Piața de falsuri în fotbal

La jucătorii care se dau fotbalişti lucrurile se întâmplă pe dos decât pe piaţa de artă

La Steaua și la Dinamo se vorbește tot mai mult despre niște jucători care nu-s nici de Steaua și nici de Dinamo. Comentariile au ceva din tonul fatalității, adică se întâmplă și nimeni nu are de dat seamă fiindcă e scris în soartă să se întâmple.

La mai toate echipele, există jucători, cei mai mulți străini, despre care tot ce se știe e că nu-s de liga întâi și că unii n-ar avea loc nici în ligile inferioare. Nimeni nu face caz de cum au ajuns jucătorii ăștia care trag fotbalul nostru tot mai jos, pe de o parte pentru că sunt plătiți pentru ce nu dau și nu vor da niciodată, pe de altă parte fiindcă blochează generațiile tinere autohtone. Asta e!

Despre piața artei se știe că e inundată de falsuri, de tablouri ale unor artiști de mâna a doua sau și mai nedăruiți, dar purtând semnăturile în fals ale unor pictori foarte bine cotați. Între ofertă și cerere există categorii de intermediari, care se pricep să le sucească mințile amatorilor de chilipiruri. Comerțul, indiferent că se cheamă „de artă” sau cu fotbaliști, este dintotdeauna marcat de intermediari veroși.

Poate că a venit ziua să aflăm cine a reușit să-i păcălească atât de frumos pe mai marii banilor de la Steaua și de la Dinamo și cât de mare e lotul celor din umbră înșiruiți, ca mărgelele pe ață, în afacere.

O zicere, mereu confirmată de viață, ne previne că e de ajuns să începi să cauți, că începi să găsești. Reversul monedei, pe această piață a falsurilor cu fotbaliști, e că vanitatea îi împiedică pe cei păcăliți să accepte evidențele.

De asemenea, apare riscul să descopere că la transferul unor neisprăviți au fost unși – cum se spune în jargonul cacealmalei – și niște intimi ai bugetului.

Mai intervine o clauză: patronii au de fiecare dată ultimul cuvânt. Or, chiar condiția de decident final face ca vina unor achiziții în pagubă să-i aparțină celui care anunță și comentează transferurile ca pe niște mari lovituri de piață.

În comerțul de artă cu falsuri, prețurile pentru marile nume sunt mici. În tranzacțiile cu fotbaliști în fals, oricât de mici ar părea prețurile, ele sunt mari, nemeritat de mari. Șmecheria vine de la piețele cu cote într-adevăr mari, de unde sunt aduși neisprăviții, piețe unde prețurile lor, oricât de mari ne-ar părea ele nouă, sunt totuși mici.

Traduse în cotațiile realității românești, un jucător cumpărat cu 500.000 de euro de afară înseamnă c-ar fi de fapt unul de 50.000 de lei. Dacă nu cumva și mai slab.