Un picior de 50 de milioane de euro

Deși junele Dennis Man nu e decât o prezumție de mare fotbalist, cifrele prin care i se anunță viitorul, de ordinul zecilor de milioane de euro, pot să-l năucească pentru totdeauna chiar și pe un fotbalist matur și cu multă stăpânire de sine, nu numai pe un tânăr cu mintea în formare

Când Dennis Man se uită dimineața în oglindă, el nu mai vede un chip, vede niște zeci de milioane de euro. Iar când află că la Real Madrid și la alte echipe cu bugete de miliarde, picioarele de zeci de milioane nu mai înseamnă mare lucru, fiindcă deja s-a ajuns la picioare de sute de milioane, începe să creadă că 50 de milioane ar fi doar un mic avans.

De fapt, și banii pe care îi câștigă acum tânărul abia ieșit din juniorat sunt destui ca să-i dea niște amețeli de durată, pentru care nu prea există tratamente. Dennis Man nu e decât o ipoteză, una din visările patronului deprins să lucreze cu sume mari. La FCSB are loc un gen de contaminare de la gândirea patronului, la mult și la foarte mult, atât datorită banilor plătiți la timp, cât și a câtorva contracte exagerat de generoase pentru fotbalul pe care-l joacă, de foarte multe etape, echipa. Până și un pârlit de Golofca, venit pe un mizilic de 400.000 de euro, se simte acum părtaș la milioane. Plecat de la aproape nimic la niște multe mii de euro pe lună, un Golofca își irosește viața și bruma de talent convins că pentru el, de acum mai departe, nu există decât un mai sus. Că după 5.000 urmează automat 15.000 și apoi milioanele. Trufia, la vedetele de peste noapte ale fotbalului, e o molimă care se răspândește de parcă starea normală ar trebui să fie boala.

Din vreme în vreme, ies la iveală niște grozăvii din viața în afara gazonului a unor Tamași, ca și cum toată lumea crezuse până atunci că fotbaliștii cu bani mulți sunt, toți, niște chibzuiți cu simțul viitorului. În cazul multora din adulații tribunelor, cu unele secrete rele și gata să facă explozie, întrebarea nu e dacă, întrebarea e când?

Nu jucătorii sunt cei care ne dezamăgesc, noi suntem vinovații, fiindcă ne amăgim. Avem nevoie de modele, de niște măsuri de durată ale valorii, ale demnității și ale condiției de mare performer în sport, iar vedetele astea de câteva luni sau de un an ori doi sunt proiecția nevoii noastre tot mai acute de modele.

Golofca e cazul de referință al campionatului, nu Alibec. Gândeam că, uite!, undeva, într-un colț de țară, așteaptă să fie luat în seamă un mare talent, un băiat de aur. Și minunea se întâmplă! Băiatul de aur ajunge la FCSB, toți suntem cu ochii pe el, când aleargă, apoi aleargă, frate, că nici măcar milioanele nu pot să-l mai ajungă din urmă! Doar că, din pricina mahmurelii, uită să ia și mingea cu el.

La fotbalul jucat în campionatul nostru, banii de dat la o bună parte din jucători sunt prea mulți, chiar și când par prea puțini. Nu cu mai mulți bani vom avea un campionat mai bun, ci cu o altă educație pentru performanță. Când un jucător din prima ligă are atâția bani încât „să spargă” 170.000 de euro pe niște metal de fițe, ceva e în neregulă, și la cel care primește, dar și la cel care plătește. Ce face băiatul cu mașina de 170.000 de euro se cheamă șantaj latent. El știe că patronul, care l-a cumpărat cu două milioane, îi va răbda multă vreme orice, nu ca să ia pe el zece, ci ca măcar să nu le piardă pe cele două.