Bijuterii, copilării și cotonogeli

După două goluri ale Stelei anormal de frumoase.

“Vom vedea multe goluri” ne-a anunțat Costel Gâlcă, totuși Steaua nu a dat mai mult de două. Dar ce goluri! Două nestemate în sărăcia noastă de bijuterii. Două goluri care fac unanimitatea în elogii - de la Ilie Dumitrescu și Gabi Balint pînă la Basarab Panduru, om greu de urnit spre entuziasme rapide. Fără a fi rău, au fost două goluri anormal de frumoase pentru ceea ce se joacă azi la noi; la care aș adăuga și superba ratare din repriza a doua a lui Chipciu, după cursa lui Iancu. Pentru a reveni în normalitate, trebuie spus că Steaua i-a învins pe acești rudimentari - sau, cum zice Radu Paraschivescu, primitivi - jucînd cam ceea ce se cerea din turul în Aktobe City: “Să-i ia la tehnică!”, după o expresie de neuitat a lui Titi Teașcă și nu numai a lui.

“Să-i ia la tehnică în regim de viteză” - pentru a fi exacți și păstrînd ceva din humorul pierdul al expresiei complicate. Tratați astfel, ce-a mai rămas din acești milionari agresivi în fiecare contact? Ceea ce se știe încă de pe vremea bunicii, care nu ne lăsa să jucăm cu cei de la găzărie (undeva pe Mărășești) că “sînt răi și lovesc”. Pe scurt: luați la tehnică, le-a rămas cotonoaga. Fără ca Steaua să fie o virgină inocentă în domeniu, milionarii aceștia au rupt cît au mai putut, dar ar fi nedrept să uităm cum s-au dăruit după ce au rămas în zece. Aici este și dificultatea pe care vreau să i-o fac lui Gâlcă: cum e posibil ca la covîrșitoarea superioritate tehnică plus cea numerică, cel mai bun om al Stelei să fie Arlauskis? A scos vreo trei goluri gata făcute, toată lumea fiind de acord cu clișeul că el a dat cea mai mare încredere echipei… La un 2-0 lejer, lejer, lejer, în 11-10, portarul să mai aibă loc să strălucească? De ce?

Costelinho - cum îl dezmiardă Iordănescu - acceptă că s-a petrecut o relaxare după eliminarea kazahului, o scădere a intensității. Chipciu e mai puțin savant: “Am fost copilăroși că nu le-am dat mai multe”. Copilăroși, copilăroși - expresia are o dulceață infinită, dar ultimele 5 minute, după 2-1, cu o dominare confuză a adversarului, nu au fost deloc copilăroase, dimpotrivă. Nu vreau să sperii pe nimeni, urăsc speculațiile, dar nu le pot împiedica, totuși la un eventual 2-2 (cum se întîmplă pe la noi, nu?) în minutul 90Ă, garantez că am fi uitat de capodoperele din minutele 3 și 39. Nu le-am fi uitat?

“Prieten drag, ne cunoaștem de-o viață”, știu ce vorbesc și ce cînt în ultimele minute ale unui meci de Champions League la noi, din București pînă la Ploiești, Timișoara și în toată țara. Doar comentatorul a fost la înălțimea momentelor acelea curat neplăcute: “Steaua nu trebuie să tremure, dar să fie atentă”. Printre cascadele de cotonoage ale finalului, mi s-a părut că aud un sfat (aproape) abisal de pueril.

Pe plan extern, mă frămîntă o singură întrebare: Pep Guardiola a spus că urăște tiki-taka? Că o urăște, s-a tradus exact?

683 locuri pentru revoltaţi

Unul dintre puţinii oameni emblematici ai fotbalului care a avut curajul să vorbească despre corupţie este Gary Lineker

109.318 spectatori în Michigan Stadium? Mai întîi, cum s-ar spune în noua engleză pentru handicapaţii verbal: wow! O sută şi de mii pe Big House, stadionul care n-a văzut mingi rotunde, trebuie să fie ceva legat de jocurile favorite ale băştinaşilor: fotbal american, baseball sau Bruce Springsteen. Dar fotbal? Vreau să spun: soccer? Manchester United - Real Madrid, într-un amical de luat bani şi promovat tricouri nu pare demn de atîta prăpăd de lume. Şi totuşi, americanii s-au sardelizat pentru un meci de fotbal. Organizatorii spun că exact 683 de locuri au rămas neocupate.

Toate astea înseamnă ceva. Fotbalul are un potenţial nelimitat. Cum şi de ce s-a ajuns la gigantizarea unui joc inventat acum 150 de ani pe o insulă ploioasă e altă poveste. Fapt e că fotbalul e cel mai mare zăcămînt de pasiuni şi de bani cunoscut în acest moment. Şi tot fapt e că zăcămîntul e exploatat şi defăimat de administratorul principal: FIFA.

Încotro duce succesul uluitor dacă succesul e poarta pe care intră corupţia? E complet anormal ca în plină glorie furibundă, fotbalul să fie însoţit de întrebări ruşinoase. Va legitima reuşita din teren o elită delincventă? Vom învăţa (şi) din fotbal că profitul spală orice porcărie?  Există încă mari oameni de fotbal care lasă la o parte orice şi vorbesc pe şleau. Evident nu veţi găsi asemenea scandalgii între angajaţii FIFA.

Gary Lineker e ultimul şi cel mai neaşteptat exemplu. Într-un interviu care nu anunţa nimic, Lineker povesteşte cum a înţeles la faţa locului, că Mondialele 2022 au fost atribuite după deliberări trucate. Şi cum a înţeles, din interior, că FIFA e un sindicat penal condus dictatorial de un oarecare Blatter. Sigur, Lineker e englez şi asta îl pune, prin definiţie, pe picior de război cu FIFA. Însă tot Lineker e marele vîrf al Barcelonei care n-a primit un singur cartonaş în 14 ani de fotbal la vîrf. Şi tot Lineker, e omul de casă al BBC-ului, un comentator politicos, prudent şi bine crescut. Criticat, uneori, pentru conformism şi aerul de băiat cuminte, Lineker a devenit brusc un revoltat.

Într-adevăr, politeţea trebuie să tacă în faţa mizelor mari. Lineker a înţeles că în joc e fotbalul însuşi şi a decis că bunele maniere au o limită. Fotbalul trebuie jucat şi gustat, dar uneori trebuie apărat. Lineker a rupt tăcerea şi a ocupat unul din locurile rămase libere pe Michigan Stadium. Mai sînt 682. Pentru revoltaţi.

Sportul, o meserie care dispare

Un sportiv amator trebuie să fie îndeajuns de performant să-şi asigure şi o bătrîneţe liniştită

Cînd discutăm despre dispariţia unor sporturi care, înainte de 1990, îi aduceau României medalii şi o anume luare în seamă internaţională, e normal să ne întrebăm de statutul acestora la vremea aceea şi în lumile de dincolo de graniţele comunismului. Jurnalele de sport, care se tipăreau în Occidentul capitalist, aveau o cu totul altă ierarhie a sporturilor importante decît ziarul nostru, Sportul popular. Ce apărea la noi pe prima pagină, ca mare succes obţinut de ” amatorii ” noştri vopsiţi peste hotare, în gazetele americane nu interesa nici măcar ca ştire de subsol, iar în cele din Europa de Vest doar ca note de culoare în josul paginilor.

Nostalgii gălăgioase, după un sistem care s-a prăbuşit, au mai ales cei care nu aveau cunoştinţă de celălalt sistem. Sportul profesionist nu a suferit căderi tectonice. Au apărut competiţii noi, altele şi-au pierdut publicul şi au dispărut prin logica lucrurilor, dar sistemul nu numai că a rămas funcţional, dar s-a şi generalizat pe planetă. Sportul profesionist nu e în criză. Nici nu avea cum să ajungă în criză, întrucît sistemul e creat pe ideea că orice gen de performanţă, care naşte un public plătitor, poate să se cheme şi să prospere ca profesie.

Orientarea tinerilor către sportul-profesie presupune nu o cheltuială, ci o investiţie. Sportul, ca fapt de sănătate a trupului, e treaba statului. Statul se implică şi în investiţiile majore în cîteva sporturi cu un public mare, cam la fel ca în toate categoriile de investiţii ce privesc mersul spre mai bine al naţiei. Selecţia însă şi preparaţia financiară pentru marea performanţă sînt treaba particularului.

Noi, românii, încă mai amestecăm paguba cu cîştigul.

Cele mai multe din disciplinele pentru care mulţi oftează şi chiar plîng că nu ne mai aduc diplome şi medalii nu aduc României de azi nici un beneficiu. Boxul şi derivatele lui, în ring şi în cuşti de sîrmă, nu mai au cum să fie o politică de stat, ca odinioară. Că unii au tresăriri vanitoase cînd un K 1 de la noi îi face mutra zdrenţe altuia de pe aiurea e o chestie de psihologie a mulţimilor. În nici un caz un fapt de reprezentare naţională. În cîteva sporturi, mai bine zis în foarte puţine sporturi cu impact la popor, mai avem încă sentimentul reprezentării internaţionale. Cele mai multe sporturi însă sînt meserii sau job-uri cu o anume durată de piaţă. Dacă au dispărut ca sporturi naţionale producătoare de medalii luptele libere şi cele greco-romane nu e nici dramă, nici pierdere mare. Tot ce are o zi de naştere ajunge şi la un decont final.

Dramă e bătrîneţea unor medaliaţi ai aşa-zisului sport sindical-amator, cărora statul român de azi nu le poate garanta nimic, pentru că sînt prea mulţi şi provin din sporturi care presupuneau doar investiţie, nu şi profit.

Dacă sportivul e performant, el trebuie să fie îndeajuns de performant ca să-şi asigure şi o bătrîneţe liniştită. Dacă nu, să mai aibă o meserie de transfer la 39 - 35 de ani. Ultimii clasaţi, chiar şi într-o finală olimpică, sînt ultimii. Oamenii îşi amintesc cum au pierdut finala, nu cum au ajuns la ea.

Profesiile sportive bazate pe performanţă cern candidaţii mult mai dur ca acelea de larg consum. Asta trebuie s-o ştie oricare tînăr român, care speră să facă bani şi mare carieră în sport, că din mai multe mii de candidaţi, în care cineva investeşte parale şi speranţă, marele învingător e numai unul.

Altfel, despre boxul românesc de altădată, numai de bine!