Șantajul, ca garant al reciprocității

Răzvan Burleanu descoperă cu fi ecare zi care începe că are puterea, dar că asta nu-i folosește la guvernare. Exact ca-n politichia la nivel de Stat

Așa se întîmplă întotdeauna cînd se schimbă niște șefi care și-au creat un sistem de șefie printr-un complet de șantaje, de jos în sus și de sus în jos. Altfel spus, acel gen de șantaje cu cîștig pentru toată lumea, care nu va fi dovedit niciodată, pentru că toate părțile au avut de cîștigat. Pentru că nimeni din interior nu vrea să dovedească nimic, iar din afară e practic imposibil. Așa se întîmplă cu orice formă de organizare care, prin învechire, devine Stat în Stat. Cetate în Stat. Fortăreață în Stat.

Răzvan Burleanu descoperă că nu poate să schimbe nimic, întrucît orice mișcare pe care o intenționează înseamnă să miște dinăuntrul fortăreței un om, iar oamenii pe care i-a moștenit sînt inamovibili. N-au motive să plece, nu pot fi dați afară, iar sistemul, care înseamnă loialitate veșnică fostului șef, e solidar tot veșnic cu fiecare ins deranjat din scaun. SCAUNELE, LA FRF, SÎNT ÎNLĂNȚUITE ATÎT DE COMPACT ÎNCÎT CUM TRAGI DE UNUL, CUM SE ÎNLĂNȚUIESC ȘI MAI TARE TOATE. Scaunele astea vor să iasă la pensie la fel ca jilțul lui Mircea Sandu, în regim de tron împărătesc. Mircea Sandu a fost omul, dar starea de spirit Mircea Sandu a rămas. Nimeni dinăuntrul fortăreței nu cedează, deoarece nimeni din afară nu-i va plăti pe termen lung cum i-a plătit FRF-ul.

Un amic mi-a mărturisit cu obidă că n-a încercat nimeni să-i cumpere cinstea. Sînt onest, a spus el, fiindcă nu mi s-a propus niciodată un preț. Poate că unul mare m-ar fi convins să nu mai fiu atît de onest. Salariile slujbașilor lui Răzvan Burleanu sînt prețul cel mai bun care le-a fost propus vreodată în schimbul unei loialități necondiționate. Și nu atît supunere, cît obligația - reciproc avantajoasă! - de a nu îngădui destructurarea sistemului la tîrzia, mult prea tîrzia mazilire a stăpînului. Răzvan Burleanu vrea o Federație cu alți slujbași. Numai că n-are de unde să-i ia. Cei care- l așteaptă pe la uși nu pe el îl vor, ci supușenia aia chiaburească, de 5.000 - 7.000 de euro lunar a inamovibililor. NU-I NIMENI NEBUN SĂ CEARĂ MUNCĂ ÎNTR-UN LOC UNDE BANII SE IAU PE TĂCERE.

Ce nu realizează, în euforia victoriei sale fără glorie, Răzvan Burleanu e că fiecare om din Federație e un imens tezaur de taine cu un preț mare pe piața stenogramelor. Federația e ca un joc de marocco din care nu poți să tragi de un capăt nici un băț, fiindcă nu știi cum se țin în picioare celelalte. Dar un marocco nu cu bețe de înfipt în fripturici la tavă, ci cu bîrne lungi ca stîlpii de telegraf. Cade unul, cade toată piramida în capul celui care se ambiționează să o clatine.

Sărbători Fericite, domnule Burleanu !

Baaaaarca, Bale și Bartra

Cînd nu există cultul personalității. În fotbal

Miercuri seară, în finala Cupei Spaniei, Gareth Bale a fost în fine măreț, la înălțimea acelor zeci și zeci de milioane cu care fusese cumpărat de la Tottenham, dacă ăsta poate fi un superlativ și, ce s-o mai lungim?, este. Bale a fost de o luminozitate în joc (aproape) orbitoare, cu care i-a electrizat și pe Di Maria, și pe Modrici, și pe Pepe. Cursa lui finală de peste 50 metri - după 80 și ceva de minute strălucite ca intensitate și inspirație - va rămîne în toate genericele care urlă frumusețea acestui joc. Pentru a ateriza cît de cît pe pămînt, în concret, voi avea cvasiimpertinența să scriu că Bale și Realul au jucat dezinhibat, liber de cultul personalității lui Ronaldo. Îngrijorat să nu fiu rău înțeles, adaug imediat că presiunea lui Ronaldo asupra echipei nu e nicicum negativă, dar nu poate să fie privită mereu idilic, ca un factor armonios.

E imposibil să eliminăm din relațiile stabilite într-o echipă de supervedete ca Realul (sau chiar Barca) rivalitățile, ca oriunde avem de-a face cu oameni și nu cu îngeri. Concurența nu e doar o noțiune de piață, ci și de viață. Oricît s-ar îmbrățișa în clipele bune și rele - fie și sincer, fie cu elan curat - Ronaldo cu Bale, cu Di Maria, vor pulsa întotdeauna instinctele rivalității la fel de oneste ca fraternitatea. Să nu ne dăm nici aici imaculați, invidia rămîne cel mai serios sentiment uman. Ca atare, cînd lipsește un genial ca Ronaldo, la Real, dar și ca Messi ,la Barca, fiecare se simte liber, scăpat de apăsarea unei comparații penibile, ca să-i zic cumva. Fără Ronaldo supremul, fiecare își dă drumul geniului său, fiecare înflorește, rivalitatea e spornică - o, desigur, dacă avem valoare.

Și Baaaaarca? O scriu cu toate A-urile din bannerul acela fabulos, nu știu cîți de A adunați parcă într-un strigăt de exasperare. Barca a avut în prima repriză o posesie de 67%-33%, fără nici o ocazie mare. Asta spune tot. Repriza a doua a fost alta și ne-a dat drama unui puștan, Bartra, care în două minute devine un eveniment, cu un șut de la vreo 25, care-l tulbură rău pe Casillas, ca peste un alt minut să marcheze, cu capul, la un corner printre toți crocodilii. Nu-l citise nimeni pînă atunci.

Putea fi omul meciului dacă nu-l scăpa pe Bale în cursa aceea epopeică, dacă-l faulta cum se cuvenea și cum îi striga de pe bancă Tata. Nu și-a permis, nefericitul. Dar putem întreba unde era Dani Alves la faza aceea? Mai trecea Bale de competentul Dani? Aș încheia cu un oftat mai lung decît A-urile bannerului: după acel 2-1 din minutul 85, în ultimul minut, Neymar a nimerit bara pentru un 2-2 deloc absurd!

Investiţiile într-un eşec celebru

Mutu e un subiect cu succes la un public generos pentru că e garantul eşecului

Omul care urcă opt kilometri pe Everest devine subiect de durată mondial. Dar subiect mondial pe termen lung devine şi cel care cade opt kilometri de pe Everest.

Mutu n-avea cum să devină o celebritate internaţională în materie de cădere, pentru că el se rostogoleşte de pe un munte pe care abia apucase să urce. Specialitatea însă care îl face pe Mutu unic e că el continuă să cadă şi fără munte. Faima lui rămîne de foarte mulţi ani mare din cauză că nici nu apucă să se caţăre bine pe nişte dealuri şi o şi ia la vale.

Mutu e un subiect cu succes la un public generos pentru că e garantul eşecului. Toată lumea ştie că Mutu e terminat ca fotbalist, încă înainte de a fi început să fie mare, doar că a picat pe el acel gen de noroc în necaz, care-l face pariu tot pentru rafinaţii dezastrelor. De aproape un deceniu, Mutu e investiţia cea mai rentabilă în eşec. E ca şi cum nişte oameni cu bani s-ar întreba: Oare e capabil Mutu să cadă şi mai jos? Iar Mutu le confirmă aşteptările şi cade, cade, cade.

După ce a onorat toate aşteptările unor fraieri francezi şi italieni, care aveau nevoie ca de aer de un Mutu, ca să investească masiv într-un eşec garantat, acesta a venit să cadă cel mai jos acolo de unde a început urcuşul.

Ca să-i dai un contract de 25.000 de euro lunar unui jucător de 35 de ani, ale cărui talente sînt mult mai productive în cîrciumi şi infirmerii decît în teren, trebuie să fii ori bocnă în fotbal, ori proprietarul unor secrete care nu e sănătos să ajungă în presă. Ar mai fi o explicaţie la tamtamul publicitar care a însoţit achiziţia acestui eşec de prestigiu.

Investiţia în Mutu nu e doar afacerea în pierdere a unei persoane de decizie. Eşecul Mutu e o întreprindere încă rentabilă. Dă de lucru la o mulţime de oameni. Cînd intră Mutu într-un club de fiţe, se pun pe băut pînă şi abstinenţii. Se iau la bătaie chiar şi anemicii. O dau pe liniuţe şi cardiacii.

Mutu e personajul providenţial al unui climat publicitar care mulge şi vaca fără uger. Nu mai contează ce nu mai poate şi ce nu mai dă, nu mai contează că-şi bate joc de un oraş întreg, contează că ESTE! Azi, Mutu ESTE la Ploieşti, mîine e aşteptat ca pogorîtul din genuni de alte mulţimi deprinse să aştepte ceva ce n-or să primească niciodată.  Azi, Mutu a acceptat să le ia banii degeaba tribunelor de aşteptători entuziaşti din Ploieşti.

Sînt atît de fericiţi ploieştenii că-i dau tot ce pofteşte unui Mutu care nu le dă nimic încît nici nu-l mai observă pe cel de al doilea eşec garantat, pe Zicu. Paradoxul situaţiei e că pe lîngă marea cacealma Mutu, cacealmaua Zicu pare un pol pierdut la barbut.

Aceasta e strategia isteţului care investeşte într-un mare eşec, să-l dubleze cu altul banal. Cu cît o să stea Mutu mai mult pe tuşă, cu atît mai vinovat de banii pierduţi va fi Zicu.

Cum adică bani pierduţi? Cînd un oraş pierde bani, cineva în mod sigur îi cîştigă. Şi nu numai Mutu. Poate că, aşa cum a început el, anul 2014 ne va lămuri şi de ce a investit atît de triumfant Petrolul într-un rateu calificat.

C-așa-i în fotbal

Cel mai spectaculos Mourinho din toate timpurile

Știm noi foarte bine cum să fim zilnic acri și mofturoși, îmi permit azi să scriu - fără să mă tem de faulturi - că retururile sferturilor din Liga Campionilor au fost pasionante, cu îndelungi minute senzaționale. Dortmund o conducea senzațional, la pauză, pe Real cu 2-0, cu un Reus curat formidabil și cu Ilie Dumitrescu zicînd că nu a văzut un Real mai slab. Senzațional, kloppiștii au avut ocazii pentru un 3-0, exact ca Realul în returul din 2013 la Madrid, după 1-4 la Dortmund. Și atunci, și acum ne-am oprit la un 2-0 de poveste. Senzațional a fost ce-a făcut Atletico din Barça, în general, dar mai ales în primul sfert de oră, cînd a devastat-o dînd un singur gol pe care l-a apărat vitejește pînă la capăt. Senzațional de inexistent Messi, senzațional de neputincioasă Barça pe care Gică Craioveanu o vedea totuși incapabilă să piardă calificarea. Senzațional șutul lui Evra pentru 1-0 la Munchen și la fel de “senza” (abreviere în franceză) cum i-au liniștit Robben și ai lui în 15 minute. În aceeași ordine de idei, scutiți-mă să mai aud de “exemplara apărare organizată a lui Moyes”; nu am altă replică decît aceea a lui Giggs după două ore de antrenament pentru perfecționarea defensivei: “La dracu’, dar noi sîntem United! Ce jucăm?”.

Se observă lesne că nu m-am referit la Chelsea - PSG 2-0, cu calificare după un 1-3 (aproape) covîrșitor. E meciul pe care-l pun cel mai sus în topul nebuniilor din aceste retururi. E meciul unui nemaivăzut Mourinho. În trei timpi: după dezastrul de la Paris, se dezlănțuise incredibil împotriva jucătorilor săi - ridicoli, impotenți… Indiscutabil era bulversat de golul lui Pastore din ultimele secunde - un gol de neconceput pentru o apărare Mourinho, o crimă de dribling printre trei fundași. La Londra se chinuie jumătate de oră pînă Schurrle face 1-0; e încă impasibil, după pauză schimbă genial în atac, cu Torres și Demba Ba, profită de apatia ideologică a lui Blanc și urmează în minutul 88 golul pentru 2-0 și cel mai senzațional Mourinho din toate timpurile: fuge de pe banca tehnică și, ca nebun, aleargă jumătate de stadion pînă în colțul terenului, acolo unde toată echipa e grămadă peste Ba; intră ca un puștan printre ei, dar nu se știe ce le spune: îi felicită pe foștii impotenți sau, mai Mou, îi cere lui Torres să țină de minge în prelungiri. Timpul trei - la conferința de presă zice rece că nu e nimic extraordinar în această normală calificare. Ilie Dumitrescu apreciază că acest 2-0 a fost un “seminar Mourinho”. Gică Craioveanu, scepticul spaniol, întreabă enervat: “Puteți să-mi spuneți și mie ce joacă Chelsea?”. Căci cam așa-i în fotbal…

Stroe cel bun

Cu fostul preşedinte, Craiova a crescut din bun-simţ, valoare şi pasiune. Fără el, fotbalul românesc se întoarce în peşteri.

Ca orice bun povestitor, Corneliu Stroe vorbea mult fără să facă zgomot.  Cînd povestea despre fotbal, Corneliu Stroe se transforma într-un spiriduş rubicond şi volubil care împingea şi fotbalul, şi viaţa acolo unde le e locul: în comedie. Căci, după ce a făcut sport de performanţă, după ce a trecut prin cariera de  universitar şi după ce a construit Universitatea Craiova, Stroe s-a retras în plăcerea de a vorbi despre fotbal de la distanţă. Nu l-a părăsit niciodată, dar l-a scos de sub pasiuni şi l-a aşezat între jocurile care meritau o soartă mai bună decît nebunia colectivă.

Pe la 4-5 dimineaţa, cînd povestirile lui Stroe păreau aproape de ultimul jar, o lua de la cap. Trecea fără scrîşnet de roţi de la Cămătaru şi Lucescu la istoria Bizanţului. Nimeni n-a ştiut că era un bun bizantinolog. A scris cîteva cărţi, dar n-a vrut niciodată să fie confundat cu un intelectual în uniformă.

După plecarea lui Stroe, lumea fotbalului românesc a rămas aşa cum îşi dorea: plină de icnete în loc de cuvinte şi doldora de creiere mute. Ultimul clasic s-a stins, vandalismul nu mai are nici cronicar, nici oglindă. Corneliu Stroe a lăsat în urmă un model de neînţeles pentru o lume care se împute cînd de-o parte, cînd de cealaltă a gratiilor. Cu Stroe, fotbalul a crescut din bun-simţ, valoare şi pasiune. Banii şi mitocanii n-au fost niciodată departe, dar au stat la margine. Un om ca Stroe se naşte des, în fiecare generaţie, dar ajunge să facă treabă doar într-o generaţie pe care, mult timp de aici înainte, n-avem cum s-o şcolim şi să o aducem la putere.

Acum, la dispariţia lui Corneliu Stroe, trebuie rostit cel mai nesocotit adevăr al fotbalului românesc: Universitatea Craiova a fost cea mai mare echipă românească de după război. Crescută şi nu adunată cu japca, inspirată şi nu comandată, Universitatea Craiova a făcut fotbal de creaţie după modelul artiştilor inundaţi de talent. Corneliu Stroe a stat în mijlocul acestei minuni, a lăsat-o să curgă şi a încasat senin persecuţia ministerelor bogate la buget şi gelozie. Fără Stroe, Craiova ar fi fost o scînteie uitată. Cu Stroe, Craiova a arătat că valoarea trăieşte din valoare.

Corneliu Stroe a dus cu el un umor blajin şi o bunătate care în alte părţi se numeşte umanism. În fotbal s-a chemat Corneliu Stroe.

Fotbalul fără bani şi banii fără fotbal

Fără bani poţi să ai numai un fotbal de la periferia marilor competiţii. De aici şi adevărul că nu ai cum să scoţi bani dintr-un fotbal prost.

Veştile privitoare la televizarea primei Ligii de către un privat şi la banii pe care-i primeşte fotbalul pe contract dovedesc ceea ce, de fapt, nici nu mai trebuie dovedit, şi anume că se începe încă o dată cu sfîrşitul. Cu banii, adică, pe care trebuie musai să-i obţină proprietarii reţelei, obligînd Liga la perpetuarea unui campionat falimentar cu 18 formaţii, din care jumătate pe perfuzii. Nu contează cu ce mijloace, Liga trebuie să-i dea reţelei 18 echipe, altfel contractul cade.

Reţeaua are cum să-şi facă reţeta obligînd abonaţii la un plus de plată. Că reţelele private tv au practica spolierii abonaţilor, e altă poveste. Agonia fotbalului va continua, indiferent de media de spectatori pe care o fac stadioanele şi cum invadează fotbalul de mahala al Ligii secundare prima Ligă. Televiziunile vor televiza în neştire derbyuri de la retrogradare, cu 500 de plătitori în tribune, şi totul va fi conform cu angajamentele pe termen lung ale celor două părţi. Ca să poată ţine contractul cu reţeaua tv cinci ani de aici mai departe, Liga şi Federaţia vor proceda la tot felul de porcării regulamentare, promovînd formaţii de pe locurile 3-7 din a doua Ligă, aşa cum au mai făcut-o de atîtea ori, cu improvizaţii gen Voinţa Sibiu sau cu încropelile judeţene ale baronului de la Băcău şi stricînd tot mai mult puţinul ce a mai rămas de stricat.

Şi toate astea pentru ca slujbaşii Ligii şi ai Federaţiei, arbitrii năşiţi şi cumetriţi pe banii de dedesubt ai fotbalului precum şi nenumăraţii oficiali şi ţuţări ai loturilor de tineret şi juniori, toţi cu prestigioase biografii de rataţi, dar plătiţi lunar mai bine ca trei sferturi din jucătorii campionatului, să-şi asigure nişte lefuri de fotbal german. Aici e secretul oneros al afacerii, la bugetele Ligii şi ale FRF, două bugete concurînd cu acelea ale unor cluburi de podium. Nu contează ce ar fi cu adevărat de făcut ca să avem un campionat sănătos, tot ce contează pentru Ligă şi pentru Federaţie sînt bugetele lor, tot mai prospere de la an la an.

Iar dovada jafului o avem la fiecare mazilire din vechile echipe: 5.000 de euro lunar nu ştiu care supraveghetor de portari, 8.000 nu ştiu care frecător de mentă la nivel înalt, pensii de dictatori sud-americani, clauze de despărţire cu milioane la încasatori şi nici un leu din buzunarul celor care au girat aceste clauze cu damf penal la “naţională”. Dacă domnii Iorgulescu şi tinerelul cel chipeş şi confuz de la Federaţie vor să ne convingă de bunele lor intenţii şi scenarii de şefi, atunci să facă publice bugetele, cheltuielile de toate naturile şi plăţile pe om de pe moşiile lor. Altfel, rămînem la ce vede toată lumea; un fotbal tot mai prost cu tot mai mulţi bani grei pe la marginile lui.

Cu 18 echipe în Liga-ntîi, din care 10-12 perfect retrogradabile, şi cu două ligi secundare ce tot se înjumătăţesc, nu există nici speranţă, nici lumină financiară.

Puseurile de autopreamărire ale lui Reghecampf

Ce-i propun e (aproape) un nimic.

Indiscutabil, Reghecampf are dreptate cînd declară că Steaua are cel mai bun lot și cel mai bun staff din România. Fan sau nefan Steaua, nimeni nu poate emite vreo obiecție la ideea lui: “E foarte mare diferența între noi și celelalte echipe”. Unde încep să clipesc des și mi se încruntă sprîncenele este momentul cînd Reghe explică ce e normal: “E normal ca eu să fiu vînat, deoarece sînt cel mai bun”. Nu e normal deloc. Nu e normal ca un om inteligent să nu-și dea seama pe ce lume trăiește și, respectiv, în ce campionat joacă. El se autodeclară cel mai bun într-un campionat în care adversarii lui nu ar trece ușor nici de primul tur preliminar al vreunei competiții europene.

Piovaccari, brav, zicea că “ne distrăm cu toți adversarii”; eu ezit să scriu că steliștii “se plimbă”, în campionat, dintr-un respect pentru eforturile la care îi supune Neubert; nu mă grăbesc să-i imput - didactic - lui Reghe lipsa de modestie, aroganța, orgoliul, există aroganți și orgolioși inteligenți, cum e cazul Mourinho, cu care mai toată lumea îl compară, facil, pe Reghe. Nu ține: Mou lucrează într-un campionat unde Chelsea a lui, pe primul loc în ultima etapă, o poate încasa de la o retrogradabilă și nu e mai mult decît o surpriză dintre atîtea altele ale unui campionat echilibrat. Steaua învinsă de vreo retrogradabilă ne-ar zgudui o zi întreagă și-ar intra în istorie.

Strict personal, interpretez puseurile de autopreamărire ale lui Reghecampf ca o recuperare a clișeelor în megalomanie, dispărute după nefericitele absențe din viața publică ale patronului și managerului, clasicii în materie. E o tradiție care nu are voie să dispară - Reghe se vede chemat s-o continue, cu propriile lui mijloace, nu chiar modeste, dar nici la înălțimea trecutului. Cred că-i lipsește dezinvoltura becalistă, tiribombismul ei stupefiant, exploziile și schimbările de ritm ale “apucatului”. Reghe, în megalomanie, nu face spectacol. Și nici nu are humor, nici un minim de autoironie salvatoare.

Nici astea nu i le imput: nu are cum să le aibă - nu-i un Pep care ne poate spune că nu știe engleza și nu a putut înțelege dacă Sir Alex i-a propus să antreneze pe United; nu-i un Gică Craioveanu, care a lansat în convorbirea cu Eduard Apostol adorabilele apelative: grande și leule. Eu îi cer lui Reghecampf un (aproape) nimic: de cîte ori susține că e cel mai bun, să precizeze că e cel mai bun din campionatul românesc; ne-ar da un punct de reper esențial. L-ar pîndi un singur risc: să ne aducem aminte imediat de nemuritoarea replică a lui Cațavencu - “În orașul ăsta de gogomani pot spune că sînt cel dintîi”.

Marine, fă-te că dansezi!

Deosebirea dintre două echipe care intră pe teren ca să nu piardă şi alte două, care joacă să cîştige, e ca de la Petrolul-Astra la fotbalul de la Eurosport

Dacă eşti un public tînăr ploieştean, patriotismul local te face să vezi şi ce nu există. Iar la sfîrşitul celor două ore de estradă dansantă, cu Răzvan şi Marin în rolurile lui Arşinel şi Popeasca, să părăseşti stadionul convins că ai asistat la marea confruntare a Cupei. Dacă însă eşti om matur şi te-ai lămurit de mult că n-ai ce să mai aştepţi de la campionatul românesc şi ce-ţi dă el, te mai aşezi odată în faţa televizorului, cu sentimentul acela discret de vinovăţie că poate te înşeli, că poate nu s-a dus chiar totul dracului. Te uiţi o vreme ca dreptcredinciosul la ecran, cum se prefac Răzvan şi Marin că dansează ca Mourinho şi Guardiola, iar ciumeţii cu părul creţ din teren că-s gata să-şi rupă picioarele pentru Cupa României. Şi cînd se fluieră tradiţionalul 0-0, te întrebi, tot ca prostul, cît timp o să te mai laşi prostit?

Circula, înainte de 1990, o anecdotă privitoare la minţirile oficiale. Toamna, cînd trebuia adunat porumbul cu soldaţii, iar media era obligată să anunţe terminarea cu succes a campaniei, poporul glumea strîmb zicând că s-a încheiat culesul în Scînteia şi la TVR, dar că a mai rămas să se termine la Radio şi pe câmp. Am încercat acelaşi simţămînt de înşelare planificată fiind o vreme atent nu numai la ţopăielile tribale ale antrenorilor şi la gimnasticile de liga a doua din teren, amintind perfect de marele derbi Tărlungeşti - Clinceni, ci şi la comenariul entuziast şi cu dedicaţie al PRO tv-ului. Măi, să fie!, am zis - ca să nu recunosc c-am înjurat soldăţeşte în gînd şi să mă ruşinez! - dar omul ăsta transmite de fapt Chelsea - Arsenal.

Cât despre păcăliciul de Mutu, care se ascundea de televiziune atît cît să fie tot timpul în cadru, i s-au pomenit cu atîta evlavie absenţa şi accidentarea, de puteai să gândeşti că tot ce mai contează la el de acum mai departe e să absenteze artistic şi să se ocupe şi mai profesionist de divorţuri şi beţii .

Fotbalul nostru mută de multă vreme aceiaşi antrenori de sus în jos şi de jos în sus, de parcă ar fi un Parlament, iar antrenorii corpul de traseişti cinici ai politicii. Păi, cum să-l aduci, oameni buni, la o echipă care speră la titlul, pe un antrenor specializat în semi-retrogradări ? Cum să-l deranjezi pe obositul de Florin Marin - mai cunoscut în campionat şi cu numele de Nea locul 16-17 - de la slujba de învins cu leafă mare la Naţională, ca să-i ceri un fotbal de învingător?

Toate astea sînt însă nişte păreri pe banii altora. Pe banii lor, pînă ce-şi va termina DNA-ul treaba pe care tocmai a început-o, patronii fotbalului nostru pot să fie cît vor de orbi.

Pentru păcatele mele…

…sînt încă fan Barca și United

Nu cred că alaltăieri seară, învinsă și la Sevilla, Realul a pierdut campionatul, după cum nu cred că duminică, în acel funambulesc El Clasico, Barça merita să cîștige. Încă fan Barça, susțin că Realul a fost mai bună, cu o apărare mai sigură, cu o coerență în joc superioară și că totul s-a decis pe o extravaganță a hazardului care nu poate fi exclus nici la nivelul celui mai științific fotbal. Scorul s-a stabilit pe o rară nebunie: nu cred că există vreun Clasico cu trei penalty-uri după 2-2 la pauză. Trei penalty-uri dintre care două corecte (fie și-n favoarea catalanilor) și unul viciat de o infracțiune cu cîțiva centimetri în afara careului, greu perceptibilă, cum admite și domnul Crăciunescu. Trei penalty-uri deloc scandaloase care au exasperat și au nevrozat ambele echipe pînă la nechibzuința - ca să-i găsesc un termen rațional - lui Ramos.

Nervozitatea - capabilă de bune și de rele - își face de cap la cele mai faimoase case. Messi, după o pasă genială la Iniesta pentru 1-0, ratează un 2-0 clar în minutul 12, după care nu mai face nimic măreț pînă în minutul 42. Neymar nu are un merit mai mare decît acela de a scoate un penalty. Benzema marchează impecabil de două ori și ratează de alte trei. Cristiano nu e în zi mare, iar Di Maria și Iniesta sînt peste toți. Aiureala lui Ramos a decis scorul, dar impresia generală rămîne aceeași: Barça nu a fost mai bună decît Realul. Și nu-nțeleg de ce mi se mai bate capul cu șablonul tiki-taka; Barça mai are doar melancolia acestei tac-tici. Tiki-taka e azi un tic verbal, aproape nervos, al comentatorilor ticăiți. Nici Guardiola nu-l mai practică la Bayern, degeaba se enervează Beckenbauer…

Mă uit îndelung la creionul meu și-mi dau seama că nu e cazul să mă întind la a comenta ceva despre ultimul 0-3 al lui United în fața lui City. Nici orașul nu îmi vine să-l scriu. Din primul sfert de oră - și ce sfert, cu 0-1 în minutul 1, cu o ratare a lui Silva de 2-0 în minutul 9! - se vedea cu ochiul liber că United merge la al nouălea eșec în campionat. În fața presingului creator al lui City, lipsa de densitate în atac și în apărare a oamenilor lui Moyes te dispera. Dzeko a făcut cum a vrut 2-0, Yaya Toure, ay, yay, yay, 3-0, nu mai izbuteam decît jocuri de cuvinte… Cu urechile mele mi-a fost dat să aud, pe românește, comentariul imparabil de pe Europort: “Păcat că Rooney joacă la o asemenea echipă”. Pe măsura lui, nu am recepționat decît un singur e-mail semnat Vascos: “Păcat că nu sînteți fan Liverpool, ați avea ce scrie!”.

Ce ştie tot satul şi nu ştie statul

De cînd nu mai e şef la învăluiri, Dragomir a dat-o pe dezvăluiri.

Cum se zburleşte la dumnealui vreo cunoştinţă din fotbalul pe care l-a păstorit pînă nu de mult, cum iese imediat în faţă Mitică Dragomir cu o ameninţare la jumătatea distanţei dintre picanterie şi denunţ. Ne-a stîrnit domnul Dragomir atît de des cu strigarea unor nelegiuiri, care dacă ar fi adevărate ar trimite o bună parte din lumea fotbalului direct în penal, încît e de mirare că DNA-ul nu se sesizează şi nu-l invită pe fostul şef de Ligi să-şi scrie mai repede memoriile. Nu de alta, dar ca să aibă procurorii ce citi şi da de lucru mascaţilor.

Ultima sa dezvăluire merge spre Botoşani şi spre patronul echipei locale. Zice una finanţatorul, zice domnul Dragomir două, iar dacă opinia publică ar fi mai insistentă, cu siguranţă că de la vorbe de şanţ s-ar ajunge curînd la dovezi de tribunal. Nu-i un secret că, vorba lui Conu Iancu, în cele două decenii în care a călărit campionatele domnul Dragomir a văzut enorm, a auzit uriaş şi a memorat gigantic, ca să-şi poată asigura la o adică şi la schimb de interese o pensie liniştită. Pînă la un punct e normal, e logic şi e cu îndreptăţire. Numai că omul ăsta îi e dator şi statului cu ceva. Cînd ştii multe şi nu decontezi nimic la stat, eşti vinovat, nu martor. Aici e miezul chestiei.Un şef de Ligi nu-i doar un observator cu har la povestit. E un implicat. Dacă Dumitru Dragomir a ştiut şi n-a vorbit, atunci cînd o porcărie din sistem interesa şi Justiţia, ce face acum se cheamă în mai multe feluri. Naivitate nu-i, fiindcă domnul Dragomir numai un candid nu-i. Nici şantaj nu e, deoarece lipseşte finalitatea. Ar putea fi revanşă, dar cînd te răzbuni cu un popor întreg de martori, cantitatea schimbă treaba şi o face cauză publică.

În fotbalul românesc, ameninţările de toate naturile sînt atît de frecvente încît oricîte ilegalităţi le-ar transforma firesc în ani de puşcărie ele nu mai impresionează. Şmecherii fiscale care, în comerţ bunăoară, ar deveni rapid dosar penal, în fotbal e vorbărie de media. Puse cap la cap, ameninţările tot mai slobode ale lui Dumitru Dragomir sînt, în sine, o invitaţie la mai mare: la ANAF, la DNA, la ANI, la Tribunal.
O explicaţie a faptului că deocamdată nu par a interesa Statul e diferenţa la dimensiuni: o Justiţie care are în lucru jafuri de zeci de milioane de euro de-ale greilor, lasă pentru vremuri mai aşezate ciubucăreala electorală cu portbagaje de provincie pline de damigene şi găini ecologice a uşorilor.

Dumitru Dragomir ştie mai bine ca oricine care-i deosebirea dintre civil şi penal şi de aceea îşi permite atîtea metafore cu damf de puşcărie. Numai că şi pamfletul ăsta, cînd se adună cu găleata, nu cu sticluţa, pute al dracului. Deja o adiere de rahat se simte în aerul cîtorva stadioane, la Ploieşti, la Tîrgu Jiu, la Piatra Neamţ, iar recenta “stenogramă” de blogger a alegerilor de la FRF, c-o fi adevărată, c-o fi creaţie artistică, se spune c-ar fi strîmbat deja cîteva nasuri fine de doamne la Parchete. Să fie primit !