Care Ronaldo, Burtosu’, Dinţosu’ sau Frumosu’?

Veşnicia, în fotbal, se măsoară cu anii. Uneori cu sezoanele. La jucătorii fără un vino-ncoa publicitar, veşnicia durează o zi

Cu nişte ani în urmă, Luţu a dat un gol, învîrtind nişte adversari în careu, şi multă vreme după asta istoria patriei părea să fi cunoscut în sfîrşit împărţeala providenţială: înainte şi după golul lui Luţu. Cam tot pe atunci, începea isteria Beckham. Isteriile mediatice au ciudăţeniile lor, cele mondiale le bat, e adevărat, pe cele naţionale, dar fierbinţelile colective naţionale nu înseamnă aproape nimic în comparaţie cu acelea de cartier. Cînd a explodat subiectul Beckham, am gîndit că mai mult de atît nu e posibil. Chiar şi rapidiştii uitaseră de Rapid şi discutau numai despre magicianul englez. Crezusem că isteria Ronaldo cel Burtos fusese un maximum, dar şi ea a fost curînd minimalizată de Ronaldinho cel Dinţos.

E posibil să încurc ordinea acestor inflamări planetare pe nimic sau pe aproape nimic, dar nu contează. Ce contează e că au avut loc. Ar mai conta ceva: faptul că păreau să ne ocupe toată viaţa, dar au sfîrşit la fel de scurt cum au început. Isteria Mutu a fost tot timpul una de umplutură, între două continentale mai bine organizate. Oricîte nerozii ar fi făcut Mutu, fiţele Victoriei Beckham, genialele ratări ale superbului mascul David sau golurile trimise pe sub zid de Dinţos le luau faţa.

M-am uitat din cînd în cînd la meciurile unor Ronaldo Mondialu’ sau David Americanu’ şi trebuie să recunosc că nu m-au făcut mai fericit. Puteam să cred că am un deficit la măsura lucrurilor, că-s incapabil să trăiesc absolutul în fotbal. Din păcate, cel mai nou subiect mondial, Neymar, e cam terminat înainte de a fi început bine. Brazilianul avea ce a fost mai bun la fiecare dintre candidaţii dinaintea lui la gloria veşnică. Messi parcă nu are datele rolului. Nu-i destul să fii perfect, perfecţiunea trebuie să fie niţel fiţoasă, nu corectă. Cît despre actualul Ronaldo, întrebarea care pluteşte în aer e: care din ei? Nu poţi să impui cu media o legendă de larg consum cîtă vreme marele public e confuz şi se întreabă: E vorba de ăsta, de ăla ori de ălălalt? Că pentru moment, oricît s-ar licita numele unui Messi, piaţa n-are un subiect care să pornească o nouă isterie o dovedeşte supa reîncălzită Mutu. De această dată, vorbăria despre marea revenire a lui Mutu nu umple două goluri de subiect, ci două pauze de scenariu.

După Mondialul din Brazilia, lumea a redescoperit frumuseţea fotbalului de echipă. Sud-americanii au reacreditat dăruirea echipei, subminînd mitul supraomului care face totul, iar nemţii i-au confirmat aşa cum numai nemţii se pricep s-o facă. Au avut şi ei cîndva un Muller, mai au şi azi tot un Muller, la cîţi Mulleri produce Germania, unul va fi întotdeauna cel mai bun, doar că nici unul nu va deveni niciodată o vedetă din reclamele la Coca-Cola şi la pasta de dinţi. La asta e bine să luăm aminte.

Clasicul joc al caracterelor și al achizițiilor

De ce să ne buimăcească ce-a făcut Hamza.

Domnul Argăseală i-a spus domnului Hamza că nu are caracter. Domnul Hamza i-a replicat că nici Steaua nu are. Mi-aș îngădui să remarc că de foarte multă vreme - să fie aproape patru secole - problema caracterului uman a fost clarificată și clasificată într-o carte devenită celebră, intitlulată chiar așa: “Caracterele”, semnată de un clasic al literaturii franceze; nu pretind s-o citiți pagină cu pagină (deși ar fi bine) - primele ei trei cuvinte sînt, momentan, suficiente: “Totul este spus”. Încă de acum aproape patru secole se știa totul despre caractere.

Oricîtă putere are azi fotbalul, nu el mai poate aduce ceva nou în definirea lor. Nu o să ne buimăcească, în 2014, cît de naiv a fost domnul Argăseală și nici nu trebuie să ne indigneze pragmatismul domnului Hamza. Totul e spus de mult… Că Ludogoreț l-a luat pe Hamza doar ca să nu-l aibă Steaua e o poveste veche - ți-l iau ca să nu-l ai! O știu de pe vremea cînd trecusem de la basmele lui Petre Ispirescu la Jules Verne și nu știam nimic despre cartea lui Drăghicescu, “Din psihologia poporului român”, pe care i-am recomandat-o o dată lui Cornel Dinu (La mulți ani, Cornele!) și de cînd a citit-o nu mai gîndește fără ea. Nici eu. Fără ea nu se poate gîndi precis nici în fotbalul nostru, deși a fost scrisă la începutul secolului XX și autorul ei nu știa, ca și I.L. Caragiale, ce-i un dribling.

Cu Ludogoreț mai am o problemă. După ochiul și memoria pixului meu, am fost dintre cei cîțiva care am văzut meciul ei cu Lazio, din returul anului trecut; am scris-o aici, în Gazetă, și am încasat-o scurt, la bărbie: ce ne bați capul cu bulgarii ăștia? Băteam capul fiindcă, după ce cîștigaseră cu 1-0 la Roma, în retur Lazio îi conducea, la Sofia, cu 3-1, ca și calificați… Bulgarii aceștia brazilienizați le-au smuls pînă la urmă un 3-3 cu care noi, la Gazetă, am fi titrat pe prima pagină: “Senzațional!”. Că Valencia, după aceea, le-a administrat un sever 4-0 e o altă poveste, din alte straturi ale stratosferei fotbalistice; ceea ce vreau să scriu apăsat este că Steaua, ca să-i înfrîngă, trebuie să joace la nivelul jocurilor de anul trecut, la punctele ei de vîrf și de referință din meciurile cu Ajax, Chelsea și, cu voia dvs., Legia.

E posibil? Gâlcă nu e Van Gaal să dea șapte jucători afară și nici nu-l aud vreodată să se pronunțe, în România, ca Uhrin Jr. la Plzen, după zdrobeala din meciul cu Petrolul: “Ne-au costat ratările, jocul a fost bun”… La cultura noastră, l-am sfîșia… Pe mine, punctual, la capitolul achiziții, mă urmărește povestea lui Breeveld, exact așa cum s-a numit ea, marți, în Gazetă: fascinantă. Omul zicea că înainte de a ajunge la AZ Alkmaar “am avut o accidentare gravă, mi-am rupt piciorul. Totul se terminase. Atunci, agentul m-a întrebat dacă nu vreau să joc în România”.

Dacă avînd piciorul rupt, fiind terminat, poți juca după aceea în România, să te faci bine și să ajungi în Champions League - nu-mi rămîne să recunosc decît că sîntem într-o țară miraculoasă și să nu mai zic nici un pîs. Voi fi mîndru ca român să-l văd pe Breeveld lîngă Robben. Mă bruiază însă un bătrîn stelist - încă de pe vremea lui Tudorel și Bumbi - care mă tot întreabă de cîtva timp: “Steaua n-ar trebui să-l încerce pe Ciolacu?”.

Dacă nu-i Magiun, atunci e Flocea. Şi invers

Fotbalul românesc stă bine la porecle şi la traseişti. Nu-i un motiv de mîndrie?

Cînd eram mic, copiii din cartier îmi spuneau Broscoiul. Poreclele celorlalţi ţînci îmi păreau foarte potrivite toate, doar pe a mea o găseam aiurea. M-a urmărit un timp, chiar şi după ce am ajuns în alte anturaje, iar de curînd, un domn în vîrstă, care m-a abordat susţinînd c-am bătut mingea de cîrpă pe aceeaşi uliţă, mi-a zis cu un aer de învingător: “Eu eram Gioale, iar tu Broscoiul. Mamă, mamă, ce te mai trînteam!”.

Nici n-a început bine noul campionat şi echipele au şi purces la prima rotire a antrenorilor. Dacă i-ar schimba cu alţii, tineri, şi cu debutanţi, ar fi ceva. Am avea la ce spera. Dar ca să-i învîrteşti ani de-a rîndul pe la toate echipele pe aceiaşi şi mereu aceiaşi mediocri, cînd cu strigarea de salvatori de la retrogradare, cînd ca viteji la o clasare sus, învîrteala, rotirea, răsucirea sau reşaparea asta - cum veţi vrea să-i ziceţi - are în ea o mare doză de clinic.

Zilele trecute, o echipă care încă n-a aflat ce mai caută ea în prima ligă l-a schimbat pe Magiun cu Flocea. Nebunia e că Flocea, în condiţia lui de secund, îi ia locul principalului Magiun şi că, pînă ce-şi vor alunga şi alte formaţii antrenorii, Magiun s-ar putea să revină în locul lui Flocea.

În lumea fotbalului, poreclele celor doi sînt de notorietate. Din cînd în cînd, răzbesc în media numele “din teren” şi din sistem ale unor tehnicieni, nume cu care aceştia şi-au făcut meseria şi care ne spun de cîtă consideraţie se bucură.

Eu, unul, nu le ştiu, dar nu m-aş mira să aflu că fotbalul nostru din primele două ligi e la mîna unor Ciorbă, Mălai, Ceaun, Terci, Troacă sau Cîrpă. Foiala terminaţilor şi stăruinţa cu care retrogradează generaţii întregi de echipe, prostind patronii şi continuînd să învinuiască presa pentru lungul lor CV de eşecuri ne îndreptăţesc să gîndim că nu e vorba de fotbal, că e vorba chiar de ce ne spun poreclele, de ciorbă, de mălai, de troacă, de ciolan şi de magiun.

Poate doar în politică să mai putem număra nişte traseişti la fel de înveşniţiţi la lingură şi la cuţit ca în lotul antrenorilor de Liga întîi, dar politicii nu-i cere nimeni meserie.

Ar trebui să publicăm un clasament la zi al lotului sacru de antrenori în prima ligă ca să realizăm, la punctaje şi la media locurilor de clasament, cîţi bani mănîncă şi cîţi bani fac.

Colegul care va arhiva performanţele acestor antrenori înţepeniţi în rele şi în stare de orice ca să supravieţuiască în categoria elite, împiedicînd primenirea şi afirmarea unor tineri, va suporta revolta camarilei, dar va semna un adevăr de boltă în fotbalul românesc: antrenorii lui sînt, în majoritate, sub echipele care-i angajează.

Sîntem campionii ciudăţeniilor: tot ce-i mai bine, la multe echipe, e mai bine nu datorită antrenorilor lor, ci dimpotrivă. Dimpotrivă de tot !

Bijuterii, copilării și cotonogeli

După două goluri ale Stelei anormal de frumoase.

“Vom vedea multe goluri” ne-a anunțat Costel Gâlcă, totuși Steaua nu a dat mai mult de două. Dar ce goluri! Două nestemate în sărăcia noastă de bijuterii. Două goluri care fac unanimitatea în elogii - de la Ilie Dumitrescu și Gabi Balint pînă la Basarab Panduru, om greu de urnit spre entuziasme rapide. Fără a fi rău, au fost două goluri anormal de frumoase pentru ceea ce se joacă azi la noi; la care aș adăuga și superba ratare din repriza a doua a lui Chipciu, după cursa lui Iancu. Pentru a reveni în normalitate, trebuie spus că Steaua i-a învins pe acești rudimentari - sau, cum zice Radu Paraschivescu, primitivi - jucînd cam ceea ce se cerea din turul în Aktobe City: “Să-i ia la tehnică!”, după o expresie de neuitat a lui Titi Teașcă și nu numai a lui.

“Să-i ia la tehnică în regim de viteză” - pentru a fi exacți și păstrînd ceva din humorul pierdul al expresiei complicate. Tratați astfel, ce-a mai rămas din acești milionari agresivi în fiecare contact? Ceea ce se știe încă de pe vremea bunicii, care nu ne lăsa să jucăm cu cei de la găzărie (undeva pe Mărășești) că “sînt răi și lovesc”. Pe scurt: luați la tehnică, le-a rămas cotonoaga. Fără ca Steaua să fie o virgină inocentă în domeniu, milionarii aceștia au rupt cît au mai putut, dar ar fi nedrept să uităm cum s-au dăruit după ce au rămas în zece. Aici este și dificultatea pe care vreau să i-o fac lui Gâlcă: cum e posibil ca la covîrșitoarea superioritate tehnică plus cea numerică, cel mai bun om al Stelei să fie Arlauskis? A scos vreo trei goluri gata făcute, toată lumea fiind de acord cu clișeul că el a dat cea mai mare încredere echipei… La un 2-0 lejer, lejer, lejer, în 11-10, portarul să mai aibă loc să strălucească? De ce?

Costelinho - cum îl dezmiardă Iordănescu - acceptă că s-a petrecut o relaxare după eliminarea kazahului, o scădere a intensității. Chipciu e mai puțin savant: “Am fost copilăroși că nu le-am dat mai multe”. Copilăroși, copilăroși - expresia are o dulceață infinită, dar ultimele 5 minute, după 2-1, cu o dominare confuză a adversarului, nu au fost deloc copilăroase, dimpotrivă. Nu vreau să sperii pe nimeni, urăsc speculațiile, dar nu le pot împiedica, totuși la un eventual 2-2 (cum se întîmplă pe la noi, nu?) în minutul 90Ă, garantez că am fi uitat de capodoperele din minutele 3 și 39. Nu le-am fi uitat?

“Prieten drag, ne cunoaștem de-o viață”, știu ce vorbesc și ce cînt în ultimele minute ale unui meci de Champions League la noi, din București pînă la Ploiești, Timișoara și în toată țara. Doar comentatorul a fost la înălțimea momentelor acelea curat neplăcute: “Steaua nu trebuie să tremure, dar să fie atentă”. Printre cascadele de cotonoage ale finalului, mi s-a părut că aud un sfat (aproape) abisal de pueril.

Pe plan extern, mă frămîntă o singură întrebare: Pep Guardiola a spus că urăște tiki-taka? Că o urăște, s-a tradus exact?

683 locuri pentru revoltaţi

Unul dintre puţinii oameni emblematici ai fotbalului care a avut curajul să vorbească despre corupţie este Gary Lineker

109.318 spectatori în Michigan Stadium? Mai întîi, cum s-ar spune în noua engleză pentru handicapaţii verbal: wow! O sută şi de mii pe Big House, stadionul care n-a văzut mingi rotunde, trebuie să fie ceva legat de jocurile favorite ale băştinaşilor: fotbal american, baseball sau Bruce Springsteen. Dar fotbal? Vreau să spun: soccer? Manchester United - Real Madrid, într-un amical de luat bani şi promovat tricouri nu pare demn de atîta prăpăd de lume. Şi totuşi, americanii s-au sardelizat pentru un meci de fotbal. Organizatorii spun că exact 683 de locuri au rămas neocupate.

Toate astea înseamnă ceva. Fotbalul are un potenţial nelimitat. Cum şi de ce s-a ajuns la gigantizarea unui joc inventat acum 150 de ani pe o insulă ploioasă e altă poveste. Fapt e că fotbalul e cel mai mare zăcămînt de pasiuni şi de bani cunoscut în acest moment. Şi tot fapt e că zăcămîntul e exploatat şi defăimat de administratorul principal: FIFA.

Încotro duce succesul uluitor dacă succesul e poarta pe care intră corupţia? E complet anormal ca în plină glorie furibundă, fotbalul să fie însoţit de întrebări ruşinoase. Va legitima reuşita din teren o elită delincventă? Vom învăţa (şi) din fotbal că profitul spală orice porcărie?  Există încă mari oameni de fotbal care lasă la o parte orice şi vorbesc pe şleau. Evident nu veţi găsi asemenea scandalgii între angajaţii FIFA.

Gary Lineker e ultimul şi cel mai neaşteptat exemplu. Într-un interviu care nu anunţa nimic, Lineker povesteşte cum a înţeles la faţa locului, că Mondialele 2022 au fost atribuite după deliberări trucate. Şi cum a înţeles, din interior, că FIFA e un sindicat penal condus dictatorial de un oarecare Blatter. Sigur, Lineker e englez şi asta îl pune, prin definiţie, pe picior de război cu FIFA. Însă tot Lineker e marele vîrf al Barcelonei care n-a primit un singur cartonaş în 14 ani de fotbal la vîrf. Şi tot Lineker, e omul de casă al BBC-ului, un comentator politicos, prudent şi bine crescut. Criticat, uneori, pentru conformism şi aerul de băiat cuminte, Lineker a devenit brusc un revoltat.

Într-adevăr, politeţea trebuie să tacă în faţa mizelor mari. Lineker a înţeles că în joc e fotbalul însuşi şi a decis că bunele maniere au o limită. Fotbalul trebuie jucat şi gustat, dar uneori trebuie apărat. Lineker a rupt tăcerea şi a ocupat unul din locurile rămase libere pe Michigan Stadium. Mai sînt 682. Pentru revoltaţi.

Sportul, o meserie care dispare

Un sportiv amator trebuie să fie îndeajuns de performant să-şi asigure şi o bătrîneţe liniştită

Cînd discutăm despre dispariţia unor sporturi care, înainte de 1990, îi aduceau României medalii şi o anume luare în seamă internaţională, e normal să ne întrebăm de statutul acestora la vremea aceea şi în lumile de dincolo de graniţele comunismului. Jurnalele de sport, care se tipăreau în Occidentul capitalist, aveau o cu totul altă ierarhie a sporturilor importante decît ziarul nostru, Sportul popular. Ce apărea la noi pe prima pagină, ca mare succes obţinut de ” amatorii ” noştri vopsiţi peste hotare, în gazetele americane nu interesa nici măcar ca ştire de subsol, iar în cele din Europa de Vest doar ca note de culoare în josul paginilor.

Nostalgii gălăgioase, după un sistem care s-a prăbuşit, au mai ales cei care nu aveau cunoştinţă de celălalt sistem. Sportul profesionist nu a suferit căderi tectonice. Au apărut competiţii noi, altele şi-au pierdut publicul şi au dispărut prin logica lucrurilor, dar sistemul nu numai că a rămas funcţional, dar s-a şi generalizat pe planetă. Sportul profesionist nu e în criză. Nici nu avea cum să ajungă în criză, întrucît sistemul e creat pe ideea că orice gen de performanţă, care naşte un public plătitor, poate să se cheme şi să prospere ca profesie.

Orientarea tinerilor către sportul-profesie presupune nu o cheltuială, ci o investiţie. Sportul, ca fapt de sănătate a trupului, e treaba statului. Statul se implică şi în investiţiile majore în cîteva sporturi cu un public mare, cam la fel ca în toate categoriile de investiţii ce privesc mersul spre mai bine al naţiei. Selecţia însă şi preparaţia financiară pentru marea performanţă sînt treaba particularului.

Noi, românii, încă mai amestecăm paguba cu cîştigul.

Cele mai multe din disciplinele pentru care mulţi oftează şi chiar plîng că nu ne mai aduc diplome şi medalii nu aduc României de azi nici un beneficiu. Boxul şi derivatele lui, în ring şi în cuşti de sîrmă, nu mai au cum să fie o politică de stat, ca odinioară. Că unii au tresăriri vanitoase cînd un K 1 de la noi îi face mutra zdrenţe altuia de pe aiurea e o chestie de psihologie a mulţimilor. În nici un caz un fapt de reprezentare naţională. În cîteva sporturi, mai bine zis în foarte puţine sporturi cu impact la popor, mai avem încă sentimentul reprezentării internaţionale. Cele mai multe sporturi însă sînt meserii sau job-uri cu o anume durată de piaţă. Dacă au dispărut ca sporturi naţionale producătoare de medalii luptele libere şi cele greco-romane nu e nici dramă, nici pierdere mare. Tot ce are o zi de naştere ajunge şi la un decont final.

Dramă e bătrîneţea unor medaliaţi ai aşa-zisului sport sindical-amator, cărora statul român de azi nu le poate garanta nimic, pentru că sînt prea mulţi şi provin din sporturi care presupuneau doar investiţie, nu şi profit.

Dacă sportivul e performant, el trebuie să fie îndeajuns de performant ca să-şi asigure şi o bătrîneţe liniştită. Dacă nu, să mai aibă o meserie de transfer la 39 - 35 de ani. Ultimii clasaţi, chiar şi într-o finală olimpică, sînt ultimii. Oamenii îşi amintesc cum au pierdut finala, nu cum au ajuns la ea.

Profesiile sportive bazate pe performanţă cern candidaţii mult mai dur ca acelea de larg consum. Asta trebuie s-o ştie oricare tînăr român, care speră să facă bani şi mare carieră în sport, că din mai multe mii de candidaţi, în care cineva investeşte parale şi speranţă, marele învingător e numai unul.

Altfel, despre boxul românesc de altădată, numai de bine!

Ce bine face un 1-0 în minutul 44!

Situația e înfiorătoare, dar rezultatul e mai bun decît jocul

Marți de dimineață, deschizînd Gazeta noastră - nu-mi încep ziua altfel - m-a curentat violent un cuvînt, un adjectiv chiar de pe pagina a doua, din primul subtitlu, marcat cu litere roșii: “O realitate înfiorătoare…”. Înfiorătoare? Citesc ziarul nostru de ani și ani de zile, cu o atenție mult mai ascuțită decît aceea acordată altora, și pot depune mărturie, nu cu mîna pe Biblie - nu avem în jurnalistica noastră Biblii ca L’Equipe pentru o somitate cum e domnul Bernard Pivot, - că nu am mai întîlnit în coloanele noastre acest adjectiv decît poate cu vreo catastrofă naturală sau aviatică consemnată în paginile externe. Ce putea fi înfiorător pentru Gazeta Sporturilor? Ni se explica imediat și precis: “Debutăm în septembrie, în preliminariile Euro 2016, cu stranieri de la echipe de duzină din campionate slabe”.

Cele două pagini realizate de domnii Culea, Luțac și Udrea erau dominate - într-o perspectivă sumbră - de chenarele naționalelor noastre de azi și din urmă cu 20 de ani-lumină. Om cu om, cine juca la națională în ‘95-’96 - 4 de la Steaua, unulde la Rapid, restul în mari străinătățuri, cu doi la Barcelona - și cei de azi, care se adună la Mogoșoaia venind din obscuritățile unor campionate europene în care echipele lor pot fi numite, pe românește, amărăștene. Cei mai răsăriți sînt Răzvan Raț și Costin Lazăr, de la PAOK, locul 2 în Grecia. Moți e singurul care a cîștigat un campionat, e drept, în Bulgaria. Marea majoritate se înșiruiește în echipe clasate cam de la locurile 8 la 14, 15, 16… Oricît mă opun exagerărilor noastre instinctive, totuși te ia cu fiori, cum se titrează de altfel și la o rubrică unde se consemnează destinul lui Panti la City, al lui Chiricheș la Tottenham sau Gicu Grozav la Terek.

În următoarele 24 de ore adjectivul nu m-a părăsit. La meciul din Kazahstan, timp de 44 de minute, ceea ce a jucat Steaua a fost pentru mine înfiorător. Din toate cele cu care ne-a omenit UEFA în tururile preliminare, nici una nu a fost mai rudimentară ca Aktobe City. Fără ezitare, semnez ceea ce ne-au spus Gabi Balint și Liță Dumitru: precedenții norvegieni au fost cu două clase peste kazahii ăștia, care își pot permite, la banii lor, să-i facă o echipă lui Nibali în turul Franței. Înfiorător în jocul Stelei, dacă o iubești, era că putea juca la fel de rudimentar ca adversara ei; a venit însă minutul 44, cu un șut sănătos al lui Chipciu, primul al reprizei, cu o gafă măreață și mălăiață a portarului lor și cu un Keșeru aflat acolo.

Ce bine face un 1-0 în minutul 44 o știm din tată în bunic. Ne schimbăm optica, invocăm gazonul și capcana defensivă întinsă de Steaua, nea Imi Ienei are inimă generoasă cu tot ce e în Ghencea, renunț și eu la adjectivul cumplit, rămîn la eleganța rudimentarului… Vine repriza a doua, Tănase și ai lui îi iau puțin la tehnică, dar urmează două greșeli copilărești în apărare (așa e mai dulce spus?) și se încheie cu un clasic 2-2 care ne îngăduie deliciul acelui tip de rezultat mai bun decît jocul. Nu mă tem: n-o să ne îngroape niciodată delicatețea.

Cînd şi puţinul e prea mult

Cînd compari jocul din actuală Cupă a Ligii a profesioniştilor noştri cu acela al profesioniştilor Germaniei, ai Argentinei sau ai Olandei, e normal să te întrebi: ce-i fotbalul profesionist în România?

Mondialul din Brazilia le-a făcut un rău de durată majorităţii fotbaliştilor din prima noastră ligă. Cînd nu ai posibilitatea de a compara un bine cu un şi mai bine, binele, oricît de mic ar fi el, ţi se pare cel mai bine. În treburile de interes urban a apărut, ca o măsură naţională a incompetenţei, numele lui Dorel, meseriaşul care mai mult strică decît drege. În fotbal, Dorel e băiatul care pasează la adversar, nu-i niciodată acolo unde ar trebui să fie, face stopuri de cinci metri, e mai mereu accidentat, iar în faţa porţii îşi dă cu stîngu-n dreptul. Şi cu toate astea, nu numai că vrea mai mult de 5.000 de euro lunar, dar îi plîng pe umăr o mulţime de binevoitori că nu-i primeşte. Între aceştia, şi cîţiva jurnalişti profesionişti cu 400-500 de euro impozabili pe lună.

La meciul Chiajnei cu Dinamo au asistat vreo 300 de spectatori. Că vor fi fost toţi plătitori ori nu, e tot aia. Dacă printr-un miracol ar fi venit la stadion toţi foştii fani ai lui Dinamo, acei 15.000-20.000 care umpleau cîndva tribunele din Ştefan cel Mare, ei n-ar fi încăput nici măcar pe străzile Chiajnei. Ceea ce în fotbalul fără Dorel e o clauză vitală - tribune mari şi tot timpul pline - la cele mai multe din cluburile noastre e un necaz. Profesionistul, adică omul care trăieşte dintr-o pricepere foarte exersată, e şi el de mai multe feluri. Faptul că un împiedicat din născare prinde un contract de 100.000 de euro anual nu-i meritul lui. E ori prostia celor care i-l semnează, ori interesul rapace al intermediarilor.

Mulţi din patronii şi şefii cluburilor care semnează contractele mari ale unor fotbalişti proşti şi care nu pot fi niciodată mai buni sînt şi ei tot de-alde Dorel. S-a instituţionalizat la noi, prin propaganda insistentă a agenţilor şi a unor patroni oneroşi, ideea că, în zece ani de fotbal, orice jucător profesionist trebuie să cîştige destul ca să nu mai muncească deloc tot restul vieţii. Şi asta deşi între pescarii şi bucătarii fotbalişti amatori din Insulele Feroe şi o mare parte din jucătorii lui Dinamo nu e nici o diferenţă la dotare şi joc.

Transmisiile televizate le bagă prea mulţi bani nemunciţi în buzunar unor echipe de alde Dorel, doar ca să avem un campionat lung cu 18 cluburi. Această împărţeală miloasă, care ascunde de fapt cîştigurile şi mai nemeritate ale unor angajaţi ai fotbalului la toate nivelurile, distruge tot ce a mai rămas din competiţie, începînd cu publicul. Domnul Negoiţă a preluat un club care cheltuia mai mult decît cîştiga, iar acum, cînd adevărul e la vedere, chiar şi dincolo de gratiile lui Borcea Puşcărialu, cum dai într-unul, cum ţipă doi.

Păi, măi oameni buni, cum să-şi cîştige doar pînă la 35 de ani banii trebuincioşi pînă la 75 unii ca Dorel, analfabetul şi fotbalistul de două parale, dar plătit lunar cu salariile a cinci chirurgi universitari? Terminaţi fizic la 35 de ani sînt nemţii, argentinienii şi olandezii pe care i-am văzut la Mondiale şi care-s performeri reali, pe cînd cei mai mulţi din ai noştri şi ai străinilor aciuaţi în Ligile noastre nu-s nici măcar începuţi?

Un “flămînd”: Nibali

Gînduri în Alpi și Pirinei

Îmi place Nibali, îmi place foarte mult - nu mai știu de cînd nu am mai folosit în turul Franței un asemenea sentimentalism. Cu o echipă excelentă, fără multă carismă, omul te cucerește prin generozitatea efortului, prin severitatea tactică, iluminată de un spirit ofensiv inflexibil. În Alpi, în a treisprezecea etapă, de mult tricou galben, cucerește a treia victorie. Un tricou galben cu trei victorii de etapă la mijlocul turului nu se vede în fiecare an. Se diagnostichează ca între criminologi că Nibali a ucis Turul, totuși, în următoarea etapă alpestră, omul atacă din nou la 4 kilometri de sosire, nu vine primul, dar îi mai ia un minut lui Valvderde, rivalului său imediat în clasamentul general.

Cu o expresie brutală, dar veselă în context, după ce a ucis turul, Nibali a trecut la “căsăpirea” adversarilor săi, unul cîte unul. Mai agreabilă este ideea că omul are “un motor prea mare”. Alex Ciocan - ale cărui comentarii mi-l fac un fel de Ilie Dumitrescu în ciclism - a dat dezlegarea cea mai competentă a personalității lui Nibali: “E flămînd după victorii”. Flămînd după ce a cucerit un Giro…? Asta conduce spre două întrebări: Nibali ar domina Turul 2014, s-ar mai desprinde cînd vrea, dacă nu ar fi abandonat marii favoriți, Froome și Contador? Pot scrie că nu l-am văzut pe Contador atacîndu-l decît într-o singură etapă și nu a putut trece de el. Mai semnificativ mi se pare că revelația acestui Tur este un tînăr polonez, Majka, cu două victorii în etape montane, un “băiat” care ar fi trebuit să fie un locotenent al lui Contador și care, în condițiile absenței șefului, se simte liber și Le Monde îi prevede un viitor fantastic.

A doua întrebare: putem spune de Nibali că e din rasa și clasa celor legendari? Ezit din cauza păcatelor mele: am ținut cu “ticălosul” de Pantani și înainte de el cu Poulidor - cel care nu a cîștigat niciodată un Tur, mereu al doilea, și care acum are în Pirinei o placă memorială, “virajul Poulidor”, acolo unde l-a învins pe Merckx, în ‘74… Sînt incorect sportiv cu Pantani și total subiectiv cu Poulidor. Nu mai am chef de modificări. Mai e încă ceva: dacă mîine, peste o lună, două, zece, se descoperă că Vincenzo…? De cînd cu dopajul și ravagiile sale, ciclismul - lîngă atletism și înot - e sportul în care entuziasmul fanilor suferă cele mai dure contre, deși, stupefiant, mulțimile sînt la fel de dense pe șosele. Să nu le pese de analize și doctori?

Pe mine, după fiecare sprint în cățărare, mă bate gîndul sumbru - dacă e dopat? După fiecare coborîre vertiginoasă, mă ridic și-mi spun: ce vrei, intransigentule, să nu mă mai uit la Tur? Trebuie să cer permisiunea de a fi sentimental cu legendele Turului? Unde aș mai auzi sfîșietoarea observație a lui Ciocan: “Dacă te ștergi pe față de transpirație cu toată mănușa e de rău… Dacă te ștergi doar cu degetul mare e de bine…”?

Cum adică ultimul mandat?

Ne aşteaptă două ediţii de poveste ale Cupei Mondiale. Amîndouă sub oblăduirea veşnicului Sepp

În fond, 8 ani de pauză ne vor face şi mai setoşi de fotbal. Nu e clar dacă asta a urmărit FIFA cînd a îngropat următoarele două ediţii ale Mondialelor. Sarcina noastră e să presupunem numai bune intenţii din partea unei organizaţii care face atîta caz de respect şi fair play. Raportul final al anchetei privitoare la atribuirea ediţiilor 2018 şi 2022 a fost amînat, dar nimeni nu-şi poate închipui că Sepp Blatter şi ai lui s-ar fi mînjit cu banii şeicilor sau cu favorurile ţarului. Deocamdată, e de rezolvat problema celor 6 jucători-rebeli care refuză să se întoarcă la Doneţk, unde Rusia a început pregătirile aeriene şi terestre pentru Mondialele de peste patru ani. Cei şase jucători sub contract au de pus o singură întrebare: cu ce avion? Garanţiile controlorilor de trafic Ahmetov şi Lucescu nu par să-i convingă. Dar va fi bine.

Pînă în 2018, lumea va uita, Europa se va lăsa îmbătată de mirosul de gaz şi va înţelege că ăsta e mirosul naturel al Rusiei. În plus, 2018 va fi ultimul an al unuia din ultimele mandate ale Preşedintelui Putin. Un carnaval popular nu strică înainte de alegeri, la fel cum n-ar fi rău ca naţionala Rusiei să fie ferită de o semifinală de tip Belo Horizonte. Toate la vremea lor şi preţ bun la mia de metri cubi. Asta, pînă în 2022, cînd vine rîndul ţiţeiului să se emoţioneze şi să se îmbuneze.

Dacă o mînă de răuvoitori au strîmbat din nas la o Cupă Mondială rusească, e imposibil de înţeles ce cusur s-ar putea găsi ediţiei qatariene. Qatar se bizuie pe conducători cu un mandat stabil şi nu tocmai finit. Da, ţara a trecut în ultimele cîteva zeci de mii de ani printr-o scurtă perioadă de călduri animalice. E de crezut însă că 2022 va fi un an răcoros. Dacă va exista vreo problemă climaterică, atunci va fi vorba de uşorul avantaj de care s-ar putea bucura scandinavii. Pînă şi în varianta în care Qatar se va retrage sau FIFA primeşte un raport final negativ şi e pusă în situaţia nedreaptă de a schimba locul de desfăşurare există o soluţie rapidă. Cupa Mondială 2022 ar putea fi organizată din nou de Rusia. Succesul din 2018 va găsi ţara pregătită pentru un bis, iar Preşedintele Putin va fi trecut cu bine de jumătatea altuia din utlimele lui mandate.

În consecinţă, intervalul 2018-2022 e securizat. Sigur, regretul de a-l fi pierdut prea devreme pe Sepp Blatter ar putea pluti ca o umbră deasupra FIFA, deşi nu e cazul să ne pripim. Cum adică, ultimul mandat?