Tudor Octavian

Finețea observației și meșteșugul își dau mâna în texte care pot fi citite și la berărie, și la biblioteca Academiei

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Tudor Octavian
Un articol care nu merge cu sarmale și cârnați

Un fost coleg de la filologie, devenit cercetător lingvist, a alcătuit, în paralel cu sarcinile de serviciu și, s-ar putea spune, în pofida acestora, două tomuri masive, coborând în istorie și apoi urcând “la zi”, cu cele două definiri ale […]

...

Mai bine pe tușă, decât în spital

Dacă arbitrii ar sancționa toate faulturile golănești – din spate, la glezne, la fibră și prăvălirile pe adversar – prin care cei mai mulți dintre jucătorii cu o tehnică precară și cu o genă de maidan a răzbunării, la jumătatea […]

...

Eu, noi și regalitatea

Pentru mine, cel crescut cu o istorie mincinoasă și îmbătrânind în diversiune, toate informațiile privind regalitatea și rolul ei în devenirea modernă a României, au renăscut cu un plus de sens, într-un imens vid afectiv, odată cu reîntoarcerea acasă a […]

...

O corvoadă și o pagubă-n ciuperci: Cupa României

Cu excepția lui Miriuță, condamnat să bată măcar în Cupă, până ce va ști dacă mai rămâne la Dinamo, și a unor echipe din Liga a 2-a, dar și acestea cu niște motivații în afara gloriei sportive, Cupa României la […]

...

Fotbalul cu epoleți de generali și colonei

Că, probabil, așa stau lucrurile în toată lumea. Și că nu e deloc bine să ai păreri foarte apăsate despre generalii și coloneii deveniți subiecții unor scandaluri bugetare, fiindcă orice ar face și ar drege aceștia, e pentru apărarea patriei, […]

...

Ceva s-a terminat și altceva abia începe

Gimnastica era politică de stat, iar azi nu mai este. Asta este cauza decăderii

Permalink to Ceva s-a terminat și altceva abia începe
duminică, 23 aprilie 2017, 10:12

Prin 1992, un negustor american, care făcuse afaceri cu România și avea de acum alte gânduri, mi-a spus: La voi, ceva s-a terminat și altceva n-o să înceapă prea curând. Citind interviul antrenorului Forminte, plin de adevăruri, dar formulate atât de prudent și de politicos că nu poți să-ți dai seama de starea reală a gimnasticii românești și de cauzele ei pe termen lung, mă simt dator cu unele gândiri mai abrupte. Nu poți să citești un interviu de două pagini de Gazetă, cunoscând întreg adevărul unui sport care motiva cândva afectiv și patriotic o țară întreagă, și să rămâi numai la nostalgii și jumătăți de explicații.
Primul adevăr, de la care pornesc toate cauzele, vine din motivații. Când gimnastica avea școli de rang mondial la Onești, Deva și Baia Mare – fiindcă de o școală  comparabilă ca eficiență în Bucureștiul de azi nici nu poate fi vorba – celebrele antrenoare din acele vremuri aveau și determinarea să spună de ce veneau numai copilele din familiile nevoiașe la sală : pentru un prezent care promitea și un viitor.
Gimnastica era politică de stat, iar azi nu mai este. Campionatele europene și mondiale interesează tot mai puțină lume, televiziunile nu fac rating cu transmisii în direct, medaliile nu mai au același înțeles și nici nu mai sunt știri cu prioritate. Ceva se termină în mai toate privințele, iar investițiile într-un început foarte convingător sunt neconvingătoare. E timpul nostalgiei, numai că nostalgia nu vede și  realitatea lumii mari, în care se definește azi lumea mică a gimnasticii, nostalgia caută soluțiile într-un trecut tot mai îndepărtat.
Revenind la motivații, cea mai acută e în relația investiție – câștig. În țări cu vaste probleme economice, cum e și țara noastră, părinții își îndreaptă copiii către îndeletniciri care duc către ceva. Către sporturi unde se poate câștiga cu meseria de sportiv un ban și poate un început de viitor. Modelul absolut acum e multimilionara Simona Halep. Nici sărăcia nu mai e aceeași cu sărăcia care trimitea fetițele la cluburile mari de gimnastică de la Onești, Deva și Baia Mare. Copii de bani gata sau din familii ceva mai înstărite fac sport de plăcere, dar și cu o viziune a finalității. Fac sport pentru imagine, care e o investiție la fel de importantă ca aceea în performanță.
Dacă inventariem cu luciditate și cu simțul direcției situația unor sporturi care ne fericeau cândva, vom realiza că și clasamentul  fericirilor produse de competițiile sportive are alte ierarhii și luări în seamă. Sigur, nu e nicio veselie să constați că un sport își închide ciclul, că a îmbătrânit, că a născut un sport-fiu cu altă înțelegere a dăruirii întru performanță, dar dacă ne uităm în jur vedem că și cei care nostalgizează după gimnastica noastră de altădată  nu mai sunt nici ei cei tineri de atunci. Tineretul de azi nu e preocupat de starea gimnasticii românești, ci doar generațiile cu memoria elegiacă a trecutului.
În concluzie, să mai așteptăm încă medalii de la patriarhul Marian Drăgulescu, cel mai competitiv încă  dintr-o generație care, în afara României, a dat cam de mult pensionari.

Comentarii (4)Adaugă comentariu

FYRY (4 comentarii)  •  23 aprilie 2017, 12:43

prinzi barzauni...ca de obicei

durden (3 comentarii)  •  23 aprilie 2017, 18:19

Nu-s de acord.pai tocmai nostalgia e de vina la gandirea asta.adica de ce sa bagam bani publici in ceva care nu vinde?nu ma intelege gresit,nu-i bine sa-i bagi nici in fotbal.dar poate fi gasit echilibrul intre audienta(sau interes public) si investitii relativ mici.gen handbal,rugby etc

Burebista (6 comentarii)  •  23 aprilie 2017, 19:06

@durden: de acord cu tine... decat sa aven un fotbal cel mult mediocru cheltuind o gramada de bani sa il tinem in perfuzii, mai bine investim in sporturile.la care inca mai avem un cuvant de spus... sporturile numite de tine sunt dintre putinele la care ne-am calificat la toate CM... Rugby si handbal feminin...

horia calinescu (1 comentarii)  •  23 aprilie 2017, 20:34

"E toamnă, din nou, probabil noiembrie. Mă aflu la intersecţia a două străzi, al căror nume nu-mi spune nimic. Asfaltul, acoperit de mîzgă neagră, alunecă şi mă invită s-o iau din loc. Crengile reci ale copacilor adună umezeala din aer, pe creştet mi se preling picături grele. Undeva, sus, se pregăteşte o bălăceală pe cinste, dar, deocamdată, ar fi exagerat să vorbesc de o după-amiază ploioasă"...cu cătă bucurie și plăcere am citit-o...1976,Noiembrie viteză...eram mari campioni la gimnastică...aveți dreptate,politică de stat...acum îl avem pe patriarhul(mi-a plăcut !) Marian Drăgulescu și zic eu ...nemuritoarea Cătălina Ponor... respect maestre !

Comentează