De ce Alibec nu-i ca Ronaldo

Se poate spune că Alibec are totuși și ceva în comun cu Ronaldo și anume secvențele de trânte libere cu adversarii

La Ronaldo, faptul care impresionează din prima clipă e că nu impresionează din prima clipă. Mai bine zis, că poți număra scurt clipele în care impresionează, în sensul că luptă cu adversarii la fel de agitat și de energic ca și ceilalți din echipă. Iar ca să revenim la treburile cu care avem de-a face în fotbalul nostru, la fel de determinat trupește ca Alibec. Se poate spune că Alibec are totuși și ceva în comun cu Ronaldo și anume secvențele de trânte libere cu adversarii, secvențele pentru public, din care nu iese nimic, cu excepția unor cartonașe galbene și intervenția medicilor.

Mi-a trebuit ceva timp ca să înțeleg de ce se arăta Ronaldo atât de puțin televiziunilor în finala cea mare cu Juventus Torino. Pentru că nu era cazul să fie el tot timpul în rolul principal. Ca în concertele pentru pian și orchestră, lăsa întâi orchestra să deschidă muzica și să ia prim-planul. Ronaldo era solistul care ataca partitura numai la timpul potrivit și cu efectul emoțional potrivit.

La drept vorbind, golurile lui Ronaldo nici nu-s spectaculoase, nu-s trudite, nu-și dă duhul pentru ele. Abia când trimitea mingea în plasă îți dădeai seama că se găsea acolo unde trebuia, când și cum trebuia. O chestiune de prezență la locul faptei, nu de gimnastici de vedetă. Alibec muncește până slăbește, când se duce cu mingea spre poartă, pe când la Ronaldo mingea îl caută și-l află exact acolo unde poate fi împinsă în poartă. E diferența dintre strădanie și soartă.

Ca să te găsești, ca Ronaldo, în secunda și la locul cu un maximum de productivitate la goluri, trebuie să ai și picioarele lui. E ciudat că nu s-a găsit nimeni să i le fotografieze și să le cerceteze științific anatomia. Au o anatomie, și ea, foarte potrivită cu mintea omului care trebuie să ajungă întotdeauna fără prea mult efort și spectacol la locul și la momentul de perfectă oportunitate. Nu exagerez prea mult când spun că, la cele două goluri marcate de Ronaldo lui Juventus, mingea e aceea care s-a lovit de el ca să intre în plasă. Doar că nu l-a rugat: Ronaldo, întinde un picior și fă-mă fericită! La Alibec, lucrurile stau invers: mingea trebuie abuzată, chiar violată, ca să se ducă resemnată în ațe.

Cazul lui Ronaldo este unul de selecție, talentul e văzut devreme și antrenat de niște oameni care văd departe. Talentul, la Alibec, e 1% inspirație și 99% transpirație. La Ronaldo, e invers. Spre deosebire de Alibec, care trage spre poartă din toate pozițiile și are un procentaj excepțional de șuturi ratate, Ronaldo are un procentaj dezamăgitor la  muncile degeaba. La el, contează numai procentajul la șuturile în poartă. Două, în meciul cu Juventus, și dacă țin bine minte, numai unul, ca vânjosul Alibec, pe lângă poartă. Nici pasele lui Ronaldo nu-s ieșite din comun, doar că nu poate să greșească mai mult ca restul echipei, fiindcă la Real nimeni nu dă pase aiurea. Ceea ce părea să fie cele câteva pase la adversar, în finala cu Juventus, erau, de fapt, cele câteva recuperări reușite ale italienilor.

În prima repriză, cel puțin, Ronaldo nici nu s-a văzut. A dat, e drept, un gol, dar și acela cam nemuncit, trimis de soartă în plasă într-un moment care nu anunța mare lucru. Spre deosebire de toți jucătorii Juventusului, care i-au dat lui Ronaldo un exemplu de efort, dăruire, spectacol și un gol de istorie. Dar care, alergând ca toți dracii în prima repriză, n-au mai avut de unde să dea ceva și ca toți sfinții, în a doua. Și tot întru gloria netranspirată a lui Ronaldo, care, cu picioarele lui lungi cam cât tot Dani Alves, nici n-a mai trebuit să alerge. A trebuit doar să lase mingea să se lovească de ele.

Din care cauză mi-e mai drag Alibec, care trage de el, nu glumă, care luptă cu tot corpul și cu niște kilograme în plus, ca să treacă de adversari și uneori și prin ei, însă ajunge, din păcate, cu o secundă mai târziu în locul de unde ar trebui trimisă mingea în poartă. Mai are până să ajungă cu o secundă prea devreme.