ZONA EURO ↓

Fotbalul care îi uneşte

Spaniolii au cîştigat din nou pentru că au ştiut să treacă peste tot ceea ce-i desparte

Spania e o ţară tare ciudată. Divizată în 17 comunităţi autonome, cărora Constituţia din 1978, cea de după moartea lui Franco, le-a recunoscut şi garantat, chiar de la articolul 2, drepturile, Spania e un amestec de legi, sărbători, dialecte, tradiţii. Extrem de împărţiţi ca naţiune, cu intenţii mai mult sau mai puţin separatiste, spaniolii au două puncte care-i unesc: fotbalul şi “El Corte Ingles”.

Cine a fost în Spania, fie măcar pentru cîteva ore, ştie ce înseamnă “El Corte Ingles” pentru ei. Dar şi fotbalul. Primera Division e întrecerea care nu ţine cont nici de dialecte, nici de cultură, nici de tradiţii şi care, plecînd de la rivalităţi, a dat naştere unei echipe naţionale ce domină fotbalul mondial.
Continue reading →

Un Balon pentru Iker

Spania a cîştigat pentru că a avut în Italia un adversar de mare nivel, ce i-a impus autodepăşirea, dar şi pentru că în poartă îl are pe Casillas.

“Cînd joc cu albele, cîştig pentru că joc cu albele. Cînd joc cu negrele, cîştig pentru că sînt Kasparov”. Această frază, aparţinînd legendarului şahist, se poate foarte lesne muta pe tărîmul fotbalului, către noua şi vechea campioană europeană, în acelaşi timp şi campioană mondială. Şi ar suna cam aşa: cînd jucăm bine, cîştigăm pentru că jucăm bine. Cînd jucăm prost, cîştigăm pentru că sîntem Spania”.

Nu-s multe de spus despre această finală. Şi ar fi bine, aşa cum a făcut-o chiar Vicente Del Bosque la conferinţa de presă, să începem cu învinşii. Care merită toate laudele. Italia a făcut un European memorabil şi a jucat imperial finala, cît timp a fost egalitate numerică. Pe undeva, aici a pierdut Prandelli, poate cel mai bun tactician dintre antrenorii turneului final. S-a crezut capabil să bată Spania jucînd ca Spania. Avea motive să creadă totuşi, privind în urmă la toate meciurile jucate de “squadra azzurra” la acest European. Italia a căutat mingea din prima secundă. A şi avut-o, căci e prima dată în ultimii ani cînd Spania e condusă, la pauză, la posesie. A cedat-o doar în inferioritate numerică, cînd, de fapt, a cedat definitiv şi lupta.
Italia a pierdut pentru că acest joc de posesie are nevoie de mult, foarte mult exerciţiu. Exerciţiu pe care Spania, de exemplu, îl are. Cînd Spania are posesia, nu se descoperă aproape niciodată. În schimb, Italia a făcut-o.

Aici intervine în ecuaţie Vicente Del Bosque. Care a intuit totul. A intuit ce va face Prandelli şi cum va juca Italia. Şi a mutat la rîndu-i. Cu Fabregas în poziţie de 9 pur, nu de 9 fals ca în primul meci, căutînd spaţiile, nu asocierea, căutînd culoare, nu combinaţii. Aşa s-a născut primul gol, cu Fabregas demarcîndu-se în cel mai pur stil David Villa, dar şi al doilea, cu Fabregas cîştigînd mingea după o degajare a lui Casillas. A doua mutare, la fel de genială: Xavi scos de lîngă Busquets şi Xabi Alonso şi mutat cumva în rolul lui Pirlo, între liniile italienilor, vizînd superioritatea poziţională. Şi căutînd, cu privirea unui tigru ce-şi urmăreşte prada, spaţiile, culoarele. Aşa s-au născut două goluri. Celelalte două au plecat din piciorul altui magician, Andres Iniesta.

Filiera Xavi-Iniesta
Am amintit de Xavi şi Iniesta. Iată parcursul lor din 2006 încoace: Ligă, semifinală de Ligă, European, Ligă, semifinală de Ligă, Mondial, Ligă, semifinală de Ligă, European. Plus vreo două Supercupe şi Mondiale ale cluburilor. Xavi a fost omul Europeanului din 2008, Iniesta cel al ediţiei din acest an. Ei sînt cei doi dirijori tăcuţi ai unor coruri excepţionale: Spania şi Barcelona. Ei sînt oamenii care fabrică Baloane de Aur dar care, probabil, nu le vor cîştiga niciodată.

San Iker
Şi pentru că a venit vorba de Balonul de Aur. La Iker Casillas nu s-a gîndit nimeni pînă acum. Toate performanţele Spaniei pleacă de la mîinile sale de aur. Dacă nu era el în 2008, la penaltyurile de departajare contra Italiei, poate că super-Spania de azi nu se năştea. Dacă nu era el în 2010, cu Paraguay în “optimi” şi cu Olanda în finală, poate că steluţa de pe tricourile spaniolilor nu apărea. Dacă nu era el la acest Euro, la penaltyurile contra Portugaliei şi în finala cu Italia, poate că nu vorbeam de cea mai bună echipă naţională din istoria fotbalului european.

Probabil că Iker Casillas nici măcar nu se gîndeşte la Balonul de Aur. Ar trebui, poate, s-o facă alţii. Pentru Iker e suficient să-şi vadă colegii în acţiune, bucurîndu-se de unul singur după reuşitele lor, pentru că asta e soarta unui portar. O soartă vulgară poate, mai ales pentru Casillas, tocmai cel care vulgarizează cuvîntul imposibil. Pentru Iker e suficient să fie “San Iker”.

Eliberarea lui Ramos

Acum ceva mai mult de două luni, Sergio Ramos era emoticonul reţelelor de socializare. Ştiţi care, chestia aia rotundă, care rîde şi de care rîde toată lumea. Penaltyul ratat de el contra lui Bayern, în semifinala Ligii de pe “Bernabeu”, îl transformase pe Sergio într-un personaj de desene animate. Orice personaj de desene animate doriţi, aici e chestiune de feeling şi de vîrstă. Imposibil să nu fi văzut, cei care frecventează facebook sau twitter, o caricatură, o poză trucată sau o glumă cu Ramos în prim-plan.

Nemeritat totuşi. În fond, în aceeaşi partidă ratase şi marele Cristiano, iar cu o zi înainte ratase şi Messi. Penaltyuri au fost şi vor mai fi ratate, căci şi asta e una din esenţele fotbalului. Ramos a plătit atunci pentru stilul său cîteodată agresiv, din teren şi din afara lui, la fel de agresiv precum felul în care executase respectiva lovitură de departajare. Peste poartă, mult peste poartă.

Cînd Spania-Portugalia a ajuns la penaltyuri, toată lumea s-a întrebat dacă Ramos va trage. Spania toată a îngheţat cînd l-a văzut îndreptîndu-se spre “punctul cu var”, acest clişeu absolut idiot de care  nu reuşim să scăpăm. Era al patrulea la rînd, fix ca pe “Bernabeu”. Şi, ce să vezi!? Scăriţă, ca Pirlo, ca Zidane, ca Panenka. Gol şi fireasca eliberare.

A fost cea mai lungă secundă din istoria fotbalului spaniol. Parabola lui Sergio. Care a demonstrat, la capătul unei prestaţii excepţionale, că are valoare. Şi că are, ca să evităm un cuvînt autohton mai puţin elevat, “cojones”. Şi cu astfel de “cojones” se cîştigă un titlu mondial.

Astăzi, la ceva mai mult de două luni, reţelele de socializare sînt pline cu autodenunţuri. Ale celor care au rîs, atunci, de Ramos şi care acum regretă.

Şi mai e ceva. Cum se face că şi Ashley Young şi Bruno Alves, cei ce au venit la rînd să execute după scăriţele lui Pirlo şi Ramos, au tras cît au putut şi au nimerit transversala?

Duelul realităţilor: Ronaldo vs “catenaccio cu posesie”

Realitatea e că Spania nu e egal Barcelona şi că Ronaldo nu s-ar regăsi în “naţionala” lui Del Bosque.

Semifinală de campionat european. Două drumuri de urmat, gloria sau uitarea. Meci pe marginea prăpastiei. Totul e posibil, un unic detaliu poate face diferenţa, o singură greşeală poate dicta sentinţa, un simplu pas greşit poate aduce prăbuşirea. O semifinală de campionat european e un meci de şah. Partidă unică, calcule multe, dozarea efortului, căci sînt posibile 120 de minute, plus penaltyurile, care, cînd se ratează, se ratează tot din cauza oboselii, a lipsei de luciditate.

Spania-Portugalia pare un duel inegal. Deşi ultimul meci a fost un dezastru pentru Spania, 4-0 pentru Portugalia la Lisabona, e vorba totuşi de un “amical”. Doar la noi “amicalele” sînt tratate altfel decît ceea ce reprezintă ele, de fapt, nişte partide de verificare, de experimentare. Un meci oficial e altceva, iar ultimul duel între cele două naţiuni iberice s-a încheiat în favoarea Spaniei, 1-0 la Mondialul african.

De ce Spania nu e Barcelona

Vorbind despre Spania, există un clişeu: Spania egal Barcelona. Mare, mare greşeală. Între jocul Spaniei de azi şi cel al Barcelonei există o uriaşă diferenţă. Cînd Barcelona marchează primul gol, imediat îl caută pe al doilea. Cînd Spania marchează primul gol, îngheaţă timpul. Nu e vorba de jucători, căci mulţi dintre ei se regăsesc şi într-o parte şi în alta, e vorba de concepţia celui de pe bancă.

Barcelona lui Guardiola a avut, în 4 ani, o medie de aproape 3 goluri pe meci. Spania lui Del Bosque e la jumătate, cîştigă în general la limită, dar primeşte foarte greu gol, în special în partidele eliminatorii. La Euro 2008 şi CM 2010, odată depăşită faza grupelor, Spania nu a mai încasat acest gol, graţie acestui nou concept, de care vom vorbi puţin mai jos.

Revenind, de ce Spania nu e egal Barcelona? Un motiv e cel de mai sus. Al doilea e dat de un nume: Messi. Luaţi-l pe Messi şi puneţi-l, în imaginaţie evident, în linia de 3 a Spaniei, de după Busquets, Xabi şi Xavi, de neatins pentru Del Bosque. Iniesta sau Silva, Torres sau Cesc plus Messi. Stilul de joc al argentinianului nu se regăseşte la Spania pentru că nu există în lotul campioanei en titre nici un fotbalist cu calităţile lui Messi, care să ia mingea şi să se ducă în dribling spre careul advers.

De ce Spania nu e Real Madrid

Modulul lui Del Bosque, deşi pe hîrtie pare un 4-3-3, e mai degrabă un 4-2-3-1, căci Xavi nu e chiar în aceeaşi linie cu cei doi închizători de meserie. Cam ca la Real Madrid, nu exact ca la Real, căci Xavi stă undeva între cele două linii, de unde şi jocul său ce pare mai puţin profund ca la Barcelona.

Spania nu are stilul direct al Realului, nu are contraatacul lui Mourinho, nu are profunzimea dată de Benzema. Şi nu-l are pe Ronaldo. Repetaţi experimentul de mai sus şi încercaţi să vă imaginaţi un implant al lui Cristiano în modulul Spaniei. Nici el nu se prea regăseşte, stilul său direct, în viteză, letal pe spaţii neavînd susţinere în ceea ce joacă Spania.

Spania a reinventat catenaccio

Şi atunci, ce e Spania? Spania egal posesie. Şi punct. Nu tiki-taka. Poate tic-tac, căci, da, Spania e ca un ceas, pasele sînt ca secundele, încă una bună, încă o secundă ce trece spre fluierul final. Într-un fel, Spania a reinventat catenaccio, un catenaccio cu mingea, cu posesie. Un fel de “pose-naccio”, dacă permiteţi.

Nu puţini sînt cei ce asociază Spania cu Chelsea. Mare greşeală din nou. E o diferenţă uriaşă între a te baricada în zona propriului careu, aşteptînd mingi pe care să le respingi în faţă, şi a te apăra avînd mingea şi făcînd presing foarte sus.

Spania îşi eternizează parcă linia de pase, aşteptînd cu răbdare un moment de geniu de la Xavi, de la Iniesta, de la Silva, de la Cesc, chiar şi de la o pasă lungă marca Xabi Alonso. Şi aşteptînd, cu aceeaşi răbdare, ca adversarul să obosească, să se enerveze.

Vă sugerez încă un experiment! Căutaţi 4 prieteni şi mergeţi împreună pe un teren. Jucaţi ceea ce noi numim “măgăruşul”. 4 contra unu. Veţi vedea că după maximum 5 minute, în care nu veţi putea lua mingea, veţi obosi groaznic şi veţi simţi nevoia să-i ardeţi una celui mai apropiat dintre amici. Ei bine, asta se întîmplă şi cu adversarii Spaniei.

Şi totuşi, Portugalia?

Portugalia pare condamnată. Şi totuşi, chiar n-are nici o şansă? Ar fi, din nou, o mare greşeală să spunem aşa ceva. Portugalia are un fotbalist ce reprezintă, el însuşi, o fază de joc. Cristiano. Cristiano Ronaldo reprezintă tranziţia ofensivă a Portugaliei. Pe ultimii 40 de metri, cu spaţiu în faţă, e imbatabil. Joacă, de regulă, pe unicul punct mai slab al Spaniei, zona lui Arbeloa. Pe care-l ştie perfect, îi cunoaşte limitele, îi înţelege carenţele.

În banda cealaltă e Nani. Un “fuoriclasse” şi el. Un pericol pentru un, încă, neexperimentat Jordi Alba. Alături de cei doi, undeva în spatele lor, Moutinho-Veloso-Meireles, o linie de 3 extrem de mobilă, tehnică în acelaşi timp, şi cu multe reuşite pe faza de recuperare. Plus Pepe, mai în spate, plus Coentrao, chiar plus Hugo Almeida, care cu stilul său fixează fundaşii adverşi, nelăsîndu-i să intre în alte combinaţii.

Portugalia e o sumă de individualităţi. Încă nu e o echipă şi asta e marea ei problemă. În special în faţa unui adversar cum e Spania.

Cristiano ca Maradona

Încă un lucru despre Ronaldo. Se spune că îşi cunoaşte perfect adversarii, dar asta e cu dus întors, căci şi adversarii îl cunosc bine pe el. Fie ei de la Barcelona sau de la Real. Contra Spaniei, Cristiano va fi, oarecum, în situaţia lui Maradona din 1990, la semifinala Italia-Argentina. Cu amendamentul că atunci s-a jucat la Napoli, ceea ce a dublat senzaţiile. După acea semifinală, Maradona n-a mai avut viaţă în Italia, nici măcar la Napoli n-a mai fost ca înainte.

Suporterii lui Real Madrid din toată Spania sînt în faţa celui mai greu meci din ultimii ani.

Cum să îmbătrîneşti cînd îmbătrîneşti

La 33 de ani, Andrea Pirlo şi-a condus “squadra azzurra” către încă o semifinală.

E un clişeu care ne preocupă pe toţi: cum îmbătrîneşti cînd îmbătrîneşti. Chiar dacă momentul e îndepărtat, tot am vrea să ştim cum e, ce senzaţii există, în ce fel e privită viaţa. Poate avea două înţelesuri. Poate fi o întrebare: cum îmbătrîneşti cînd îmbătrîneşti? Sau poate fi o constatare: e foarte important CUM îmbătrîneşti cînd îmbătrîneşti.

Cînd îmbătrîneşte un fotbalist? Iată încă o dilemă. La 33 de ani se poate spune despre un fotbalist că e bătrîn? De cele mai multe ori se comite această eroare.

Andrea Pirlo are 33 ani.

Andrea Pirlo nu este bătrîn. Este un bărbat cu experienţă, care a văzut multe, care a făcut multe, care a trăit multe, care ştie multe. Nu e nici măcar un fotbalist bătrîn. Este fotbalistul pe care nu-l mai interesează laudele din tribune, pe care nu-l mai înrăiesc criticile din ziare, pe care nu-l mai orbeşte orgoliul vreunui coechipier, pe care nu-l mai enervează o greşeală de arbitraj.

La 33 de ani, Andrea Pirlo e cel care ştie. Ştie cînd să paseze, cum să paseze, cînd să alerge, cum să alerge, cînd să respire, cum să respire, cînd să se odihnească şi cum să se odihnească jucînd. Ştie că un coleg este cea mai importantă armă pentru atingerea obiectivului comun şi niciodată un rival în goana spre glorie. Şi ştie că trebuie să-i paseze, cînd situaţia o impune. Din prima, din două atingeri, cu capul, cu pieptul, cu orice, numai pasa să fie bună.

La 33 de ani, cu o impresionantă sumă de trofee în spate, Andrea Pirlo mai ştie ceva. Mai ştie că trebuie să le arate colegilor că niciodată nimic nu e pierdut, cît mai ai o şansă a te scufunda în anxietate nu-i deloc profitabil. Cum altfel se poate explica decizia de a bate astfel un penalty, atunci cînd Italia era deja la minus unu? Decît aşa, ca un mesaj, poate subliminal, către ai lui şi către adversar.

La 33 de ani, Andrea Pirlo trăieşte doar prezentul. Nu mai crede în promisiuni, pentru că nimeni n-ar avea ce să-i mai promită. Nu mai aşteaptă un buchet de elogii, pentru că şi-a plantat propria grădină. Pentru el, viitorul nu contează, iar trecutul e doar un tablou generator de linişte interioară. Un om liniştit are în minte toate soluţiile. Un om liniştit îşi acceptă căderile cu ochii largi deschişi şi de aceea poate, la un moment dat, să şi rişte.

La 32 de ani, în vara trecută, Pirlo a fost considerat prea bătrîn de cei de la Milan, care nu l-au văzut capabil să înceapă o nouă bătălie. Şansa lui a fost că în Italia trecerea de la un club mare la alt club mare nu-i văzută ca o trădare, ca o mişcare împotriva naturii. Şansa lui s-a dovedit a Italiei.

În 2006, cînd a luat Mondialul, Pirlo a fost acelaşi erou tăcut, care, neieşind în evidenţă cu declaraţii pompoase şi reclame bănoase, n-a fost văzut de lume. Astfel că atunci, Balonul de Aur era cîştigat de Cannavaro. E posibil ca şi anul ăsta să fie la fel, într-o lume a fotbalului unde rezultatul e mai important. Duminică seară, Pirlo a mai urcat o treaptă pe “scăriţa” către gloria eternă.

Şi iată şi răspunsul: AŞA trebuie să îmbătrîneşti cînd îmbătrîneşti.

Noi şi Euro. Euro fără noi

Cum ar fi arătat România la acest European? Poate bine, poate rău. Din păcate, n-avem cum să aflăm

A fost şi o zi de pauză la Campionatul European. Bun prilej de analize, de discuţii eliberate de presiunea meciului abia jucat sau ce urma să se joace. Cine a fost cel mai bun, cine n-a fost cel mai bun, cine a fost surpriza, cine a produs surpriza neplăcută. Plus o idee care ne bîntuie: oare cum ar fi arătat România la acest turneu final?

Din păcate, în ultimul timp, asta e tot ce ne-a mai rămas, din punct de vedere fotbalistic. Să ne imaginăm. Să-l trezim din somn pe “dacă”, să-l reactivăm pe “parcă”. Şi să-l repunem în drepturi pe “poate”. Şi să ronţăim, la o bere, iluziile.
E posibil ca România să fi putut arăta mai bine decît Irlanda. E posibil să fi fost în stare de o surpriză gen Grecia. E posibil să fi făcut chiar mai multe puncte ca Olanda, într-o grupă a morţii. Cum de altfel s-a şi întîmplat acum 4 ani. Problema nu e ce ar fi putut şi ce n-ar fi putut. Problema e cum să facem să aflăm lucrul ăsta.
Continue reading →

Zlatan, eroul problemă

Zlatan Ibrahimovici este, probabil, jucătorul cu cea mai mare influenţă într-o echipă din toate cele 16 calificate la acest turneu final. Luaţi la rînd echipă cu echipă şi veţi vedea că la nici una nu există o atît de mare diferenţă de valoare între un personaj şi restul celor care compun lotul. După mulţi, Ibrahimovici e cel mai bun fotbalist din istoria Suediei, dar acest aspect e plin de elemente subiective ce ţin, mai degrabă, de ultima impresie.

După două sezoane foarte bune cu Milan, media dintre unul excelent şi unul bun cam asta ar fi, de la Ibrahimovici se aştepta să fie omul care să ajute Suedia să devină surpriza competiţiei. N-a prea fost aşa. Golurile lui Zlatan n-au ajutat cu nimic, iar scandinavii au plecat deja acasă.

Ultima mare performanţă a Suediei, locul 3 în 1994 (off, mai bine să nu ne aducem aminte!), a fost obţinută graţie unei echipe competitive, disciplinată, în care nici un nume nu ieşea în evidenţă la modul exagerat. Astăzi, Suedia e cam la fel, cu o unică, dar mare excepţie. Ibrahimovici. Între el şi ceilalţi se cască o prăpastie, şi valoric, dar şi ca atitudine. Suedia a fost un 10 plus 1, doar că acel “1″ n-a putut fi elementul decisiv, devenind, mai degrabă, elementul problemă. Poate şi trecutul genetic al lui Zlatan are o mare importanţă în felul său de a fi, rădăcinile balcanice fiind în puternic contrast cu rigoarea nordică. El pare într-o continuă rebeliune contra propriului interes, apoi, extrapolînd, contra intereselor echipei. Zlatan n-a ştiut sau n-a vrut măcar să încerce să fie un coleg bun, preferînd să caute drumul care să-l transforme în erou. A dat goluri magnifice, dar, în acelaşi timp, a uitat că trebuia să apere prima bară la golul lui Şevcenko. De exemplu.

Cînd vîsleşti doar în slujba propriului ego, rişti să răstorni corabia. Nu poţi schimba direcţia vîntului, dar poţi să-ţi ajustezi pînzele astfel încît să ajungi la destinaţie. Dar pentru asta trebuie să respecţi regulile căpitanului. Asta dacă nu cumva tu, ca matelot, te crezi mai important decît cel ce conduce corabia.

La final, o scurtă istorie despre Ibra. Cînd a fost nevoit să-şi schimbe paşaportul, a trebuit să completeze, logic, un formular. Ajuns la anul naşterii, a trecut doar 81. Întrebat de ce n-a completat şi celelalte două căsuţe, a răspuns, în stilu-i caracteristic: “Doar n-o fi 1881, că n-am 130 de ani”. I s-a părut o glumă bună. Lui. Nu şi celui de dincolo de geamul ghişeului, care i-a returnat formularul, îndemnîndu-l să completeze căsuţele rămase lipsă: “Aici în Suedia avem reguli. Dacă nu le respectăm, sistemul nu funcţionează”.

Pentru Zlatan, regulile nu există. Există doar excepţiile. El e una. De multe ori, excepţiile se transformă în probleme.

Bătrînul şi marea sa iubire

E foarte posibil ca Irlanda-Italia să fi fost ultimul meci pentru Giovanni Trapattoni la un turneu final. Peste doi ani, la Mondialul brazilian, Trap va avea 75 de ani. Nu pare a fi un obstacol prea mare pentru el, doar că şansele ca Irlanda să fie prezentă acolo sînt destul de mici, într-o grupă preliminară cu Germania şi Suedia.

S-a întîmplat să fie Italia ultimul adversar pentru antrenorul cu cele mai multe “scudetto” cîştigate, 7, în Serie A. Cîteodată destinul îţi oferă astfel de momente, nu-i aşa?! Şi ce meci ciudat a avut Trap, adversar contra alor săi, cu gîndul la un 2-2 ce se putea întîmpla dincolo, un 2-2 ce l-a scos pe el din joc, în 2004, un 2-2 care l-a urmărit pînă în ziua de azi, un 2-2 care, pînă la urmă, n-a fost şi care le-a permis “azzurrilor” să meargă mai departe. Nu puţini gîndeau că Italia va avea meci uşor, ţinînd cont că el era antrenorul adversarului. Nu-l cunoşteau.
Continue reading →

Andrei şi alegerile sale

Eroul momentului în Ucraina, Şevcenko n-a luat întotdeauna cea mai bună decizie. Plecarea de la Milan, de exemplu.

Oleg Blohin şi Andrei Şevcenko. Două nume uriaşe ale fotbalului, două frumoase poveşti ale Ucrainei. Blohin în genunchi, Şevcenko încă în picioare. Oleg, Balon de Aur în 1975, a fost idolul copilăriei lui Andrei, îngerul insomniilor unui băiat ce visa ca într-o zi să-i poată măcar atinge gloria. Erau alte vremuri, era URSS-ul cel mare, iar fotbalul părea ultima preocupare în familia lui Şevcenko, după dezastrul de la Cernobîl. Andrei avea însă un vis şi cineva acolo sus a avut grijă să i-l împlinească. Iar astăzi, ajuns la 60 de ani, idolul de odinioară s-a pus în genunchi în faţa bărbatului, care, între timp, a intrat în legendă. Gestul lui Blohin aduna în el gîndurile unei întregi naţiuni, care ar fi îngenunchiat, dacă ar fi putut, în faţa eroului unei seri.

Se spune că fotbalul e ca mersul pe bicicletă. Odată deprins nu mai ai cum să-l uiţi. Anii au trecut peste Şevcenko. Faţa i s-a mai înăsprit, viteza s-a mai redus, forţa nu mai e aceeaşi. I-a rămas fotbalul. Instinctul. Care nu l-a trădat. Două faze asemănătoare, două momente în care instinctul l-a îndemnat să se ducă spre minge, să atace prima bară, aşa cum numai marii atacanţi o fac. Să ia cea mai bună decizie.

E momentul de supremă fericire pentru un fotbalist colosal, care poate merita o carieră mult mai luminoasă. Undeva alături de Van Basten, de exemplu. Asocierea nu-i întîmplătoare. Şevcenko n-a luat întotdeauna cea mai bună decizie. Probabil că dacă ar putea să dea timpul înapoi ar merge fix în ziua în care s-a decis să plece de la Milan. A fost o chestiune de alegere, de feeling. Dorinţa soţiei a fost decisivă, influenţa protectorului său de atunci, Silvio Berlusconi, n-a mai contat. A plecat la Londra şi ceva s-a rupt. De parcă firul magic ce-i îndreptase cariera spre glorie a fost brusc tăiat de o hotărîre. A plecat dintr-un loc unde era adulat către unul unde nu era bine primit. La Chelsea era atunci Mourinho, care nu l-a vrut, ba l-a bănuit mereu că era omul patronului în vestiar. Zi după zi, Şevcenko se scunfunda, devenea irelevant, anonim, un atacant de umplutură, o stea apusă. S-a întors la Milan, în căutarea firului magic, dar nu l-a mai găsit niciodată. Băiatul sărac de lîngă Cernobîl a fost mereu în căutarea fericirii. Ca orice om, pînă la urmă. N-a ştiut un lucru, atunci cînd a ales să meargă la Londra. Nu, nu că nu e bine să te iei după nevastă, aşa cum s-ar grăbi să spună misoginii. Nu. Şevcenko n-a ştiut atunci că dacă îţi doreşti un viitor mai bun, rişti să scapi din vedere prezentul, fericirea momentului pe care-l trăieşti. Se spune că grăbind lucrurile să se petreacă, ele nu se vor mai întîmpla aşa cum ai fi vrut. Destinul îţi pune multe uşi pe drumul vieţii, dar cea pe care o deschizi ţine de o decizie. Una la fel de importantă precum a ataca prima bară, la un corner, de exemplu.

Deşi e greu de spus cum va continua acest European pentru el şi pentru Ucraina sa, Şevcenko e totuşi un norocos. Cum poate fi altfel un om care-şi vede idolul copilăriei îngenunchind în faţa lui şi mulţumindu-i?!

sursa foto: Reuters

Italia, che sorpresa!

Italia egal catenaccio. E o teorie veche, o teoremă chiar la un moment dat. Astăzi nu mai e de actualitate decît pentru ignoranţi sau pentru cei ce au rămas închistaţi într-o imagine veche. Italia lui Prandelli, e necesară această asociere, Italia lui Prandelli deci a arătat extrem de bine contra Spaniei. Deşi pleca, să recunoaştem, cu şansa a doua.

Felul în care a arătat Italia contra campioanei mondiale invită, pentru cine nu ştia, la redescoperirea clasei lui Prandelli. Toată lumea s-a arătat surprinsă de modulul Spaniei, fără atacant. Toată lumea mai puţin selecţionerul italian, care, după felul în care şi-a alcătuit echipa, a intuit totul perfect. Coborîrea lui De Rossi între cei doi “centrali”, ca omul de mijloc într-o linie de 3, plus plasarea lui Giaccherini la mijloc spre stînga, iată două exemple de strategie mai degrabă ofensivă. Cu cei doi, Italia a cîştigat o construcţie limpede a fazei de atac şi, mai ales, o densitate notabilă în cea mai puternică zonă a Spaniei, cea de creaţie, mijlocul. Italia a dominat tactic trei sferturi de meci, de parcă spaniolii habar n-aveau pe cine au în faţă sau, mai probabil, şi-au privit cam de sus adversarul. Campioana mondială a avut un singur stres, Pirlo, de unde şi sacrificarea lui Sergio Busquets cu marcaj poziţional la jucătorul lui Juve. În rest, Italia a avut posesie, a dominat terenul, a ratat ocaziile. Adaptabilitatea facilă la sistemul 3-1-4-2, folosit în Serie A de multe echipe, inclusiv de două din Top 5, Juve şi Napoli, arată că “azzurrii” au lucrat temeinic la aspectul tactic.

Ceea ce Spania n-a prea făcut. Spania a fost o confuzie generală pînă la intrarea lui Torres. Del Bosque a încercat să joace precum Guardiola la Mondialul Cluburilor. Lui Pep i-a ieşit atunci cu Santos, în finală, doar că Del Bosque a uitat că fundaşii italieni sînt cei mai buni din lume atunci cînd au toţi adversarii în faţa lor, dar au reale dificultăţi cînd cineva se deplasează continuu prin spate. Vezi golul egalizator marcat de Fabregas. Torres, chiar aşa ratangiu cum e, a evidenţiat limitele lui De Rossi pe fază defensivă şi a ajutat la unica perioadă bună a campioanei mondiale, ultimul sfert.”

Urmează Italia-Croaţia. Ce duel! Cu Italia obligată să puncteze, e de presupus că Prandelli va continua pe aceeaşi linie, dar cu “killerul” de careu Di Natale în primul “11″, în locul neînţelesului Balotelli.  Italia a arătat bine cu Spania, acum trebuie să confirme.