Luarea și neluarea în seamă

FRF ar trebui să-i ceară scuze lui Sânmărean, pentru că l-a dus la Euro să-l facă de râs

Fabulosul talent al lui Lucian Sânmărtean a început să fie luat în seamă prea târziu, când fotbalistul nu mai avea și vârsta sau mai bine zis energia de a și-l proba câte 90 de minute meci de meci.

La oamenii de rând, neluarea în seamă a unor accente de personalitate doare, dar nu foarte tare și nici multă vreme. În cazul marilor talente, o îndelungată neluare în seamă și mai ales una generalizată înseamnă moarte socială. Sânmărtean a început să fie luat în seamă cu superlativele de can-can ale unui miracol sportiv târziu. Altfel spus, într-un mod pe care ar fi trebuit să-l considere jignitor. Cazul său e unul de orbire colectivă. Când un lucru e de domeniul evidenței și totuși niciuna din persoanele sau instituțiile autorizate să marcheze evidențele nu le evidențiază, insul care le vede și le numește primul trece drept nebun.

La douăzeci și cinci de ani, Sânmărtean nu era altul, ba era chiar mai în rol ca la treizeci, dar a evoluat sub ochii unor antrenori și ai unor patroni mai obișnuiți să se privească ei în oglinzi cât sunt de deștepți și de vestiți, decât să se uite în teren.

În urmă cu niște zile, a răzbit din FRF știrea că parametrii tehnici ai lui Sânmărtean în cantonamentul naționalei erau dezastruoși. Ca și cum era nevoie de o liotă de funcționari ai fotbalului să umble la cutia cu parametri ca să priceapă ceea ce știa orice spectator profesionist știe, și anume că nu poți spera nimic într-o mare confruntare europeană cu niște fotbaliști trecuți bine de treizeci de ani.

Prostia și orbirea generalizată n-au parametri. Nici lașitatea. Sunt convins că și la FRF au existat câțiva inși mai luminați, care ar fi putut să spună, fără să umble cu metrul în buzunar,  care erau parametrii vârstei  lui Sânmărtean, dar din lașitate l-au mai sacrificat o dată, trimițându-l în teren pentru niște bătălii la rupere, când omul mai putea să dea doar un sfert de ceas de talent la minge.

Artiștilor mult neluați în seamă de societate începe să li se termine motivațiile cam pe la cincizeci de ani. Fotbaliștilor, care tot un gen de artiști sunt, motivațiile încep să le scadă odată cu vigoarea. Cu decenii în urmă, presa internațională era plină de isprăvile unui Stanley Matheus care la cincizeci de ani încă mai juca în prima ligă. Că era ținut în teren și pentru consistentul plus de admirație adus unui fotbal și așa foarte admirat, era de domeniul evidenței. Numai că acel Matheus fusese luat în seamă tot timpul și la valoarea lui probată cu  parametrii tehnici încă de la douăzeci de ani.

Lui Sânmărtean, Federația ar face bine să-i ceară scuze pentru faptul că l-a expus într-un chip în care omul nu putea să spună nu fiindcă și-ar fi pus în cap tot patriotismul cu vederea scurtă a momentului. Chiar și pentru faptul că Sânmărtean nu e un caz, e un om, unul cu mult bun-simț care și-a îndurat neluarea în seamă cu demnitate.