Cînd Inter l-a pus antrenor pe Andrea Stramaccioni, toată lumea a crezut că va fi o soluţie de avarie. Un compromis, un om care să asigure interimatul pînă la venirea unui nume capabil să redreseze o echipă ce semăna cu un burete. Cu un burete din care o gospodină stoarce şi cea din urmă picătură de soluţie pentru a curăţa ultimele vase ce au rămas nespălate. (Ştiu că aţi prefera o altă imagine a buretelui, eventual stors de spumă de un fotomodel aflat sub duş, dar mai bine să rămânem concentraţi). Gospodina a fost Mourinho, a cărui artă de a lua totul de la jucătorii pe care-i pregăteşte e legendară. Dar, la fel de legendară e şi starea în care-şi lasă echipele pe care le părăseşte. Stoarse, ca buretele de mai sus, de puteri, nu atît fizice, cît psihice.

Mourinho părăsise pe Inter în cea mai emoţională formă posibilă. Lăsînd-o în fruntea Europei. Ultima sa imagine publică a fost o îmbrăţişare plină de lacrimi cu unul dintre oamenii săi de încredere, Marco Materazzi. Prin acele lacrimi s-au scurs şi ultimele picături de energie ale unui vestiar ce-l avea, vorbim de oamenii de bază, drept cel mai tînăr reprezentant pe Sneijder, la cei 26 de ani ai săi.

Rafa Benitez, Leonardo, Gasperini, Ranieri s-au trezit, rînd pe rînd, cu acel burete în mînă. Un burete ce nici nu mai avea soluţie, dar nici nu mai primea. Textura sa era afectată. Calitatea jucătorilor n-avea cum să dispară, dar fotbalul se joacă în primul rînd cu mintea, cu creierul, iar dacă mintea e în altă parte, picioarele nu mai răspund la comenzi.

Aşa a apărut în scenariu Andrea Stramaccioni. “Chi cazzo e quello” ar fi putut să scrie presa italiană, dacă ar fi fost pe aceeaşi lungime de undă a tabloidizării cu presa engleză, vezi celebrul titlu “Arsene, who? cu care “Sun” a ieşit la momentul numirii francezului la Arsenal. La fel ar fi putut să spună şi jucătorii Interului, destui mai mari ca vîrstă decît el, unul dintre ei, Zanetti, jucînd probabil mai multe meciuri decît a văzut Stramaccioni la televizor.

Probabil că mulţi au crezut că Moratti fie s-a sonat, atunci cînd l-a confirmat, în vară, pe Stramaccioni, fie a terminat banii. Mai degrabă a doua variantă, căci un miliard şi ceva cheltuiţi cu această echipă sînt bani mulţi de tot pentru o Ligă a Campionilor şi nişte titluri consecutive, obţinute într-o perioadă în care Juve era în purgatoriu, Milan avea obsesia cîştigării Champions League, iar în capitală, Lazio şi Roma nu găseau drumul corect. Probabil că şi mai mulţi credeau, după meciul cu Siena din septembrie, că Stramaccioni se va alătura celorlalte experimente eşuate de pe banca Interului.

Uite că n-a fost aşa. De obicei cînd te alături primului impuls şi iei o decizie drastică ai mari şanse să-ţi pară rău. Moratti n-a luat-o. Iar Inter are acum o serie de victorii consecutive ce l-ar face invidios inclusiv pe Mourinho. Dincolo de asta, Stramaccioni a reuşit să facă din Inter, la momentul actual, echipa cu cel mai reactiv joc din Serie A, contraatacul fiind procedeul cel mai utilizat în marcarea golurilor. Totul plecînd de la poziţionarea jucătorilor, tînărul antrenor neavînd, se pare, orgoliul de a spune “ei trebuie să joace după sistemul meu”, pe care, spre exemplu, l-a avut Benitez. Dimpotrivă, el a adaptat sistemul la ce are la dispoziţie, ajungînd să încerce acum modulul 3-5-2, ceea ce-i asigură o densitate corespunzătoare şi în zonă centrală, dar şi pe benzi.

Victoria din Derby d’Italia, 3-1 chiar pe terenul lui Juve, a confirmat că acest Inter trebuie luat în serios. La fel şi acest antrenor, a cărui relaţie, zice-se excelentă, cu jucătorii e un factor extrem de periculos. Pentru ceilalţi adversari. Dacă îşi păstrează calmul, căci publicul lui Inter e şi exigent, şi agitat, iar acum ar cam vrea trofee, Andrea Stramaccioni poate creşte în valoare direct  proporţional cu echipa pe  care o pregăteşte.

VEZI AICI CLASAMENTUL ÎN SERIE A ȘI MECIURILE ETAPEI!

Nu ştiu dacă Manuel Pellegrini le-a citit vreodată jucătorilor săi celebrul citat al lui Mahatma Ghandi: “Sînt într-adevăr un visător practic. Visele mele nu sînt bagatele în aer, ceea ce eu îmi doresc este să transform visele în realitate”. Poate că măcar ultima parte a acestui celebru citat să fi fost rostită, măcar o dată, în vestiarul celor de la Malaga, măcar ca un sfat, măcar ca o propunere: “încercaţi să vă transformaţi visele în realitate!”.

Ceea ce ştiu e că Malaga a ajuns acolo unde puţină lume îi dădea vreo şansă. În lumea bună a fotbalului continental. În lumea unde trecerea în primăvara Ligii Campionilor nu e doar chestiune de noroc, ci şi de valoare. Malaga are 10 puncte din 4 meciuri şi e neînvinsă în grupa sa, iar calificarea e obţinută. Poate că sună uşor exagerat, e totuşi o reprezentantă a Primerei Division, dar evoluţia celor de la Malaga în acest sezon, intern şi internaţional, e un caz în sine, un caz ce merită studiat.
(more…)

Sîntem în săptămîna Derbyului României, dar cred că merită să zăbovim puţin asupra unui subiect apărut în Gazetă. Scris de Răzvan Luţac, articolul e bine documentat şi prezintă 24 de tineri fotbalişti români care se pregătesc la echipe din ţări cu adevărat civilizate. Aceste 24 de nume sînt doar cîteva. Sînt convins că mai sînt mulţi, la fel cum sînt foarte convins că vor fi din ce în ce mai mulţi cei care vor pleca de acum înainte.  Nu-i iau în calcul pe cei care deja trăiesc în ţările respective.

Născuţi ori plecaţi cu familia pe cînd aveau cîţiva ani. La ei e logic să se îndrepte spre cluburi de acolo. Asta e marea problemă, de fapt. A celor care aleg să plece afară, a părinţilor care aleg să-şi trimită copilul în străinătate, pentru că simt că aici n-au şanse. Situaţia la nivel de copii şi juniori în România e vecină cu dezastrul. În unele locuri. În cele mai multe locuieşte în casă cu dezastrul. Există şi variante în care dezastrul şi-a luat lucrurile şi a plecat, căci şi dezastrul are demnitatea lui. Ce perspective are un copil atunci cînd alege să meargă la un centru de copii şi juniori de la noi?

Să-şi rupă tendoanele şi ligamentele pe terenuri sub orice critică. Să dea peste profesori pe care nu-i interesează ce fac, căci sînt plătiţi cu cîteva milioane pe lună şi în starea lor de frustrare se răzbună pe acei copii pe care ar trebui să-i înveţe cîte ceva. Sau să se trezească marginalizat de vlăstarul cine ştie cărui îmbogăţit ce vrea musai să-şi vadă urmaşul vedetă.
Ultimul aspect e foarte des întîlnit şi e tare ciudat. De ce acceptă un antrenor şpagă e o întrebare la care răspunsul trebuie căutat în altă parte. Acceptă pentru aceleaşi motive pe care le au doctorii, profesorii, poliţiştii. De ce dau părinţii spagă e o întrebare la care nu găsesc un răspuns logic. În special cei al căror copil nu e posesorul unui talent ieşit din comun. De ce să dai şpagă ca să-l expui unor situaţii ridicole mai tîrziu, unor momente jenante?

Afară nu se dă şpagă. Acolo sînt plătite condiţiile. De pregătire, de educaţie. Decît să dai şpagă unui antrenor plictisit de la noi, mai bine cu banii ăia duci copilul la o preselecţie în străinătate. Nu neapărat la FC Barcelona, căci acolo e greu de pătruns în momentul de faţă chiar şi dacă ai talent, căci la ce reclamă a făcut actuala echipă a catalanilor pentru La Masia, Barcelona îşi permite să-i aleagă doar pe cei mai buni dintre cei mai buni. Dar există şi alte locuri unde un părinte va afla dacă al său copil e talentat sau dacă nu cumva e mai bine să-l orienteze spre altceva, există viaţă şi fără fotbal totuşi. Şi unde, dacă într-un final va fi acceptat, va învăţa.

Va învăţa cum să facă o preluare. Cum să facă o alunecare. Cum să tragă la poartă. Cum să nu dea o pasă la propriul portar. Cum să se poarte. Cum să cîştige. Şi cum să piardă. Şi va învăţa, poate cel mai important lucru, că fiecare are o oportunitate, că dacă eşti bun ţi se dă încredere, chiar dacă ai 16 ani sau 17. La noi, tinerii de perspectivă sînt cei de 23 ani.
Să ne pregătim, într-un viitor apropiat, să vedem tineri români jucînd pentru alte echipe naţionale. Noi între timp ne vom pierde vremea certîndu-ne. La televizor.

P.S Există o excepţie. Viitorul lui Gică Hagi. Acolo însă e vorba de pasiunea şi încăpăţînarea unui singur om. Şi de banii lui. E foarte posibil ca Hagi să ne salveze din nou.

Sîntem fix la jumătatea competiţiilor europene, deci puţină analiză nu strică. În principiu Europa League e o competiţie din ce în ce mai second-hand, din ce în ce mai tare adresată celor care nu-şi permit să viseze prea mult la Liga Campionilor. Dacă pînă şi Molde îşi permite să joace la Bucureşti cu rezervele ca să-şi păstreze titularii pentru un meci de campionat, e adevărat că decisiv, dacă Rubin Kazan face economie de energie cu Neftci Baku pentru că urma un joc de campionat mai important, cu liderul Anji, e clar că UEFA n-a reuşit să găsească o soluţie astfel ca soarele să pătrundă peste umbra pe care o lasă în fotbalul european zgîrie-norul numit Liga Campionilor. E şi o chestiune de strategie, proastă la unii, vezi cazul italienilor care au tratat cu indiferenţă competiţia şi au plătit cu pierderea unui loc în Champions League. Pînă la urmă, dacă aşa vor unii, să fie sănătoşi, iar dacă asta ajută cluburile de la noi cu atît mai bine!

În Liga Campionilor lucrurile stau cel mai rău pentru Manchester City. Are un singur punct, iar imaginea lăsată a fost patetică. Şi cu Real, meci pe care paradoxal era să-l termine cu rezultat pozitiv, şi cu Dortmund, cu care n-a meritat punctul obţinut, şi cu Ajax. Patetică pentru că vorbim despre campioana Angliei, nu a Norvegiei, cu un lot colosal şi cu posibilităţi practic nelimitate din punct de vedere financiar.

Astă-vară, după ce a cîştigat campionatul, lui Roberto Mancini i-a fost prelungit contractul pînă în 2017 şi i s-a mărit salariul. Ce înseamnă asta? Că se va alege cu o despăgubire astronomică dacă va fi demis, în primul rînd. Al doilea rînd nu există. Şefii lui City spuneau atunci că acest nou acord îi permite lui Mancini să gestioneze cu mai multă linişte o echipă capabilă să-şi apere titlul intern şi să lupte pentru un trofeu continental. Primul lucru pe care l-a făcut Mancini după ce şi-a asigurat viitorul a fost să se plîngă de faptul că nu i se aduc jucători.

În loc să fie liniştit, Mancini a intrat într-o ciudată stare de anxietate. Şi a început să schimbe un sistem ce părea că începuse să funcţioneze. S-a trecut la cel cu 3 oameni pe linia de fund, folosit în unele partide, dar în altele nu, astfel că echipa pare zăpăcită. Pe undeva, Mancini repetă ce a făcut Guardiola în ultimul său an la Barcelona, dar diferenţele sînt uriaşe, pentru că Pep căuta să schimbe un mecanism ce se uzase de atîtea succese, ceea ce la City nu e cazul. Se vorbeşte că a pierdut vestiarul, ceea ce, dacă e adevărat, îi aduce oarece probleme, căci nu există antrenor pe lumea asta capabil să supravieţuiască unui vestiar ostil.

Se spune că antrenorii italieni aduc rezultate. Prin stilul lor, de multe ori gri, de a înţelege fotbalul. Aduc deci rezultate, nu şi fotbal. City avea nevoie de trofee, care să-i certifice poziţia în societatea numită Premier League. Le-a obţinut. Acum trebuie să urmeze fotbalul. Cu atîţia jucători buni totuşi nu poţi juca urît! Mai ales dacă nici nu mai cîştigi ca înainte.

De cînd a plecat de la Porto, Jose Mourinho n-a pierdut niciodată un meci în luna octombrie. E o simplă informaţie, o notă dintr-o statistică probabil fără relevanţă. Mult mai relevantă ar fi o cifră a fotbaliştilor promovaţi de Jose Mourinho de la echipele de juniori ale cluburilor pe care le-a antrenat.
Nu ştiu să fi căutat cineva vreodată această informaţie. Şi asta dintr-un motiv simplu. Jose Mourinho nu e un antrenor cu aplecare spre acest domeniu. Că a fost Chelsea, că a fost Inter, că este Real Madrid, linia e aceeaşi. Portughezul a preferat să cumpere decît să crească, de cele mai multe ori prin intermediul amicului Jorge Mendes, asta şi pentru că a avut mereu o cotă foarte mare, ce-i dădea dreptul să solicite, iar solicitarea să fie mereu acceptată.
Sînt însă momente cînd, poate, e bine să te abaţi de la drumul iniţial, să faci şi unele concesii, să laşi deoparte personalitatea şi să iei în seamă ce zic şi ceilalţi. Real Madrid a mers în Germania fără nici un fundaş lateral de meserie. Sigur, asta nu e vina lui Mourinho, virusul FIFA continuă să facă ravagii sub privirile şefilor fotbalului mondial, care nu mişcă un deget. Nici planificarea lotului nu poate fi discutată. În fond avea la dispoziţie doi oameni pentru stînga, Marcelo şi Coentrao, alţi doi pentru dreapta, Arbeloa şi Ramos, plus destule variante pe zona centrală care să-i permită permutări. Dar, neavînd nici un fundaş lateral de meserie, Mourinho a decis să improvizeze în loc să încerce măcar să se uite spre echipa a doua. Real Madrid Castilla are cîţiva jucători cu care să te cîrpeşti în caz de avarie, aşa cum se prezenta situaţia înaintea meciului cu Borussia.
Dacă pe dreapta s-a mers pe o variantă comodă, Ramos, pe stînga s-a apelat la Esssien, unul dintre credincioşii soldaţi ai comandantului portughez. A fost mutat Pepe ca fundaş central-stîng, pe picior schimbat, iar stîngăciile acestuia au apărut imediat, în vreme ce Xabi Alonso a fost şi el orientat să acopere eventuale carenţe în acea zonă. Una extrem de delicată la Real, căci acolo joacă şi Cristiano Ronaldo, iar Cristiano, în afară de meciurile cu Barcelona, face rar faza defensivă. Toate aceste mişcări au destabilizat echipa. Mai ales că s-a accidentat şi Khedira, un alt “virusat” de FIFA. În locul său, Modrici n-a fost prea de ajutor pentru Xabi Alonso. Iar “quarterback”-ul lui Mourinho a muncit ca un cîine pe faza defensivă, dar n-a mai avut resurse pentru cea ofensivă. Şi, cum, în general, Real începe tranziţia pozitivă de la Alonso, lipsurile au fost evidente.
Prestaţia lui Varanne, simplă şi sigură, e o probă că Mourinho a greşit neapelînd la tinerii pe care-i avea ca variante la echipa a doua. Aşa că, dincolo de eşecul din teren, Mourinho a mai pierdut un meci în luna octombrie. Meciul cu propriile concepţii.

P.S Două vorbe despre Dortmund. Merită mult mai mult, e limpede. Jurgen Klopp a beneficiat de circumstanţele de mai sus şi a ştiut să le folosească în interesul său. E un intelectual al fotbalului, iar echipa sa joacă electric, la fel fel ca tricourile pe care le poartă. Atunci cînd ai în spate un asemenea public, ai toate motivele s-o faci. Relaţia dintre Borussia şi fanii săi e una din frumoasele poveşti de iubire ce ţin în viaţă acest sport. Poţi să cîştigi sau să pierzi, dar niciodată n-ai voie să dezamăgeşti pe cineva care te iubeşte necondiţionat.

Perioadele de pauză fotbalistică, atunci cînd echipele naţionale îşi intră în drepturi, sînt o mare pacoste pentru presă. Lipsa de subiecte de actualitate, căci nimic nu e mai plictisitor decît o conferinţă de presă a unui fotbalist de “naţională”, obligă la găsirea altora, cît de cît agreabile. Şi, din punctul ăsta de vedere, nimic nu e mai apetisant decît o discuţie despre un potenţial transfer al unui fotbalist de top.

Subiectul acestor zile a fost Radamel Falcao. “El Tigre” e, în ziua de azi, unicul care pare capabil să se ia la trîntă cu Messi şi Cristiano Ronaldo. E cel mai bun număr 9 al momentului, un “killer” în faţa porţii, un animal de pradă, un tigru, ce mai încoace-încolo. În cazul său, discuţia porneşte de la o premisă simplă: cei mai buni fotbalişti joacă întotdeauna la cele mai bune echipe. Atletico Madrid nu intră în această categorie, deci concluzia spre care ne îndreptăm e clară: columbianul va pleca.

Cînd se va întîmpla asta? Asta e întrebarea. Căci, de întîmplat se va întîmpla, e sigur. Problema nu-i simplă, în special pentru Atletico. Atunci cînd l-a adus, Atletico a făcut o nebunie din punct de vedere economic. Un club cu atîtea datorii, la stat şi la bănci, nu avea cum să-şi permită o astfel de valoare. Cînd l-au vîndut pe Aguero la City, cu 45 de milioane de euro, madrilenii au dat imediat jumătate la stat. Cu cealaltă jumătate au plătit prima tranşă pentru Radamel. Transferul s-a parafat pentru 40 de milioane de euro plus alte 7 variabile, variabile din care se vor plăti între 3 şi maximum 5 milioane, după ratarea calificării în Ligă, anul acesta. Salariul columbianului, 4,5 milioane brut, deloc exagerat pentru valoarea lui. Adăugaţi aici comisionul de 5 milioane pentru impresar şi aveţi, în mare, toate datele. Ah, încă un amănunt: impresarul este, cine credeţi?, Jorge Mendes, agentul lui Mourinho, Cristiano, Di Maria. Printre alţii. Nu e un amănunt lipsit de importanţă, credeţi-mă!

Brusc, dinspre Real au apărut priviri îndreptate spre Falcao. Şi a transpirat, voit probabil, un interes pentru un eventual transfer. Să fie adevărat? Tot ce e posibil, dar prima senzaţie e că Real, mai bine zis Mourinho, a apărut pe scenă ca să crească preţul pentru alţii. Jorge Mendes e un tip minuţios, nu lasă nimic la voia întîmplării, vezi şi tristeţea lui Cristiano de acum o lună, îndulcită cu o creştere la 15 milioane a salariului pe an, ce se va parafa în curînd. În piesă a apărut şi tatăl lui Falcao, care, parcă fără să vrea, a scăpat declaraţia: “Radamel visează de copil să joace la Real”. Santiago Bernabeu spunea acum vreo 60 de ani: “Cel mai rău pentru un fotbalist e cînd taică-su se bagă în viaţa lui”. A fost doar o paranteză.

60 de milioane, cam atît ar costa Falcao. Poate ceva mai mult. Să dea Real banii ăştia? Să accepte apoi să-i plătească 9-10 milioane salariu jucătorului, net de data asta? Vom vedea. Din Anglia vin însă semnale mai puternice, iar creşterea preţului de care vorbeam mai sus vizează, în strategia lui Mendes, zona petro-dolarilor sau a rublo-dolarilor lui Abramovici. Mai ales că Real nu poate lua jucătorul în această iarnă.
Atletico e la mijloc. Diego Simeone mai ales. De dat îl vor da pe Falcao, dar cînd? În iarnă, spre Anglia, ceea ce ar însemna o pierdere mare din punct de vedere sportiv, dar un bun cîştig financiar, sau în vară, posibil spre Real Madrid, ceea ce ar aduce nori de revoluţie la “Calderon”?
Nu-i uşor, iată, să intri într-o relaţie pe care nu ţi-o poţi permite!

Să le luăm pe rînd. Gigi Becali e antamat de USL pentru alegerile parlamentare. E decizia lor, pesemne că oamenii de acolo, mai bine pregătiţi decît noi, cei care nu sîntem acolo, au studiat problema, au calculat şi au ajuns la concluzia că e o mutare cîştigătoare. Imediat au apărut reacţii. S-au arătat unii la camere, oameni politici cum le place lor să se intituleze, care, luîndu-şi feţe afectate, de parcă ficatul nu le mai încăpea în carcasă, s-au apucat să spună că, vezi Doamne, Gigi Becali n-are. Ce n-are? Păi, cum ar veni, n-are autoritatea morală, n-are imagine, n-are cultură, n-are educaţie, n-are maturitate şi tot felul de alte calităţi, pe care dacă nu le are nu poate fi “om politic”. De parcă acest “om politic” e un soi de specie superioară, un supraom, un Dalai Lama, puritatea absolută a rasei umane.
(more…)

Poate că multora li se va părea stranie formula de echipă a Olandei din meciul cu România. Sau, mai bine zis, numărul mare de fotbalişti tineri şi foarte tineri cărora Louis van Gaal le-a găsit locul în modulul tactic gîndit de el. Nu este însă doar un episod singular, e o caracteristică a acestui antrenor olandez, ajuns la 61 de ani, în a cărui carieră se regăsesc un număr foarte mare de tineri promovaţi.

La 20 de ani, Louis van Gaal era legitimat la Ajax. N-a avut niciodată privilegiul de a-şi construi o carieră de jucător la această echipă. Antrenor era pe atunci românul Ştefan Covaci, care nu i-a dat prea multe oportunităţi. Poate şi de aceea, o dată ajuns pe scaunul lui, Van Gaal a procedat de manieră total opusă. În paranteză fie spus, debutul său ca fotbalist în Eredivisie e legat tot de un român, Mircea Petescu, care antrena pe vremea aceea echipa Telstar.

Van Gaal i-a fost o bună perioadă secund lui Leo Beenhakker la Ajax. Tocmai plecase Johan Cruyff la Barcelona, iar cei doi au preluat echipa din Amsterdam. Era vara lui 1988, iar vedeta “lăncierilor” era Dennis Bergkamp. În 1991, Beenhakker a luat drumul Madridului, ceea ce s-a convertit în marea şansă a lui Van Gaal. dar, veţi vedea mai tîrziu, a multor fotbalişti.

Perioada Ajax
Există o certă confuzie cu privire la anumite nume. Trebuie lămurit din prima faptul că Bergkamp (18 ani), Richard Witschge (19 ani) şi Ron de Boer (18 ani) au debutat cu Cruyff, iar Frank de Boer (19 ani) a făcut-o cu Beenhakker, dar cu Van Gaal ca asistent. Însă apoi au urmat alţii:
Edwin Van der Sar (22 de ani). Teoretic, el debutase cu Beenhakker, însă a fost adus de Ajax la solicitarea lui Van Gaal. Iar sub mandatul acestuia a devenit titular, în locul lui Stanley Menzo.

Michael Reiziger (18 ani). Un meci, de debut, sub mandatul lui Beenhakker. Apoi împrumut la Volendam şi Groningen. Van Gaal l-a readus şi i-a oferit, în sezonul ‘94-’95, postul de fundaş dreapta.
Edgar Davids (19 ani). Tehnic vorbind, şi el a debutat cu Beenhakker, pe 6 septembrie 1991, într-un meci cu Waalwijk. Dar fix în acea lună, Beenhakker pleca la Real, iar Van Gaal s-a ocupat de creşterea lui. În acel sezon a jucat 16 meciuri şi a marcat două goluri.
Clarence Seedorf (16 ani). Van Gaal îl debutează la 16 ani şi 242 de zile, convertindu-l, atunci, în cel mai tînăr debutant al Ajaxului.
Jari Litmanen (22 de ani). E o extrapolare, dar faptul că Van Gaal a descoperit în el înlocuitorul perfect pentru Bergkamp merită semnalat. Venea totuşi din fotbalul finlandez, fără nici un fel de expunere la acea vreme.
Mark Overmars (21 de ani). Van Gaal l-a adus de la echipa a doua a lui Wilem Tilburg. În primul său sezon la Ajax a jucat, în toate competiţiile, 40 de meciuri, marcînd 13 goluri.
Finidi George (23 de ani). Van Gaal l-a adus direct din Nigeria, de la echipa Sharks. Nwankwo Kanu (17 ani). A fost adus în acelaşi timp cu Finidi, de la o echipă cu nume imposibil, Iwuanyanwu Nationale, pentru 200.000 de dolari. A jucat 54 de meciuri pentru Ajax şi a dat 25 de goluri, apoi a fost vîndut la Inter, cu 4,7 milioane de dolari.
Patrick Kluivert (19 ani). Zlatan Ibrahimovici îl consideră şi acum idolul lui. Spre deosebire de suedez, care caută cu disperare prima lui Ligă a Campionilor, Kluivert a cîştigat-o în sezonul său de debut, 1994-1995, marcînd şi golul din finala cu Milan.
Cei de mai sus sînt numele cele mai importante. În cei 6 ani de mandat la Ajax, Louis van Gaal a propus şi alte variante, Musampa, Silooy, Bogarde, care n-au avut apoi acelaşi succes.

Prima perioadă la Barcelona
În 1997, Louis van Gaal pleacă la Barcelona. Găseşte un club în criză de nervi, după două despărţiri traumatizante pentru suporteri, a lui Johan Cruyff, în 1996, şi a lui Ronaldo, brazilianul, în vara lui 1997. În cele 3 sezoane din prima aventură catalană, Van Gaal a fost foarte puţin iubit, deşi a adus clubului două titluri în primii doi ani. Asta în principal urmare a obsesiei sale de a umple lotul de olandezi şi, în mai mică măsură, de brazilieni, ceea ce, după perioada Cruyff, nu le-a picat deloc bine pretenţioşilor catalani. Cu toate acestea, de această perioadă se leagă cîteva nume propulsate în fotbalul mare.

Xavi Hernandez (19 ani). Cel mai bun pasator al momentului a debutat în al doilea sezon al lui Van Gaal, pe 18 august 1998, în prima manşă a Supercupei Spanie, cînd a şi marcat. În acel campionat, într-un meci cu Valadolid, pe 20 decembrie, Xavi marchează golul unei victorii care i-a salvat scaunul lui Van Gaal, ameninţat atunci cu demiterea. Echipa catalană era pe locul 11 din 14 etape, tocmai pierduse acasă cu Villarreal (1-3 cu două goluri antologice Craioveanu) şi afară din Europa.
Carles Puyol (22 de ani). Căpitanul de azi al Barcelonei debutează pe 2 octombrie 1999, la Valladolid. Intră ca titular şi joacă, pe parcursul sezonului, 37 de partide.
Pe lîngă cei de mai sus, în acea perioadă de 3 sezoane au mai apărut nume precum Mario Rozas, Jofre, Sergio Santamaria, Nano, Okunowo, cel ce avea să ajungă şi pe la Dinamo, şi Gabri.

A doua perioadă la Barcelona
În vara lui 2002, Louis van Gaal ajunge din nou la Barcelona. Venea după o perioadă neagră a carierei sale, cea a primului mandat la “naţionala” Olandei, terminată prost cu necalificarea “Potrocalei Mecanice” la Mondialul asiatic.

Primit cu evidentă ostilitate de public şi presă, Van Gaal nu rezistă pînă la finalul sezonului 2002-2003, fiind înlocuit cu Radomir Antici. Găseşte însă timp pentru a introduce în fotbalul mare cîteva nume importante şi astăzi.

Victor Valdes (21 de ani). Debutează pe 1 septembrie 2002, cu Atletico Madrid. Van Gaal a mers pe mîna lui în dauna argentinianului Bonano, dar ulterior s-a certat cu el pentru că portarul refuzase să meargă înapoi la echipa a doua, pentru cîteva etape.
Andres Iniesta (19 ani). Van Gaal n-a avut prea mult timp să lucreze cu Andres, dar el l-a debutat, într-un meci de Liga Campionilor, cu FC Bruges.
Thiago Motta (20 de ani). Tehnic, Motta, format la La Masia, debutase în mandatul lui Rexach, dar cu Van Gaal a devenit titular la echipa catalană.
În acest al doilea mandat al lui Van Gaal la Barcelona au apărut în fotbalul spaniol numele lui Oleguer, Fernando Navarro (azi la FC Sevilla, campion european cu Spania în 2008) sau Sergio Garcia (azi la Espanol, şi el campion european cu Spania în 2008).

Episodul Alkmaar
Nici la Alkmaar, Louis van Gaal n-a uitat de preocuparea sa pentru tineri. A stat la AZ 4 sezoane, cu un titlu de campion, în 2008-2009, la capătul unui campionat fabulos, 28 de meciuri consecutive fără eşec, din care 11 fără gol primit. L-a aruncat în fotbalul olandez pe starul naţionalei de azi, Jeremain Lens, la 18 ani, şi a propus alte cîteva nume: Moussa Dembele, Mounir El Hamdaoui sau Stijn Schaars.

Episodul Bayern Munchen
A urmat perioada Bayern. Putea fi una glorioasă, dar un anume Jose Mourinho, cel ce i-a fost asistent în prima sa perioadă la Barcelona, s-a opus. Cu campionatul şi cupa cîştigate, Bayern avea nevoie de Liga Campionilor pentru ca Van Gaal să intre, cu o triplă istorică, în cartea de aur a clubului bavarez.

Cele mai importante nume propuse de Van Gaal în episodul Bayern sînt azi extrem de importante pentru “naţionala” Germaniei: Thomas Muller şi Holger Badstuber. Ambii debutaseră sub comanda lui Klinsmann, dar Van Gaal e cel care, ca şi în cazul multora dintre cei enumeraţi mai sus, a avut deplină încredere în ei.

Poate să-ţi placă sau nu Van Gaal. Însă n-ai cum să nu observi că Olanda a beneficiat din plin de munca lui. Iar strălucirea Barcelonei lui Guardiola şi a Spaniei lui Del Bosque se bazează pe 3 oameni pentru care Van Gaal a avut, la un moment dat, ochi: Xavi, Iniesta şi Puyol. Atenţie, aşadar, la aceşti tineri pe care-i vom vedea pe Naţional Arena!

Nu mă voi referi, în cele ce urmează, la felul în care a transpirat în presă acest scurt discurs. Probabil cineva a intuit atunci că ar fi bine să înregistreze. Pînă la urmă, acest aspect e puţin important pentru noi, cei de departe. Vă invit doar să citiţi şi să încercaţi să priviţi dincolo de subiectul de presă, către mesajul în sine. Sînt vorbe care pot fi spuse absolut sigur în orice vestiar din lume, la un moment dat. Şi poate că se şi spun. Dar nu se află.

O scurtă precizare. Totul s-a întîmplat într-un moment în care viitorul lui Bielsa la Athletic era nesigur. Pierduse cu 3-0 finala Europa League de la Bucureşti, cu Atletico, şi cu 4-1 finala Cupei Spaniei, cu Barcelona, la Madrid.
Aşadar:

“Am vrut să vă salut înaintea vacanţei. Se poate să fie doar un la revedere, dar e foarte posibil să fie un salut de despărţire. Ar fi fost un sezon bun dacă nu s-ar fi terminat aşa. Şi nu putem ignora felul în care s-a terminat. Sincer, s-a terminat rău, foarte rău, iar eu mă fac pe mine principal responsabil.

Băieţi! N-am fost la înălţimea aşteptărilor pe care le-am generat. Aseară, venind de la Madrid, am auzit între voi rîsete, conversaţii. E inadmisibil! Mi se pare inadmisibil să mobilizăm un popor şi apoi să-l decepţionăm în halul ăsta! Mie mi-e ruşine că i-am decepţionat pe fanii lui Athletic Bilbao. Putem pierde finale. Nu cu 3-0, nu cu 4-1, cu 5-0 chiar. Nu e nici o problemă. Dar, băieţi, să pierdem jucînd în halul în care am făcut-o?! Dacă meciul cu Atletico a fost prost, cel cu Barcelona a fost oribil. Băieţi, ştiam ce fel de Barcelona vom înfrunta, ştiam ce trebuie să neutralizăm. Au jucat aşa cum ne-am aşteptat, nu ne-au surprins cu nimic.

De aceea mă simt responsabil. Pentru că băieţii cărora le-am transmis ce trebuie să facă au avut cea mai puţină implicare. Voi puteţi să fugiţi de responsabilitate şi spuneţi că unul a greşit, că altul a fost slab, că celălalt a fost nu ştiu cum. Nu, băieţi, aşa ceva nu există! Ne-am antrenat ca nişte animale pentru meciurile astea, dar cînd a fost să aplicăm ce am antrenat n-am reuşit. De aceea eu mă simt responsabil.

Dar vreau să nu uitaţi că nu puteţi dezamăgi un asemenea public. Un public care, deşi e 3-0 pentru adversari, ne aplaudă, în minutul 80, la singura acţiune cît de cît pozitivă. E un public extraordinar, băieţi, extraordinar, iar voi v-aţi bătut joc de el! Mie mi-e ruşine că atunci cînd obiectivele noastre au fost îndeplinite nu ne-am mai mobilizat la fel. Cînd trebuia să demonstrăm forţă, putere, grandoare, n-am mai făcut-o.

Nu m-aş simţi responsabil dacă aş lucra cu un grup care nu poate mai mult. Dar nu e aşa. Voi sînteţi parte din acel public şi, pentru binele vostru, pentru viitorul vostru, să vă intre bine în cap că aţi decepţionat acest public, care nu merita asta! N-aţi jucat să cîştigaţi cele două finale, aţi jucat ca să le jucaţi.

Şi asta pentru că voi credeţi că vă permiteţi asta. Sînteţi nişte milionari prematuri, voi n-aveţi problemele pe care le au oamenii ăştia, pe voi nu vă interesează ce se întîmplă, voi credeţi că puteţi fi iertaţi orice ar fi. Voi vă permiteţi să rîdeţi cînd alţii plîng”.

E doar o parte din monologul antrenorului argentinian. Fotbalul e compus din mai multe eşecuri decît victorii memorabile. Noi, cei din afara vestiarelor, rar putem afla ce gust au aceste eşecuri.

Lui Marcelo Bielsa îi putem analiza şi critica metodele, îi putem descoperi o mie de defecte. Doar un om nebun după fotbal poate însă expune durerea unei înfrîngeri atît de clar şi de direct, fără filtru, fără ocolişuri.

Mi se pare un discurs în faţa căruia nu poţi decît să-ţi scoţi pălăria.

S-a întîmplat cam în acelaşi timp. Martinovici, de la Steaua, refuză să joace fundaş lateral în meciul cu Copenhaga. Patronul află şi evident începe scandalul. Pe televiziuni. Mai întîi zice că-l dă afară, cu tot circul mediatic de rigoare, apoi îl iartă, cam pe acelaşi scenariu.

A doua zi, vineri. Dimineaţă, la antrenamentul Barcelonei, antrenorul îi spune lui Adriano că se gîndeşte să-l pună fundaş central la meciul cu Real Madrid. Ce-o fi fost în mintea brazilianului, doar el ştie. Nu jucase niciodată în acea poziţie, asta spre deosebire de Martinovici, căruia nu-i place să joace fundaş lateral. Chestie de nuanţă.
(more…)

Gîndeşte, desenează şi execută acţiuni care n-au existat şi pe care alţii nu le vor izbuti niciodată. Unicul rival posibil, la această oră, pentru Messi şi Cristiano Ronaldo, atît la nivel mediatic, cît şi fotbalistic. Vorbim despre Neymar.

Neymar este astăzi cel mai important fotbalist al Braziliei. Echipa naţională pregăteşte Mondialul din 2014, pe care-l va şi găzdui, avîndu-l ca punct de reper pe jucătorul lui Santos. Asta este însă o problemă. După foarte multă vreme, vedeta naţionalei “auriverde” evoluează în campionatul intern.

Brazilia e o ţară puţin spre deloc afectată de criza economică mondială. Iar fotbalul, organizat destul de bizar, ca să nu spun zăpăcit, la nivelul competiţiilor interne, e direct beneficiar. Se învîrt foarte mulţi bani, şi cu ajutorul sponsorilor, jucătorii cîştigă bine şi nu mai au motive să-şi dorească, gîndind strict la nivel financiar, să plece în Europa. În momentul de faţă, Neymar e cel mai bine plătit fotbalist al Braziliei, undeva la 5 milioane de euro pe sezon, iar cîştigurile din publicitate îi mai aduc alte 10-12 milioane de euro pe an. Puţine cluburi în Europa îi pot oferi o creştere salarială substanţială, dar şi o piaţă de publicitate similară celei pe care o are acum în America de Sud.

Şi totuşi, asta e o problemă. Cine a mai văzut meciuri din “Brasileirao” şi-a dat seama că, deşi e foarte spectaculos, nu e de nivelul ligilor puternice din Europa. Ceea ce face Neymar în meciurile din acest campionat e de multe ori magnific, însă toată lumea se întreabă dacă ar reuşi acelaşi lucru în Spania, în Anglia sau, mai ales, în Italia. Există o certă preocupare în media braziliană asupra acestui aspect. A fost realizat chiar un sondaj printre foştii mari fotbalişti brazilieni cu privire la viitorul lui Neymar. Aproape toţi, marea majoritate de fapt, au fost de aceeaşi părere: Neymar trebuie să plece şi cu cît o face mai repede, cu atît mai bine. Doar Pele a avut altă opinie, poate şi pentru că era singurul dintre cei chestionaţi care n-a jucat vreodată în Europa. În rest, de la Zico la Ronaldo, de la Falcao la Ronaldinho, de la Dunga la Roberto Carlos, toţi l-au sfătuit pe Neymar să facă pasul spre Europa.

Contextul era echipa naţională. Şi Mondialul din 2014, o competiţie pe care brazilienii nu concep să n-o cîştige, la ei acasă. Amintirea acelui “Maracanazo” din 1950 încă nu s-a şters, iar posibilitatea ca o echipă din Europa sau, şi mai rău, Argentina să cîştige trofeul duminică, 13 iulie 2014, pe “Maracana” îi cam roade pe brazilieni. O echipă formată în mare parte din jucători tineri, veniţi din campionatul intern, nu oferă prea multe garanţii.

De aceea Neymar e sfătuit să plece. Să prindă măcar un sezon, 2013-2014, în sistem european. Cu rigorile tactice din Europa, tactica fiind un concept cam confuz în campionatul brazilian, cu antrenamentele din Europa, departe de cele extrem de suave din Brazilia, cu presiunea zilnică din Europa, cu apărările din Europa şi, de ce nu?, cu faulturile din Europa, căci deocamdată nu se cunoaşte rezistenţa la lovituri a lui Neymar.

Destinaţia e prea puţin preocupantă. La valoarea sa, Neymar nu poate juca decît la un club mare. Că va fi Barcelona, aşa cum se speculează, că va fi alt “grande”, abia atunci ne vom lămuri dacă disputa dintre Messi şi Cristiano pentru supremaţia mondială ar putea avea un alt cîştigător.

Imaginile cu brazilianul Ronaldo supraponderal circulă de ceva vreme. Sînt şocante şi, în concluzie, extrem de apetisante pentru media. Vorbim totuşi de un fotbalist imens, unul dintre cei mai mari din istoria acestui sport. După părerea multora el rămîne singurul posesor al numelui de Ronaldo, celălalt, cel de azi, rămîne încă la stadiul de Cristiano.

Talent uriaş, atacant de geniu, un adevărat fenomen în faţa careurilor. Aşa e apreciat Ronaldo Luis Nazario de Lima de cei care l-au văzut jucînd. Dar şi un jucător pe care accidentările nu l-au ocolit, şi vorbim aici de accidentări extrem de grave, la fel cum lupta sa cu kilogramele în plus a fost, cîteodată, la fel de dură precum cea cu fundaşii adverşi.

Nimic nu e inexplicabil
Pentru orice pe lumea asta există o explicaţie. Chiar şi pentru kilogramele în plus. Astăzi, Ronaldo are 118 kilograme şi încearcă să intre într-un program mediatizat de slăbire. Mediatizat, pentru că e vorba despre un personaj mediatic. Cum a ajuns Ronaldo în situaţia asta? Mulţi se vor grăbi să tragă concluzii pripite, că ar fi prieten bun cu frigiderul, că ar fi foarte deschis la anumite băuturi gazoase, că nu se uită la ce, cînd, unde şi mai ales cît mănîncă. Să nu ne grăbim totuşi.

Tratamentul olandez
Hai să ne întoarcem în timp! 1994. La Eindhoven aterizează un foarte tînăr Ronaldo. 17 ani, 1,83 şi 72 de kilograme. Nimic deosebit. La prima vedere. În cartea sa “Dopage dans le football - le loi du silence”, ziaristul Jean Pierre de Mondenard scrie şi despre Ronaldo.

Mărturia medicului brazilian Omar de Oliveira e în carte: “În Olanda, Ronaldo a intrat pe mîna unei academii de gimnastică, unde i s-a prescris şi un tratament cu suplimenţi alimentari pe bază de creatină”. Să fie vorba doar de creatină? Totuşi nu face parte din categoria substanţelor interzise, iar daunele sale colaterale nu-s recunoscute ca fiind extrem de mari.

Continuă medicul brazilian: “Am discutat cu Ronaldo de multe ori. El se teme că în Olanda a fost supus şi unui regim cu substanţe anabolizante, menite să-i sporească masa musculară. Băiatul lua pastilele fără să ştie despre ce e vorba”.

Durerile care dau dependenţă
Vara lui 1996. Ronaldo se mută în Spania, la Barcelona. Are deja 75 de kilograme. Dar, dincolo de toate, e puternic ca un taur. Căutaţi pe youtube golurile sale din perioada Barcelona şi vă veţi convinge. A fost, după mulţi, cel mai bun sezon din cariera lui “Il Fenomeno”.

Vara lui 1997. Cu mare scandal, Ronaldo ajunge la Inter. Are deja 80 de kilograme. Fără s-o spună public vreodată, preşedintele de atunci al Barcelonei, Josep Lluis Nunez, dă de înţeles că ştia de problemele brazilianului şi de aceea l-a lăsat să plece. Ce fel de probleme? Răspunde doctorul Piero Volpi, pe atunci în stafful medical al Interului, într-un interviu publicat de “L’Equipe” în 2000: “Ronaldo era dependent de Voltaren”.

Bizarele accidentări
Explicaţii. Creşterea masei musculare s-a produs pe un organism firav, care, în timp, n-a mai putut susţine musculatura. Astfel se explică numeroasele accidentări ale lui Ronaldo. În special ruptura tendonului rotulian, o accidentare destul de rară în lumea sportului. “Un specialist în afecţiunile genunchiului vede astfel de cazuri o dată pe an, de regulă la halterofili”, comenta, în mai 2000 pentru “Le Parisien”, chirurgul Pascal Christel.

Ronaldo a suferit-o de două ori la dreptul şi o dată la stîngul. Niciodată nu s-a mai văzut aşa ceva, caracterul repetitiv al leziunii de la piciorul drept e şi azi fără explicaţii în lumea medicală. De altfel, încă de la Barcelona brazilianul suferea de tendinită cronică. E ceea ce ştia Nunez şi nu a spus niciodată.

Criza necunoscută?
Pe măsură ce treceau lunile, Ronaldo nu mai putea juca dacă nu făcea infiltraţii. Novocaină şi Voltaren. Deja organismul se obişnuise şi nu mai răspundea la tratament. S-a trecut la nivelul următor: cortizon.

Partea şocantă acum vine: infiltraţiile cu cortizon direct în vasele sangvine pot duce, din cauza substanţelor pe care le conţine acest medicament , la pierderea cunoştinţei, stări asemănătoare crizelor de epilepsie. Vă mai amintiţi finala Mondialului din 1998 cînd s-a spus despre Ronaldo că a suferit o criză de epilepsie? Ei bine, iată care poate fi explicaţia acelei crize! Căci de atunci Ronaldo n-a mai trecut prin asemenea momente, ceea ce e cît se poate de straniu pentru un suferind de epilepsie.

Open bar cu anabolizante
Mergem mai departe. Vara lui 2002. Ronaldo semnează cu Real Madrid. Are 87 de kilograme. Deja accidentările fac parte din cariera lui, dar apare un fenomen nou în viaţa “Fenomenului”: tendinţa de îngrăşare. Într-o carte, “La Peur de l’obscurite”, interzisă, în paranteză fie spus, în Italia şi Spania, doctorul Bernardino Santi explica: “un open bar cu anabolizante e mai puţin toxic, pe termen imediat, decît un open bar cu vodca şi whisky. Pe termen lung însă efectul e devastator, iar nota de plată vine după 5, 10, sau 20 de ani, în funcţie de sportiv, şi constă şi în leziuni structurale ale unor organe interne. Tot în paranteză fie spus, doctorul Santi era, la data apariţiei cărţii în Franţa, 2008, şeful antidopingului la Federaţia Braziliană de Fotbal. Era, căci între timp a fost demis.

Ce facem cu tiroida?
Organul intern extrem de puternic afectat la Ronaldo a fost tiroida. Probabil şi cu ceva probleme congenitale, agravate şi de alimentaţia haotică dintr-o copilărie extrem de săracă, Ronaldo s-a văzut pus pe lista celor care suferă de hipotiroidism. Legătura dintre această afecţiune şi tendinţa continuă de îngrăşare din ultimii ani e limpede. La fel cum, extrem de limpede trebuie să fie şi legătura dintre acceastă afecţiune şi inundaţia de medicamente, multe necunoscute, ce a atacat organismul lui Ronaldo în cei 15 ani de carieră la vîrf.

Adevărul e dincolo de noi, nu-i aşa? Se poate, însă un lucru e clar. În spatele bicicletelor inventate de Ronaldo stăteau zeci de seringi uzate. Cu substanţe inventate de alţii.

Ce este hipotiroidismul?

Hipotiroidismul constă în deficienţa hormonilor tiroidieni. Boala apare cînd glanda tiroidă nu produce destui hormoni, al căror rol, printre altele, e să controleze felul în care organismul consumă energia. Deficitul afectează toate sistemele organismului. Riscul de a dezvolta hipotiroidism tinde să crească o dată cu vîrsta. Netratat, la adulţi poate duce la complicaţii multiple, incluzînd pericardita (acumularea de lichid în jurul inimii) şi creşterea colesterolului.

Dramele Fenomenului
Trei accidentări grave, toate la genunchi, i-au afectat cariera lui Ronaldo.

1999
Pe 21 noiembrie, “Grăsuţul” (atunci la Inter) a suferit o ruptură a tendonului rotulian al genunchiului drept într-un meci cu Lecce: a stat 5 luni după operaţie.

2000
Pe 12 aprilie, în chiar primul meci după revenire (turul finalei Cupei Italiei, cu Lazio), genunchiul drept a cedat din nou: aceeaşi accidentare. Tot sezonul 2000-2001 a fost pierdut.

2008
Pe 13 februarie, atacantul lui Milan a ajuns din nou la spital, după jocul cu Livorno. Avea o leziune la tendonul genunchiului stîng. S-a întors pe gazon pe 4 martie 2009, la Corinthians.

5 etape de campionat, 5 victorii. 15 puncte din tot atîtea posibile, 8 distanţă faţă de Real Madrid, totul ar părea că merge ca pe roate la Barcelona. Se apropie “El Clasico”, dacă Barcelona scapă cu bine şi din deplasarea de la Sevilla, acolo unde s-a împiedicat Realul, presiunea meciului din 7 octombrie va deveni uriaşă pe umerii lui Mourinho şi a jucătorilor săi. Ameninţarea celor 11 puncte avans nu poate fi trecută într-un plan secund, indiferent cîte etape mai sînt de jucat, 11 puncte sînt 11 puncte.

Şi totuşi nu e chiar totul perfect la Barcelona. Ceea ce s-a întîmplat la partida cu Granada, cîştigată pe final, ca şi la cea cu Spartak Moscova din Ligă, ridică destule semne de întrebare. Iar dialogul dintre Messi şi David Villa indică o oarecare stare a lucrurilor. Tratat diferit în presa spaniolă, catalanii au încercat să stingă focul pretinzînd că astfel de lucruri se întîmplă şi la antrenamente, madrilenii au căutat să pună gaz pe acel foc scriind despre deteriorarea atmosferei în vestiar după plecarea lui Guardiola, mica dispută dintre cei doi a existat şi, un amănunt neglijat şi la Barcelona, şi la Madrid, a venit după o scenă asemănătoare petrecută, cîteva minute mai devreme, între Messi şi Thiago Alcantara. Spre deosebire de Villa, care e totuşi campion mondial şi european, Thiago a lăsat capul în jos.

“Tito, we have a problem”, ar trebui să se audă la turnul de control al orbitei catalane. Nu atît mesajul lui Messi, “dă-o din prima, dă-o din prima!”, sună un pic ciudat. Messi e genial şi pentru că intuieşte înaintea altora fazele, le găseşte simple şi le şi execută. Răspunsul lui Villa, “una am avut şi ţi-am dat-o”, ar trebui să preocupe.

Realitatea de azi e că la Barcelona toţi joacă pentru Messi. Asta şi pentru că, a dovedit-o în atîtea episoade, el poate cîştiga de unul singur, contra oricui.

Dar nu e în regulă să se întîmple asta într-o echipă. Fotbalul e totuşi sport de echipă. Problema vine din sezonul trecut. Villa era accidentat, Pedro pierdut între o leziune şi alta, Alexis căutîndu-şi adaptarea, pe care, în paranteză fie spus, încă n-a găsit-o, Fabregas scufundat inexplicabil în anxietate, Puyol mai mereu accidentat, Pique mai mereu cu gîndul în altă parte, Xavi cu genunchii tot mai obosiţi, doar Iniesta jucînd la nivelul său. Asta a fost panorama la Barcelona în primele 6 luni ale lui 2012. Peste toţi, Messi. Ucigaşul de superlative, asasinul de adjective. Marca gol după gol, întorcea rezultate, de multe ori de unul singur. În săptîmîna decisivă însă, cu Real şi Chelsea, n-a mai putut. Şi nimeni nu l-a ajutat.

Cu adevărat imparabilă Barcelona a fost în două episoade, cu Guardiola ambele. În primul lui sezon, al celor 6 titluri, Messi marca mult, dar o făceau şi Eto’o, şi Henry. Apoi, în 2010-2011, lîngă Messi stăteau ferm Villa şi Pedro, acel MVP, care făceau posibile “manite” în jumătate de ceas şi linişteau meciurile din prima repriză.

Cînd o echipă se pune în mîinile unui jucător, indiferent că e genial sau doar un simplu talent, are o problemă. Căci orice fel de problemă a acestuia, o răceală, o măsea, o constipaţie ori chiar o stare de iritare dată de alinierea planetelor devine una a tuturor. Aici e momentul în care intervine antrenorul. Tito trebuie să găsească soluţiile pe care le găsea Pep, astfel ca Messi să rămînă referinţa, dar să n-o poarte pe umeri, ca o povară.

Arbitrii români sînt proşti. E o teorie pe care o auzim aproape în fiecare zi. N-avem cum să scăpăm de ea, e prezentă în orice discuţie televizată. Afirmaţia e totuşi absurdă. Cum am reacţiona, fiecare dintre noi, dacă ni s-ar spune, în cine ştie ce circumstanţe, că ziariştii / medicii / inginerii / electricienii / mecanicii ori ce altă breaslă doriţi, dacă ni s-ar spune aşadar că respectivii sînt toţi proşti? L-am trimite pe obraznic la spitalul de nebuni. Sau l-am lua la înjurături. Sau am încerca să-i dăm exemple care să-i schimbe percepţia.

La arbitri nu e voie. Arbitrii români sînt proşti. Şi punct. Ei nu prea au cum să se apere, căci n-au voie să vorbească. În gîndurile lor sigur le urează “de bine” celor care-i cataloghează astfel. Unii dintre ei încearcă să demonstreze că nu-i aşa la nivel pratic. Şi unde se poate demonstra asta cel mai bine decît în străinătate, departe de isteria, proasta educaţie şi în special interesele ce guvernează fotbalul de la noi.

Ovidiu Haţegan a fost repartizat să arbitreze poate cel mai interesant duel din această primă etapă a grupelor Europa League, Tottenham-Lazio, chiar un afiş de Liga Campionilor. A dus cu bine un meci complicat. Specialiştii în arbitraj i-au dat notă bună, presa engleză l-a cam tăvălit, dar e explicabil atunci cînd echipa lor, Tottenham, a avut 3 goluri anulate. Toate însă anulate corect, e cel mai important detaliu. Două ofsaiduri, decizii care însă aparţin celor doi asistenţi, Şovre şi Szekely, şi un fault în atac. Englezii susţin că n-a fost, însă ei au cîteodată un mod mai personal de a privi astfel de faze. De unde şi expresia “în Anglia nu s-ar fi fluierat niciodată falut”, care se mai aude prin diverse dezbateri. E un fel de snobism şi ăsta, al unei naţiuni mîndre, cîteodată chiar prea mult, de parcă regulamentul fotbalistic nu e acelaşi peste tot, şi la Londra, şi la Măciuca.

A fost fault în atac la golul acela şi gata. Imaginile o dovedesc, reluările şi fotografiile de asemenea. Alta e însă discuţia. Destul de atacat în ţară, violent chiar de cei mai “vorbitori” finanţatori de pe la noi, Haţegan pare a fi apreciat de sus-puşii de la UEFA. Primeşte meciuri de genul celui de pe “White Hart Lane”, dar şi aprecieri. Are o şansă, mare chiar de vreme ce însuşi Collina zice-se că îl susţine, trebuie doar să profite de ea. Acolo în primul rînd. Aici…

Aici e ceva mai greu. Arbitrii s-au convertit în scuza perfectă. La noi, o echipă nu mănîncă bătaie pentru că a jucat prost, ci pentru că arbitrul a fost prost. Or fi şi proşti, nimic de zis, printre ei, dar dacă generalizăm, atunci să o facem şi la nivelul finanţatorilor, nu? Şi să spunem despre ei, despre toţi, că sînt… Caracterizările vă aparţin! Între un atacant care ratează de trei ori singur cu portarul şi un arbitru care fluieră greşit un penalty, doar arbitrul e prost, atacantul nu e, el îşi primeşte în continuare banii şi mîngîierile părinteşti pe frunte. E mult mai facil să culpabilizezi pe cineva din afară decît să recunoşti problemele din interior şi să încerci să le corectezi.

Acest text nu e o pledoarie pentru arbitri. E doar o observaţie. N-am folosit niciodată în rîndurile de mai sus cuvîntul “hoţ”.

Mourinho avea o problemă. Nu-şi mai găsea echipa. Cel puţin aşa spunea după meciul pierdut la Sevilla. Destul de straniu, totuşi. Nu, nu că a pierdut era straniu, ci că se apucase să-şi atace jucătorii. La Real Madrid, unde jumătate sînt campioni mondiali şi europeni, iar cealaltă jumătate sînt foste sau viitoare Baloane de Aur criticile sînt bune, dar doar dacă sînt însoţite de autocritici.

Mourinho mai avea o problemă. Debuta în Liga Campionilor contra lui Manchester City. Era cel mai prost moment posibil să joci cu campioana Angliei, care venea la Madrid cu intenţia, declarată sus şi tare, de a se consacra drept un reper şi în Champions League după ce o făcuse în Premier League.

Mourinho avea încă o problemă. “Santiago Bernabeu”. Lumea era destul de iritată şi voia victorie. Dar nu doar victorie, ci o victorie cu stil, cu litere mari, cu fotbal. Asta nu-i convenea, căci el niciodată n-a fost adeptul acestui stil, pentru el contează doar succesul în sine, nu maniera în care e obţinut.

Şi încă o problemă mai avea Mourinho. O problemă care, de data aceasta, avea nume şi prenume. Roberto Mancini. Real Madrid a arătat în acest debut de sezon mari probleme în a ataca poziţional adversari care se baricadează în zona propriului careu, iar Mancini exact aşa a gîndit meciul. Cu “3 închizători”, cu Toure Yaya asumîndu-şi el rolul de creator, cu faza de atac aproape inexistentă şi înlocuită, sporadic, de cea de contraatac.

Aici merită făcută o discuţie. De la campioana Angliei parcă te-ai fi aşteptat la mai mult. Dacă nici Manchester City nu are lot pentru a juca ofensiv nu ştiu cine mai are! Marţi seară, City a abordat meciul mai defensiv decît a făcut-o Granada în Primera. Undeva în stilul lui Chelsea cu Barcelona, în sezonul trecut, cu amendamentul că atunci Chelsea survola o perioadă cu multe turbulenţe interne. Sigur, scopul scuză mijloacele, dar pentru a-ţi pune autobaza în faţa careului propriu nu e nevoie, parcă, să ai un buget nelimitat şi să-ţi permiţi să iei orice jucător ai avea chef. Evident, cu excepţia celor de la Real Madrid, Barcelona şi Manchester United. Iar acest meci ne-a arătat că Manchester City e, măcar la nivel de mentalitate, o treaptă mai jos decît cele trei menţionate.

La cîte probleme avea, Mourinho trebuia să ia decizii. Şi le-a luat. Marcelo, Di Maria, Cristiano şi Higuain, jucătorii cei mai impulsivi şi cei mai puţin reflexivi din lotul său. Dar şi-a luat şi măsuri, cu triplul pivot în spatele lor. Nu mai era loc pentru Modrici şi Ozil, rolul lor era de a apărea în situaţie de urgenţă. Aşa cum s-a întîmplat.

Mourinho putea avea azi infinit mai multe probleme. Căci Real Madrid putea foarte bine să piardă. Ar fi fost nedrept, poate, dar nu ar fi fost prima dată cînd vedeam filmul ăsta. Real a cîştigat însă şi, pentru că fotbalul e o stare de spirit, Mourinho nu mai are nici o problemă, poate doar cu Ramos, al cărui exil pe bancă a arătat ca o culpabilizare.

E foarte probabil însă că Mancini are acum o problemă. De imagine cel puţin.

Bine a zis, cine-o fi zis, că fotbalul e o stare de spirit. Au fost de ajuns două victorii ale echipei naţionale pentru ca starea de spirit din jurul său să se schimbe. Brusc, deloc surprinzător dacă ţinem cont de spaţiul geografic în care ne aflăm, dintr-o Românie pesimistă am devenit una optimistă. Zona realistă e mai dificil de străbătut şi nici n-aduce beneficii.

După acest 6-6, selecţionerul are zar de fugă. 6 puncte din 6, cu 6 goluri marcate şi nici unul primit. Sună bine. Dacă ascultăm însă prin ceea ce înseamnă adversarii pe care i-am întîlnit, nu sună a nimic. Victoria cu Andorra nu reprezintă nimic, e clar, cea din Estonia poate reprezenta ceva doar dacă la Tallinn se vor împiedica alţii.
(more…)

Ani de zile, managementul celor de la Oltchim a fost banal: bugetul era compus în cea mai mare parte din banii de la combinat, la care se  adăugau o sponsorizare de la Digi şi alte contribuţii din partea unor sponsori. Că respectivul combinat era nu pe minus, ci pe superminus şi că mulţi salariaţi nu-şi luau salariile la timp, nu conta, erau detalii. Important era ca  echipa să aibă bani şi să joace. Cu ce-i ajuta asta pe cei neplătiţi e greu de spus, pesemne că atunci cînd mergeau la supermarket şi n-aveau bani să-şi cumpere una-alta, oamenii se hrăneau cu imaginile Luminiţei Huţupan apărînd fantastic sau cu ale Adei Nechita marcînd gol după gol. Care n-aveau probleme cu salariile, poate doar conjunctural, deşi fondul salarial era undeva la 300.000 de euro pe lună. Pe lună, da, nu pe pămînt, ca-n restul Combinatului.
(more…)

Începe o nouă campanie. Sună, aşa, pompos, dar de fapt e ceva derizoriu. Şi nu pentru că trăim într-o ţară aflată într-o perpetuă campanie electorală. Era vorba de o nouă campanie de calificare. A echipei noastre naţionale.

A echipei noastre? E o întrebare pe care mi-o pun şi pe care o pun tuturor. Cît vă mai simţiţi reprezentaţi de această primă reprezentativă? Cît mai contează în viaţa noastră ce se întîmplă la echipa naţională? Din păcate, întrebarea mi-o pun eu. Cei care ar trebui să şi-o pună şi, eventual, să se gîndească la problema asta n-o fac. Preferă să mearga mai departe pe drumul excluderii acestui concept din viaţa românilor.

Am crescut cu echipa asta naţională. Era reperul nostru, mîndria noastră. Ne interesa tot ce se întîmplă în jurul ei. Dacă pe Hagi, Gică Popescu sau Ilie Dumitrescu îi durea glezna sau genunchiul, parcă ne durea şi pe noi. Am ieşit în stradă pentru ei, ne-am bucurat împreună, am plîns şi noi atunci cînd plîngeau ei. Ultima dată am plîns în 2001, alături de Contra şi de ceilalţi, pe Ghencea succeselor noastre, după un meci blestemat cu Slovenia. Atunci a început decăderea noastră, atunci s-a întors parcă şi norocul lui Hagi, de atunci am început să coborîm. Şi să redevenim ceea ce am fost întotdeauna, fotbalistic vorbind, o naţiune de plan secund, care obţine doar accidental performanţe. Oare doar fotbalistic vorbind?

Începe o nouă campanie. De calificare. O calificare ce nu figurează printre obiectivele selecţionerului. Ce vreţi mai mare dovadă a decăderii de care vorbeam? Să porneşti o campanie fără să ai ca obiectiv să o cîştigi! E un alibi extrem de prost pentru un selecţioner ce dă senzaţia că foloseşte echipa naţională pentru interesele sale şi ale unor amici, fără măcar să se obosească să arate că nu-i aşa. Pe el şi pe ei nu-i interesează ce zice lumea, ce părere au oamenii, pe el şi pe ei îi interesează să le fie lor bine. Să nu se mai mire atunci cînd oamenii îi tratează cu spatele! Nu se poate iubi necondiţionat totuşi.

Da, am iubit cu toţii această echipă naţională şi am petrecut momente de neuitat împreună. Am suferit atunci cînd ne-a dezamăgit. Am iertat-o de multe ori şi ne-am întors la ea. Dar ne-a durut indiferenţa ei faţă de noi, cei ce încă o iubeam. Şi aşa am ajuns să nu ne mai intereseze. De ce să suferi pentru cineva care nu merită?
Începe o nouă campanie. De calificare. Serios? Mai interesează pe cineva?

Un meci ca oricare…

Real Madrid - Granada. Nimic deosebit, un meci normal, de etapă în Primera. Puţin atractiv, se punea doar problema diferenţei de scor, căci diferenţa între Granada şi Real Madrid e abisală. Ştirile acestei partide erau, în mod normal, două: debutul remarcabil al lui Luka Modrici, o argumentată explicaţie pentru toţi cei care-şi puneau problema utilităţii croatului, şi borna de 150 de goluri în tricoul Realului atinsă de Cristiano Ronaldo, prin “dubla” reuşită în amintita partidă, o cifră colosală fiindcă a fost izbutită în 149 de meciuri.

… cu recorduri nesărbătorite…

Cînd Cristiano a deschis scorul şi nu s-a bucurat absolut deloc, aspectul a fost pus pe seama faptului că golul n-a fost cine ştie ce, venind dintr-o deviere şi o greşeală de portar. Cînd reacţia, sau mai exact lipsa reacţiei, s-a repetat la golul doi, lumea s-a întrebat ce-o fi, dar nu şi-a făcut prea multe probleme. Nici cînd a fost înlocuit şi faţa îi era extrem e serioasă n-a fost loc de îngrijorări, s-a crezut că e din cauza uşoarei accidentări pe care o acuza.

…şi o supărare mărturisită

Misterul, sub forma unui duş, nu rece ci de-a dreptul îngheţat aruncat peste tot ce înseamnă Real Madrid, s-a lămuri la zona mixtă. De regulă tăcut, Cristiano a organizat o adevărată conferinţă de presă ad-hoc. “Nu celebrez golurile cînd sînt trist”. Pooooftiiim???? Cam aşa trebuie să-şi fi zis, în mintea lor, reporterii strînşi ciorchine. “Vreo legătură cu Iniesta?”, a venit logic întrebarea. “Nu, nu are o aşa mare importanţă pentru mine”. Păi, şi atunci? “E un motiv profesional, iar cei din club ştiu prea bine de ce sînt supărat. Mai mult nu vreau să spun”. Şi a plecat, lăsînd un întuneric, metaforic vorbind, peste întreg stadionul.

Posibile explicaţii

Imediat au început dezbaterile. Subiectul era prea fierbinte. Şi ipotezele. Cristiano e supărat pe Mourinho. Puţin probabil, căci Mourinho l-a apărat întotdeauna. Plus de asta, au acelaşi impresar, atotputernicul Jorge Mendes, cel care le călăuzeşte drumul. Şi comportamentul spun unii. Vom reveni la numele impresarului ceva mai tîrziu. Alte variante. Cristiano e supărat pe unii coechipieri. Destul de probabil. Cu cîteva zile în urmă, El Pais, un cotidian respectabil şi respectat în Spania, scria despre un conflict apărut în vestiarul Realului între Mourinho şi grupul spaniolilor, în frunte cu Casillas, Xabi Alonso şi Ramos. Fidel antrenorului său, Ronaldo s-a plasat clar de partea lui. Mergem mai departe. Cristiano e supărat pe Florentino Perez. Cel mai probabil.

Impozitul care doare

În momentul de faţă, Cristiano Ronaldo încasează de la Real Madrid, în mînă, 12 milioane de euro pe an. Sumă la care clubul plăteşte un impozit de 23 la sută, datorită aşa-numitei “Legii Beckham”, care spunea că orice străin venit la muncă în Spania e astfel impozitat, la primul lui contract, timp de 5 ani. Legea nu mai e în vigoare, în ianuarie guvernul Rajoy, nou instalat, a modificat grilele de impozitare, dar nu cu efect retroactiv. Aşa că, pînă în 2014, Cristiano beneficiază de această reducere. În paranteză fie spus, acesta e motivul pentru care Real n-a acceptat un împrumut al lui Kaka, fiindcă dacă ar fi revenit după împrumut, el ar fi pierdut automat dreptul de a fi impozitat cu 23 la sută.

Mărirea care arde

Aici intra în scenă Jorge Mendes. Care vrea un nou contract pentru jucătorul său. O prelungire pînă în 2016, dar şi cu o mărire de salariu, pe undeva justificată ţinînd cont de prestaţii. Ce ar însemna asta pentru Real Madrid? Un salt uriaş al salariului brut. Acum, Real plăteşte pentru Cristiano un total de 15,5 milioane, care ar sări la 25 millioane, în condiţiile noului impozit de 52 la sută (aplicat la cîştigurile de peste 300.000 de euro lunar). Cristiano vrea însă un salt de la 12 la 15 milioane de euro net la salariul său. Ceea ce pentru Real Madrid ar însemna 31,4 milioane brut. Aproape dublu deci faţă de cel primit azi.

CIFRELE LUI CRISTIANO
12 milioane - salariul net actual
15 milioane - salariul net dorit

CIFRELE LUI REAL MADRID
15,5 milioane - salariul brut plătit azi
25 milioane - salariul brut plătit la prelungirea contractului în condiţiile noilor impozitări
31,4 milioane - salariul brut plătit, cu noua impozitare, la mărirea solicitată de jucător

Cînd focul părea să se fi stins la Real, după victoria din Supercupă contra Barcelonei, Cristiano Ronaldo a ieşit şi a aruncat o canistră de benzină şi a stîrnit o vîlvătaie de care Mourinho n-avea nevoie. A făcut-o la timp, greu de spus dacă de capul lui sau bine sfătuit, eu merg pe a doua variantă, căci urmează două săptămîni fără campionat, iar incendiul stîrnit de Ronaldo va absorbi tot oxigenul mediatic în această perioadă.

Cristiano face totuşi un joc riscant. Lui nu i se poate reproşa absolut nimic la nivel profesional, se automutilează practic la antrenamente, e ca un canibal nesătul în faţa porţilor adverse, e omul cu cea mai mare contribuţie la titlurile cîştigate de Real. Cu toate astea, dragostea publicului madrilen faţă de el nu se ridică la nivelul de adulaţie arătat unui Raul, unui Hugo Sanchez, unui Zidane, unui Di Stefano, unui Fernando Hierro sau unui Michel. În ziua de azi, fanul madrilen ar sta puţin să se gîndească dacă, prin absurd, ar fi pus să aleagă între Casillas şi Cristiano, chiar şi între Xabi Alonso, care e basc, şi Cristiano. Nu-s departe zilele în care portughezul auzea uluit fluierături pe “Bernabeu” la adresa sa. Ceea ce, spre exemplu, Raul n-a auzit niciodată.

Spectatorul de pe “Santiago Bernabeu” face parte din acea categorie a fanilor extrem de avizaţi, extrem de cunoscători. Vorbim de oameni care văd, şi plătesc, fotbal de zeci de ani. Şi care iubesc în primul rînd pe Real Madrid şi abia apoi pe cei care îmbracă tricoul. Motiv pentru care nu le pică bine anumite gesturi pe care Cristiano le face, anumite comentarii ale sale, de genul “Cine mă fluieră habar n-are de fotbal” ori “Sînt invidiat pentru că sînt frumos şi bogat”. Şi nu le convine deloc să audă, la meciurile din deplasare ale Realului, cum tot publicul advers strigă “Messi, Messi”, în condiţiile în care argentinianului nu i se strigă niciodată “Cristiano, Cristiano” la meciurile din deplasare ale Barcelonei. Gesturile, de cele mai multe ori copilăreşti, pe care le face Cristiano nu se potrivesc cu simbolul de “club senior” cu care a fost obişnuit fanul lui Real Madrid.

Dar spectatorul de pe “Bernabeu” mai face parte dintr-o categorie, cea a omului de rînd căruia i se spune să strîngă cureaua, pentru ca Spania să treacă peste criza economică. În aceste condiţii, reacţia faţă de un băiat de 27 de ani, care e plătit cu un milion de euro pe lună şi al cărui transfer stratosferic a fost activat cu banii unei bănci aflate acum în mare primejdie e un semn de întrebare.

Cristiano Ronaldo poate cîştiga orice partidă de unul singur. Chiar şi cu Barcelona, s-a văzut asta. Dacă decide să se lupte cu Real Madrid are o mare problemă. Cristiano spune că nu se simte iubit la Madrid. Cum se va simţi oare de mîine încolo?

“Iniesta de mi vida”. Expresia îi aparţine lui Jose Antonio Camacho şi a fost spusă, mai bine zis urlată, în momentul în care Andres Iniesta a marcat golul prin care Spania devenea, acum doi ani, campioană mondială. Un madrilen pur despre un catalan adoptat.

Între Messi şi Cristiano, ziariştii prezenţi la gala de la Monte Carlo l-au ales pe Iniesta. Printre ei, fac o dezvăluire, şi Ovidiu Ioaniţoaia, cel ce a reprezentat România. Plecase convins să-l voteze pe Messi, la pauza Supercupei Spaniei era hotărît pe Cristiano, dar în dimineaţa zilei de joi s-a hotărît. Iniesta.

E cea  mai bună decizie. Nu pentru că e directorul Gazetei şi, ştiţi cum e, şefii iau în general cele mai bune decizii. :)) Ci pentru că Iniesta chiar merita acest premiu, la fel cum Xavi merita Balonul de Aur în 2010. Într-un fel e o recompensă şi pentru Xavi. Andres Iniesta este, în acest moment, cel mai iubit fotbalist al Barcelonei în Spania. Inclusiv la Madrid şi în comunităţile unde Real Madrid deţine supremaţia la nivel afectiv. Poate şi pentru că nu e catalan decît prin adopţie. Pe “Bernabeu”, e singurul care scapă de fluierăturile fanilor “blanco”, iar pe “Cornella El Prat”, terenul celor de la Espanol, e mai aplaudat chiar decît jucătorii echipei gazdă. Sînt cele două terenuri unde Barcelona nu e un rival, e un duşman. Barcelona mai puţin Iniesta. “Iniesta de mi vida”. Căci da, de-o viaţă aşteptau toţi spaniolii un titlu mondial.

Messi şi Cristiano sînt cei mai buni din lume. E cert. Dar parcă merita recompensat şi cel care se vede mai puţin. Cel care nu apare nonstop în reclame, aşa cum o fac cei doi, a cărui viaţă e plictisitor de simplă, care nu-şi pune cercei în urechi şi nu se dă cu gel pe păr (i-ar fi şi un pic mai greu), care ţine din banii lui o echipă, Albacete, care altădată juca în Primera. Cel care are lîngă el o femeie absolut normală în frumuseţea ei şi nu o bombă sexy. Cel care a plecat de acasă de mic pentru că-i plăcea prea mult fotbalul. Cel care se gîndeşte mai întîi la ceilalţi, pe teren, şi abia apoi la el. Omul cu pasa. Fotbalistul care aduce din ce în ce mai mult cu Zinedine Zidane, eleganţa întruchipată pe terenurile de fotbal.
Iniesta este antistarul. E omul care prinde rar prima pagină, iar dacă o face, e clar că o face doar în ziarele de sport. E colegul care-i sare în ajutor lui Messi, atunci cînd în jurul argentinianului sînt 4 adversari, ca un far ce vine în ajutorul marinarilor pe furtună. Zîmbetul lui Messi, în momentul în care s-a anunţat că Iniesta e cîştigătorul, e o dovadă. Cristiano n-a zîmbit pentru un motiv simplu: nu joacă în aceeaşi echipă cu el şi nu-l cunoaşte aşa cum îl cunoaşte Messi. Mulţi îl critică pe Cristiano pentru acel limbaj al trupului cînd a aflat că nu el e cîştigătorul. E totuşi de înţeles frustrarea sa, aşteaptă de mult un premiu şi acum poate chiar era momentul.

Dar şi Cristiano, ca şi Messi, mai are timp. Ei sînt stăpînii inelelor. Iniesta e stăpînul paselor. Şi al balonului. Dar şi al modestiei. “E un privilegiu să fiu pe această scenă alături de aceşti doi titani”. E declaraţia lui după ce şi-a văzut numele pe trofeu. Încă o pasă de gol.