Fotbal internaţional ↓

Băiatul deştept cu energie

Andrea Stramaccioni a readus la Inter ceea ce echipa pierduse după plecarea lui Mourinho: starea de spirit

Cînd Inter l-a pus antrenor pe Andrea Stramaccioni, toată lumea a crezut că va fi o soluţie de avarie. Un compromis, un om care să asigure interimatul pînă la venirea unui nume capabil să redreseze o echipă ce semăna cu un burete. Cu un burete din care o gospodină stoarce şi cea din urmă picătură de soluţie pentru a curăţa ultimele vase ce au rămas nespălate. (Ştiu că aţi prefera o altă imagine a buretelui, eventual stors de spumă de un fotomodel aflat sub duş, dar mai bine să rămânem concentraţi). Gospodina a fost Mourinho, a cărui artă de a lua totul de la jucătorii pe care-i pregăteşte e legendară. Dar, la fel de legendară e şi starea în care-şi lasă echipele pe care le părăseşte. Stoarse, ca buretele de mai sus, de puteri, nu atît fizice, cît psihice.

Mourinho părăsise pe Inter în cea mai emoţională formă posibilă. Lăsînd-o în fruntea Europei. Ultima sa imagine publică a fost o îmbrăţişare plină de lacrimi cu unul dintre oamenii săi de încredere, Marco Materazzi. Prin acele lacrimi s-au scurs şi ultimele picături de energie ale unui vestiar ce-l avea, vorbim de oamenii de bază, drept cel mai tînăr reprezentant pe Sneijder, la cei 26 de ani ai săi.

Rafa Benitez, Leonardo, Gasperini, Ranieri s-au trezit, rînd pe rînd, cu acel burete în mînă. Un burete ce nici nu mai avea soluţie, dar nici nu mai primea. Textura sa era afectată. Calitatea jucătorilor n-avea cum să dispară, dar fotbalul se joacă în primul rînd cu mintea, cu creierul, iar dacă mintea e în altă parte, picioarele nu mai răspund la comenzi.

Aşa a apărut în scenariu Andrea Stramaccioni. “Chi cazzo e quello” ar fi putut să scrie presa italiană, dacă ar fi fost pe aceeaşi lungime de undă a tabloidizării cu presa engleză, vezi celebrul titlu “Arsene, who? cu care “Sun” a ieşit la momentul numirii francezului la Arsenal. La fel ar fi putut să spună şi jucătorii Interului, destui mai mari ca vîrstă decît el, unul dintre ei, Zanetti, jucînd probabil mai multe meciuri decît a văzut Stramaccioni la televizor.

Probabil că mulţi au crezut că Moratti fie s-a sonat, atunci cînd l-a confirmat, în vară, pe Stramaccioni, fie a terminat banii. Mai degrabă a doua variantă, căci un miliard şi ceva cheltuiţi cu această echipă sînt bani mulţi de tot pentru o Ligă a Campionilor şi nişte titluri consecutive, obţinute într-o perioadă în care Juve era în purgatoriu, Milan avea obsesia cîştigării Champions League, iar în capitală, Lazio şi Roma nu găseau drumul corect. Probabil că şi mai mulţi credeau, după meciul cu Siena din septembrie, că Stramaccioni se va alătura celorlalte experimente eşuate de pe banca Interului.

Uite că n-a fost aşa. De obicei cînd te alături primului impuls şi iei o decizie drastică ai mari şanse să-ţi pară rău. Moratti n-a luat-o. Iar Inter are acum o serie de victorii consecutive ce l-ar face invidios inclusiv pe Mourinho. Dincolo de asta, Stramaccioni a reuşit să facă din Inter, la momentul actual, echipa cu cel mai reactiv joc din Serie A, contraatacul fiind procedeul cel mai utilizat în marcarea golurilor. Totul plecînd de la poziţionarea jucătorilor, tînărul antrenor neavînd, se pare, orgoliul de a spune “ei trebuie să joace după sistemul meu”, pe care, spre exemplu, l-a avut Benitez. Dimpotrivă, el a adaptat sistemul la ce are la dispoziţie, ajungînd să încerce acum modulul 3-5-2, ceea ce-i asigură o densitate corespunzătoare şi în zonă centrală, dar şi pe benzi.

Victoria din Derby d’Italia, 3-1 chiar pe terenul lui Juve, a confirmat că acest Inter trebuie luat în serios. La fel şi acest antrenor, a cărui relaţie, zice-se excelentă, cu jucătorii e un factor extrem de periculos. Pentru ceilalţi adversari. Dacă îşi păstrează calmul, căci publicul lui Inter e şi exigent, şi agitat, iar acum ar cam vrea trofee, Andrea Stramaccioni poate creşte în valoare direct  proporţional cu echipa pe  care o pregăteşte.

VEZI AICI CLASAMENTUL ÎN SERIE A ȘI MECIURILE ETAPEI!

Vise de chilian muncitor

Fără gălăgie, fără polemici, Manuel Pellegrini a făcut echipă la Malaga dintr-un grup de jucători care adună săptămîni în şir fără să fie plătiţi

Nu ştiu dacă Manuel Pellegrini le-a citit vreodată jucătorilor săi celebrul citat al lui Mahatma Ghandi: “Sînt într-adevăr un visător practic. Visele mele nu sînt bagatele în aer, ceea ce eu îmi doresc este să transform visele în realitate”. Poate că măcar ultima parte a acestui celebru citat să fi fost rostită, măcar o dată, în vestiarul celor de la Malaga, măcar ca un sfat, măcar ca o propunere: “încercaţi să vă transformaţi visele în realitate!”.

Ceea ce ştiu e că Malaga a ajuns acolo unde puţină lume îi dădea vreo şansă. În lumea bună a fotbalului continental. În lumea unde trecerea în primăvara Ligii Campionilor nu e doar chestiune de noroc, ci şi de valoare. Malaga are 10 puncte din 4 meciuri şi e neînvinsă în grupa sa, iar calificarea e obţinută. Poate că sună uşor exagerat, e totuşi o reprezentantă a Primerei Division, dar evoluţia celor de la Malaga în acest sezon, intern şi internaţional, e un caz în sine, un caz ce merită studiat.
Continue reading →

Cetăţenii nimănui

De cînd lui Mancini i-a fost prelungit contractul şi i s-a mărit salariul, Manchester City pare că s-a întors în timp la epoca lui Marc Hughes

Sîntem fix la jumătatea competiţiilor europene, deci puţină analiză nu strică. În principiu Europa League e o competiţie din ce în ce mai second-hand, din ce în ce mai tare adresată celor care nu-şi permit să viseze prea mult la Liga Campionilor. Dacă pînă şi Molde îşi permite să joace la Bucureşti cu rezervele ca să-şi păstreze titularii pentru un meci de campionat, e adevărat că decisiv, dacă Rubin Kazan face economie de energie cu Neftci Baku pentru că urma un joc de campionat mai important, cu liderul Anji, e clar că UEFA n-a reuşit să găsească o soluţie astfel ca soarele să pătrundă peste umbra pe care o lasă în fotbalul european zgîrie-norul numit Liga Campionilor. E şi o chestiune de strategie, proastă la unii, vezi cazul italienilor care au tratat cu indiferenţă competiţia şi au plătit cu pierderea unui loc în Champions League. Pînă la urmă, dacă aşa vor unii, să fie sănătoşi, iar dacă asta ajută cluburile de la noi cu atît mai bine!

În Liga Campionilor lucrurile stau cel mai rău pentru Manchester City. Are un singur punct, iar imaginea lăsată a fost patetică. Şi cu Real, meci pe care paradoxal era să-l termine cu rezultat pozitiv, şi cu Dortmund, cu care n-a meritat punctul obţinut, şi cu Ajax. Patetică pentru că vorbim despre campioana Angliei, nu a Norvegiei, cu un lot colosal şi cu posibilităţi practic nelimitate din punct de vedere financiar.

Astă-vară, după ce a cîştigat campionatul, lui Roberto Mancini i-a fost prelungit contractul pînă în 2017 şi i s-a mărit salariul. Ce înseamnă asta? Că se va alege cu o despăgubire astronomică dacă va fi demis, în primul rînd. Al doilea rînd nu există. Şefii lui City spuneau atunci că acest nou acord îi permite lui Mancini să gestioneze cu mai multă linişte o echipă capabilă să-şi apere titlul intern şi să lupte pentru un trofeu continental. Primul lucru pe care l-a făcut Mancini după ce şi-a asigurat viitorul a fost să se plîngă de faptul că nu i se aduc jucători.

În loc să fie liniştit, Mancini a intrat într-o ciudată stare de anxietate. Şi a început să schimbe un sistem ce părea că începuse să funcţioneze. S-a trecut la cel cu 3 oameni pe linia de fund, folosit în unele partide, dar în altele nu, astfel că echipa pare zăpăcită. Pe undeva, Mancini repetă ce a făcut Guardiola în ultimul său an la Barcelona, dar diferenţele sînt uriaşe, pentru că Pep căuta să schimbe un mecanism ce se uzase de atîtea succese, ceea ce la City nu e cazul. Se vorbeşte că a pierdut vestiarul, ceea ce, dacă e adevărat, îi aduce oarece probleme, căci nu există antrenor pe lumea asta capabil să supravieţuiască unui vestiar ostil.

Se spune că antrenorii italieni aduc rezultate. Prin stilul lor, de multe ori gri, de a înţelege fotbalul. Aduc deci rezultate, nu şi fotbal. City avea nevoie de trofee, care să-i certifice poziţia în societatea numită Premier League. Le-a obţinut. Acum trebuie să urmeze fotbalul. Cu atîţia jucători buni totuşi nu poţi juca urît! Mai ales dacă nici nu mai cîştigi ca înainte.

Blestem german şi încăpăţînare portugheză

Real Madrid a pierdut din nou în Germania şi pentru că Mourinho nu are timp să promoveze tineri.

De cînd a plecat de la Porto, Jose Mourinho n-a pierdut niciodată un meci în luna octombrie. E o simplă informaţie, o notă dintr-o statistică probabil fără relevanţă. Mult mai relevantă ar fi o cifră a fotbaliştilor promovaţi de Jose Mourinho de la echipele de juniori ale cluburilor pe care le-a antrenat.
Nu ştiu să fi căutat cineva vreodată această informaţie. Şi asta dintr-un motiv simplu. Jose Mourinho nu e un antrenor cu aplecare spre acest domeniu. Că a fost Chelsea, că a fost Inter, că este Real Madrid, linia e aceeaşi. Portughezul a preferat să cumpere decît să crească, de cele mai multe ori prin intermediul amicului Jorge Mendes, asta şi pentru că a avut mereu o cotă foarte mare, ce-i dădea dreptul să solicite, iar solicitarea să fie mereu acceptată.
Sînt însă momente cînd, poate, e bine să te abaţi de la drumul iniţial, să faci şi unele concesii, să laşi deoparte personalitatea şi să iei în seamă ce zic şi ceilalţi. Real Madrid a mers în Germania fără nici un fundaş lateral de meserie. Sigur, asta nu e vina lui Mourinho, virusul FIFA continuă să facă ravagii sub privirile şefilor fotbalului mondial, care nu mişcă un deget. Nici planificarea lotului nu poate fi discutată. În fond avea la dispoziţie doi oameni pentru stînga, Marcelo şi Coentrao, alţi doi pentru dreapta, Arbeloa şi Ramos, plus destule variante pe zona centrală care să-i permită permutări. Dar, neavînd nici un fundaş lateral de meserie, Mourinho a decis să improvizeze în loc să încerce măcar să se uite spre echipa a doua. Real Madrid Castilla are cîţiva jucători cu care să te cîrpeşti în caz de avarie, aşa cum se prezenta situaţia înaintea meciului cu Borussia.
Dacă pe dreapta s-a mers pe o variantă comodă, Ramos, pe stînga s-a apelat la Esssien, unul dintre credincioşii soldaţi ai comandantului portughez. A fost mutat Pepe ca fundaş central-stîng, pe picior schimbat, iar stîngăciile acestuia au apărut imediat, în vreme ce Xabi Alonso a fost şi el orientat să acopere eventuale carenţe în acea zonă. Una extrem de delicată la Real, căci acolo joacă şi Cristiano Ronaldo, iar Cristiano, în afară de meciurile cu Barcelona, face rar faza defensivă. Toate aceste mişcări au destabilizat echipa. Mai ales că s-a accidentat şi Khedira, un alt “virusat” de FIFA. În locul său, Modrici n-a fost prea de ajutor pentru Xabi Alonso. Iar “quarterback”-ul lui Mourinho a muncit ca un cîine pe faza defensivă, dar n-a mai avut resurse pentru cea ofensivă. Şi, cum, în general, Real începe tranziţia pozitivă de la Alonso, lipsurile au fost evidente.
Prestaţia lui Varanne, simplă şi sigură, e o probă că Mourinho a greşit neapelînd la tinerii pe care-i avea ca variante la echipa a doua. Aşa că, dincolo de eşecul din teren, Mourinho a mai pierdut un meci în luna octombrie. Meciul cu propriile concepţii.

P.S Două vorbe despre Dortmund. Merită mult mai mult, e limpede. Jurgen Klopp a beneficiat de circumstanţele de mai sus şi a ştiut să le folosească în interesul său. E un intelectual al fotbalului, iar echipa sa joacă electric, la fel fel ca tricourile pe care le poartă. Atunci cînd ai în spate un asemenea public, ai toate motivele s-o faci. Relaţia dintre Borussia şi fanii săi e una din frumoasele poveşti de iubire ce ţin în viaţă acest sport. Poţi să cîştigi sau să pierzi, dar niciodată n-ai voie să dezamăgeşti pe cineva care te iubeşte necondiţionat.

Relaţia imposibilă

Nu e bine să intri într-o relaţie pe care nu ţi-o poţi permite. În doar un an, Atletico Madrid a devenit un club prea mic pentru Radamel Falcao.

Perioadele de pauză fotbalistică, atunci cînd echipele naţionale îşi intră în drepturi, sînt o mare pacoste pentru presă. Lipsa de subiecte de actualitate, căci nimic nu e mai plictisitor decît o conferinţă de presă a unui fotbalist de “naţională”, obligă la găsirea altora, cît de cît agreabile. Şi, din punctul ăsta de vedere, nimic nu e mai apetisant decît o discuţie despre un potenţial transfer al unui fotbalist de top.

Subiectul acestor zile a fost Radamel Falcao. “El Tigre” e, în ziua de azi, unicul care pare capabil să se ia la trîntă cu Messi şi Cristiano Ronaldo. E cel mai bun număr 9 al momentului, un “killer” în faţa porţii, un animal de pradă, un tigru, ce mai încoace-încolo. În cazul său, discuţia porneşte de la o premisă simplă: cei mai buni fotbalişti joacă întotdeauna la cele mai bune echipe. Atletico Madrid nu intră în această categorie, deci concluzia spre care ne îndreptăm e clară: columbianul va pleca.

Cînd se va întîmpla asta? Asta e întrebarea. Căci, de întîmplat se va întîmpla, e sigur. Problema nu-i simplă, în special pentru Atletico. Atunci cînd l-a adus, Atletico a făcut o nebunie din punct de vedere economic. Un club cu atîtea datorii, la stat şi la bănci, nu avea cum să-şi permită o astfel de valoare. Cînd l-au vîndut pe Aguero la City, cu 45 de milioane de euro, madrilenii au dat imediat jumătate la stat. Cu cealaltă jumătate au plătit prima tranşă pentru Radamel. Transferul s-a parafat pentru 40 de milioane de euro plus alte 7 variabile, variabile din care se vor plăti între 3 şi maximum 5 milioane, după ratarea calificării în Ligă, anul acesta. Salariul columbianului, 4,5 milioane brut, deloc exagerat pentru valoarea lui. Adăugaţi aici comisionul de 5 milioane pentru impresar şi aveţi, în mare, toate datele. Ah, încă un amănunt: impresarul este, cine credeţi?, Jorge Mendes, agentul lui Mourinho, Cristiano, Di Maria. Printre alţii. Nu e un amănunt lipsit de importanţă, credeţi-mă!

Brusc, dinspre Real au apărut priviri îndreptate spre Falcao. Şi a transpirat, voit probabil, un interes pentru un eventual transfer. Să fie adevărat? Tot ce e posibil, dar prima senzaţie e că Real, mai bine zis Mourinho, a apărut pe scenă ca să crească preţul pentru alţii. Jorge Mendes e un tip minuţios, nu lasă nimic la voia întîmplării, vezi şi tristeţea lui Cristiano de acum o lună, îndulcită cu o creştere la 15 milioane a salariului pe an, ce se va parafa în curînd. În piesă a apărut şi tatăl lui Falcao, care, parcă fără să vrea, a scăpat declaraţia: “Radamel visează de copil să joace la Real”. Santiago Bernabeu spunea acum vreo 60 de ani: “Cel mai rău pentru un fotbalist e cînd taică-su se bagă în viaţa lui”. A fost doar o paranteză.

60 de milioane, cam atît ar costa Falcao. Poate ceva mai mult. Să dea Real banii ăştia? Să accepte apoi să-i plătească 9-10 milioane salariu jucătorului, net de data asta? Vom vedea. Din Anglia vin însă semnale mai puternice, iar creşterea preţului de care vorbeam mai sus vizează, în strategia lui Mendes, zona petro-dolarilor sau a rublo-dolarilor lui Abramovici. Mai ales că Real nu poate lua jucătorul în această iarnă.
Atletico e la mijloc. Diego Simeone mai ales. De dat îl vor da pe Falcao, dar cînd? În iarnă, spre Anglia, ceea ce ar însemna o pierdere mare din punct de vedere sportiv, dar un bun cîştig financiar, sau în vară, posibil spre Real Madrid, ceea ce ar aduce nori de revoluţie la “Calderon”?
Nu-i uşor, iată, să intri într-o relaţie pe care nu ţi-o poţi permite!

Adevărurile unui “nebun”

De cîteva zile, în presa din Spania se tot vorbeşte despre dialogul pe care Marcelo Bielsa l-a avut cu jucătorii lui Athletic Bilbao, a doua zi după finala Cupei pierdută în faţa Barcelonei. Mai întîi sub forma unei scurte dezvăluiri, api sub forma unei înregistrări audio, mesajul transmis de “El Loco” Bielsa a fost publicat, în cele din urmă, în întregime.

Nu mă voi referi, în cele ce urmează, la felul în care a transpirat în presă acest scurt discurs. Probabil cineva a intuit atunci că ar fi bine să înregistreze. Pînă la urmă, acest aspect e puţin important pentru noi, cei de departe. Vă invit doar să citiţi şi să încercaţi să priviţi dincolo de subiectul de presă, către mesajul în sine. Sînt vorbe care pot fi spuse absolut sigur în orice vestiar din lume, la un moment dat. Şi poate că se şi spun. Dar nu se află.

O scurtă precizare. Totul s-a întîmplat într-un moment în care viitorul lui Bielsa la Athletic era nesigur. Pierduse cu 3-0 finala Europa League de la Bucureşti, cu Atletico, şi cu 4-1 finala Cupei Spaniei, cu Barcelona, la Madrid.
Aşadar:

“Am vrut să vă salut înaintea vacanţei. Se poate să fie doar un la revedere, dar e foarte posibil să fie un salut de despărţire. Ar fi fost un sezon bun dacă nu s-ar fi terminat aşa. Şi nu putem ignora felul în care s-a terminat. Sincer, s-a terminat rău, foarte rău, iar eu mă fac pe mine principal responsabil.

Băieţi! N-am fost la înălţimea aşteptărilor pe care le-am generat. Aseară, venind de la Madrid, am auzit între voi rîsete, conversaţii. E inadmisibil! Mi se pare inadmisibil să mobilizăm un popor şi apoi să-l decepţionăm în halul ăsta! Mie mi-e ruşine că i-am decepţionat pe fanii lui Athletic Bilbao. Putem pierde finale. Nu cu 3-0, nu cu 4-1, cu 5-0 chiar. Nu e nici o problemă. Dar, băieţi, să pierdem jucînd în halul în care am făcut-o?! Dacă meciul cu Atletico a fost prost, cel cu Barcelona a fost oribil. Băieţi, ştiam ce fel de Barcelona vom înfrunta, ştiam ce trebuie să neutralizăm. Au jucat aşa cum ne-am aşteptat, nu ne-au surprins cu nimic.

De aceea mă simt responsabil. Pentru că băieţii cărora le-am transmis ce trebuie să facă au avut cea mai puţină implicare. Voi puteţi să fugiţi de responsabilitate şi spuneţi că unul a greşit, că altul a fost slab, că celălalt a fost nu ştiu cum. Nu, băieţi, aşa ceva nu există! Ne-am antrenat ca nişte animale pentru meciurile astea, dar cînd a fost să aplicăm ce am antrenat n-am reuşit. De aceea eu mă simt responsabil.

Dar vreau să nu uitaţi că nu puteţi dezamăgi un asemenea public. Un public care, deşi e 3-0 pentru adversari, ne aplaudă, în minutul 80, la singura acţiune cît de cît pozitivă. E un public extraordinar, băieţi, extraordinar, iar voi v-aţi bătut joc de el! Mie mi-e ruşine că atunci cînd obiectivele noastre au fost îndeplinite nu ne-am mai mobilizat la fel. Cînd trebuia să demonstrăm forţă, putere, grandoare, n-am mai făcut-o.

Nu m-aş simţi responsabil dacă aş lucra cu un grup care nu poate mai mult. Dar nu e aşa. Voi sînteţi parte din acel public şi, pentru binele vostru, pentru viitorul vostru, să vă intre bine în cap că aţi decepţionat acest public, care nu merita asta! N-aţi jucat să cîştigaţi cele două finale, aţi jucat ca să le jucaţi.

Şi asta pentru că voi credeţi că vă permiteţi asta. Sînteţi nişte milionari prematuri, voi n-aveţi problemele pe care le au oamenii ăştia, pe voi nu vă interesează ce se întîmplă, voi credeţi că puteţi fi iertaţi orice ar fi. Voi vă permiteţi să rîdeţi cînd alţii plîng”.

E doar o parte din monologul antrenorului argentinian. Fotbalul e compus din mai multe eşecuri decît victorii memorabile. Noi, cei din afara vestiarelor, rar putem afla ce gust au aceste eşecuri.

Lui Marcelo Bielsa îi putem analiza şi critica metodele, îi putem descoperi o mie de defecte. Doar un om nebun după fotbal poate însă expune durerea unei înfrîngeri atît de clar şi de direct, fără filtru, fără ocolişuri.

Mi se pare un discurs în faţa căruia nu poţi decît să-ţi scoţi pălăria.

Antrenori, decizii, diferenţe

Un fundaş central refuză să joace lateral şi era să fie exclus. Un alt fundaş lateral acceptă să joace în centru, greşeşte şi nimeni nu-l transformă în vinovat

S-a întîmplat cam în acelaşi timp. Martinovici, de la Steaua, refuză să joace fundaş lateral în meciul cu Copenhaga. Patronul află şi evident începe scandalul. Pe televiziuni. Mai întîi zice că-l dă afară, cu tot circul mediatic de rigoare, apoi îl iartă, cam pe acelaşi scenariu.

A doua zi, vineri. Dimineaţă, la antrenamentul Barcelonei, antrenorul îi spune lui Adriano că se gîndeşte să-l pună fundaş central la meciul cu Real Madrid. Ce-o fi fost în mintea brazilianului, doar el ştie. Nu jucase niciodată în acea poziţie, asta spre deosebire de Martinovici, căruia nu-i place să joace fundaş lateral. Chestie de nuanţă.
Continue reading →

Obligatul pas al lui Neymar

Plecarea în Europa a devenit deja o necesitate pentru Neymar, dar şi pentru “naţionala” Braziliei

Gîndeşte, desenează şi execută acţiuni care n-au existat şi pe care alţii nu le vor izbuti niciodată. Unicul rival posibil, la această oră, pentru Messi şi Cristiano Ronaldo, atît la nivel mediatic, cît şi fotbalistic. Vorbim despre Neymar.

Neymar este astăzi cel mai important fotbalist al Braziliei. Echipa naţională pregăteşte Mondialul din 2014, pe care-l va şi găzdui, avîndu-l ca punct de reper pe jucătorul lui Santos. Asta este însă o problemă. După foarte multă vreme, vedeta naţionalei “auriverde” evoluează în campionatul intern.

Brazilia e o ţară puţin spre deloc afectată de criza economică mondială. Iar fotbalul, organizat destul de bizar, ca să nu spun zăpăcit, la nivelul competiţiilor interne, e direct beneficiar. Se învîrt foarte mulţi bani, şi cu ajutorul sponsorilor, jucătorii cîştigă bine şi nu mai au motive să-şi dorească, gîndind strict la nivel financiar, să plece în Europa. În momentul de faţă, Neymar e cel mai bine plătit fotbalist al Braziliei, undeva la 5 milioane de euro pe sezon, iar cîştigurile din publicitate îi mai aduc alte 10-12 milioane de euro pe an. Puţine cluburi în Europa îi pot oferi o creştere salarială substanţială, dar şi o piaţă de publicitate similară celei pe care o are acum în America de Sud.

Şi totuşi, asta e o problemă. Cine a mai văzut meciuri din “Brasileirao” şi-a dat seama că, deşi e foarte spectaculos, nu e de nivelul ligilor puternice din Europa. Ceea ce face Neymar în meciurile din acest campionat e de multe ori magnific, însă toată lumea se întreabă dacă ar reuşi acelaşi lucru în Spania, în Anglia sau, mai ales, în Italia. Există o certă preocupare în media braziliană asupra acestui aspect. A fost realizat chiar un sondaj printre foştii mari fotbalişti brazilieni cu privire la viitorul lui Neymar. Aproape toţi, marea majoritate de fapt, au fost de aceeaşi părere: Neymar trebuie să plece şi cu cît o face mai repede, cu atît mai bine. Doar Pele a avut altă opinie, poate şi pentru că era singurul dintre cei chestionaţi care n-a jucat vreodată în Europa. În rest, de la Zico la Ronaldo, de la Falcao la Ronaldinho, de la Dunga la Roberto Carlos, toţi l-au sfătuit pe Neymar să facă pasul spre Europa.

Contextul era echipa naţională. Şi Mondialul din 2014, o competiţie pe care brazilienii nu concep să n-o cîştige, la ei acasă. Amintirea acelui “Maracanazo” din 1950 încă nu s-a şters, iar posibilitatea ca o echipă din Europa sau, şi mai rău, Argentina să cîştige trofeul duminică, 13 iulie 2014, pe “Maracana” îi cam roade pe brazilieni. O echipă formată în mare parte din jucători tineri, veniţi din campionatul intern, nu oferă prea multe garanţii.

De aceea Neymar e sfătuit să plece. Să prindă măcar un sezon, 2013-2014, în sistem european. Cu rigorile tactice din Europa, tactica fiind un concept cam confuz în campionatul brazilian, cu antrenamentele din Europa, departe de cele extrem de suave din Brazilia, cu presiunea zilnică din Europa, cu apărările din Europa şi, de ce nu?, cu faulturile din Europa, căci deocamdată nu se cunoaşte rezistenţa la lovituri a lui Neymar.

Destinaţia e prea puţin preocupantă. La valoarea sa, Neymar nu poate juca decît la un club mare. Că va fi Barcelona, aşa cum se speculează, că va fi alt “grande”, abia atunci ne vom lămuri dacă disputa dintre Messi şi Cristiano pentru supremaţia mondială ar putea avea un alt cîştigător.

Cum se distruge un Fenomen

Brazilianul Ronaldo are azi 118 kilograme. În 1995 avea 72. Diferenţa de 46 de kilograme se poate regăsi în torentul de medicamente ce s-a abătut asupra organismului său.

Imaginile cu brazilianul Ronaldo supraponderal circulă de ceva vreme. Sînt şocante şi, în concluzie, extrem de apetisante pentru media. Vorbim totuşi de un fotbalist imens, unul dintre cei mai mari din istoria acestui sport. După părerea multora el rămîne singurul posesor al numelui de Ronaldo, celălalt, cel de azi, rămîne încă la stadiul de Cristiano.

Talent uriaş, atacant de geniu, un adevărat fenomen în faţa careurilor. Aşa e apreciat Ronaldo Luis Nazario de Lima de cei care l-au văzut jucînd. Dar şi un jucător pe care accidentările nu l-au ocolit, şi vorbim aici de accidentări extrem de grave, la fel cum lupta sa cu kilogramele în plus a fost, cîteodată, la fel de dură precum cea cu fundaşii adverşi.

Nimic nu e inexplicabil
Pentru orice pe lumea asta există o explicaţie. Chiar şi pentru kilogramele în plus. Astăzi, Ronaldo are 118 kilograme şi încearcă să intre într-un program mediatizat de slăbire. Mediatizat, pentru că e vorba despre un personaj mediatic. Cum a ajuns Ronaldo în situaţia asta? Mulţi se vor grăbi să tragă concluzii pripite, că ar fi prieten bun cu frigiderul, că ar fi foarte deschis la anumite băuturi gazoase, că nu se uită la ce, cînd, unde şi mai ales cît mănîncă. Să nu ne grăbim totuşi.

Tratamentul olandez
Hai să ne întoarcem în timp! 1994. La Eindhoven aterizează un foarte tînăr Ronaldo. 17 ani, 1,83 şi 72 de kilograme. Nimic deosebit. La prima vedere. În cartea sa “Dopage dans le football - le loi du silence”, ziaristul Jean Pierre de Mondenard scrie şi despre Ronaldo.

Mărturia medicului brazilian Omar de Oliveira e în carte: “În Olanda, Ronaldo a intrat pe mîna unei academii de gimnastică, unde i s-a prescris şi un tratament cu suplimenţi alimentari pe bază de creatină”. Să fie vorba doar de creatină? Totuşi nu face parte din categoria substanţelor interzise, iar daunele sale colaterale nu-s recunoscute ca fiind extrem de mari.

Continuă medicul brazilian: “Am discutat cu Ronaldo de multe ori. El se teme că în Olanda a fost supus şi unui regim cu substanţe anabolizante, menite să-i sporească masa musculară. Băiatul lua pastilele fără să ştie despre ce e vorba”.

Durerile care dau dependenţă
Vara lui 1996. Ronaldo se mută în Spania, la Barcelona. Are deja 75 de kilograme. Dar, dincolo de toate, e puternic ca un taur. Căutaţi pe youtube golurile sale din perioada Barcelona şi vă veţi convinge. A fost, după mulţi, cel mai bun sezon din cariera lui “Il Fenomeno”.

Vara lui 1997. Cu mare scandal, Ronaldo ajunge la Inter. Are deja 80 de kilograme. Fără s-o spună public vreodată, preşedintele de atunci al Barcelonei, Josep Lluis Nunez, dă de înţeles că ştia de problemele brazilianului şi de aceea l-a lăsat să plece. Ce fel de probleme? Răspunde doctorul Piero Volpi, pe atunci în stafful medical al Interului, într-un interviu publicat de “L’Equipe” în 2000: “Ronaldo era dependent de Voltaren”.

Bizarele accidentări
Explicaţii. Creşterea masei musculare s-a produs pe un organism firav, care, în timp, n-a mai putut susţine musculatura. Astfel se explică numeroasele accidentări ale lui Ronaldo. În special ruptura tendonului rotulian, o accidentare destul de rară în lumea sportului. “Un specialist în afecţiunile genunchiului vede astfel de cazuri o dată pe an, de regulă la halterofili”, comenta, în mai 2000 pentru “Le Parisien”, chirurgul Pascal Christel.

Ronaldo a suferit-o de două ori la dreptul şi o dată la stîngul. Niciodată nu s-a mai văzut aşa ceva, caracterul repetitiv al leziunii de la piciorul drept e şi azi fără explicaţii în lumea medicală. De altfel, încă de la Barcelona brazilianul suferea de tendinită cronică. E ceea ce ştia Nunez şi nu a spus niciodată.

Criza necunoscută?
Pe măsură ce treceau lunile, Ronaldo nu mai putea juca dacă nu făcea infiltraţii. Novocaină şi Voltaren. Deja organismul se obişnuise şi nu mai răspundea la tratament. S-a trecut la nivelul următor: cortizon.

Partea şocantă acum vine: infiltraţiile cu cortizon direct în vasele sangvine pot duce, din cauza substanţelor pe care le conţine acest medicament , la pierderea cunoştinţei, stări asemănătoare crizelor de epilepsie. Vă mai amintiţi finala Mondialului din 1998 cînd s-a spus despre Ronaldo că a suferit o criză de epilepsie? Ei bine, iată care poate fi explicaţia acelei crize! Căci de atunci Ronaldo n-a mai trecut prin asemenea momente, ceea ce e cît se poate de straniu pentru un suferind de epilepsie.

Open bar cu anabolizante
Mergem mai departe. Vara lui 2002. Ronaldo semnează cu Real Madrid. Are 87 de kilograme. Deja accidentările fac parte din cariera lui, dar apare un fenomen nou în viaţa “Fenomenului”: tendinţa de îngrăşare. Într-o carte, “La Peur de l’obscurite”, interzisă, în paranteză fie spus, în Italia şi Spania, doctorul Bernardino Santi explica: “un open bar cu anabolizante e mai puţin toxic, pe termen imediat, decît un open bar cu vodca şi whisky. Pe termen lung însă efectul e devastator, iar nota de plată vine după 5, 10, sau 20 de ani, în funcţie de sportiv, şi constă şi în leziuni structurale ale unor organe interne. Tot în paranteză fie spus, doctorul Santi era, la data apariţiei cărţii în Franţa, 2008, şeful antidopingului la Federaţia Braziliană de Fotbal. Era, căci între timp a fost demis.

Ce facem cu tiroida?
Organul intern extrem de puternic afectat la Ronaldo a fost tiroida. Probabil şi cu ceva probleme congenitale, agravate şi de alimentaţia haotică dintr-o copilărie extrem de săracă, Ronaldo s-a văzut pus pe lista celor care suferă de hipotiroidism. Legătura dintre această afecţiune şi tendinţa continuă de îngrăşare din ultimii ani e limpede. La fel cum, extrem de limpede trebuie să fie şi legătura dintre acceastă afecţiune şi inundaţia de medicamente, multe necunoscute, ce a atacat organismul lui Ronaldo în cei 15 ani de carieră la vîrf.

Adevărul e dincolo de noi, nu-i aşa? Se poate, însă un lucru e clar. În spatele bicicletelor inventate de Ronaldo stăteau zeci de seringi uzate. Cu substanţe inventate de alţii.

Ce este hipotiroidismul?
524576-hipotiroidism.jpg
Hipotiroidismul constă în deficienţa hormonilor tiroidieni. Boala apare cînd glanda tiroidă nu produce destui hormoni, al căror rol, printre altele, e să controleze felul în care organismul consumă energia. Deficitul afectează toate sistemele organismului. Riscul de a dezvolta hipotiroidism tinde să crească o dată cu vîrsta. Netratat, la adulţi poate duce la complicaţii multiple, incluzînd pericardita (acumularea de lichid în jurul inimii) şi creşterea colesterolului.

Dramele Fenomenului
Trei accidentări grave, toate la genunchi, i-au afectat cariera lui Ronaldo.

1999
Pe 21 noiembrie, “Grăsuţul” (atunci la Inter) a suferit o ruptură a tendonului rotulian al genunchiului drept într-un meci cu Lecce: a stat 5 luni după operaţie.

2000
Pe 12 aprilie, în chiar primul meci după revenire (turul finalei Cupei Italiei, cu Lazio), genunchiul drept a cedat din nou: aceeaşi accidentare. Tot sezonul 2000-2001 a fost pierdut.

2008
Pe 13 februarie, atacantul lui Milan a ajuns din nou la spital, după jocul cu Livorno. Avea o leziune la tendonul genunchiului stîng. S-a întors pe gazon pe 4 martie 2009, la Corinthians.

524577-ronaldo-kilograme.jpg

Tito are o problemă

Deşi a început sezonul foarte bine, Barcelona lui Vilanova încă nu găseşte antidotul la Messi-dependenţă pe care-l descoperise Guardiola

5 etape de campionat, 5 victorii. 15 puncte din tot atîtea posibile, 8 distanţă faţă de Real Madrid, totul ar părea că merge ca pe roate la Barcelona. Se apropie “El Clasico”, dacă Barcelona scapă cu bine şi din deplasarea de la Sevilla, acolo unde s-a împiedicat Realul, presiunea meciului din 7 octombrie va deveni uriaşă pe umerii lui Mourinho şi a jucătorilor săi. Ameninţarea celor 11 puncte avans nu poate fi trecută într-un plan secund, indiferent cîte etape mai sînt de jucat, 11 puncte sînt 11 puncte.

Şi totuşi nu e chiar totul perfect la Barcelona. Ceea ce s-a întîmplat la partida cu Granada, cîştigată pe final, ca şi la cea cu Spartak Moscova din Ligă, ridică destule semne de întrebare. Iar dialogul dintre Messi şi David Villa indică o oarecare stare a lucrurilor. Tratat diferit în presa spaniolă, catalanii au încercat să stingă focul pretinzînd că astfel de lucruri se întîmplă şi la antrenamente, madrilenii au căutat să pună gaz pe acel foc scriind despre deteriorarea atmosferei în vestiar după plecarea lui Guardiola, mica dispută dintre cei doi a existat şi, un amănunt neglijat şi la Barcelona, şi la Madrid, a venit după o scenă asemănătoare petrecută, cîteva minute mai devreme, între Messi şi Thiago Alcantara. Spre deosebire de Villa, care e totuşi campion mondial şi european, Thiago a lăsat capul în jos.

“Tito, we have a problem”, ar trebui să se audă la turnul de control al orbitei catalane. Nu atît mesajul lui Messi, “dă-o din prima, dă-o din prima!”, sună un pic ciudat. Messi e genial şi pentru că intuieşte înaintea altora fazele, le găseşte simple şi le şi execută. Răspunsul lui Villa, “una am avut şi ţi-am dat-o”, ar trebui să preocupe.

Realitatea de azi e că la Barcelona toţi joacă pentru Messi. Asta şi pentru că, a dovedit-o în atîtea episoade, el poate cîştiga de unul singur, contra oricui.

Dar nu e în regulă să se întîmple asta într-o echipă. Fotbalul e totuşi sport de echipă. Problema vine din sezonul trecut. Villa era accidentat, Pedro pierdut între o leziune şi alta, Alexis căutîndu-şi adaptarea, pe care, în paranteză fie spus, încă n-a găsit-o, Fabregas scufundat inexplicabil în anxietate, Puyol mai mereu accidentat, Pique mai mereu cu gîndul în altă parte, Xavi cu genunchii tot mai obosiţi, doar Iniesta jucînd la nivelul său. Asta a fost panorama la Barcelona în primele 6 luni ale lui 2012. Peste toţi, Messi. Ucigaşul de superlative, asasinul de adjective. Marca gol după gol, întorcea rezultate, de multe ori de unul singur. În săptîmîna decisivă însă, cu Real şi Chelsea, n-a mai putut. Şi nimeni nu l-a ajutat.

Cu adevărat imparabilă Barcelona a fost în două episoade, cu Guardiola ambele. În primul lui sezon, al celor 6 titluri, Messi marca mult, dar o făceau şi Eto’o, şi Henry. Apoi, în 2010-2011, lîngă Messi stăteau ferm Villa şi Pedro, acel MVP, care făceau posibile “manite” în jumătate de ceas şi linişteau meciurile din prima repriză.

Cînd o echipă se pune în mîinile unui jucător, indiferent că e genial sau doar un simplu talent, are o problemă. Căci orice fel de problemă a acestuia, o răceală, o măsea, o constipaţie ori chiar o stare de iritare dată de alinierea planetelor devine una a tuturor. Aici e momentul în care intervine antrenorul. Tito trebuie să găsească soluţiile pe care le găsea Pep, astfel ca Messi să rămînă referinţa, dar să n-o poarte pe umeri, ca o povară.