Liga Campionilor ↓

Pentru a 6-a oară consecutiv, Real Madrid iese din Ligă în faza optimilor. Iar “Marca” a titrat pe site, la 5 minute după meci: “Adios Pellegrini!”
Vă vine sau nu să credeţi, dar Real Madrid n-a mai prins un aprilie în Ligă de 6 ani. Exact ieri se împlineau, de fapt, 6 ani de la ultima calificare în “sferturi’, contra lui Bayern, cu Zidane protagonist. Explicabil aşadar de ce plutea atîta anxietate peste “Bernabeu”. Atmosferă de meci capital, coregrafie în tribună, alb peste tot, apel la suporteri cu ajutorul presei. Senzaţia era că dacă Real trece de Lyon, finala din 22 mai nu mai e nici o problemă.

De fapt, tocmai ce a devenit problemă. Stresul că în acea sîmbătă, pe “Bernabeu”, îşi vor disputa cel mai rîvnit trofeu continental alte echipe decît Realul. Dar mai ales megastresul că una dintre ele ar putea fi Barcelona.

Se spune că victoriile aduc victorii. La echipe precum Real Madrid însă, rareori succesele sînt ale tuturor. Întotdeauna vor exista personalităţi captînd gloria şi restul vestiarului ce va privi cum paginile ziarelor sînt destinate întotdeauna aceloraşi mediatici. Care cîştigă mult, vînd bine, de foarte multe ori decid, dar nu mereu, iar atunci cînd n-o fac sînt scuzaţi, li se găsesc circumstanţe, n-au cum singuri, au nevoie de sprijin. Iar acel sprijin nu vine, căci puţini sînt cei care aleargă întruna doar pentru ca alţii să ia gloria acasă.

Doi antrenori diferiţi
Cam aşa a arătat Real aseară. O primă repriză super. Cu ocazie Kaka în secunda 15. Cu gol Cristiano în minutul 6. Cu ocazii mari Higuain. Cu joc spectaculos. Cu gînduri trimise deja spre sîmbăta magică, 22 mai. O a doua repriză complet schimbată. Claude Puel îşi modifică Lyon-ul din mers, cu Kallstrom la mijloc, tamponîndu-l pe Guti, în condiţiile în care Xabi Alonso era suspendat. Pellegrini nu reacţionează, îşi menţine fundaşii laterali pe linie cu Lass Diarra, dar îşi expune fundaşii centrali singuri în faţa pericolului. Golul lui Pjanici a venit logic, anunţat de alte ocazii ale francezilor.

Pellegrini continuă partida sa. Îl pune pe Raul, dar îl scoate pe Kaka, nu pe Higuain, schimbare pe care lumea n-a înţeles-o şi a taxat-o ca atare. Kaka, inclusiv într-o zi mai slabă, e singurul ce pare capabil să se conecteze cu Ronaldo în joc combinativ, să creeze pericol, să scoată din joc adversari, în condiţiile în care Guti a obosit după pauză, iar Higuain pare să-şi fi consumat golurile în campionat. Finalul de meci a fost un monolog madrilen de centrări previzibile şi dueluri fizice pierdute.

Plus o sumedenie de iluzii pierdute. De-acum, pentru Real, următorul obiectiv în această competiţie se numeşte “Wembley”. În mai 2011 însă.

Bayern a bătut pe Fiorentina cu un gol marcat de Klose dintr-un ofsaid de un metru şi jumătate

Va amintiţi de Ovrebo? Omul care ne-a dat penalty (degeaba, căci Mutu l-a ratat) cu Italia, la Euro, omul alergat de Ballack şi de jumătate din echipa lui Chelsea la semifinala Ligii de anul trecut cu Barcelona. Omul care continuă să fie arbitru, deşi, se pare, puţine îl recomandă. Dar, poate, vocaţia lui e să decidă meciuri, să fie în centrul atenţiei.

Tom Henning Ovrebo a decis rezultatul şi aseară, pe “Allianz Arena”. Bayern a bătut cu 2-1 pe Fiorentina, meritat după cum s-a jucat, dar asta nu are nici o legătură cu prestaţia norvegianului. Putea Bayern să cîştige mai clar decît acest 2-1, însă băieţii lui Van Gaal au ratat destul, în vreme ce cei ai lui Prandelli s-au apărat italieneşte, au speculat orice greşeală au putut, vezi golul egalizator al lui Kroldrup, şi trăgeau nădejde că, la 1-1, returul era deschis unei surprize. Căci o calificare a Fiorentinei, fără cel mai bun om din lot, l-am numit pe Mutu, ar fi o surpriză, diferenţa de valoare dintre cele două echipe fiind evidentă.

Să revenim la Ovrebo.
Prima fază tratată complicat de el a fost cea a primului gol, cel din penalty. Altfel, penalty clar, însă un arbitru mare ar fi lăsat avantaj şi i-ar fi şi ieşit, căci Mario Gomez a marcat. Ovrebo nu-i arbitru mare. A dat penalty, noroc că Robben a transformat.

A doua fază cu semne de întrebare e cea a eliminării lui Gobbi, în minutul 73. O decizie după italieni prea severă, roşu direct, la un fault clar comis de italian asupra lui Robben, însă reluările au demonstrat că, de această dată, Ovrebo n-a greşit.

A treia fază pune capacul unei prestaţii cu greşeli în plus, la fel ca şi kilogramele în plus ale norvegianului. Şut Robben, Frey scoate în faţă, Olici atinge mingea cu capul spre Klose, aflat însă într-un ofsaid de 1,48 metri, conform reluărilor TVR, care Klose n-a refuzat cadoul şi a marcat pentru 2-1. Cu toate că aici Ovrebo împarte vina cu asistentul său de pe acea margine, era totuşi suficient de aproape şi de bine plasat pentru a semnaliza el ofsaidul sau pentru a-i semnala prin intercomunicaţie acest lucru colegului său de la margine.

Vor urma proteste vehemente ale italienilor, memorii peste memorii, mii de rînduri în presă. Ca şi la golul cu mîna marcat de Henry în Franţa - Irlanda nu se  va lua nici o decizie, greşelile de arbitraj făcînd parte, în opinia FIFA, din joc.

Ce e însă foarte sigur, va urma un retur de încărcătură maximă, peste două săptămîni, la Florenţa. Unde Mutu nu va fi, poate, decît în tribună.

FC PORTO - ARSENAL 2-1
Controverse şi pe “Do Dragao”
Un gol controversat s-a marcat şi la Porto, coincidenţă, tot golul de 2-1, ca şi la Munchen. S-a întîmplat în minutul 51, cînd suedezul Martin Hansson a dat lovitură indirectă din careu pentru gazde, considerînd ca voită pasa către propriul portar dată de Sol Campbell. În pline discuţii şi proteste ale lui Fabianski, arbitrul Hansson i-a luat mingea din mînă goalkeeper-ului englezilor şi i-a oferit-o lui Ruben Micael, de la Porto. Acesta, fără să aştepte ca Arsenal să se organizeze, a pasat scurt spre Radamel Falcao, care a marcat simplu, fără nici o problemă, protestele lui Arsene Wenger fiind inutile.

Acum aproape doi ani, cînd Spania încă nu devenise campioană europeană, “La Roja” era stăpînită de convulsii, iar criteriile de selecţie ale lui Luis Aragones erau atacate de presă, Johan Cruyff şi-a exprimat punctul de vedere în editorialul său săptămînal, publicat pe atunci de “La Vanguardia”. Iată cîteva idei:

“A pretinde ca o echipă naţională să execute la perfecţie o idee fotbalistică este o utopie. Te poţi apropia de această idee doar la un Mondial sau European, dar e oribil să ceri asta în timpul preliminariilor. Mai mult decît atît, la finalul lor.

Cruyff se referea la Spania, evident. Nu vi se pare însă că multe din observaţiile sale s-ar putea regăsi în actualitatea “naţionalei” noastre?

Ar mai fi se spus un singur lucru. Cu criteriile sale de selecţie, lăsîndu-l pe Raul în afara lotului, cu presa atacîndu-l şi aşteptînd un eşec pentru a-l executa, Luis Aragones a făcut din Spania campioană europeană.

Pe “Olimpico” au fost prezenţi destui oameni de fotbal din România. Ar trebui să aibă ce învăţa

Victoria Barcelonei, dar mai ales sezonul excepţional reuşit confirmă unele teorii vehiculate în fotbal, dar şi infirmă altele

1. Un antrenor tînăr şi fără experienţă nu poate conduce un club mare. Fals.
Guardiola e, de miercuri, cel mai nimerit contraexemplu al teoriei mai sus enunţate. Experienţa nu contează neapărat dacă există pasiune, iar meseria e făcută cu seriozitate maximă. Guardiola trăieşte din, dar mai ales pentru fotbal, iar atunci cînd un om petrece 18 ore pe zi în biroul său de la club studiind şi învăţînd, rezultatele trebuie să se vadă.

2. Atmosfera bună poate exista şi cu seriozitate maximă. Adevărat.
“Să ştii să faci antrenamente astfel încît jucătorilor să le placă”. E primul sfat pe care Cruyff i l-a dat lui Guardiola. “Să ştii să păstrezi o atmosferă relaxată, de prietenie”, e al doilea. “Să nu te abaţi niciodată de la reguli, pentru nimeni”, e al treilea. Toate acestea au fost respectate. Jucătorii au fost egali, exemplul lui Ronaldinho, care în perioada Rijkaard nu se antrena mai deloc, al lui Marquez, care făcea aproape zilnic naveta Barcelona - Madrid cu avionul ca să-şi vadă prietena, cu urmările de rigoare în accidentări, al lui Eto’o care-şi tăvălea colegii în faţa presei, ori al lui Messi, care mînca numai pizza, fiind de domeniul trecutului.

3. Cînd aleargă mingea, jucătorii sînt odihniţi. Adevărat.
Iar filozofia lui Cruyff. Mingea trebuie să fie cea care aleargă, nu jucătorii. Amintiţi-vă pentru o clipă acţiunile Barcelonei de miercuri. Totul se făcea după un principiu mult gustat şi de fotbaliştii de pe la noi, “dai şi pleci”, dar din păcate nu în sens fotbalistic.

4. Cel mai bun apărător e atacantul. Adevărat.
Tot de la Cruyff citire, care se lăuda cu Romario ca fiind principala sa bază defensivă. Extrapolînd, se poate interpreta şi “cea mai bună apărare începe în faţa careului advers”.

5. Jucătorii mici de înălţime nu mai au căutare. Fals.
Ce ziceţi de Messi? Dar de Iniesta? Dar de Xavi? Cei mai buni de pe teren miercuri n-au 1,70. Calităţile lor sînt altele decît ale celor cu mulţi centimetri, însă ele fac diferenţa. Cu siguranţă însă o echipă mare nu poate avea doar fotbalişti pitici. La Barcelona, balanţa o echilibrează Pique, Toure Yaya, Busquets, toţi peste 1,90.

6. Preşedintele trebuie să se implice. Fals.
Poate cea mai importantă teorie pe la noi, deloc pusă în practică la ei. La ce bun să te bagi tu, ca şef, care te pricepi puţin sau deloc, dacă ţi-ai pus acolo un om. Dă-i încredere şi lasă-l să lucreze. Nu-i impune jucători, pentru că-i ştirbeşti autoritatea şi-i strici atmosfera.

Dincolo de tactică, antrenorul Barcelonei a cîştigat totul în acest sezon pentru că a reuşit să-şi apropie un vestiar plin de vedete

Cînd şi-a luat postul în primire, Guardiola a înţeles repede cam ce are de gestionat. Nu era un om din afară, dimpotrivă, ştia destul de bine ce înseamnă FC Barcelona şi care sînt problemele clubului. Astfel că, la prima sa conferinţă de presă, a fost surprinzător de clar: “N-am nevoie de Ronaldinho, Deco şi Eto’o. Ei trebuie să plece”. Ceea ce, în cazul primilor doi, s-a şi întîmplat. Cu Eto’o nu s-a putut, dar ceea ce atunci a fost recepţionat ca un prim eşec al lui Guardiola, acum e un uriaş succes şi nu e exclus ca totul să fi fost o regie bine orchestrată. Un caracter precum Eto’o n-a suportat afrontul, dar a reacţionat pozitiv. La primele meciuri amicale a fost mereu rezervă, dar mereu a şi marcat. Primea tricouri din a doua jumătate, căci numărul 9 era al lui Henry, asta pînă cînd, la meciul cu Wisla Krakovia din turul preliminar al Ligii (pare greu de crezut, dar această Barcelona a jucat un tur preliminar) a fost chemat de Guardiola care i-a înmînat personal tricoul cu numărul 9 şi numele său pe spate. “Ia-l, e al tău, îl meriţi”, i-a zis Pep, ca o dovadă că oamenii inteligenţi ştiu să renunţe la orgolii.

Al doilea episod îl are ca protagonist pe Messi. Argentinianul îşi dorea enorm să meargă la Olimpiadă, însă şefii clubului nu vedeau cu ochi buni absenţa atît de îndelungată a starului. De teama unor posibile accidentări, dar şi din pricina meciurilor amicale antamate deja, unde absenţa lui Messi ar fi redus nivelul cecurilor încasate. Guardiola l-a chemat pe Messi. “Vrei neapărat să mergi la Beijing?”, l-a întrebat. “Pep, e cea mai mare dorinţă a mea să cîştig medalia de aur la Olimpiadă pentru Argentina”, a răspuns Leo. Guardiola şi-a dat seama că a te pune împotriva voinţei unui tînăr, copil încă, de 20 de ani, nu face decît să-i aducă frustrări. Messi a mers la Olimpiadă, s-a întors fericit şi a făcut cel mai bun sezon al său pentru Barcelona, fiind deja marele favorit la Balonul de Aur.

Guardiola nu şi-a apropiat elevii fiind binevoitor cu ei. Dimpotrivă, regulile impuse de el au fost mai drastice decît ale lui Rijkaard. Controlul strict al alimentaţiei, căci nimeni nu mănîncă de capul lui, ci după un program stabilit pentru fiecare în parte, după caracteristicile organismului, a redus aproape la minimum accidentările, iar rigurozitatea a făcut ca toată lumea să fie egală, să nu mai existe invidii, şi atmosfera să fie perfectă. Cel mai la îndemînă exemplu e unul recent: după 6-2 pe “Bernabeu”, mai mulţi jucători au întîrziat la antrenamentul de a doua zi. Explicabil într-un fel, euforia succesului, dar şi călătoria cu avionul înapoi acasă influenţînd obiceiurile jucătorilor. Nu şi pe ale antrenorului, care a amendat aproape jumătate de echipă pentru întîrziere, dar şi pe el, căci ajunsese cu 2 minute mai tîrziu.

Numirea neexperimentatului Guardiola a fost făcută la sugestia fostului mare antrenor olandez

Anul trecut pe vremea asta, Barcelona era în stare de depresie, iar crizele de nervi ale suporterilor deveniseră la ordinea zilei. Se pierduse un nou titlu de campioană în dauna lui Real Madrid, al doilea consecutiv, în ciuda faptului că, toată lumea era de acord, Madridul n-avea un lot mai bun. Împotriva preşedintelui Joan Laporta fusese depusă o moţiune de cenzură, care, dacă ar fi fost admisă, ar fi dus la organizarea a noi alegeri.

Moţiunea n-a adunat majoritatea suficientă (deşi a strîns peste 50 % din sufragii, avea nevoie de 60 de procente), iar Laporta a răsuflat uşurat. Atunci a făcut cea mai surprinzătoare mişcare posibilă: l-a numit antrenor principal al echipei pe Josep Guardiola, a cărui experienţă era nulă, căci sezonul petrecut la Barcelona B, în al 4-lea eşalon, nu se putea contabiliza în nici un fel. Se vorbea în acele zile despre Jose Mourinho, se şi discutase ceva cu portughezul chiar la Porto, care-i cam speriase pe emisarii catalni cu pretenţiile sale salariale, pentru el şi colaboratori, dar şi în privinţa lotului.

Cel care a insistat pentru Guardiola a fost însă Johan Cruyff. Nu doar că a insistat, dar a şi garantat. Cruyff fusese cel care-l propusese pe Frank Rijkaard, ale cărui succese sînt deja arhicunoscute, şi tot Cruyff fusese cel care îl convinsese pe Laporta să nu-l demită pe olandez, după primele 6 luni catastrofale în sezonul 2003-2004. De fapt, atunci s-a şi produs ruptura dintre Laporta şi bunul său prieten, Sandro Rosell, vicepreşedinte al clubului atunci, cel care, prin relaţiile dobîndite pe vremea cînd deţinea o funcţie mare la Nike, îi convinsese pe Ronaldiho, Deco, Marquez şi Belletti să vină la Barca. “Sandrusco”, aşa îi spunea Laporta, a fost adeptul mutării radicale, îl avea semnat pe Felipe Scolari, dar văzîndu-se refuzat a decis să plece, certîndu-se definitiv cu Laporta după o prietenie de 30 de ani. Rossel se pregăteşte acum să candideze la alegerile din vara viitoare şi, se spune, îi are ca piese electorale pe Cristiano Ronaldo şi Cesc Fabregas.

Aşadar, Laporta a mers din nou pe mîna lui Cruyff şi, din nou, magul olandez a fost inspirat. Elevul său favorit, Pep, băiatul atît de modest de la Santpedor, a reuşit să facă din Barcelona cea mai bună echipă din lume în nici un an. Mai mult, a reuşit să obţină ceea ce nici un club din Spania n-a putut, tripleta campionat-cupă-Liga Campionilor.

Andres Iniesta a dus Barcelona în finala de la Roma cu un gol marcat în ultimele secunde

Un astfel de meci se vede o dată în viaţă. Un astfel de meci e o poveste de viaţă. Cum să crezi în şansa ta pînă în ultimele secunde, indiferent de cît de potrivnică îţi e soarta. Indiferent de cît de multe îţi ies ori nu-ţi ies pe parcursul a 90 sau 180 de minute. Cum să speri, chiar şi atunci cînd nimeni nu-ţi mai dă vreo şansă. Cum să nu te predai în faţa destinului. Cum să mergi pînă la capăt.

La capătul unui astfel de meci e lesne să te pui în pielea învingătorilor. Dar cît de greu e să te imaginezi în cea a învinşilor. Chelsea a avut calificarea în mînă nu 82 de minute, nu 90, ci 180. Şi a pierdut-o într-o secundă, una din acele secunde care pot influenţa destine.

Cum ar fi cel al lui Andres Iniesta. Omul care a dus Barcelona în finală, cu un şut născut din talent, din ştiinţă, din talent. La 24 de ani, Andres Iniesta e tipul fotbalistului care nu apare pe coperţile ziarelor. Nu e util pentru poveşti de presă, e util pentru calificări de genul ăsta. Nimeni nu ştie cîţi ani are, ce maşină are, ce iubită are, dar cine se uită atent vede în în tînărul de 24 de ani o copie fidelă a lui Zinedine Zidane la 32.

Un altfel de destin a avut Essien. Cel luat cu 38 de milioane de euro de Jose Mourinho şi-a adus echipa la porţile Romei cu un gol care a amintit de cel al aceluiaşi Zizou, din finala anului 2002. Tot el însă a fost cel care, raşchetînd o minge în careul propriu, a închis acele porţi alor săi.

Diferenţe de abordare
Diferenţele dintre cei doi antrenori la ora pregătirii acestui meci au plecat din posibilităţile de alcătuire a primului “11″. Hiddink n-avea nici o problemă, astfel că a putut să-şi folosească orele de insomnie declarată gîndind formule, făcînd desene tactice, închipuindu-şi situaţii. Guardiola n-a avut timp să aibă insomnii. A trecut din război în război, din încleştare în încleştare. Astfel că probabil a conştientizat abia duminică, după 6-2 pe “Bernabeu”, că la Londra va trebui să improvizeze exact unde nu-şi dorea, în centrul liniei defensive şi, implicit, în cea de mijloc. Fără Marquez şi Puyol, cu Milito accidentat de un an, cu Caceres prea puţin rulat şi experimentat deci pentru astfel de partide, Guardiola a fost nevoit să improvizeze. Iar asta n-a fost tot, căci Henry, tocmai cînd părea a-şi fi regăsit cadenţa din perioada Arsenal, a fost nevoit să predea cazarmamentul şi să ia loc în tribună.

8 minute de calcule
Toate calculele se făceau după necesitatea ambelor echipe să dea un gol. 0-0 în tur necesita acest obiectiv în ambele tabere. Hiddink a schimbat planurile de pe “Camp Nou”, a renunţat la Obi Mikel şi i-a făcut loc lui Anelka. În dreapta atacului său, zona lui Abidal, veriga slabă a defensivei catalane pe “Bernabeu”. Un 4-3-3 variabil, ce se transforma lesne în 4-4-1-1, cu Lampard undeva în spatele lui Drogba, care se lăsa mereu spre stînga, ajutîndu-l pe Malouda în duelul său particular cu Alves. Guardiola n-a avut de ales. Toure Yaya în apărare, lîngă Pique, Sergio Busquets la mijloc, împreună cu Keita, Iniesta în atac pe postul lui Henry.

8 minute au rezistat însă calculele. A apărut Essien cu golul său magnific şi le-a dat peste cap. De aici încolo, partida a revenit pe strada lui Chelsea, cea bine pietruită de Hiddink. Dacă a rezistat pe “Camp Nou”, de ce n-ar fi făcut-o acasă, cu fanii în spate, pe un teren mai mic ca dimensiuni şi cu o Barcelona sufocată de trecerea timpului, de lipsa de clarviziune şi, într-un tîrziu, de inferioritatea numerică.

Finala aşteptată
Soarta unui astfel de meci poate sta şi într-o decizie a arbitrului. Norvegianul Obredo s-a grăbit să-l elimine pe Abidal la un fault comis asupra lui Malouda. Greu de văzut, faultul a existat însă situaţia iminentă de gol nu e deloc clară. Mai tîrziu, norvegianul a mai dres din eroare cu multe decizii în compensaţie, în stil Corpodean, lăsînd senzaţia că-şi recunoaşte greşeala.

În 10 oameni, la ce mai putea spera Barcelona cînd în 11 nu reuşise mare lucru?
Poate la un moment de inspiraţie. Care n-a venit de la Messi, n-a venit de la Eto’o, n-a venit nici măcar de la Xavi.A venit de la Iniesta, cel mai modest premiant al unei clase de şefi de promoţie.

Aşa că avem finala pe care ne-am dorit-o. Manchester - Barcelona, un poem fotbalistic pentru toţi amatorii genului

Campioana Europei s-a calificat în finala de la Roma şi are şansa să-şi apere trofeul cîştigat anul trecut la Moscova

Se încuraja singur Arsene Wenger înaintea returului. Privea la statistici şi vedea că al său Arsenal nu mai pierduse în cupele europene de 5 ani pe teren propriu, între timp schimbase şi stadionul, vedea că întotdeauna semifinalele în care a pătruns au fost cîştigate. Vedea multe lucruri pozitive şi încerca să inducă o stare de spirit pozitivă în rîndul elevilor săi. Pe cît de plată pare această exprimare, “elevii săi”, pe atît de reală e ea la Arsenal, unde mulţi jucători abia s-au desprins din stadiul de elevi.
Profesorul Wenger se încuraja singur, pentru că vedea şi destule probleme. Manchester United, în general, era o ameninţare. Fără a mai vorbi de ameninţările punctuale, date de superstarurile lui United, din cîmp sau de pe bancă, unde Ferguson îşi asumă foarte senin statutul de legendă vie.

Sir Alex, fără ezitare
N-a avut nici o ezitare Sir Alex în a-i lăsa pe margine pe Berbatov şi Tevez. A populat mijlocul, ştiind că fotbalul combinativ al rivalului poate provoca daune. L-a lăsat în faţă doar pe Rooney, cu Cristiano mai în spate şi cu Anderson, Carrick, Fletcher şi coreanul Park asigurînd supremaţia în zona mediană. Ce folos pentru Wenger că revenise Van Persie, ce folos că în banda cealaltă era pregătit Walcott cu viteza sa supersonică, ce folos dacă triunghiul Song-Cesc-Nasri a fost complet neutralizat.

Iar cînd s-a întîmplat să apară şi elementul ghinion, istoria s-a scris în primul sfert de ceas. Ghinionul a îmbrăcat întîi tricoul nefericitului Gibbs, care a alunecat ca un începător, ce totuşi este la 19 ani, şi i-a permis lui Park golul de deschidere. Apoi a trecut la Almunia, portarul de 32 de ani gafînd ca unul de 12 la şutul lui Ronaldo. Tot portughezul a închis meciul, dacă mai era ceva de închis, finalizînd un contraatac-lecţie plecat tot de la el, purtat pe 70 de metri şi 3 pase. Penaltyul lui Van Persie trece la capitolul statistică, la fel şi eliminarea lui Fletcher, care nu va putea juca finala.

Aşteptînd o finală
Altfel, incidentul din debutul reprizei secunde, cînd un sector al stadionului a fost evacuat cîteva minute, din pricina unei ameninţări cu bombă, neconfirmată totuşi, a rămas la stadiul de anecdotă. Bomba era în altă parte. În teren adică, purtînd aseară tricouri albastre.

Căci Manchester United e o echipă care odată detonată face numai victime. După ce am văzut pe “Emirates” ieri, un singur lucru mai pot cere de la această competiţie cei care iubesc fotbalul adevărat: o finală Manchester - Barcelona. Ar fi o simfonie perfectă, un concert pentru minge şi orchestră, un vernisaj al bunului gust, un orgasm fotbalistic greu de egalat.

Barcelona s-a ciocnit de barajul gîndit de Hiddink şi n-a putut să-şi facă jocul. I-a pierdut pe Marquez şi Puyol, iar Chelsea e acum favorita

E al doilea an consecutiv cînd Barcelona încearcă să ţină piept imperiului britanic, fotbalistic vorbind evident. Un război, fotbalistic vorbind din nou, pe care englezii îl controlează din punct de vedere numeric, 3 din cele 4 semifinaliste, din punct de vedere financiar, din punct de vedere fizic şi, pe undeva, din punct de vedere psihic.

Fotbalistic vorbind însă, Barcelona are ceva în plus. Tocmai fotbalul pe care-l propune, rod al unui efort conjugat antrenor-jucători-public, pe care atît de mulţi l-au apreciat în acest sezon. Henk Ten Cate, antrenorul olandez al lui Panathinaikos, caracteriza perfect cele două grupări într-o singură propoziţie: “Barcelona e artă, Chelsea e contondenţă”. Ten Cate ştie despre ce e vorba. A cîştigat Liga în 2006 cu Barcelona, ca secund al lui Rijkaard, şi a ratat-o de puţin în 2008, ca ajutor al lui Avram Grant, la Chelsea.

Dincolo de muşchi, Chelsea mai avea cîteva atuuri. O sumă de jucători de top-class, un angrenaj perfect sudat, avînd la bază construcţia lui Mourinho, şi un antrenor care se confundă cu succesul în persoana lui Guus Hiddink. Plus o datorie morală pe care fotbalul o are către acest club, datorie ce-şi trage rădăcina din acea brazdă de la Moscova, care l-a făcut pe Terry să rateze penaltyul decisiv, în trecuta finală.

Bosingwa la Messi
Hiddink avea o problemă: Messi. Fără Ashley Cole, suspendat, a trebuit să improvizeze. Şi a făcut-o, mutîndu-şi fundaşul dreapta, pe Bosingwa, în stînga. Ideea nu era nouă, o mai încercaseră şi alţii, pe considerentul că oricum Messi pleacă mereu în diagonală spre centru, deci exact pe dreptul portughezului. Mai rămînea Alves, însă pentru el Hiddink l-a plasat pe Malouda, ca să-l ţină ocupat pe brazilian şi să-i blocheze urcările.

Guardiola avea şi el o incertitudine: imaginaţie sau muşchi la mijlocul terenului, Iniesta sau Keita. A ales imaginaţia, sperînd ca artiştii Iniesta şi Xavi să fie şefii, în faţa fioroşilor Essien, Obi Mikel sau Ballack. Mai rămînea Lampard, plasat undeva între linia de fund şi cea de mijloc a Barcelonei, dar de el trebuia să aibă grijă Toure Yaya.

Aşteptînd o greşeală…
Guardiola avertiza că returul de la Londra va decide calificarea în finală. Aştepta un Chelsea defensiv, organizat, speculativ, complet opus faţă de amatoarele de fotbal Lyon sau Bayern, care au venit deschise pe “Camp Nou” şi la pauză s-au trezit că luaseră 4. Barcelona trebuia să-şi facă jocul, n-avea încotro. Şi l-a făcut, dar atît cît i-a dat voie Chelsea. Impecabil aşezată în cîmp, cu Essien, Lampard şi Ballack tamponîndu-i pe Xavi şi Iniesta de cîte ori aceştia primeau mingea, cu Obi Mikel ajutîndu-l pe Bosingwa la Messi, cu Malouda enervîndu-l pe Alves şi cu Drogba, însingurat dar atent, aşteptînd o greşeală. Care a şi venit, la o pasă superficială a lui Marquez înapoi către Valdes, dar portarul catalanilor a reuşit miracolul în faţa lui Drogba.

…Chelsea şi-a regăsit norocul
A fost singura ocazie a unei prime reprize ca o partidă de şah. Partea a doua a început cu accente horror pentru gazde. Mai întîi Henry a rămas lat după un duel la cap cu Alex, revenindu-şi cu greu, apoi Marquez, iniţiatorul tranziţiei apărare-atac în tactica lui Guardiola s-a accidentat singur, stupid. Pînă şi-au reorganizat jocul, catalanii au pierdut un sfert de oră. Însă englezii nu s-au arătat prea dornici să profite. Opţiunea lor era limpede: zero goluri încasate, iar mai departe ce-o ieşi.

Finalul a găsit pe Chelsea îmbrăţişîndu-se cu norocul, poate chiar cu cel dispărut în noaptea moscovită. Mai întîi Eto’o a irosit neaşteptat, singur cu Cech, unica sa ocazie într-un meci altfel şters. Apoi Bojan a ratat uluitor de la 4 metri, pentru ca, în prelungiri, Hleb să se piardă faţă în faţă cu Cech, astfel că remiza propusă de Hiddink a fost acceptată de Guardiola. Va fi însă şi un retur, pe “Stamford Bridge”, dar Chelsea are deja un dublu avantaj, dincolo de cel psihologic: va fi acasă, iar Barcelona va trebui să joace fără Marquez şi Puyol.

Barcelona a avut un penalty
Pentru că există şi un arbitru la astfel de dueluri, trebuie vorbit şi de el. Wolfgang Stark a avut destule intervenţii stîngace în meci, dar în general la mijlocul terenului, în faze fără importanţă. O singură fază grea a apărut în cele două careuri şi atunci a cam comis-o. Minutul 74, Henry a fost tras evident de Bosingwa în situaţie de gol, însă penaltyul n-a fost atît de clar pentru neamţ, care n-a dat nimic. La fel cum în minutul 84, Ballack trebuia să vadă al doilea “galben” la un fault comis asupra lui Iniesta.

Retur fără Puyol şi Marquez
Pep Guardiola va avea mari probleme în a alcătui axul central al apărării în returul de la Londra. Mexicanul Marquez s-a accidentat grav la genunchiul stîng (50), suferind o ruptură a meniscului extern al genunchiului stîng (foto). Iar înlocuitorul său, Carles Puyol, a încasat aseară al 3-lea cartonaş galben în competiţie şi e suspendat automat pentru duelul de pe Stamford Bridge.

Pleci de la 1-0 în tur. Joci pe “Anfield”, unde nu eşti niciodată singur. Ai avut la dispoziţie o săptămînă întreagă, întrucît în week-end a fost Cupa, unde nu mai eşti. Te numeşti Rafa Benitez, iar capacitatea ta de pregătire a unui astfel de duel e arhicunoscută. Ce faci?

Pleci de la 0-1 în tur. Joci pe “Anfield”, unde toate îţi sînt împotrivă. Ai avut la dispoziţie două zile, întrucît în week-end ai avut derbyul cu Atletico Madrid, care ţi-a întrerupt şirul victoriilor consecutive din campionat. Te numeşti Juande Ramos, iar viitorul tău se leagă de acest meci. Ce faci?

O întrebare, două răspunsuri
Aceeaşi întrebare, doi antrenori, două situaţii complet opuse. Şi două gîndiri logice. Benitez n-avea de ce să rişte inutil. Formulă clasică, doi superînchizători, Alonso şi Mascherano, un interpret excepţional al acestui sport, Gerrard, şi un vîrf ce poate cîştiga de unul singur, Fernando Torres.

Dincolo, logica spune că e nevoie de cel puţin două goluri pentru a trece. Poţi primi unul, dar atunci ai la dispoziţie 90 de minute, aşa că opţiunea cea mai fiabilă este aceea a unui risc măsurat. Deci, neapărat doi “închizători”, fără Guti ca eventual revulsiv la final, Raul şi Higuain în faţă, dar şi doi olandezi pe benzi, Robben pentru viteză, Sneijder pentru şut.

O altă realitate
Strategiile sînt foarte bune pe hîrtie. Ce te faci însă cînd realitatea din teren e alta? La această nouă întrebare, Juande Ramos n-a răspuns încă. O jumătate de ceas în care Liverpool părea că joacă în 14 oameni, iar Realul în 7, a fost de ajuns pentru ca miracolul la care visau madrilenii, bazîndu-se pe lunga logodnă a acestui club cu competiţia în sine, să
se spulbere. O jumătate de ceas în care Casillas şi-a arătat clasa, dar n-a putut să oprească “furia roşie”, care cugea ca la inundaţii spre careul unui Cannavaro patetic.

Se poate spune însă că Liverpool a jucat şi în 14. 11 plus cei trei arbitri. Dacă se întîmpla la noi, analizam meciul pînă la Revelion. De Bleeckere n-a văzut mai întîi faultul evident comis asupra lui Pepe, la faza din care Torres a deschis scorul, punînd punct astfel unei adevărate obsesii, căci nu marcase pînă acum niciodată în poarta “albilor”. Apoi De Bleeckere a văzut, dar e greu de spus dacă a văzut bine, un presupus henţ al lui Heinze în careu, acordîndu-i lui Gerrard şansa de a închide calificarea.

Noroc cu Casillas
Şi dacă la pauză ai 0-2, iar calificarea e compromisă, ce faci, tu, Juande Ramos? Îl scoţi pe Robben şi-l bagi pe Marcelo. După care logică? Greu de spus, căci Marcelo e un fundaş pe umerii căruia stă umbra lui Roberto Carlos, care n-a auzit parcă de benzi, el ştie doar diagonale. Direct către Alonso şi Mascherano, plus Gerrard.

Discuţia e deja derizorie. Căci Liverpool a făcut 3-0, acţiune curată şi splendidă, iar dacă nu era Casillas se termina cu un scor scandalos. Drumul Realului se opreşte din nou în “optimi”, a 5-a oară consecutiv, totuşi greu de explicat la o asemenea istorie. Iar Liverpool merge mai departe. Cu “Steve G”, cu “El Nino”, cu Rafa şi “armada” sa adusă din Spania. Cu Anfield şi acest public absolut fantastic. Dar mai ales cu acest fotbal total, generos, speculativ, eficient, încîntător. Oare chiar contează De Bleeckere?