Fotbal intern ↓

După spectacolul de la Atletico-Athletic, orizontul de aşteptare pentru Clasicul României e foarte mare. Să ne facem iluzii?

La sfîrşitul săptămînii trecute, cînd încă se mai vorbea de finala Europa League de la Bucureşti, o cunoştinţă, fără mari legături cu fotbalul, îmi povestea cum cei doi băieţi ai săi o bat încontinuu la cap să-i ducă la un meci pe Arena Naţională. Şi m-a întrebat, ştiind că urmează Steaua - Dinamo şi apoi finala Cupei, dacă pot s-o ajut să cumpere 4 bilete la fiecare dintre cele două meciuri. Am întrebat-o ce vîrstă au cei doi băieţi şi am aflat că unul are 5 ani, iar celălalt 7. Am sfătuit-o, fără să mă gîndesc prea mult, să aştepte totuşi alte ocazii. Explicîndu-i că ambele meciuri au mai multe şanse să se transforme în show-uri dizgraţioase decît în evenimente memorabile şi că şi-ar asuma un risc inutil ca băieţii săi să se confrunte cu realitatea stadioanelor noastre. Am greşit cumva?
Finala Europa League a fost un excepţional motor de promovare a fotbalului. Partida în sine, dar mai ales ceea ce s-a întîmplat în jurul ei. Atmosfera din stadion, felul în care s-a comportat publicul, spectacolul străzii. O ştachetă destul de înaltă, la care cele două finale care urmează pe Arena Naţională vor ajunge cu mare greutate.
Nu intră în discuţie calitatea fotbalului. Nu poţi fi stupid să le ceri fotbaliştilor lui Dinamo să joace precum cei de la Atletico, deşi culorile echipamentelor sînt aceleaşi. Nu poţi fi stupid să compari reuşitele fotbaliştilor de la Steaua cu cele ale bascilor. Discutăm totuşi de  un alt nivel. Poţi totuşi să le ceri să încerce să joace fotbal, nu să-l mimeze, să încerce să se comporte civilizat, nu să derapeze în golănisme, să încerce să lase în pace arbitrul, mai ales că e străin, nu să-l terorizeze, poţi totuşi să le ceri să se respecte, ca nişte oameni ce fac aceeaşi meserie, nu să aştepte prima ocazie ca să se înjure şi apoi să se ia la bătaie. Nimeni nu-i va judeca prea aspru dacă nu vor avea clasa lui Falcao, personalitatea lui Muniain, reuşitele lui Diego sau inteligenţa lui Javi Martinez. Se poate extinde şi la cei doi antrenori. Nimeni nu-i va compara cu Simeone sau Bielsa, dacă îşi vor face onest meseria, dacă vor lăsa la vestiare vanitatea, orgoliul, trufia ori dacă îşi vor uita, măcar pentru 90 de minute, telefonul în buzunar. Poate că nu va fi un spectacol de zile mari, sînt totuşi două finale şi de multe ori finalele nu sînt generoase la acest aspect. Sau poate că va fi şi ne vom putea lăuda, pe bune, de data asta, cu fotbalul pe care-l avem.
Cum facem cu tribunele? Ar fi prea mult să cerem celor două galerii să se comporte precum cele ale spaniolilor. Şi fanii lui Atletico şi cei ai lui Bilbao au fluierat, au înjurat, au contestat. Ar fi stupid să le ceri suporterilor de la noi să nu facă asta. Totuşi e stadion, nu teatru. Dar măcar să nu fie violenţi putem să le cerem? Să nu distrugă, să nu se bată, să nu compromită ideea de “suporter”, să nu acceseze cele mai josnice detalii ale conceptului “ultras”, pe care ni-l tot flutură în faţa ochilor cei care fac tot ceea ce am spus mai sus. De ce “ultras” trebuie musai echivalat cu “cel ce distruge” sau “cel ce se bate cu oricine” şi de ce cred ei că meciurile sînt ale lor, iar oamenii normali vor neapărat să-i vadă cum fac lucrurile astea?
Poate că nu va fi aşa. Poate că doar vom avea “atmosferă” în Clasicul României, nu linişte ca în, de exemplu, El Clasico. Daca va fi aşa, cer scuze cunoştinţei mele, celor doi băieţi ai săi, care au destul timp înainte pentru a descoperi fotbalul, dar şi celor despre care am vorbit mai sus. Poate că voi avea ocazia să scot semnul de întrebare şi să spun: am greşit!

Cel mai simplu mod de a justifica un meci pierdut este arbitrajul. Erorile jucătorilor nu sînt analizate de nimeni

“Ai învins, continuă, ai pierdut, continuă”. Aparţinînd lui Pierre de Coubertain, fraza de mai sus a devenit motto-ul olimpismului modern. “Ai învins, eşti bun, ai pierdut, e de vină arbitrul”. Aparţinînd tuturor celor implicaţi în fotbalul românesc, fraza de mai sus a devenit motto-ul fiecărei emisiuni de analiză a meciurilor din Liga 1.

“Arbitrii români sînt proşti”. De cîte ori aţi auzit acest verdict în ultimele săptămîni? Cred că zilnic. Afirmaţia e absurdă, prin generalizarea care se face. Dacă ar încerca să mă convingă cineva că TOŢI jurnaliştii români sînt proşti, l-aş trimite la plimbare, ca să fiu elegant, sau aş încerca să-l conving că nu-i aşa. La fel ar proceda şi un doctor dacă i s-ar aplica respectiva caracterizare asupra întregii bresle, la fel un procuror, la fel un profesor. Ei bine, la arbitrii români orice încercare e din start sortită eşecului. Ei sînt proşti pentru că aşa e bine să spunem, pentru că ne va servi chestia asta la ceva, mai devreme sau mai tîrziu. Continue reading →

Schimbarea unui antrenor e o mutare ce implică un risc maxim, iar rezultatele se văd mult prea tîrziu.

A devenit o obişnuinţă ca la un  anumit moment, atunci cînd lucrurile nu merg chiar aşa de bine, o echipă de fotbal să schimbe antrenorul. Cluburile care apelează la această decizie radicală o justifică în mare majoritate cu discursul cunoscut, “e nevoie de un şoc”, şi o motivează prin “sînt periclitate obiectivele stabilite la început”. Problema e că, la noi mai ales, respectiva periclitare a obiectivelor reprezintă, de fapt, periclitarea stării psihice, a se citi de voie bună, a celui care conduce. Sînt greu de explicat totuşi schimbările de antrenor la echipele din fruntea Ligii 1,  se aude că se mai pregăteşte una după semifinalele Cupei, în condiţiile în care nimeni n-are habar dacă obiectivele chiar sînt periclitate.

Lumea care doar priveşte se întreabă cu ce e mai bun cel ce vine decît cel ce pleacă? Justificat, pentru că de multe ori numirile n-au nici o logică. În teorie, noul antrenor ar trebui să deţină o personalitate puternică, să poată să controleze un vestiar aflat în derivă şi să aibă obişnuinţa de a convieţui cu starea de presiune existentă în fiecare zi. Apoi să fie capabil să adapteze lotul de jucători la metodele sale, ceea ce necesită timp, căci o schimbare din acest punct de vedere nu se poate face în două zile. În general, noii antrenori caută să modifice ceva din rutina zilnică, fie la antrenamente, fie la cantonamente, fie la formulele de start în partide, acest din urmă aspect fiind şi cel mai delicat, o echipă care a jucat luni în şir cu un modul nu poate trece brusc la un altul, decît dacă-şi asumă riscuri. Există şi aspecte pozitive. Puţine, dar există. Acei jucători care erau siguri de poziţia lor de titulari cu vechiul tehnician vor face tot posibilul să nu-şi piardă “privilegiile”, în vreme ce eternele rezerve vor simţi că au o nouă şansă. Atît timp cît şi unii, şi alţii se vor mobiliza la antrenamente e bine, problema e că mulţi utilizează alte căi, subterane, generînd astfel noi surse de conflict.

Statisticile spun că, de regulă, schimbările de antrenor pe parcursul sezonului aduc rezultate, dacă aduc, abia în sezonul următor. Există şi excepţii, dar cînd eşti implicat în lupta pentru titlu sau pentru alt trofeu, schimbarea antrenorului pare totuşi o mişcare iraţională. Îşi imaginează cineva că Real îl va demite pe Mourinho doar pentru că din cele 10 puncte avans faţă de Barcelona au mai rămas 4?

Se spune că, într-o relaţie, e mai bine să alegi un sfîrşit de groază decît o groază fără sfîrşit. Dar în fotbal? Nu cumva un sfîrşit de groază al relaţiei cu un antrenor conduce mai lesne spre o groază fără sfîrşit decît spre un nou început?

În sezonul trecut, Steaua a schimbat 6 antrenori. În sezonul ăsta, doar 3. Dar mai sînt 11 etape.

“Marea problemă a omenirii e că proştii sînt întotdeauna foarte siguri de ei. Iar contra prostiei nu se poate lupta”. Cuvintele îi aparţin lui Bertrand Russell, un galez laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, în anii ‘50. Ideea e că pe oamenii guvernaţi doar de certitudini nu prea te poţi baza. De preferat sînt cei în mintea cărora se strecoară şi ceva dubii. De genul întrebărilor “oare e bine să fac cutare lucru?”.

Steaua a schimbat antrenorul. Ei şi? E doar al treilea în sezonul ăsta, pînă la performanţa colosală a celor 6 din campionatul trecut mai e. Dar n-ar fi bine să pariem că lucrul acesta nu se va întîmpla. 11 etape? Atîtea au mai rămas de jucat. Vi se pare complicat să se întîmple încă 3 înlocuiri în perioada asta? Într-un club unde dubiile nu există, utopia e bine venită. În orice sens am aborda problema. Iar cînd am spus club am vrut doar să fiu gentil cu brandul Steaua, o comoară pe care cei ce o au în stăpînire habar n-au s-o exploateze. E limpede cu cine e egal Steaua în ziua de azi. E o ecuaţie prea simplă, răspunsul e prea clar.

Ceva nu mi-e clar. Ce-i îndeamnă pe unii să aibă mereu telefonul deschis pentru un apel din zona de mai sus? Dar, mai ales, ce-i îndeamnă pe unii să accepte propunerile telefonice?

Luînd-o teoretic, în cazul în care ai fost criogenat timp de 10 ani, de cînd asupra celui mai important brand din sportul românesc s-a abătut această transhumanţă managerială, ai fi tentat să accepţi imediat. Pe ideea “Steaua nu se refuză” ori, dacă vreţi, mai aproape de limita neuronală a unora, “Steaua e un tren care trece o singura dată prin gara vieţii”. Excelentă asta cu “gara vieţii”, trebuie să recunoaşteţi! Criogenia asupra antrenorilor nu s-a brevetat însă la nivel de masă, aşa că şansele să se găsească o astfel de persoană sînt la fel cu şansele ca Steaua să redevină ceea ce trebuie. Adică aproape nule. Observaţi, am folosit cuvîntul “aproape”, unu pentru că ştiinţa a făcut miracole şi doi pentru că eu mai am şi dubii.

Aşadar, revin cu întrebarile de mai sus. Cineva îmi oferă o variantă. Pentru bani. Foarte corectă, de altfel. Nimic condamnabil. Dar hai să recunoaştem asta! Da, domne, am acceptat pentru bani. Sînt şi eu om, am nevoi, cheltuieli, vise, pentru mine fericirea e suma cîtorva lucruri mici, o mică vilă, o mică maşină, un cont mic, dar cu zerouri multe.

Altcineva îmi dă o altă explicaţie. “Dă bine la CV”. Cum ar veni, “Steaua nu se refuza”, nu? Sau treaba cu “gara vieţii”! Numai că nu-s foarte convins că în ziua de azi un antrenor mai e angajat doar după un CV. Pe care scrie Steaua, corect, dar pe care mai scrie şi că ai fost dat afară de la Steaua.

Pentru că, mai devreme sau mai tîrziu, asta se va întîmpla. Iar în locul lui Mihai Stoichiţă va veni, poate, Grigoraş. Sau Reghecampf. Sau va reveni Ilie Stan. Sau Lăcătuş. Sau Sorin Cîrţu. Sau Dorinel. Sau, din nou, Mihai Stoichiţă. Sau altcineva care crede că poate face performanţă, antrenînd cel mai bun lot din ţară. Pentru că, da, Steaua are cel mai bun lot din ţară. Din păcate, lotul la fotbal nu are nimic de-a face cu un lot de pămînt.

Are totuşi cineva un răspuns la întrebările mele?

Lupta lui Fabrice Muamba pentru viaţă a lăsat indiferentă lumea fotbalului de la noi. Aici luptele sînt altele

Sînt momente în care lumea fotbalului îngheaţă. Îngheaţă şi ar vrea ca timpul să facă la fel, să se oprească, să nu se mai audă tic-tac-ul secundelor. Sînt acele momente cînd cineva din această lume a fotbalului suferă. Suferă de ceva ce n-are legătură cu verdele gazonului, nici cu verdele banilor cîştigaţi, nici cu duelul pentru supremaţie. Toate aceste lupte devin derizorii în comparaţie cu lupta cuiva pentru propria viaţă.

Lumea întreagă a privit şi a căutat mai apoi veşti despre lupta lui Fabrice Muamba. O lupta pentru viaţă pe care, din ultimele informaţii, tînărul de 23 de ani a cîştigat-o. Pe stadioanele de pretutindeni au fost postate mesaje de susţinere pentru fotbalistul lui Bolton, ca şi pentru Eric Abidal. În teren, în tribune, din partea cluburilor, din partea oamenilor obişnuiţi. Manifestări normale, într-o lume normală. Într-o lume în care solidaritatea nu e un cuvînt de faţadă, nu-i motiv de campanie electorală şi nu se face doar în prezenţa televiziunilor, chemate special ca să vadă lumea întreagă cît de evlavioşi sînt unii. Într-o lume în care solidaritatea apare, pur şi simplu, pentru că aşa e normal.

La noi nu s-a întîmplat nimic. Pentru că aşa e normal la noi. Noi nu facem parte din lumea asta. Noi o avem pe-a noastră, în care ne jignim şi ni se pare normal, în care păcălim şi ni se pare normal, în care sîntem pacăliţi şi ni se pare normal. Erau greu ca pe unele stadioane de la noi să existe un minuscul semn de solidaritate cu drama unui om care practică aceeaşi meserie totuşi? Nu l-ar fi ajutat cu nimic pe Fabrice Muamba, dar ne-ar fi ajutat pe noi să respirăm, pentru o clipă, un alt aer, să ştim că şi fotbalul nostru poate fi guvernat şi de alte principii în afara celor pe care sîntem obligaţi să le suportăm zilnic. N-a fost cazul, şi pentru că n-a existat cineva pe la cluburi, pe la Dinamo, pe la Steaua, pe la Rapid, pe la Cluj, care să aibă această idee. Credeţi că mulţi dintre cei implicaţi în fotbalul nostru au auzit ce a păţit Muamba? Eu sînt convins că nu. Primii care ar fi trebuit să audă erau fotbaliştii, care fac şi ei zilnic ce face Muamba, iar aici sînt incluse şi medicamentele, scuzaţi!, întăritoarele, pe care le iau fără să aibă habar de multe ori ce conţin. Şi cei cărora li se cere mereu să-şi dea viaţa pe teren.

P.S. Fotbalul însă merge înainte. Cu bune şi rele. Apropo de bune. Ucigaşul de superlative a lovit din nou. Messi a devenit, la 24 de ani, cel mai prolific marcator din istoria Barcelonei. La fiecare 3 zile, Messi redeschide dezbaterea privitoare la cel mai mare fotbalist din istorie. Nimic anormal totuşi. Anormal la Messi este însă felul în care se poartă cu ceilalţi, felul în care joacă, felul în care se bucură. E anormal de normal pentru un geniu care colecţionează Baloane de Aur cu aceiaşi naturaleţe cu care ia acasă baloanele după meciurile în care marchează un hat-trick. Cine-şi mai aminteşte azi de copilul care, priviţi imaginea!, obţinea prima legitimare a talentului său?

A greşit sau n-a greşit Tătăruşanu la golul lui Twente? Unii zic răspicat că da. Alţii o dau în caterinci, gen “era o minge de scos cu capul”, obişnuinţă pesemne a şuşelor “de caterincă” la care participă. Destui nu-l văd sută la sută vinovat. Faza l-a prins ieşit din poartă, greşeala lui Prepeliţă n-avea cum s-o anticipeze totuşi, iar execuţia chiar a fost fantastică. Un sfert din fotbaliştii aflaţi într-o astfel de situaţie de poartă ar fi apelat la lob şi doar un sfert din acel sfert ar fi şi izbutit să-l transforme.

La Steaua există un şef pe nume Duckadam. O legendă în lumea portarilor. De la înălţimea renumelui său, cu experienţa sa, Duckadam ne-ar fi putut lămuri. Dacă şi, mai ales, unde a greşit Tătăruşanu. Punctual, la obiect. A stat prost, a ieşit prea mult, a lăsat unghiul descoperit, chestii d-astea. Eventual să ne spună cum ar fi trebuit să procedeze încă tînărul (pentru un portar) Tătăruşanu.

Am aflat în schimb de la Duckadam că “Tătăruşanu vrea banii la timp, nu-i pasă de critici”. Fantastic! De parcă pe el nu-l interesează deloc data cînd îi intră banii pe card. De parcă nu orice angajat are acest lucru în minte. De parcă normal e să-i plăteşti pe jucători tîrziu. Asta era problema, că Tătăruşanu vrea banii la timp? Că nu-i pasă de critici e altceva. E deja o altă discuţie, poate chiar o problemă, şi ţine tot de o declaraţie făcută de “legenda de la Sevilla”, dar şi de alte “aspecte” din preajma portarului stelist ce nu convin unora.

Cînd eşti legendă, trebuie să ştii să-ţi asumi acest rol. Cum ar fi sunat o desfiinţare asemănătoare a lui Victor Valdes din partea lui Zubizarreta, după vreo gafă a portarului Barcelonei, şi au fost destule. Am dat acest exemplu pentru că e o situaţie asemănătoare, cu un fost mare portar aflat în funcţie de conducere.

Cînd eşti legendă, parcă n-ai motive să faci declaraţii care să-l mulţumească doar pe patron. Santiago Bernabeu spunea: “Şeful care reproşează subordonaţilor eşecurile în public nu e deloc respectabil”.

La 19 ani, Iker Muniain are deja 100 de meciuri oficiale pentru Bilbao. La 23 de ani, Gardoş şi Mihai Costea sînt încă tineri de perspectivă. La 24 de ani, Messi s-a săturat de trofee.

Valoarea nu ţine cont de numărul anilor. E o teorie pe care am auzit-o de foarte multe ori în fotbal. Am auzit-o, însă de aplicat, cel puţin pe la noi, nu prea. Încă sîntem prizonierii acelor concepţii conform cărora tinerii şi foarte tinerii noştri jucători trebuie să se mai “coacă”, o expresie la fel de idioată precum cea cu cei formaţi “în propria pepinieră”, rămasă din limbajul de lemn al vremurilor trecute. Ce legătură o exista între o pepinieră şi un centru de copii şi juniori şi cam care e procesul de “coacere” al unui fotbalist? Iată nişte mistere ce se perpetuează în timp.

Aseară, Messi a cîştigat al treilea Balon de Aur consecutiv. La 24 de ani. În afara unui titlu mondial cu Argentina, pe care, din păcate, mă tem că nu-l va lua prea curînd, Messi s-a plictisit deja de cîte trofee are în palmares. La 24 de ani, Messi este tînăr sau nu prea mai este? În termeni strict fotbalistici, evident.

Alt exemplu. Mai clar. Se numeşte Iker Muniain. În decembrie a împlinit 19 ani. Deja a atins borna celor 100 de meciuri oficiale pentru Bilbao. A debutat în Primera la 16 ani şi 8 luni. În Primera Division, atenţie!, adică în campionatul campioanei mondiale, care dă campioana mondială a cluburilor şi deţinătoarea Ligii şi în care se regăsesc primii doi fotbalişti din lume.

În toamnă, cînd Gardoş i-a rupt piciorul lui Băcilă, de la Pandurii, în favoarea stelistului, ca o circumstanţă atenuantă, s-a adus în discuţie vîrsta. Este un tînăr de viitor, o speranţă a fotbalului românesc. Ştiţi cîţi ani are Gardoş? 23 de ani. Aproape vîrsta lui Gerard Pique, care a cîştigat chiar mai mult ca Messi, de vreme ce e şi campion mondial cu Spania. De vîrsta lui Pique e Tănase, de la care tot aşteptăm să se maturizeze odată, pe acolo e şi Mihai Costea, despre care încă nu ştim dacă încă e crud pentru fotbal sau mai dornic de a sta lîngă Crudu.

Gardoş n-are nici o vină. Noi toţi o avem. E felul nostru de a privi tinereţea. Cîte dintre echipele noastre din partea de sus a clasamentului au între titulari tineri nu de 16, nu de 17, nici măcar de 18, hai să fim generoşi, de 19 sau 20 de ani? La 23 de ani, Gardoş e pentru noi de perspectivă. La 24 de ani, Pique e mai mult decît o certitudine, e o garanţie. Pînă şi Muniain, la 19 ani, a depăşit stadiul de promisiune. Încrederea noastră în tineri e limitată, mergem în continuare pe ideea că experienţa e mai importantă decît talentul, ambiţia şi dorinţa de a reuşi a tinerilor din ziua de azi. Uităm că vremurile s-au schimbat, timpul n-are răbdare, copii de cîţiva ani deschid acum mult mai uşor un i-Pad decît noi, la vîrsta lor, o cutie de bomboane. A şti să-i responsabilizezi pe aceşti tineri, iată un demers pe care noi îl cam ocolim, pe undeva şi din teama asumării răspunderilor. A-i face să înţeleagă care le sînt priorităţile, a-i determina să înţeleagă că profesionismul şi profesionalismul pot conlucra foarte bine cu cheful de viaţă specific vîrstei. Are cineva senzaţia că Pique stă lîngă Shakira şi doar o ascultă cum cîntă, are cineva senzaţia că Shakira stă lîngă Pique şi doar îi admiră culoarea ochilor? Fals. Dacă ai cap, le poţi face pe amîndouă la fel de bine. Dar pentru asta, trebuie cineva să se preocupe şi să-ţi explice anumite lucruri, pentru că nimeni nu s-a născut totuşi învăţat.

Cînd vom învăţa să ne învăţăm tinerii vom progresa, în fotbal şi nu numai. Cît timp vom aştepta ca ei să “se coacă”, dar o vom face doar privind la acest proces, vom rămîne la stadiul de azi, o pepinieră bătrînă.

Să presupunem prin absurd că s-ar găsi cineva să-i plătească lui George Copos leul solicitat în schimbul Rapidului. Cît oare ar valora, în realitate, leul ăla?

Astăzi de dimineaţă, în fine, cît poate fi şi dimineaţa asta de dimineaţă pentru un jurnalist, dar să lasăm detaliile minore, azi-dimineaţa, deci, o ştire mi-a cutremurat procesul de trezire. George Copos vrea să vîndă Rapidul!

Primul meu gînd a fost să văd dacă nu cumva s-a scufundat planeta. Nu se scufundase. Poate doar un pic Bucureştiul sub povara unui trafic haotic, dar să lăsăm detaliile minore, nu? Am purces imediat la căutarea detaliilor. Am descoperit relativ repede, căci o astfel de informaţie face repede înconjurul planetei, dacă tot nu se scufundase. Am descoperit că George Copos e dezamăgit. Şi el? Aşadar sîntem mai mulţi. Că a văzut ce n-a văzut niciodată. Că e o lume care nu-i a lui, că practică un sport care, de fapt, e altul, cu reguli pe care nu le cunoaşte. Aici am avut un prim semn de întrebare şi am stat puţin pe gînduri, ca emoticonul ăla de la messenger, îl ştiţi, ăla pe care-l puneţi cînd vreţi să-i arătaţi interlocutorului că sînteţi preocupat. Ce naiba de sport practică, de fapt, George Copos?! În fine, nu contează, mi-am zis, dacă el aşa crede, că e un sport, să fie sănătos! Finalul mi-a plăcut, “gustul dulce al succesului aşezat peste cel amar al unei lumi profund pervertite” m-a dus cu gîndul la meniurile chinezeşti, la sosul dulce-acrişor şi la pacheţelele de primăvară. În plină iarnă. Continue reading →

Suporterii echipelor de la noi consideră că dragostea faţă de ele implică numai drepturi, nu şi obligaţii
De cînd există, fotbalul e o comuniune între o echipă şi publicul din jurul ei. Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi. Orice altă situaţie ar duce la dispariţia lui ca sport.

O echipă de fotbal poate lua orice decizie, sportiv vorbind, minus aceea de a întoarce spatele publicului său. Cine nu respectă această tradiţie, într-o ignoranţă sau arogantă prost înţeleasă, nu înţelege istoria fotbalului şi viaţa în general. Cu toţii căutăm grupul, nimeni nu vrea singurătatea. Acel public, suporterii, adică, sînt cei ce dau sens acestui sport şi la tot ceea ce se întîmplă în jurul lui.

Conform DEX, suporterul este “o persoană care simpatizează şi susţine cu pasiune o echipă sportivă sau anumiţi sportivi”. La noi, această simpatie pare a avea alte conotaţii. Pasiunea e prost înţeleasă, iar iubirea faţă de clubul favorit nu prea mai are nimic din sentimentul de altădată, fiind mai degrabă un mijloc de şantaj, de presiune.

Sîntem înaintea derbyului României. Un meci cu orgolii şi pasiuni, aşa cum e şi normal pînă la urmă, căci din aceste orgolii şi pasiuni trăiesc şi cluburile, dar şi presa, şi televiziunile. Dincolo de incertitudinile vizînd cele două echipe, planează o alta, pe care mass-media pedalează suficient de generos, chiar prea generos uneori. Aceea legată de prezenţa galeriei lui Dinamo pe stadion. Vin, nu vin?, strigă, nu strigă?, stau, nu stau?, unde stau?, iată întrebări ce macină existenţa întregii suflări dinamoviste. Nici din partea rivalilor de la Steaua nu există o siguranţă, căci şi acolo sînt destule probleme.

Fanii au dreptul la opinie. Au dreptul să fie supăraţi, să conteste. Dar nu au doar drepturi. Au şi ceva obligaţii, pentru că în viaţă nu poţi doar să ceri, trebuie să şi dai. Aş încerca să găsesc motivul pentru care suporterii lui Dinamo sînt supăraţi. În momentul ăsta, Dinamo e pe primul loc, echipa chiar joacă, dacă nici acum nu esti lîngă ea, atunci cînd o faci? Nu mai spun că, în mod normal, o echipă trebuie susţinută la greu, nu la bine, dar pentru a înţelege acest concept e nevoie de ceva mai multă inteligenţă decît cea necesară aprinderii unei torţe şi aruncării ei în teren. Mi se va spune că supărarea e îndreptată spre conducere. Ok, bine, dar jucătorii, ce vină au ei? Şi mai ales acum, cînd chiar joacă. Nu cumva sînt aceiaşi care s-au expus în Ghencea, în primăvară, introducînd în stadion obiecte interzise doar pentru a le face pe plac ultraşilor? Mai nou, se spune că stadionul e urît. Foarte corect, nu e urît, e foarte urît, dar era la fel şi acum un an, şi acum doi, şi acum trei, cînd echipa era pe locul 6, nu pe unu.

La Manchester, s-a protestat destul împotriva americanilor care deţin clubul. La Liverpool la fel. Niciodată însă fanii celor două grupări n-au lipsit şi nici nu vor lipsi de la un Liverpool-Manchester United. Suporterii lui Lazio sau ai Romei au avut destule de împărţit cu conducerile, dar un “Derby della Capitale” fără cele două peluze ocupate nu s-a pomenit. Venind mai spre zona noastră, geografic vorbind, un Galata-Fener sau un Partizan-Steaua Roşie sînt greu de conceput fară fanii uneia dintre grupări, indiferent care.

S-a întîmplat ca acum subiectul să fie galeria lui Dinamo. S-a întîmplat, căci nici cei de la Steaua nu sînt departe. Fanii stelişti se declară oripilaţi de manifestările finanţatorului echipei lor, dar copiază exact comportamentul acestuia faţă de jucători.

Poate fi un subiect de dezbatere. Cum să-ţi iubeşti echipa favorită? Şi, mai ales, de ce o iubeşti? Şi aici poate fi ca-n viaţă. Cînd iubeşti pe cineva pentru frumusetea sa, nu e iubire, e dorinţă. Cînd iubeşti pe cineva pentru inteligenţa sa, nu e iubire, e admiraţie. Cînd iubeşti pe cineva pentru bogăţia sa, nu e iubire, e interes. Cînd iubeşti pe cineva fără să ştii de ce, abia atunci e iubire.

Oamenii cu bani intră în fotbal pentru diferite avantaje? De ce a intrat Gigi Becali în fotbal? Avantajele sale ca finanţator al Stelei sînt astăzi inexistente

N-am avut ocazia pînă acum să încep vreun dialog cu Gigi Becali. Sînt alţii deja specializaţi în asta. N-o să caut să-i devin simpatic, încercînd să-l înţeleg. N-o să mă aliniez majorităţii care consideră că este responsabil pentru depersonalizarea celui mai popular brand fotbalistic al României. Nici măcar n-o să încerc să-i devin antipatic. Am o singură întrebare, nici măcar o întrebare, o simplă curiozitate: ce vrea, de fapt, Gigi Becali de la fotbal?

Chiar, de ce intră oamenii cu bani în fotbal atunci cînd intră?
În cazul unora pentru notorietate, exemplul aşa numiţilor “oligarhi” din spaţiul ex-sovietic, pentru care capitalul de notorietate e foarte important, ajutîndu-i fie să-şi deruleze sub alte auspicii afacerile, curate sau nu, fie să-şi spele într-un fel banii, fie să-şi întoarcă spre comunităţile locale anumite servicii. Sau, nu neapărat în ultimul rînd, să încerce, sub umbrela celebrităţii, să se apere de eventuale reacţii adverse, numite simplist “reglări de conturi”.

Alţii, în general cazul americanilor, pentru a obţine profit. Vezi cazul celor care au cumpărat Manchester United, Liverpool, Arsenal, AS Roma. Acţionînd pe căi obişnuite de business, credite bancare, negocieri, plan de investiţii şi de rentabilizare.

Unii au văzut în fotbal o cale de a se relaxa. În general posesorii de petro-dolari. N-au nevoie de imagine, nici de bani cît timp rezervorul de petrol şi gaze funcţionează. Au mers fie în zona unde au studiat, fie într-un port unde-şi pot ancora iahtul, mai aproape de staţiunea preferată, fie într-un oraş al luminilor mereu aprinse şi al distracţiei mereu prezente.

Să revenim la curiozitatea mea. Gigi Becali a obţinut notorietate. Corect. Acum 10 ani, era doar “vărul lui Giovanni”, asta deşi avea mai mulţi bani ca el. La ce i-a folosit notorietatea? În politică deocamdată a eşuat, cu excepţia mandatului de europarlamentar, obţinut graţie unei arestări comice prin absurdul ei. Imaginea sa în acest moment e mai degrabă negativă, asta în ciuda ajutoarelor pe care le oferă celor care au nevoie şi apelează la el. Iar asta clar din cauza situaţiei de la Steaua. Nici măcar apropierea de cele Sfinte, pe care n-o mimează, căci s-ar observa, nu-i acordă un plus de simpatie.

Afacerile sale, în aceşti aproape 10 ani, pare că n-au luat vreun avînt uluitor. Spre exemplu, Florentino Perez a reuşit, în primul său mandat, să-şi crească de 10 ori cifra de afaceri, graţie influenţei generate de şefia lui Real Madrid. Pe aici, pe la noi, alţii parcă au ieşit mai bine. Unii au strîns ceva hoteluri, ceva voturi, ceva puncte în Ligă şi ceva milioane de euro profit rapid. Sigur, mai sînt şi unii cu probleme, o dezafiliere, o retrogradare, un domiciliu forţat peste Ocean, dar intră în sfera excepţiilor, a realităţilor româneşti.

Profitul financiar din fotbal nu ştiu cît a existat. Cînd desfiinţezi centrul de juniori, cînd marketingul e văzut ca o molimă, cînd PR-ul se face haotic, cînd brandul de succes e dat pe mîna rudelor, n-are de unde să vină cîştigul. Din jucători, nici atît. Cînd cumperi dimineaţă după părerea unui autonumit cancelar, la prînz după concepţia unui bun camarad, iar seara după ideile altor oameni din fotbal, te trezeşti cu un lot supraetajat, pe care ai dat bani, dar pe care nu-l poţi rentabiliza.

Curiozitatea mea merge mai departe. Oare de ce nu vrea Gigi Becali că copieze modelul lui Berlusconi, de exemplu. De acum 25 de ani. Să pună un şef peste echipă, pe care să-l lase în pace să numească antrenor după concepţia sa, să facă transferuri după o strategie, să încerce să găsească şi alte surse de finanţare, să aducă sponsori eventual. De ce nu vrea să stea la lojă, să bea şampanie cu oameni politici sau de afaceri, în timp ce angajaţii săi fac treabă pe teren. De ce nu vrea să se folosească de capitalul de imagine pe care-l oferă brandul Steaua cîştigător? De ce nu vrea să fie simpatic tuturor, nu doar unui număr de jurnalişti? De ce oare nu vrea să schimbe o strategie ce nu i-a adus nimic în ultimii ani?
De ce oare a intrat în fotbal, dacă toate aceste lucruri nu le vrea?