Liga Campionilor ↓

Două par a fi ideile pe care se discută după această semifinală de Ligă, într-un fel o extensie, din punctul de vedere al Barcelonei, a duelului cu Real de sîmbătă. Prima ar fi aceea că rezultatul e nedrept. Mi se pare o exagerare. Fotbalul poate fi nedrept, dar întotdeauna are dreptate. Dacă Barcelona a tras, la Londra şi pe “Camp Nou”, 47 de şuturi (24 şi 23) şi n-a reuşit să se califice, înseamnă că are mai mult decît o problemă. Ştiţi cîte şuturi a tras Barcelona pe poartă în 2009, în acea semifinală? Unul singur, cel decisiv al lui Iniesta. Atunci a fost suficient.

Cine acuză pe Chelsea că s-a limitat la defensivă uită că fotbalul are două faze, cea de apărare şi cea de atac, în ordinea asta. Chelsea a făcut aproape impecabil faza de apărare, iar în faza de atac a reuşit mai mult decît rezonabilul. Totuşi a dat 3 goluri, nu? A le reproşa englezilor lipsa de estetică fotbalistică e uşor derizoriu într-o perioadă cînd fotbalul e chestiune de rezultate nu de design. Iar cine aduce în discuţie norocul lui Chelsea să nu uite că în viaţă roata se întoarce întotdeauna şi să-şi amintească de ghinioanele acestei echipe de acum cîteva sezoane.

A doua idee de discuţii, mult mai amplă, pleacă de la o linie anti-Barcelona ce capătă din ce în ce mai mult contur. O echipă care cîştigă mereu devine plictisitoare, ajungi să te saturi de reuşitele sale şi să-ţi doreşti să nu se mai repete, ajungi să te saturi de Messi şi valurile de elogii şi să-ţi doreşti să rateze, ajungi să te saturi de tiki-taka şi să vrei să apară şi altceva, chiar dacă acest altceva e uneori meschin. E normal, e omeneşte. Ce nu-i normal e să ai reacţii psihopate şi să te apuci să spui că Guardiola e un antrenor slab, că Messi e umflat de presă şi că, în general, succesele Barcelonei din ultimii 4 ani ţin de noroc, de doping şi de arbitraje favorabile. Medicina a făcut miracole, iar cei ce pretind aceste lucruri ar face bine să viziteze un doctor, poate mai există cale de scăpare.

Toată lumea se întreabă acum ce se va întîmpla cu Barcelona şi dacă într-adevăr a ajuns la final de ciclu. Răspunsul la această întrebare stă în mintea unui singur om: Pep Guardiola. În mod normal va anunţa prelungirea contractului cît de curînd. Dacă va fi el în stare să redreseze corabia, asta rămîne de văzut. Se spune că destinul împarte cărţile pe masă, însă oamenii sînt cei care joacă.

Balotelli şi-a cam terminat creditul la Manchester City. Excesele sale l-au dus pe o pantă descendentă, dar în care l-a tras şi pe Mancini

“De ce întotdeauna eu?”. Se întreba, retoric, dar mai ales comercial, Mario Balotelli în timpul unui meci cu United, imediat după ce marcase un supergol. Un supergol demn de Super-Mario, esenţa unei victorii demne, pe atunci, de o superechipă. Între timp lucrurile s-au reaşezat, tricoul pe care Super-Mario scrisese mesajul respectiv zace prin cine ştie ce dulap, pe la cine ştie ce admiratoare.

Cam aşa e şi cu Balotelli. Devenit acum Mini-Mario, oarecum pe panta descendentă adoptată de echipa sa. Ideea mesajului era totuşi un soi de scuză pentru circul mediatic în care se aruncase de unul singur. Fără să demonstreze prea multe în teren căpătase o aură de vedetă internaţională în afara lui. Pentru un fotbalist de 21 de ani (va face 22 în august), să acumulezi mai multe articole cu întîmplări din afara terenului decît din teren e un lucru suficient de straniu. Continue reading →

Arrigo Sacchi face legătura între Ajax, Milan şi Barcelona,  modelele de succes din fotbalul ultimilor 50 de ani şi explică de unde se naşte succesul

Ştiinţă pentru unii, religie pentru alţii. Mod de viaţă, mai degrabă. Mii de rînduri închinate zilnic pînă la punctul de a-l transforma într-o isterie colectivă. Drog deja, pentru că generează dependenţă, căci pasiunea a fost demult trecută în plan secund. Acesta e fotbalul, sportul ultimei sute de ani, care, avînd o minge drept scuză, generează milioane de interpretări pentru o singură secundă, de foarte multe ori o secundă de neatenţie. Toţi au senzaţia că se pricep la el, de fapt foarte puţini îi ştiu secretele. Toţi ne credem antrenori, dar, de fapt, antrenori adevăraţi sînt foarte puţini şi, cîteodată, avem tendinţa să le luăm în rîs opiniile, pe considerentul că ale noastre sînt cele corecte.

Unul dintre antrenorii adevăraţi ai ultimilor 100 de ani se numeşte Arrigo Sacchi. Cei care n-au auzit de el, nu-i ştiu performanţele şi nu-i descoperă locul în istoria fotbalului e bine să se oprească din citit. Şi să se întoarcă la prostiile cu iz de păreri ale celor pe care-i vad şi îi aud zilnic la televizor. Cu prilejul returului dintre Barcelona şi Milan, Sacchi a vorbit pentru presa spaniolă. Mai mult o discuţie liberă decît un interviu, în care creatorul marelui Milan de la finalul anilor ‘80 a explicat succesele Barcelonei de azi.

“În 2008, s-a luat o decizie fenomenală. Aceea de a pune echipa înaintea vedetelor. Cînd cei mai importanţi jucători din lot, Ronaldinho şi Deco, au dat semne că şi-au pierdut interesul sau bucuria de a juca, n-au mai fost păstraţi, iar asta le-a arătat celorlalţi că grupul e cu adevărat important, nu personajul. Cînd un antrenor tînăr şi la început de drum primeşte sprijin la primele rezultate proaste e o altă dovadă că vestiarul nu-şi pierde direcţia. Asta e singura cale spre reuşită”.

O spune Sacchi. Şi tot el face o legătură între Barcelona de azi şi Ajaxul din anii ‘70, la care o contribuţie, mică, a avut şi Ştefan Covaci, cel care a ştiut să continue ideile lui Rinus Michels. E şi asta o performanţă totuşi. Milanul său e undeva la mijloc. “Ajax, Milan, Barcelona, la fiecare 20 de ani apare o echipă care ajută fotbalul să devină mai atractiv, mai modern, să caute permanent căi de evoluţie. Aceste echipe au adus bucurie, au adus estetica la rang de religie într-o lume preocupată doar de cifre.

Trofeele vin la unii şi apoi pleacă spre alţii, dar fotbalul impus de ele va fi întotdeauna un model de urmat. Şi toate trei au avut un fir comun, care le uneşte printre ani. Au fost grupuri serioase şi unite, nu o sumă de vedete cu caractere îndoielnice. Nici Cruyff la Ajax, nici Van Basten la Milan, nici Messi la Barcelona n-au spus niciodată ««eu»», au spus mereu ««noi»». N-au spus niciodată ««Eu nu fac cutare fază, pentru că eu sînt cine sînt»», au spus mereu ««Eu sînt doar unul dintre ei, ce fac ei trebuie să fac şi eu»»”.

Prea multe comentarii nu se pot face. Legături spre ceea ce se întîmplă în alte locuri, nici atît. Iar să aducem discuţia spre fotbalul nostru ar fi deja prea mult!

Concluzia ar fi una singură: talentul e bun, dar dacă posesorul nu deţine şi o seriozitate pe măsură, talentul se transformă în figuri şi, mai departe, în eşec. Cine vrea, mai departe, să facă legăturile de care aminteam mai sus e liber să încerce. Mi-e teamă c-o face degeaba.

Guardiola şi Allegri au jucat şah pe terenul de fotbal. Cel care a comis mai puţine greşeli a cîştigat

În şah există o vorbă. “Toate erorile sînt pe tablă, aşteptînd ca unul dintre jucători să le comită. Cîştigă cel care nu le comite”.

Duelul Barcelona-Milan, returul, dar şi turul, a fost o partidă de şah pe terenul de fotbal. Toate erorile erau acolo, pe gazon, aşteptînd să le comită cineva. A mers mai departe cel care a comis mai puţine, căci, spre deosebire de şah, în fotbal partida perfectă nu prea există. O eroare este ceea ce s-a întîmplat la penaltyul din care s-a făcut 2-1. “Nu-i da arbitrului opţiuni să te penalizeze”. Asta e o vorbă din fotbal. Exact asta s-a întîmplat la acea fază. Nesta i-a dat arbitrului opţiuni să dea penalty. Nu există nici un articol de regulament în care să se spună că în careu nu se dă fault la o astfel de ţinere. Că nu se prea dă, asta e altceva, dar totul rămîne la decizia arbitrului, la ce vrea el să facă. Dacă Nesta nu făcea fault, nu exista posibilitatea ca arbitrul să dea penalty. Mai departe, plecînd de la ideea că faultul începe înainte să se bată cornerul, nu există nici un regulament în care să se spună că arbitrul trebuie să atragă atenţia jucătorilor. Dacă vrea, o face, dacă nu, nu.

A fost acesta momentul meciului? Poate că da. Dacă Milan intra la pauză cu egal, rămîneau 45 de minute în care să încerce să joace la fel ca în prima parte, cînd a dat senzaţia că stăpîneşte, din punct de vedere tactic, jocul. Cu 3 în apărare, Barcelona a căutat să nu comită erori, de unde şi fotbalul tensionat pe care l-a practicat şi diferenţa mică la posesie. Fixat în banda dreaptă, sus, Dani Alves n-are pericolul pe care-l dezvoltă cînd vine de jos, lansat din apărare, iar Cuenca, fixat în banda stîngă, sus, n-are abilitatea de a acoperi pe tranziţia adversarului. Cum s-a întîmplat, de altfel, la golul lui Nocerino.

Sau poate că nu. Căci imediat după 1-1, Guardiola a schimbat modulul. Din nou apărare în 4, Cuenca în dreapta, ajutat de Dani Alves, ale cărui apariţii erau echivalente cu pericolul, Iniesta în stînga, Xavi scăpat de preocuparea că în zona lui Puyol se poate întîmpla ceva, Fabregas căutînd asocierile cu Messi. Iar Milan cu minutele atîrnînd din ce în ce mai greu peste fizicul uzat în atîtea bătălii al lui Nesta, Ambrosini ori Seedorf. Şi cu un Ibrahimovici static, greoi, în dreptul căruia, la atît de aşteptatele dueluri cu Barcelona, se regăsesc o pasă de gol şi o ocazie, cam puţin pentru cel mai bine plătit om din lotul Milanului.

Dacă ar fi fost un meci de la noi, s-ar fi discutat zile şi nopţi pe seama penaltyului. De fapt, se şi întîmplă asta, urmăriţi reţelele de socializare sau, anticipez, comentariile de la acest articol, căci sîntem tributari unui mod pervers de a înţelege fotbalul. Italienii au vorbit de “aiutino”, un soi de “ajutorel”, nu de fraude, tendinţe sau alte prostii. În tur, fuseseră ei cei favorizaţi, aşa că au recunoscut că diferenţa de valoare dintre cele două echipe e mare. Şi că mai au de muncă pînă să ajungă la acest nivel. Dar n-o vor face căutînd scuze şi vinovaţi, ci soluţii. Milan e totuşi o echipă adevărată.

Lupta lui Fabrice Muamba pentru viaţă a lăsat indiferentă lumea fotbalului de la noi. Aici luptele sînt altele

Sînt momente în care lumea fotbalului îngheaţă. Îngheaţă şi ar vrea ca timpul să facă la fel, să se oprească, să nu se mai audă tic-tac-ul secundelor. Sînt acele momente cînd cineva din această lume a fotbalului suferă. Suferă de ceva ce n-are legătură cu verdele gazonului, nici cu verdele banilor cîştigaţi, nici cu duelul pentru supremaţie. Toate aceste lupte devin derizorii în comparaţie cu lupta cuiva pentru propria viaţă.

Lumea întreagă a privit şi a căutat mai apoi veşti despre lupta lui Fabrice Muamba. O lupta pentru viaţă pe care, din ultimele informaţii, tînărul de 23 de ani a cîştigat-o. Pe stadioanele de pretutindeni au fost postate mesaje de susţinere pentru fotbalistul lui Bolton, ca şi pentru Eric Abidal. În teren, în tribune, din partea cluburilor, din partea oamenilor obişnuiţi. Manifestări normale, într-o lume normală. Într-o lume în care solidaritatea nu e un cuvînt de faţadă, nu-i motiv de campanie electorală şi nu se face doar în prezenţa televiziunilor, chemate special ca să vadă lumea întreagă cît de evlavioşi sînt unii. Într-o lume în care solidaritatea apare, pur şi simplu, pentru că aşa e normal.

La noi nu s-a întîmplat nimic. Pentru că aşa e normal la noi. Noi nu facem parte din lumea asta. Noi o avem pe-a noastră, în care ne jignim şi ni se pare normal, în care păcălim şi ni se pare normal, în care sîntem pacăliţi şi ni se pare normal. Erau greu ca pe unele stadioane de la noi să existe un minuscul semn de solidaritate cu drama unui om care practică aceeaşi meserie totuşi? Nu l-ar fi ajutat cu nimic pe Fabrice Muamba, dar ne-ar fi ajutat pe noi să respirăm, pentru o clipă, un alt aer, să ştim că şi fotbalul nostru poate fi guvernat şi de alte principii în afara celor pe care sîntem obligaţi să le suportăm zilnic. N-a fost cazul, şi pentru că n-a existat cineva pe la cluburi, pe la Dinamo, pe la Steaua, pe la Rapid, pe la Cluj, care să aibă această idee. Credeţi că mulţi dintre cei implicaţi în fotbalul nostru au auzit ce a păţit Muamba? Eu sînt convins că nu. Primii care ar fi trebuit să audă erau fotbaliştii, care fac şi ei zilnic ce face Muamba, iar aici sînt incluse şi medicamentele, scuzaţi!, întăritoarele, pe care le iau fără să aibă habar de multe ori ce conţin. Şi cei cărora li se cere mereu să-şi dea viaţa pe teren.

P.S. Fotbalul însă merge înainte. Cu bune şi rele. Apropo de bune. Ucigaşul de superlative a lovit din nou. Messi a devenit, la 24 de ani, cel mai prolific marcator din istoria Barcelonei. La fiecare 3 zile, Messi redeschide dezbaterea privitoare la cel mai mare fotbalist din istorie. Nimic anormal totuşi. Anormal la Messi este însă felul în care se poartă cu ceilalţi, felul în care joacă, felul în care se bucură. E anormal de normal pentru un geniu care colecţionează Baloane de Aur cu aceiaşi naturaleţe cu care ia acasă baloanele după meciurile în care marchează un hat-trick. Cine-şi mai aminteşte azi de copilul care, priviţi imaginea!, obţinea prima legitimare a talentului său?

Cele mai importante campionate se regăsesc în sferturile Ligii. Nu lipseşte nimeni, ba mai există şi Cipru, ca o reclamă neplătită a visului în care trebuie să crezi

Pesemne că la UEFA toată lumea e mulţumită. În sferturile Ligii avem pe toată lumea. Toată lumea care contează, desigur. Spania, cu două echipe, probabil cele mai puternice din lume, Anglia, Italia, Germania şi Portugalia, cu cîte una. Plus Cipru, aşa, ca o excepţie, dar şi ca o excelentă reclamă pentru competiţie, pe ideea că pătrunderea în acest grup select e totuşi posibilă pentru oricine. Totul e deci perfect la Nyon, toate punctele au fost bifate, să aşteptăm tragerea la sorţi şi să vedem ale cui bile vor fi mai productive.

Pînă la bile şi a lor încrucişare, cîteva constatări după aceste optimi.

1. Inter e în colaps. Un colaps aşteptat şi anunţat, căci politica lui Moratti, cea post-Mourinho, a fost de-a dreptul falimentară. Este anormal, la un asemenea nivel, să stai cu braţele încrucişate şi să priveşti cum o echipă care a cîştigat Liga în 2010 se dezintegrează uşor uşor, ca un aliment atins de mucegai. În termen fotbalistic, mucegaiul se cheamă automulţumire. În mod normal, alimentul rămîne comestibil dacă se înlătură mucegaiul. La Inter însă cam tot vestiarul e atins, puţine elemente mai pot fi salvate, iar o eventuală reconstrucţie în jurul lor costă acum mult mai mult decît acum doi ani, plus că e greu de găsit un bucătar, a se citi antrenor, dispus să-şi asume riscul de a ocupa locul pe care a stat un specialist cu stele Michelin, aşa cum a fost Mourinho. E mai lesne de presupus că Inter va reveni la degringolada de acum 10 ani decît că va redeveni un grande în fotbalul mare. Continue reading →

Athletic Bilbao a făcut lumea fotbalului să se îndrăgostească de o echipă creată din nebunia lui Marcelo Bielsa

Ce înseamnă Ţara Bascilor în contextul politic al Spaniei nu se poate explica în cîteva cuvinte. E nevoie de un articol amplu, cu referiri la trecutul istoric şi prezentul înceţoşat pentru a descifra o dilemă cu încrengături mult prea mari. Ce înseamnă Ţara Bascilor în contextul istoric al fotbalului spaniol parcă e un pic mai simplu. Un pic de Real Sociedad, foarte mult Athletic Bilbao. Singura echipă, dacă excludem coloşii Real şi Barcelona, care-s din alt film, rămasă neretrogradată în contextul istoric al Primerei Division.
Spaniolii au o vorbă: Sîntem o ţară divizată în provincii, singurele lucruri care ne unesc sînt fotbalul şi “El Corte Ingles”. Despre atît de celebra reţea de magazine, puţine de zis, mai ales ca s-a terminat şi perioada de reduceri masive. Despre fotbal însă am mai găsi. Iar ceea ce s-a întîmplat joi seară ne ajută. Joi seară, Athletic Bilbao a reuşit un lucru remarcabil. Ca o întreagă Spanie, indiferent de culori şi provincie, să susţină o echipă de fotbal din Ţara Bascilor. Şi încă un lucru. Într-o perioadă în care Messi ucide superlativele, iar Cristiano doboară comparaţiile, Bilbao a prins coperta din Marca de vineri. Nu e deloc puţin.
Extindem puţin discuţia. Lumea întreagă a realizat joi seară că Spania nu înseamnă doar Real şi Barcelona, doar Messi şi Cristiano, doar Jose şi Pep, doar “Bernabeu” şi “Camp Nou”. Încep cu ultima parte. Cine doreşte să aibă o experienţă de neuitat să caute să meargă joia viitoare la returul cu United. Pe “San Mames” va fi un spectacol imens. Pînă şi capodoperele de la Guggenheim ar dori cred să părăsească muzeul pentru a merge în “Catedrala fotbalului iberic”, iar atmosfera ce se va auzi acolo va fi cu siguranţă incredibilă.
Înapoi la Athletic. Ce ziceţi de Marcelo Bielsa? I se spune “El loco”, dar asta pentru că e nebun după fotbal, unul dintre frumoşii nebuni ai acestui sport. Îl visează, îl trăieşte, îl gîndeşte. Cîteodată nu e înţeles, aşa cum s-a întîmplat la începutul şederii sale la Bilbao. Dar daca e lăsat, poate realiza miracole. Cea mai mare nebunie a sa e sa nu mai fie nebun după fotbal.
Mergem mai departe. Llorente? Superfotbalist. Campion mondial, la fel ca Javi Martinez, 23 de ani, o găselniţă a lui “El Loco”, care l-a mutat din linia de mijloc în apărare. Dar ce spuneţi de Iker Muniain, 19 ani, de Ander Herrera, 22 de ani, de Mikel San Jose, 22 de ani, de Oscar De Marcos, 22 de ani, de Ander Ituraspe, 22 de ani, de Aurtenetxe, 20 de ani? Sînt tinerii care au transformat stelele lui United în simpli anonimi.

Joi seară, Bilbao a cîntat în limba fotbalului. Şi cine face asta trece în rîndul privilegiaţilor, în rîndul celor irezistibili, în rîndul celor de care lumea se îndrăgosteşte brusc şi iremediabil. Bilbao pare a fi Sevilla de acum cîţiva ani, existînd şi o legătură cu acea trupă a lui Juande Ramos, şi anume Joaquin Caparros, cel care a adunat practic acest grup.
Mai e de jucat un retur, iar Manchester United e prea echipă pentru ca incertitudinea să nu existe. Deocamdată Athletic visează. Pentru că a început s-o facă în
locul cel mai potrivit, în “Teatrul Viselor”.

P.S. Celor care, în mentalitatea autohtonă, se vor grăbi să-mi amintească de golul din ofsaid şi de cine ştie ce nereguli apărute la golul 3 le recomand să rămînă conectaţi la Liga 1. Cînd se joacă fotbal adevărat, arbitrajul e doar un detaliu.

Cine e cel mai bun fotbalist din istorie? E o întrebare pe care am auzit-o, o auzim şi o vom mai auzi. Niciodată nu vom putea da răspunsul corect.

De fiecare dată cînd Messi marchează un gol cosmic, un adjectiv se sinucide. Atunci cînd Messi reuşeşte o prestaţie precum cea de miercuri seară, sinuciderea devine în masă. Adjectivele sînt brusc puţine, parcă toate au fost folosite, e greu să găseşti ceva inedit pentru a descrie o parabolă, o acţiune, un şut sau o pasă. Şi atunci nu-ţi rămîne altceva de făcut decît să-ţi pui o întrebare. E Messi cel mai bun fotbalist din toate timpurile?

De cîte ori aţi auzit această dezbatere în ultima vreme? De cîte ori v-aţi contrazis cu cineva, cu argumente, pe această temă? De cîte ori aţi spus că da, Messi e cel mai bun din istorie sau, după caz, că nu, nu e cel mai bun. Iar acest “după caz” devine deja chestie de preferinţă personală, plecînd evident şi de la vîrsta fiecăruia. După unii ar fi Maradona. După alţii Pele. Nu puţini cred că e Zidane. Destui îl văd pe Johan Cruyff. Există şi păreri pro Eusebio, Di Stefano, Ronaldinho. Ah, da, am uitat de Cristiano Ronaldo!

Cît de corecte sînt oare aceste aprecieri? Trăim într-o lume în care oamenii sînt tot mai mult guvernaţi de certitudini, cei care mai au şi dubii sînt din ce în ce mai puţini. “Cutare e cel mai bun pentru că aşa cred eu!”. De cîte ori aţi auzit această exprimare?!

Să ne întoarcem o clipă la Cristiano Ronaldo şi la duelul său actual pentru supremaţie cu Messi. Care Messi e, iată, implicat în două războaie, cel al momentului şi cel al istoriei. Grea treabă, să recunoaştem! Vă sugerez o paralelă cu industria auto! Ce maşină e mai bună? Mercedes sau BMW? Sau, ca sa urcăm o treapta şi să ne apropiem de stele, aşa cum sînt cei doi protagonişti, Ferrari sau Lamborghini? Gîndiţi-vă cîteva secunde!

Cred că şi una, şi alta sînt excepţionale. Dacă aţi avea ocazia să alegeţi, aţi face-o bazîndu-vă pe detalii particulare. Dar dacă, spre exemplu, vi se va spune că stocul de Mercedes s-a terminat, dar că puteţi opta pentru BMW, n-aţi accepta-o? Aţi avea vreun regret dacă în loc de Ferrari vi s-ar oferi un Lamborghini? Eu cred că nu.

Aşa şi cu cei doi. Dezbaterea în jurul lor vinde, şi încă bine, dar realitatea e că amîndoi sînt la fel de buni. Mai departe. Cumva un Mercedes din 2012 are aceleaşi caracteristici ca unul din 1986? Sau ca unul din 1970? Sigur un BMW de azi e mai bun decît unul de acum 40 de ani. Timpul nu stă pe loc, ştiinţa nici atît, iar fotbalul e şi el o ştiinţă.
Messi beneficiază de avantajul mass-media. De fiecare dată cînd Messi marchează un gol cosmic, lumea începe să scrie. O ştire, un editorial, o opinie, un sms, o postare pe reţele de socializare. Maradona n-a avut şansa asta. Pele nici atît. Presa era alta, fotbalul era altul, lumea era alta. Nimic nu era comparabil cu ce e azi. Pînă şi faulturile parcă sînt altfel acum.
Şi atunci de ce  l-am compara pe Messi cu Maradona? Sau cu Pele? În afara ideii de a avea o dezbatere, la o bere, cu prietenii?

Peste 20 de ani, dacă ne vom mai regăsi pe planeta asta, ne vom aminti cum un băiat timid, nu foarte înalt, Lionel pe numele lui, bătea record după record şi cîştiga trofeu după trofeu, fiind bănuit a fi cel mai bun din istoria fotbalului. Dar o vom face privind, în 3D pesemne, cum un alt băiat, poate mai înalt, poate mai timid, sau poate o fată, de ce nu?, va face ca Messi să fie doar o amintire frumoasă a unor ani grei.

Messi, poate, ne va lipsi atunci. Aşa cum azi, poate, ne lipseşte acel Maradona stelar. Se spune că oricît de fericit ai fi cu cei de care eşti înconjurat, îţi lipsesc teribil cei care nu mai sînt în viaţa ta.

Real Madrid şi Barcelona nu ştiu cu 3 luni înainte de finalul sezonului cine le va fi antrenor în sezonul viitor. Mourinho şi Guardiola ţin pe toată lumea în şah

Jose Mourinho a dat la începutul săptămînii o fugă pînă la Londra, împreună cu soţia, şi a făcut în aşa fel încît voiajul său să fie văzut de toată lumea. Poze cu tot felul de necunoscuţi, masă la restaurantul preferat, logic şi normal că povestea a ajuns în presă. În cea engleză, în principal, care a tras concluzia că Jose a venit la Londra să-şi caute casă în care să se mute din vară, apoi în cea internaţională.

Pep Guardiola continuă fără să ofere detalii în ceea ce priveşte viitorul său la Barcelona. Multă lume a aşteptat ca în săptămîna pe care o încheiem azi să anunţe că va continua şi în sezonul viitor în fruntea unui proiect pe care el l-a gîndit. Era scenariul perfect, săptămînă fără meciuri pentru Barcelona, cu toate astea nu s-a întîmplat nimic.

Paradoxal, dar cu 3 luni înaintea finalului de sezon, Real Madrid şi Barcelona, cele mai bune echipe din lume la ora asta, în ce ordine doriţi să le aşezaţi, nu ştiu ce antrenor vor avea în  sezonul viitor. Nu-i ceva foarte obişnuit, pentru că a antrena aceste două echipe nu e deloc cel mai simplu lucru din lume. A căuta motive pentru care cei doi acţionează aşa e complicat. Fiecare ar avea motivele lui, iar ele ţin de organizarea fiecăruia dintre cele două cluburi, de ceea ce sînt obligaţi ei să trăiască zi de zi.

Mourinho nu e mereu pe aceeaşi lungime de undă cu jucătorii săi. Ultima dovadă, mesajul pe Twitter al lui Sergio Ramos, unul din greii vestiarului, care mulţumea suporterilor Realului veniţi în Vallecas, la meciul cu Rayo, la o zi după ce portughezul se arăta dezamăgit de numărul mic al acestor fani. În plus, obişnuit fiind să acapareze coperţile ziarelor, şi dintr-o tentativă de a lua de pe umerii jucătorilor presiunea mediatică, Mourinho se vede pus în faţa unei alte realităţi, politica de marketing a madrilenilor fiind alta, fotbaliştii fiind cei care trebuie să fie în prim-plan, pentru că imaginea lor se vinde mai bine. Plus de asta, cîştigarea campionatului, de care Real e foarte aproape, l-ar face pe Mourinho să-şi dorească alte motivaţii. Aşa cum a făcut şi la Inter, căci deja nu mai e un secret că Mourinho se înţelesese cu Real încă dinaintea finalei Ligii din 2010, după ce asigurase un nou “scudetto” pentru Inter.

Guardiola e pe aceeaşi lungime de undă cu jucătorii săi. Problema lui e alta. Un soi de uzură psihică, şi fizică la un moment dat, un soi de neîncredere că le-ar mai putea transmite acel mesaj care să-i convingă. Ca şi în cazul lui Mourinho e vorba de motivaţie, de dorinţa de a-şi încerca valoarea şi în altă parte, de a vedea, pînă la urmă, dacă tot ceea ce se spune, cum că n-ar face faţă la un alt club în afară de Barcelona e adevărat sau nu.

În ceea ce-l priveşte pe Guardiola însă, lucrurile nu-s aşa simple. Este prea legat de Barcelona, de Catalunya, de jucători ca să se comporte fără scrupule. Probabil că va prelungi.

În ceea ce-l priveşte pe Mourinho, legătura lui cu Madrid n-are nimic de-a face cu afecţiunea. E un profesionist autentic, chiar dacă asta înseamnă, uneori, fără scrupule. Şi, pînă la urmă, e logic să te gîndeşti în primul rînd la tine, la binele tău, nu-i aşa? Însă, rămînînd la Mourinho, e un deja vu, căci în sezonul trecut se vorbea, cam pe la acelaşi moment, că-şi caută un colegiu, la Lugano, pentru copiii săi, aproape de Milano, cum ar veni pentru o întoarcere la Inter. Ceea ce nu s-a realizat, pînă la urmă.

Doi antrenori, două mari personalităţi ale zilelor noastre. Doi rivali, în nici un caz duşmani, care, iată, paradoxal, azi sînt în aceeaşi barcă.

Andre Villas Boas a încercat să revoluţioneze pe Chelsea. Se pare că n-a reuşit. E posibil să fie acum victima unei contrarevoluţii.

Vezi Napoli şi apoi…. ce? În cazul lui Andre Villas Boas continuarea e suficient de incertă, aşa cum este şi viitorul său pe banca tehnică a “albaştrilor”. Sigur, “vedi Napoli e puoi muori” nu se va aplica în cazul antrenorului portughez, care n-are motive să se teamă nici pentru viaţa sa, nici pentru cariera sa. Pentru el, viaţa va merge înainte, cu sau fără Chelsea, cariera la fel, iar expresia va rămîne ceea ce şi este, titlul unui film oarecum celebru, de fapt o expresie ce a supravieţuit de 2000 de ani încoace.

Dacă tot sîntem la expresii, în cazul lui Villas Boas ar merge ceva de genul: “Mai bine mai tîrziu decît prea devreme”. E posibil ca pentru tînărul portughez, la 34 de ani e foarte tînăr pentru o bancă fierbinte precum a lui Chelsea, să fi fost prea devreme făcut pasul către Premier League.

Există şi va exista în fotbal o uşoara ceaţă legată de antrenorii secunzi. Au un rol extrem de important în viaţa unei echipe, pe care puţini îl ştiu. Dincolo de legătura ce trebuie să reziste cu cel care, în teorie, îi este şef şi pe care trebuie să-l sprijine atunci cînd e cazul, “secunzii” deţin cheia comunicării dintre “principal” şi echipă, ştiu tot ce se întîmplă în vestiar, dacă şi ce probleme au jucătorii, personale ori de sănătate. Orice antrenor mare al unei echipe mari a avut, are şi va avea un asistent pe măsură.

De multe ori, pentru că viaţa o cere, “secunzii” urcă o treaptă profesională. Villas Boas a făcut-o. La Porto i-a ieşit, la Chelsea se pare că nu prea. Problema sa e că a nimerit într-un context deloc bun pentru unul ca el. Tacit sau explicit în relaţia cu el, Roman Abramovici ar fi vrut  un soi de revoluţie, o schimbare a gărzii pretoriene de pe “Stamford Bridge”.  Villas Boas a încercat-o şi încearcă, problema e că dacă s-a reuşit cu unii, gen Anelka sau Alex, cu “greii” Terry, Lampard, Drogba, Cole nu e aşa simplu. Îţi trebuie “spate”, tradus în personalitate, în acea aroganţă a lui Mourinho dacă vreţi, numai că aroganţa lui Jose, care a executat fără remuşcări o legendă ca Raul, se baza pe un CV mult mai bogat, unde titlul cu Porto şi Cupa UEFA se regăseau undeva pe la final.

Cel mai rău e că n-au fost rezultate. Dacă ar fi fost, poate că Villas Boas ar fi fost un Guardiola al lui Chelsea, care Guardiola, să nu uităm, a scăpat lesne de vedetele Ronaldinho, Deco, Eto’o sau Ibrahimovici, dar a făcut performanţe. Imaginea lăsată de Chelsea la Napoli a fost a unei echipe care nu poate şi, pe alocuri, nici prea mare chef nu are să joace. Fotbalistic, definiţia este: a scăpat vestiarul din mînă.

Se vorbeşte acum de înlocuitori. Ceea ce e rău pentru Villas Boas. El spune că are sprijinul patronului. Uită un lucru. Abramovici e un bărbat care a fost capabil să divorţeze de nevastă şi să-i lase 6 miliarde de euro doar pentru un capriciu. Frumos, dar un capriciu. Sentimentele acestui om par aşadar suficient de schimbătoare. 15 milioane, cît a costat ultimul său capriciu, fotbalistic, Villas Boas, sînt un nimic pe lîngă cele 6 miliarde. Acum, e posibil ca următorul să se numească Fabio Capello sau Rafa Benitez. Sau, de ce nu?, Jose Mourinho.