Singur printre dușmani

Imaginea tribunelor goale, la meciul de la Zurich al Stelei, nu m-a surprins, cum de fapt nu mă mai stârnește în niciun fel nici pustiul din marea majoritate a tribunelor primei noastre ligi.

Două situații însă pot să semene până la detaliu, dar cu pricini diferite. La Zurich, dezinteresul tribunelor se motiva prin jalea din partida televizată de la București.

Întrucâtva, absența elvețienilor de la acest meci m-a bucurat. Nu-i un secret de ce : zicala aia cu capra vecinului ! Fapt care nu m-a împiedicat să observ reacțiile foarte disciplinate ale fanilor în uniforme de școală profesională grupați în peluzele din spatele porților. Reacțiile batalionului de fani nu aveau nimic amenințător. Aici era diferența. Un român singuratic putea să strige „Steaua! Steaua!”, în imediata vecinătate a gardului care separa peluza de tribună, și mai mult ca sigur că n-ar fi primit nicio petardă în cap și nici n-ar fi fost scuipat și înjurat. Singur împotriva tuturor și totuși viu și nevătămat ! Un lucru care n-ar fi posibil la București, cu un elvețian solitar strigând ” Hai, ai noștri!” în coasta peluzei cu ultrași ai Stelei.

În acest punct al discuției apare întrebarea pe care o tot ocolim, deși tribunele noastre sunt din ce în ce și tot mai des goale: De ce nu mai vine marele public la fotbal? Cauzele sunt mai multe, dar peste toate vine tot mai deslușit una generală: vecinătatea agresivă a găștilor de fani. Acest tip de vecinătate cu o dominantă penală nu mai e de multă vreme excepția, e regula.

Iar dacă singur parcă ai mai cuteza să mergi la stadion pe lumină, cu familia, la orele 21:30, trebuie să fii ori prost, ori nebun. Spre miezul nopții, când fanii ies înfierbântați în bezna din jurul stadioanelor din Chiajna, Voluntari ori Târgu Jiu, primejdiile se înmulțesc. E destul să i se pună pata pe creier unuia care te-a văzut bucurându-te la golul adversarilor ca să nu mai ajungi acasă împreună cu familia.

Cu ani în urmă, colegii din redacție s-au distrat trimițându-mă să scriu cronica unui meci de fete România – Polonia, disputat în provincie. Tribunele goale era doar ce se vedea, fiindcă problema era la ce se auzea dinspre grupurile răzlețe venite la meci să se golănească.

E știut că până și cel mai reținut cetățean se simte liber la golănie când devine un anonim într-o mulțime excitată. Ce strigări masculine din tribune au putut să îndure jucătoarele noastre nu e de povestit.

Cum de fapt nu-s de povestit nici trăirile și spaimele de odinioară ale cetățenilor din blocurile aflate în vecinătățile stadionului Dinamo, după meciurile „din Groapă” cu probleme. Acum, ultrașii sunt resemnați cu falimentul formației, dar în vremurile în care Borcea îi îndemna dansând mârlănește din buric să fie câini și nu oricum, ci roșii și dințoși, să te fi ferit Dumnezeu să te arate cu mâna unul din ei că ești rapidist!

Marele public are ceea ce se cheamă o memorie colectivă care nu se ameliorează decât cu schimbarea generațiilor. Aceste generații speriate și jignite cu greu mai pot fi convinse să revină în tribune.