Cine acoperă minciuna nu poate striga după adevăr

Îi înţeleg pe patronii care sînt gata să facă sînge-n frizerie din cauză de arbitrii slabi de înger . La urma urmei sînt bănuţii lor în joc şi, în loc să-şi trimită copiii la şcoală în Elveţia, decartează sute de mii de euro pe şpăgi la Mamaia, ca să fie arbitraţi corect. Asta dacă ar fi să credem vorbe spuse la necaz, cînd pe la televiziuni plouă cu autodenunţuri de dare de mită, fără să se înregistreze vreo emoţie pe la Parchet.

Pînă la un anumit punct, patronii au voie să facă gălăgie ca să-şi protejeze afacerea. E drept, o afacere despre care ştiau, atunci cînd au lansat-o, că implică nişte riscuri. Ca de exemplu nişte autogoluri atunci cînd trebuie, sau un cadou de trei puncte ca să nu retrogradeze prietenul Pinalty. Dar desigur e vorba doar de acţiuni de management pe termen lung, pe care nu le poate înţelege oricine, cîteodată nici măcar presa.

Presa ca unealtă de curaţenie, cum o vrea Vasile Turcu, confirmîndu-ne certitudinea că nevoia de justiţie, ca şi amorul, nu alege. Dacă premierul sloven le-a curăţat ghetele jucătorilor de naţională, de ce n-ar fi presa o cîrpă de şters praful sau mop de spălat zoaiele de prin subteranele Ligii? Dar pentru asta trebuie să vorbiţi tare şi răspicat, dragi conducatori! Din cînd în cînd ne mai scăpaţi cîte o şoapta, cîte un dedesubt, însă informaţia nu depăşeşte stadiul de bîrfă şi oricum nu e niciodată confirmată de cel care a lansat-o, darmite dovedită. Legea tăcerii e deocamdată condiţia supravieţuirii în sistem. Cine vorbeşte e sifon şi pedeapsa e cruntă,  merge pînă la distrugerea clubului, întrebaţi-l pe Iacov.

Tăcerea acoperă complicităţile şi sugrumă adevărul după care plînge, pe bună dreptate, Mititelu. Miercuri seara pur şi simplu nu a fost rîndul lui, cum ar zice tata Jean. Frumosul nebun din Craiova se va fi consolat cu ideea asta, aşa cum şi noi ne-am consolat că dezvăluirile sale vin cu o întîrziere de un an şi jumătate. Acum probabil că va plăti, pentru că Mureşan, atunci cînd nu dă antrenori afară, ştie să riposteze ironic şi tăios, după care îl va tîrî pe Mititelu prin tribunale, din cîte a lăsat să se înţeleagă. E importantă şi ingrată postura lui Neagoe. Dacă va nega varianta lui Mititelu, s-ar putea să-şi caute serviciu într-un viitor oarecare, iar dacă va confirma discuţia cu Mureşan, s-ar putea să nu-şi mai găsească de lucru în nici un fel de viitor. Dar ar crea o mare breşă în sistem. Şi atunci ne vom putea pune pe curăţenie. 

Din Africa pînă în Europa, o ploaie abundentă de 1-0

Să fie un semn ocult care se cere dezlegat? Să fie o întîmplare în care se ascunde totuşi ceva semnificativ? Pasionaţii cazinourilor au carnete unde notează minuţios zilele în care anumite numere au ieşit cu o frecvenţă stranie, ţinînd de minune. Nu sînt pasionat de ruletă - mi-ar plăcea doar să fiu detectiv fizinomist în cazinouri, meserie fascinantă, să urmăreşti chipurile jucătorilor… - dar nu pot ignora acest fenomen care s-a abătut miercuri peste planeta noastră, a fotbalului.

Miercuri 18 noiembrie a plouat abundent cu 1-0 din Omdurman (Algeria-Egipt) pînă în Europa barajelor pentru Mondial (Franţa-Irlanda 0-1 după 90 de minute), inclusiv în România sferturilor de Cupă Timişoreana. Dacă mai adăugăm şi vreo patru amicale, nu se poate să nu intrăm la idei, oricît am vrea să ne ţinem reci, lucizi, departe de superstiţii. Primul impuls mă trimite la Răzvan Lucescu, la 1-0-urile lui favorite, specialitatea casei, incapabile să clintească din acel 0-5 belgrădean (apropo: Coreea de Sud-Serbia 0-1, Zigici, minutul 7), care ne va mai urmări, îl asigur, şi în 2010. Fiindcă sînt dintre acei care socotesc că e mult prea devreme pentru a ne gîndi foarte serios la 2012, îl las pe Răzvan în pace şi mă întreb ce fel de scor e 1-0?

Pînă azi, 2-0 însemna ceva, se zicea că e un scor tipic englezesc, după care s-a impus ideea că e şi cel mai periculos scor. Atunci 1-0 cum e? În general e scorul clasic italian (şi miercuri, în amicalul Italia-Suedia), cu toate atributele de meschinărie, de mică şi mare ciupeală. Italienii au mîncat sufletul multora arătîndu-le în minutul 90 tabela cu un 1-0 nemodificat din minutul 8… Totul evoluînd, inclusiv mediocritatea, 1-0 a devenit un scor oricum mulţumitor, de 3 puncte totdeauna necesare, un scor 100% pragmatic, nu atît spectaculos, cît sănătos. Există desigur meciuri de 0-0 fabuloase, există şi multe nebunii scandaloase, de 1-0 pe un contraatac în minutul 89, după o apărare genială, dar de regulă, la noi şi în jurul nostru, 1-0 este un scor sub semnul suficienţei, şi, mai ales, al oboselii în toate sensurile, de la fizic la psihic, de la plictis la melodramă. 1-0 e scorul cel mai obositor din cîte ne cad pe cap. Şi nu o dată, ca miercuri la Craiova şi Paris, de-o păcătoşenie a arbitrilor mai mare decît ghinionul şi neştiinţa jucătorilor. Riscînd a fi considerat cinic (Vai, ce urît!) se-nţelege că nu am nimic împotriva unui 1-0 în favoarea noastră, chiar cînd Goian marchează Olandei din ofsaid.

Dar, mai presus de toate aceste consideraţii deloc incontestabile, ziua asta de miercuri rămîne înmărmuritoare prin trimiterea preşedintelui Serbiei în judecată, acuzat că a consumat alcool, pe stadion, la meciul Serbia-România. 1-0 pentru lege.

Sportul este cel mai rapid şi mai necruţător aparat de propulsie socială
Sînt sportivii fericiţi? Nu ştim şi nici nu vrem să ştim. Alături de pasta de dinţi perfectă şi de detergenţii absoluţi, imaginea sportivului puternic, sănătos şi bogat e o proiecţie inumană. Vrem să credem că sportivii sînt prima treaptă spre Paradis şi pentru asta îi condamnăm la perfecţiune.

Cîte ceva despre termenii acestei sentinţe publice fără apel şi fără temei ar putea spune Robert Enke. La 32 de ani, depresia a distrus un om, dator după dorinţa noastră să fie fericit şi prosper. Tot despre asta ar putea vorbi Mike Tyson şi mi se pare că pînă şi Cassius Clay ar avea ceva de mărturisit. Tyson a fost clasat cu mare uşurinţă în galeria lungă a victimelor inechităţii sociale. Clay, varianta anterioară apariţiei lui Muhammad Ali, a fost, de asemenea, repartizat între semizeii pe care doar obstrucţia socială i-a ţinut departe de fericire. Amîndoi au fost cu totul şi cu totul altceva: oameni loviţi cu o putere devastatoare de măreţie, de reuşită, de succesul în avalanşă. Pioni dezorientaţi de aerul irespirabil al înălţimilor. S-ar prea putea ca sportul să fie cel mai rapid şi mai necruţător aparat de propulsie socială. Marii cîştigători ai acestei partide poker orb cu destinul sînt ameninţaţi de cădere din chiar clipa în care încep să urce.

Toţi aceşti băieţi şi toate aceste fete care dau bine cu piciorul în minge sau aruncă bine la coş se întîlnesc prea repede cu gloria. Nu toţi sînt slabi şi nu toţi sînt derutaţi de saltul care îi smulge din subsol şi îi aşază pe Everest. Unii par bine echipaţi. Vin din lumea bună şi fac „sporturi superioare”. E o iluzie. Acolo unde nu se foloseşte de catapulta care aruncă oameni simpli spre cer, sportul e calea cea mai sigură spre îngheţul prin trufie sau ambiţie oarbă.

Despre acest joc înecat în fixaţii ar putea spune cîte ceva Tomaz Humar. Din nefericire Humar nu mai poate vorbi. A fost găsit în Himalaya, îngheţat, cu şira spinării ruptă. Cunoscătorii - în frunte cu  Reinhold Messner, cel mai faimos alpinist în viaţă - spun că Humar, un sloven de 40 de ani, a fost cel mai bun căţărător al acestui secol. Humar se ocupa cu ascensiunile solitare. Decisese că poate bate singur orice munte. Fără echipă, fără vreun alt sprijin în afara propriei ambiţii. Aparent, în numele performanţei.

Mulţi fotbalişti de culoare vin să răzbune la noi ce nu le-a reuşit în Vestul Europei 

N’ Doye şi Ze Kalanga îşi permit tot felul de obrăznicii, ifose, maimuţăreli, mîrlănii şi chiar contre cu legea, pentru care, în alte ţări, n-ar fi doar nişte subiecte picante de tabloid şi prilej de amenzi simbolice la club, ci un deranj public major. Dacă Ze Kalanga şi N’ Doye ar declara, la coborîrea din avion, în Emirate sau în Elveţia, aşa cum şi-au îngăduit să declare în mai multe rînduri în România, că vin aici la fete multe şi ieftine, ar fi urcaţi imediat în avion şi întorşi scurt de tot în ţările din care au plecat. La noi însă un astfel de afront golănesc e tratat cu lejeritate. Să ne imaginăm ce s-ar scrie în ziare în ţările de unde au plecat în lume alde Ze Kalanga şi N’ Doye, dacă un român adus acolo s-ar da cocoş şi ar spune: Am venit să joc fotbal la voi, fiindcă am auzit că  femeile în Africa sînt accesibile, iar dacă plăteşti una, a doua e gratis. N-ar mai trebui să spună şi alte tîmpenii, ca să rămînă un stigmatizat în veci.

Am citit, într-un articol scris de un tînăr, neajuns încă la înţelesul cuvîntului demnitate, o explicaţie aiuritoare. Cum că jucătorii de culoare, care procedează la şantaj, la Rapid şi la Dinamo, sînt îndreptăţiţi s-o facă, atîta vreme cît cluburile nu respectă contractele. Despre fiţele lui Ze Kalanga, un fotbalist robust, dar care evoluează odată bine şi de cinci ori dezordonat, despre plecările şi revenirile sale la bază  s-ar putea scrie un roman plin de absurd. Dacă un român le-ar fi făcut domnilor Turcu şi Borcea tot ce le-a făcut Ze Kalanga, românul ar fi fost anatemizat şi gonit. Purtarea lui Ze Kalanga e o continuă jignire. Cu toate acestea, clubul îl suportă, jucătorii se simt discriminaţi în ţara lor şi adună în ei ranchiună, iar patronii anunţă amenzi, care-l fac pe Ze Kalanga să le rîdă în nas.

 N’ Doye ar putea fi un personaj într-un film de al lui Fellini, cu ciudaţi şi pitoreşti, dacă n-ar fi un fante de discoteci şi o minte îmbîrligată. Felul în care se îmbracă, mersul lui de travestit, podoabele lui cu prestaţie tribală, prostul lui gust practicat ca o sfidare, toate dau seamă despre un caracter marginal. Cei mai mulţi dintre străinii cumpăraţi de fotbalul nostru au un defect ascuns de fabricaţie. Au fost crescuţi cu o mentalitate de urmaşi ce trebuie să răzbune necazurile strămoşilor. Ei par să fi venit în România ca să recupereze ceva ce nu le e accesibil, datorită unei educaţii cu multe goluri, în Europa Centrală şi de Vest. Ei simt pentru România acel gen de dispreţ prostesc al omului din lumea a treia ajuns vedetă nu în Franţa sau Anglia, ci într-o ţară cu un statut continental în formare.

Cu astfel de importuri, fotbalul românesc nu are cum să ajungă sus. Ne iau banii şi, ce-i mai rău, îi fac pe ai noştri să se simtă discriminaţi în ţara lor.

Ce-i lipseşte Manchesterului?

Nu voi avea tupeul să scriu că duminică Manchesterul a fost peste Chelsea, dar mă voi strădui să explic ce ne lipseşte, aşa cum mi s-a luminat mintea după ce John Terry a marcat dintr-un ofsaid clar pentru o lume întreagă, mai puţin pentru arbitrul Atkinson. Oricît mă silesc să fiu modest în faţa fotbalului englez, oricît mă feresc să nu cad în provocările unor comparaţii fără rost, o scriu de-a dreptul: nouă, manchesteristilor, ne lipsesc un Borcea, un Turcu, un Iancu, un Mititelu - oameni de fotbal care ştiu ce au de făcut, de răcnit şi de înjurat într-o situaţie ca asta, urlătoare pînă la cer. Poate că de la Dan Petrescu englezilor nu le mai trebuie fotbalişti români, dar voci şi spirite revoltate în faţa unui gol din ofsaid aşa cum avem noi, românii, cu siguranţă că ei nu au. Dumnezeule, vorba dragă lui Radu Naum, ce-ar fi făcut un Borcea, un Turcu, ş.a.m.d., din scandalosul gol al lui Terry, din ucigătorul arbitraj al lui Atkinson! Cel puţin o săptămînă în toate ziarele, pe toate posturile TV nu s-ar fi auzit decît de mîrşăvia cu care s-a viciat rezultatul unui derby, de batjocura la care a fost supusă echipa şi un antrenor de prestigiul lui Ferguson, de inadmisibila delegare la centru a unui arbitru care nu are celebritatea celor două echipe. Noi nu avem rivali, pe continent, în contestarea unui arbitraj. Noi posedăm o forţă a jelaniei la care nici un Sir Ferguson nu poate ajunge.

Căci ce-a spus Sir Alex după meci, mestecîndu-şi fără îndoială furia mai ceva decît chewing-gum-ul? Că arbitrajul a fost dubios! Ăsta e adjectiv în faţa unei porcării? Noi nu o să-l folosim niciodată. E prea moale, prea vag, prea de salon. După care mai vine şi cu moftangeala aia că “îşi pierde încrederea în arbitri”. Vax albina… Noi ne-am pierdut-o de mult, nici copiii noştri nu mai discută despre ea. Aşa că  daţi-mi voie să fiu sincer: ca manchesterist bucureştean, resimt acut absenţa unei “guri mari şi negre” acolo. Ei nu ştiu să se porcăiască în public. În aceeaşi ordine de idei, marţi seară, m-am uitat uimit la Florentino Perez în loja sa de pe Bernabeu, cum răbda ca Realul său, cu Kaka, Raul şi alţi milionari disperaţi, să nu marcheze minute întregi, cum îşi consulta ceasul văzînd cum trece timpul, cum ridica privirea spre cer şi nu dădea măcar un răcnet din loja sa spre Pellegrini, care nici el nu arăta prea bine în demnitatea sa. Păi, fraţilor, să-l fi văzut pe cine ştim noi ce-ar fi făcut din loja sa dacă Steaua nu-i dădea cinci boabe Viitorului din Însurăţei! Asta le lipseşte, tot caragialean vorbind: nu-s măgari şi nu-s violenţi.

Nu bugetele ne ţin departe de rezultate în Europa, ci pofta de viaţă, la care stăm foarte slab

Mai putem bate pe cineva? Evident, răspunsurile de tip Feroe, San Marino, Malta (oare?), plus echivalentele lor din liga a treia austriacă, se exclud. Răspunsul la zi e: nu. Nu mai putem bate decît o altă echipă românească. Instructiv, această întrebare de bază şi răspunsul  demolator ce îi urmează nu m-au vizitat după seria de serii eşecuri ale fotbalului nostru însumat. Nu. întrebarea mi-a apărut arţăgos în faţa ochilor, după Lyon- Merseiile 5-5, cu 2-4 în minutul 81.

Orgia de la Lyon a fost un spectacol bezmetic şi nimeni nu va fi atît de nechibzuit încît să găsească un model de urmat în panorama cu 10 goluri şi cu zero defensive. Altceva e important. Meciul de la Lyon a fost dominat de o foame năprasnică de victorie, de o poftă permanentă de gol, de un instinct carnivor fără egal şi fără prizonieri vii. Lyon şi Marseille au jucat îndeajuns de prost pentru a se se expune nebuneşte. Însă tot Lyon şi Marseille au demonstrat o condiţie psihică absolut întreagă şi normală.În fond, asta măsoară şi desparte fotbalul productiv de suratele lui depresive: cheful de viaţă. Iar viaţa e, şi în sport, a celor ce nu ştiu să renunţe la viaţă. Restul, cei au pierdut apetitul pentru faza următoare, subzistă fără rezultat.

Fotbalul românesc e, deja, sub nivelul de la care se termină apatia şi începe viaţa.
De cînd am început să pierdem tot ce putem pierde şi tot ce putem cîştiga, şi-a făcut loc cu aparentă justificare un argument care pare să ne absolve. Se aude tot mai des şi mai bine cîntat refrenul: fotbalul a devenit o bătălie între bugete. Noi nu mai putem face faţă, într-un fotbal în care succesul începe de la X zeci de milioane în sus. N-ai nici o şansă cînd ceilalţi cheltuie 40-50 milioane pe transferuri.

Argumentul sună atît de bine încît ascunde două falsuri deodată. Mai întîi, pe noi nu ne bat Rockefellerii Europei ci egalii sau subalternii noştri financiari. În al doilea rînd, singura comparaţie care contează e comparaţia cu noi înşine. Iar realitatea e că avem, astăzi, bugete la care nu visam, cu 4-5 ani în urmă.

Însă adevărul ultim e altundeva: am dat faliment la cheful de viaţă. Nu mai avem nervul spontan al confruntării şi nici încrederea în şansa din minutul ce vine. În schimb, ne închipuim cu toată pofta că n-are rost, că nu se poate şi că e tot aia.

Fotbalul nostru de top e aşa cum sînt şi stăpînii lui: nestăpînit

Tot ce-i de neînţeles în ultima vreme în evoluţia unor echipe româneşti din prima Ligă, cu o finanţare mai mare şi mai sigură decît a celorlalte, se explică prin aceea că jucătorii sînt în totalitate dependenţi de temperamentul plin de excese cazone al finanţatorilor. Domnii Mititelu, Borcea, Turcu, Iancu şi Gigi Becali ar putea chiar semna un volum antologic cu sute de pagini pline de de murdării şi judecăţi imunde, dar avînd şi nişte capitole groase cu ecoul, la fel de murdar, venind de la jucători.

Cînd, de exemplu, patronul Craiovei spune că Răzvan Lucescu e frustrat şi bolnav psihic, un Florin Costea înţelege că are dezlegare la insulte şi vorbeşte la rîndu-i mitocănos despre arbitri sau despre alţi vinovaţi închipuiţi de-ai patronului.

O face nu dintr-un prea plin de temperament, ci din slugărnicie, pentru că e neformat la caracter şi panicat. Transferul la un club european pe un contract de vedetă e în ceaţă şi sînt şanse să rămînă o himeră. Florin Costea îşi maimuţăreşte finanţatorul, îl dublează la mîrlănii, ca să fie luat în seamă de acesta. La Dinamo, după ce Borcea şi Turcu îşi fac jucătorii nesimţiţi şi mai cum le vine la gură, prinţii, baronii şi nestematele din lot se simt obligaţi să dea şi ei declaraţii în pragul abjecţiei. La Steaua, de cînd echipa e într-o nesfîrşită reconstrucţie, mediocrii celebri ai lotului stau mai mult în faţa microfoanelor, decît cu mingea. La cît de vocal, ca să zicem aşa şi nu altfel, le e şeful, fotbaliştii înţeleg că s-a dat liber să fie şi ei filozofi. Şi fac filozofia înfrîngerilor cu cele zece, douăzeci de cuvinte cu accent justiţiar zise de patron, dar învăţate şi de la  Iancu, Mititelu şi Turcu.
Toleranţa faţă de generalizarea mîrlăniei în lumea fotbalului de podium - cu excepţia, în totalitate britanică, a Urziceniului - e consecinţa toleranţei pe care societatea românească o manifestă la proasta creştere a unor oameni cu bani deveniţi subiecţi de presă şi de televiziune şi simboluri ale reuşitei.

Pasul de la temperament la golănie, pe care-l fac cînd echipele lor pierd cei cîţiva finanţatori cu pretenţii de eroi ai investiţiilor, ei îl fac exact ca pokeriştii de mahala. Au investit în fotbal, pentru că  fotbalul anunţa cîştiguri ilicite masive. E pe terminate însă  balul ilicitului, iar la fotbalul pe bune începe şi paguba. Panica şi forfota  temperamentală de la Dinamo are o cauză nu în slăbiciunile jucătorilor, ci în iminenţa eşecului financiar. Cu jucători aproape terminaţi la alte echipe, Dan Petrescu joacă un fotbal european. La Dinamo, nu numai că nu se scot banii băgaţi în fotbal, dar vremurile din ce în ce mai tulburi anunţă un faliment de prestigiu.

Fotbalul nostru de top e aşa cum sînt şi stăpînii lui: nestăpînit

E tînăr, frumos şi păcătos. E Adrian Mutu şi încă nu l-a îmblînzit nimeni.

 Se spune că joci aşa cum te antrenezi. În “This is it” dansatorii lui Michael inundă ecranul de talent şi exuberanţă şi îşi dau sufletul, atenţie! la repetiţii, pentru că trăiesc cu patimă visul de a dansa lîngă Michael. Îmi închipui cam cu cîtă pasiune se antrena Mutu la echipa naţională (visul oricărui jucător, nu-i aşa?) după cîte o noapte ratată.

Hagi vorbea despre 4 criterii care trebuiesc îndeplinite de către jucătorul care vine la naţională. La unul singur corespunde Mutu, şi poate la cel mai important: valoarea. La celelalte trei: alimentaţie, odihnă, antrenament, mă tem că are restanţe, cel puţin în cantonamentele naţionalei. Rămîne întrebarea esenţială: e mai bine fără Mutu? Un răspuns îl dă de vreo doi ani Unirea Urziceni.  Se poate şi fără vedete, dar cu “un grup puternic şi unit, cu jucători responsabili, capabili de sacrificii în teren şi în afara lui”, am citat din proiectul de naţională dorit de Răzvan şi probabil de toţi antrenorii din lume.

 Referendumul din 22 noiembrie e inutil. A votat vreodată Parlamentul o lege împotriva parlamentarilor? Mai bine schimbaţi tema, domnule Preşedinte, şi întrebaţi-ne dacă îl  mai vrem pe Mutu. Cel mai bun fotbalist al naţionalei, după cum spun sondajele, a ajuns să fie respins de coechipieri şi repudiat de antrenor. Pentru  un jucător care face ce vrea în cantonament (sînt informaţii că înaintea meciului cu Serbia, Mutu a pierdut şi noaptea de luni, nu doar pe cea de marţi), refuză orice ierarhie şi sfidează orice idee de autoritate, eliminarea e singura măsura logică şi eficace.  De altfel, după meciul de la Belgrad, la una dintre mese s-au strîns mai mulţi jucători într-o coaliţie anti-Mutu, iar Ghioane, Raţ şi Marica au hotărît în focul discuţiei să nu mai vină la naţională dacă va fi chemat şi Briliantul.

Fenomenul de respingere se va extinde. Imaginea de rebel arătos, păcătos şi scandalos de talentat începe să irite. Vag impresionată de golurile marcate debreţinilor, Gazzetta l-a retrogradat deja la rangul de aproape-fenomen. Probabil că Mutu va fi rechemat la lot şi asta se va întîmpla atunci cînd va înţelege că frumuseţea se duce o dată cu tinereţea, banii au obiceiul să zboare cînd te astepti mai putin si peste ani ramine doar respectul. Sau amintirea inutila a teribilismului.

Terenul ca terenul, dar şi efortul psihic

Dacă mi se dă dreptul la un surîs vesel - după munca grea de miercuri noapte - aş începe cu întrebarea de copil a adultului care comenta meciul lîngă Ilie Dumitrescu: “E greu, Ilie, să alergi după minge pe un teren ca ăsta?”. Ceva mai dulce, în sensul caragialian, nu am auzit de mult; în topul stupizeniilor duioase nu-l întrece decît veşnicul: ce-ai simţit cînd…? care fireşte că a căzut şi pe capul lui Onofraş. Altfel, a fost, cum spun, dur, dur de tot, şi nu numai terenul, dar şi efortul psihic al Unirii. Grupul lui Dănuţ (din nou cer permisiunea acestui alint) era prins între dorinţa unei victorii, tentaţia unui 0-0, dar şi presentimentul clar că cine marchează mai întîi, cîştigă. Era o complicaţie infinit mai grea decît acurateţea a două-trei pase. La 0-1, s-a îngheţat din Ghencea pînă în Bărăgan. În secunda următoare, Urzicenii erau deja la poarta lui McGregor şi ratau o ocazie din cele numite imense, ca peste nici 10 minute, Onofraş să găsească, după o combinaţie perfectă, şutul oarecum mîntuitor. S-a trecut desigur la regrete că nu am luat trei puncte şi imediat la calcule febrile, însoţite, de pe tuşă, cu invidiile pur autohtone. Oftică normală. Cică Unirea a avut noroc fiindcă a căzut într-o grupă slăbuţă… Noroc, cînd a întors de trei ori un 0-1, asta se numeşte noroc?

Şi ce-i aia, pentru filosofia românului, o grupă slăbuţă în Liga Campionilor? Care sînt pretenţiile noastre? Unirea îşi face calcule, de pe locul 2, în funcţie de Stuttgart şi Glasgow şi tot nu e bine!? După patru meciuri în Europa, echipa asta are o calitate rară la noi: ea nu este intimidată de propriile ei succese, nu s-a săturat de ele, mereu mai vrea, mereu crede că mai poate, încă nu şi-a văzut lungul nasului şi bine face. Mai mult, aş spune că îşi poate permite un lux necunoscut: să fie suspicioasă la aranjamentele rivalelor ei. Îmi vine, zău aşa, să surîd din nou: nu vi se pare ciudăţel că Stuttgartul acasă egalează Sevilla exact în minutul 79 - cam acelaşi minut cînd la Bucureşti, Glasgow marca pentru 1-0? A naibii coincidenţă în Europa noastră multilateral dezvolată telegenic…

Şi ca să fiu tot aşa, multilateral european, nu mi-aş ierta să uit de Manchester-ŢSKA Moscova, o curată nebunie: Old Trafford arhiplin la un meci care, pe româneşte vorbind, nu mai conta pentru calificare, cu 3-1 în minutul 47 pentru ruşii care rîdeau de o apărare fără Vidici, Rio, Evra, fără Giggs, Berbatov şi Rooney în atac, ei nu!, era inacceptabil, Sir Alex îi aduce pe Rooney şi Evra, Manchesterul nu se lasă pînă nu face 3-3, în ultimul minut, desigur… Rămîne între noi: Rooney nu vi se pare azi cel mai bun fotbalist din lume?

Michael Owen, deşi a ajuns la o echipă mare, e din ce în ce mai mic

Una din cele mai triste poveşti ale Mondialelor s-a şi scris. Michael Owen va sta acasă. După un şir lung şi stăruitor de accidentări, după un şir înşelător de relansări şi reveniri, Owen e, practic, în situaţia unui condamant la exil. Cupa Mondială 2010 e prea aproape, iar Cupa Mondială 2014 e prea departe. Fabio Capello e un realist fără amendamente şi refuză să calculeze un lot care cuprinde ipoteze şi gesturi de caritate. Owen nu poate prinde lotul.

Povestea lui Owen e un caz, nu tocmai rar, dar virulent, de ostilitate calculată a destinului.  Owen a început devreme, cu o precocitate care a provocat, poate, gelozia şi, apoi, sancţiunile rezervate, uneori, celor prea înzestraţi. La 17 ani, Owen anunţa în mod credibil că va deveni liderul naţionalei Angliei şi că va domina fotbalul european de atac cel puţin un deceniu. A fost o eroare dotată cu toate aparenţele succesului. Owen în varianta Liverpool avea, chiar, o corectitudine şi o discreţie publică neobişnuită pentru un megastar. Poate şi asta a supărat un veac obişnuit pînă la dependenţă cu insolenţa publicitară a celor pe care îi aşază pe firmament. Apoi, au început accidentele şi accidentările.

Accidentările au una şi aceaşi explicaţie: se întîmplă. Accidentele care au grăbit deraierea lui Owen au cu totul alt izvor. Owen a ales sistematic toate căile greşite şi a acceptat cele mai nefericite mutări. A plecat la Real Madrid, deşi experienţa englezilor implantaţi în Spania a fost, practic întotdeauna, o mutaţie ratată. Apoi, a revenit acasă şi a ales Newcastle, un club consecvent propriului declin. La Newcastle, Owen a pierdut contactul cu propria carieră. În clipa de maximă debusolare a apărut şansa unei redresări aproape neverosimile. Alex Ferguson a pariat pe fotbalul din Owen şi i-a oferit un loc la United. Ferguson avea dreptate. A început bine, a jucat din ce în ce mai aproape de propria valoare, dar a clacat fizic, în clipa în care proiectul Owen 2 sau 3 părea viabil.

La 29 de ani, Michael Owen are în faţă cel mult o pensionare lentă la cluburi din ce în ce mai mici. Nu e clar care e sensul acestui gen de experiment impus de fotbal cu o precizie cinică şi implacabilă. Fotbalul nu are întotdeauna sens şi nu e singura ocupaţie umană care se complace în această situaţie la masa de joc