Ce se joacă pe teren nu prea interesează

Lupta pentru titlu, pentru altul decât cel decis prin campionat, se dă tot între Steaua și Dinamo

Lupta dintre Steaua şi Dinamo se dă în afara terenului, între confruntările de etapă și în pauzele anului. Degringolada de la cele două cluburi interesează un public mult mai mare decât acela al fotbalului propriu zis. La Dinamo, alungarea lui Andone deodată cu cea de a treia foarte reușită a lui Mutu se potrivește și cu declasarea patronului într-un play-out particular, al fraierilor. Investitorul-fraier are altă definiție decât perdantul de rând: se pricepe la făcut bani, dar n-are deloc pricepere la caractere. La Steaua, în alte coordonate, necazurile de dinăuntru interesează tot atât cât cele din afară, dar cu un plus de picanterii în afară, venind dinspre prea mulții agățați la banii lui Becali.

Manageriatul lui Mutu la Dinamo, într-un moment în care omul care nu avea nici cea mai mică îndreptățire să rezolve starea proastă a echipei era chiar unul ca Mutu, duce cu gândul la o relație a acestuia cu patronul plină de dedesubturi confuze. Faptul că Mutu e plătit simbolic cu numai 1.000 de euro – dacă și știrea asta o fi adevărată!? –  se explică posibil prin aceea că patronul îi e mult prea îndatorat lui Mutu în alte privințe, ca să mai conteze contractul. Reversul medaliei e că Andone plătește la figurat și la propriu pentru ratarea obiectivului, pe când Mutu, tot pentru niște probleme majore de construcție a lotului și de deficit în buget, e omagiat. Nu poate fi atins la bani, deci nu poate fi atins nici cu o floare !

Comentariile la jocurile tot mai modeste, nu doar în ultimele etape, ci în ultimele campionate, ale celor două echipe, cândva redutabile și respirând o coordonare autoritară, sunt și ele mai reținute decât acuzațiile și bârfele la situația generală. Mai mult, capătă chiar un adaos de prestigiu negativ, în contextul enigmelor și al necazurilor financiare din campionat. Nu e deloc exagerat dacă spunem că e pentru prima oară când fotbalul din campionat interesează doar ca fond pentru scandalurile foarte românești ale momentului competițional. Pur și simplu lumea fotbalului nu mai are resurse să se bucure de ceva bun. De ceva foarte bun, cum e bunăoară Viitorul lui Hagi. E atât de puțin lăudată și analizată creația lui Hagi încât poți gândi că trebuie să existe o cauză pentru care lumea tace, că știu toți ceva rău, care va exploda curând, că nu-i posibil ca  toate cluburile să stea pe butoaie cu pulbere, iar Viitorul să meargă șnur. Și e normal ca să se nască și astfel de prezumții urâte, fiindcă în cauză nu este excepția, adică Hagi, în cauză e România cea plină de tulburări și instabilitate.

Poate că cea mai bună susținere publică a echipei lui Hagi ar fi să nu pomenim de ea, deși țintește cu argumente strict sportive titlul. La fel îmi cerea un mic industriaș, când m-am oferit să scriu despre afacerea lui prosperă: Te rog, mi-a zis el, nu pomeni de mine, că mă nenorocești. Se reped toți de la județ să-mi ceară șpagă!