Cu căciula pe muscă

Faptul că descalificarea pentru dopaj a unor sportivi și a unor întregi loturi de mare și veche reprezentare internațională nu a condus și la descalificarea oficialilor din structurile pregătitoare trece neluat în seamă

Am putea vorbi de un gen de resemnare cu substrat patriotic a întregii conduceri a sporturilor din România în sensul că asta e, ne-au prins și nu mai e nimic de făcut.

Zicala potrivită ar părea să fie că toți cei care se simt cu musca pe căciulă trebuie să tacă o vreme deși, dacă vom lua în discuție bugetele considerabile și cu regim de priorități consumate de sportivii dopați și de toți cei care aveau cunoștință de fenomen, putem foarte bine să vorbim și de delapidare.

De un complet de oficiali delapidatori, de la cei mai mici până la administratorii cei mari ai sportului, care au tocat ani de-a rândul sume cu o certă trimitere în penal știind că-i paște, mai devreme sau mai târziu, penalul. Iar acum pun căciula pe muscă fiindcă e vorba de musca aceea de rahat care trebuie ținută în întuneric până ce Curtea de conturi și celelalte instituții care controlează realizarea corectă a investițiilor se vor ocupa și de banii sportului.

Când pregătești ani de zile niște sportivi pentru Europene, Mondiale și Olimpiade „în fals”, adică știind că riscul de a fi descoperit dopajul e tot mai mare dacă nu chiar cert, e vorba de tot ce-i mai rău: prostie, inconștiență, fraudă cu acoperirea unui fatalism balcanic de cea mai joasă exprimare. Ar mai fi o explicație la acest proces de fraudă cronicizată.

Fiind vorba de niște nume cu o biografie până aici prestigioasă, de nume „de reprezentare națională”, conducerea sportului știe că opinia publică suportă în tăcere rușinea. Nici eu nu cred că trebuie anatemizați sportivii. Ei nu fac nimic de capul lor. Musca și căciula precum și rahatul sunt dincolo de vrerea lor. Dacă vom afla vreodată cum e consumat bugetul unei federații precum aceea de caiac-canoe, vom vedea că banii cei mulți nu merg la performeri.

Ideea de reprezentare națională e greșită. De fapt, nu greșită, ci aceeași de dinainte de 1990, când performanța obliga la tot felul de minciuni acoperitoare deasupra cărora funcționa marea minciună, a „amatorismului”.

Sporturile astăzi sunt investiții și fiindcă programul de finanțare e tot acela al unui fals amatorism subvenționat de stat, trebuie să existe și o răspundere pentru deturnarea de fonduri prin dopaj. Fiindcă asta e dopajul cu acordul tacit al unor verigi lungi de oficialități, deturnare de fonduri. Banii s-au cheltuit.

Trebuie să știm cine sunt vinovații pentru îndelungata lor deturnare prin dopaj.