Fotbal intern ↓

De ce pleacă tinerii? De ce să mai stea?!

Din ce în ce mai mulţi copii şi juniori aleg cluburi din străinătate unde să se formeze. În România singurele cluburi care fac performanţă la capitolul ăsta sînt cele de noapte

Sîntem în săptămîna Derbyului României, dar cred că merită să zăbovim puţin asupra unui subiect apărut în Gazetă. Scris de Răzvan Luţac, articolul e bine documentat şi prezintă 24 de tineri fotbalişti români care se pregătesc la echipe din ţări cu adevărat civilizate. Aceste 24 de nume sînt doar cîteva. Sînt convins că mai sînt mulţi, la fel cum sînt foarte convins că vor fi din ce în ce mai mulţi cei care vor pleca de acum înainte.  Nu-i iau în calcul pe cei care deja trăiesc în ţările respective.

Născuţi ori plecaţi cu familia pe cînd aveau cîţiva ani. La ei e logic să se îndrepte spre cluburi de acolo. Asta e marea problemă, de fapt. A celor care aleg să plece afară, a părinţilor care aleg să-şi trimită copilul în străinătate, pentru că simt că aici n-au şanse. Situaţia la nivel de copii şi juniori în România e vecină cu dezastrul. În unele locuri. În cele mai multe locuieşte în casă cu dezastrul. Există şi variante în care dezastrul şi-a luat lucrurile şi a plecat, căci şi dezastrul are demnitatea lui. Ce perspective are un copil atunci cînd alege să meargă la un centru de copii şi juniori de la noi?

Să-şi rupă tendoanele şi ligamentele pe terenuri sub orice critică. Să dea peste profesori pe care nu-i interesează ce fac, căci sînt plătiţi cu cîteva milioane pe lună şi în starea lor de frustrare se răzbună pe acei copii pe care ar trebui să-i înveţe cîte ceva. Sau să se trezească marginalizat de vlăstarul cine ştie cărui îmbogăţit ce vrea musai să-şi vadă urmaşul vedetă.
Ultimul aspect e foarte des întîlnit şi e tare ciudat. De ce acceptă un antrenor şpagă e o întrebare la care răspunsul trebuie căutat în altă parte. Acceptă pentru aceleaşi motive pe care le au doctorii, profesorii, poliţiştii. De ce dau părinţii spagă e o întrebare la care nu găsesc un răspuns logic. În special cei al căror copil nu e posesorul unui talent ieşit din comun. De ce să dai şpagă ca să-l expui unor situaţii ridicole mai tîrziu, unor momente jenante?

Afară nu se dă şpagă. Acolo sînt plătite condiţiile. De pregătire, de educaţie. Decît să dai şpagă unui antrenor plictisit de la noi, mai bine cu banii ăia duci copilul la o preselecţie în străinătate. Nu neapărat la FC Barcelona, căci acolo e greu de pătruns în momentul de faţă chiar şi dacă ai talent, căci la ce reclamă a făcut actuala echipă a catalanilor pentru La Masia, Barcelona îşi permite să-i aleagă doar pe cei mai buni dintre cei mai buni. Dar există şi alte locuri unde un părinte va afla dacă al său copil e talentat sau dacă nu cumva e mai bine să-l orienteze spre altceva, există viaţă şi fără fotbal totuşi. Şi unde, dacă într-un final va fi acceptat, va învăţa.

Va învăţa cum să facă o preluare. Cum să facă o alunecare. Cum să tragă la poartă. Cum să nu dea o pasă la propriul portar. Cum să se poarte. Cum să cîştige. Şi cum să piardă. Şi va învăţa, poate cel mai important lucru, că fiecare are o oportunitate, că dacă eşti bun ţi se dă încredere, chiar dacă ai 16 ani sau 17. La noi, tinerii de perspectivă sînt cei de 23 ani.
Să ne pregătim, într-un viitor apropiat, să vedem tineri români jucînd pentru alte echipe naţionale. Noi între timp ne vom pierde vremea certîndu-ne. La televizor.

P.S Există o excepţie. Viitorul lui Gică Hagi. Acolo însă e vorba de pasiunea şi încăpăţînarea unui singur om. Şi de banii lui. E foarte posibil ca Hagi să ne salveze din nou.

Politică şi beţie

De cînd s-a decis să intre în politică, patronul Stelei e atacat constant. Va trebui să fie mult mai atent la detalii. Inclusiv la cele ce ţin de imagine

E greu de găsit un subiect abordabil cu doar cîteva ore înainte de un meci atît de important precum cel cu Olanda. Important, dar nu decisiv, să ţinem cont de asta. Două teme au fost în centrul atenţiei în acest week-end fără fotbal. Apropo, nu-i aşa că week-endurile fără campionate sînt tare plictisitoare? Mie aşa mi s-a părut. Unu ar fi intrarea lui Gigi Becali în USL, cu decizia sa de a candida pentru alegerile parlamentare. Cel de-al doilea, aventura bahică a unor jucători de la Steaua, cu urmările, dizgraţioase, pe care le ştiţi.

Să le luăm pe rînd. Gigi Becali e antamat de USL pentru alegerile parlamentare. E decizia lor, pesemne că oamenii de acolo, mai bine pregătiţi decît noi, cei care nu sîntem acolo, au studiat problema, au calculat şi au ajuns la concluzia că e o mutare cîştigătoare. Imediat au apărut reacţii. S-au arătat unii la camere, oameni politici cum le place lor să se intituleze, care, luîndu-şi feţe afectate, de parcă ficatul nu le mai încăpea în carcasă, s-au apucat să spună că, vezi Doamne, Gigi Becali n-are. Ce n-are? Păi, cum ar veni, n-are autoritatea morală, n-are imagine, n-are cultură, n-are educaţie, n-are maturitate şi tot felul de alte calităţi, pe care dacă nu le are nu poate fi “om politic”. De parcă acest “om politic” e un soi de specie superioară, un supraom, un Dalai Lama, puritatea absolută a rasei umane.
Continue reading →

Antrenori, decizii, diferenţe

Un fundaş central refuză să joace lateral şi era să fie exclus. Un alt fundaş lateral acceptă să joace în centru, greşeşte şi nimeni nu-l transformă în vinovat

S-a întîmplat cam în acelaşi timp. Martinovici, de la Steaua, refuză să joace fundaş lateral în meciul cu Copenhaga. Patronul află şi evident începe scandalul. Pe televiziuni. Mai întîi zice că-l dă afară, cu tot circul mediatic de rigoare, apoi îl iartă, cam pe acelaşi scenariu.

A doua zi, vineri. Dimineaţă, la antrenamentul Barcelonei, antrenorul îi spune lui Adriano că se gîndeşte să-l pună fundaş central la meciul cu Real Madrid. Ce-o fi fost în mintea brazilianului, doar el ştie. Nu jucase niciodată în acea poziţie, asta spre deosebire de Martinovici, căruia nu-i place să joace fundaş lateral. Chestie de nuanţă.
Continue reading →

Alba-neagra cu un arbitru

Atacat violent la noi şi de multe ori suspendat, Ovidiu Haţegan primeşte laude la nivel european şi la meciuri importante

Arbitrii români sînt proşti. E o teorie pe care o auzim aproape în fiecare zi. N-avem cum să scăpăm de ea, e prezentă în orice discuţie televizată. Afirmaţia e totuşi absurdă. Cum am reacţiona, fiecare dintre noi, dacă ni s-ar spune, în cine ştie ce circumstanţe, că ziariştii / medicii / inginerii / electricienii / mecanicii ori ce altă breaslă doriţi, dacă ni s-ar spune aşadar că respectivii sînt toţi proşti? L-am trimite pe obraznic la spitalul de nebuni. Sau l-am lua la înjurături. Sau am încerca să-i dăm exemple care să-i schimbe percepţia.

La arbitri nu e voie. Arbitrii români sînt proşti. Şi punct. Ei nu prea au cum să se apere, căci n-au voie să vorbească. În gîndurile lor sigur le urează “de bine” celor care-i cataloghează astfel. Unii dintre ei încearcă să demonstreze că nu-i aşa la nivel pratic. Şi unde se poate demonstra asta cel mai bine decît în străinătate, departe de isteria, proasta educaţie şi în special interesele ce guvernează fotbalul de la noi.

Ovidiu Haţegan a fost repartizat să arbitreze poate cel mai interesant duel din această primă etapă a grupelor Europa League, Tottenham-Lazio, chiar un afiş de Liga Campionilor. A dus cu bine un meci complicat. Specialiştii în arbitraj i-au dat notă bună, presa engleză l-a cam tăvălit, dar e explicabil atunci cînd echipa lor, Tottenham, a avut 3 goluri anulate. Toate însă anulate corect, e cel mai important detaliu. Două ofsaiduri, decizii care însă aparţin celor doi asistenţi, Şovre şi Szekely, şi un fault în atac. Englezii susţin că n-a fost, însă ei au cîteodată un mod mai personal de a privi astfel de faze. De unde şi expresia “în Anglia nu s-ar fi fluierat niciodată falut”, care se mai aude prin diverse dezbateri. E un fel de snobism şi ăsta, al unei naţiuni mîndre, cîteodată chiar prea mult, de parcă regulamentul fotbalistic nu e acelaşi peste tot, şi la Londra, şi la Măciuca.

A fost fault în atac la golul acela şi gata. Imaginile o dovedesc, reluările şi fotografiile de asemenea. Alta e însă discuţia. Destul de atacat în ţară, violent chiar de cei mai “vorbitori” finanţatori de pe la noi, Haţegan pare a fi apreciat de sus-puşii de la UEFA. Primeşte meciuri de genul celui de pe “White Hart Lane”, dar şi aprecieri. Are o şansă, mare chiar de vreme ce însuşi Collina zice-se că îl susţine, trebuie doar să profite de ea. Acolo în primul rînd. Aici…

Aici e ceva mai greu. Arbitrii s-au convertit în scuza perfectă. La noi, o echipă nu mănîncă bătaie pentru că a jucat prost, ci pentru că arbitrul a fost prost. Or fi şi proşti, nimic de zis, printre ei, dar dacă generalizăm, atunci să o facem şi la nivelul finanţatorilor, nu? Şi să spunem despre ei, despre toţi, că sînt… Caracterizările vă aparţin! Între un atacant care ratează de trei ori singur cu portarul şi un arbitru care fluieră greşit un penalty, doar arbitrul e prost, atacantul nu e, el îşi primeşte în continuare banii şi mîngîierile părinteşti pe frunte. E mult mai facil să culpabilizezi pe cineva din afară decît să recunoşti problemele din interior şi să încerci să le corectezi.

Acest text nu e o pledoarie pentru arbitri. E doar o observaţie. N-am folosit niciodată în rîndurile de mai sus cuvîntul “hoţ”.

Barcelona şi noi

Au venit, au jucat şi au plecat. Lăsîndu-ne aşa cum eram şi cum vom fi. Dacă Dinamo a prins ceva din această meditaţie se va vedea la examenele viitoare.

Ceva mai mult de 24 de ore a stat Barcelona în România. Din care vreo două ore, cu totul, la Arena Naţională. Aşa cum au venit, aşa au şi plecat, fără zgomot, cît mai discret posibil. Prilej pentru unii să tragă concluzii. De toate felurile, în toate felurile, dar, mai ales, în stilul nostru, românesc.

Nu înţeleg la ce se aşteptau unii. Barcelona e o echipă profesionistă, nu e Harlem Globe Trotters. A venit să joace un meci de fotbal, ceea ce a şi făcut. Cei ce se prevesteau ori îşi doreau un 8-0 pentru catalani au mutat discuţia deja pe teritoriul frustrării, pedalînd pe ideea că Messi, Xavi şi ceilalţi n-au vrut să dea goluri. E limpede că Barcelona n-a forţat, însă cine a văzut partidele din “pretemporada” a sesizat poate că la fel s-a întîmplat în toate. A fost un meci de pregătire, în care s-a dorit exersarea unor anumite aspecte. Cine crede că la Barcelona e ceva lăsat la voia întîmplării se păcăleşte. Catalanii ştiau că Dinamo nu le va pune mari probleme şi se va limita, în general, la apărare. De aceea au şi acceptat acest “amical”, acum, cu doar o săptămînă înaintea debutului oficial, pentru că jucătorii lui Tito Vilanova se vor mai întîlni cu astfel de situaţii de-a lungul sezonului. Inclusiv cu gazoane în stare proastă. Ştiau şi că gazonul e prost, poate nu se aşteptau să fie chiar atît de prost, dar asta e altă discuţie. Barcelona n-a forţat, însă dacă ar fi putut să dea mai multe goluri ar fi dat. Sau crede cineva că Messi, Xavi, Alexis şi ceilalţi s-au strîns în vestiar şi au convenit: “Bă băieţi, hai să nu le dăm multe ăstora că au fost finuţi cu noi, ne-au cazat în centrul oraşului şi ne-au dat şi ceva bani”. Nici cu Raja Casablanca n-a forţat Barcelona şi s-a terminat 8-0, iar marocanii au plătit la fel ca noi să aducă Barcelona la ei în ţară.

Dinamo a ieşit onorabil din acest meci. Au fost momente cînd a arătat bine, au fost şi momente proaste, cînd n-a arătat nimic şi n-a găsit mingea. Posesia lui Dinamo a fost undeva pe la 30 de procente, dar sînt cifre pe care abia le ating şi alte echipe în meciuri oficiale.

Jucătorii lui Bonetti şi Bonetti însuşi au avut multe de învăţat. Rămîne de văzut cum vor folosi această meditaţie pe care au primit-o la examenele viitoare, acolo e important să fii peste medie, acum era logic să laşi profesorul să explice. Dacă alte echipe de pe la noi ar fi reuşit ai mult sau mai puţin e deja chestiune de speculaţii. Şi de orgoliu stupid.

Sîntem specialişti în a fi maliţioşi. Sîntem mai puţin specialişti în a face lucruri concrete. Aşa cum fac cei de la Barcelona. Care n-au dat interviuri pentru că în contract nu era prevăzut aşa ceva, în afara conferinţei de presă dinaintea meciului. Unde au fost Jordi Alba şi Pinto, deşi noi i-am fi vrut pe Messi şi Xavi, deşi înainte de meciul cu Manchester United au fost Mascherano şi Montoya, iar englezii şi suedezii nu s-au arătat jigniţi. De vorbit a vorbit doar David Villa, dar asta doar datorită lui Gică Craioveanu, cu care e prieten, însă expunîndu-se reproşurilor ofiţerului de presă al catalanilor, reproşuri pe care le-am auzit şi văzut. Care ofiţer de presă a dus jucătorii la ziariştii spanioli, pentru că respectă publicul căruia aceştia se adresează. Poate învaţă cîte ceva de aici şi unii subofiţeri de presă de pe la noi, care nu mai ştiu cum să facă să scoată pseudovedetele noastre din raza presei din România!

Barcelona a venit, a jucat şi a plecat. Iar noi ne-am întors repede la oile noastre. Şi la caprele vecinilor. Şi la cei ce răspund de ele. Şi la stilul nostru. Mioritic.

Tănase fără clasă

Vedeta Stelei adună momentele penibile fără teama că ar putea afecta efortul celorlalţi pentru că a fost obişnuit să i se ierte orice derapaj 

De cîte ori vi s-a întîmplat să simţiţi o uşoară invidie faţă de fotbalişti? Mie, unuia, de cîteva ori. Şi nu mă refer neapărat la acele aspecte, să le numim aspecte palpabile. Pentru cei care nu pricep sensul cuvîntului palpabil, sînt cele pe care pui mîna, pe care le atingi. Iar aici, fiecare e liber să invidieze ceea ce doreşte, după cum îi dictează neuronii.
Mă gîndesc, de exemplu, cum mi-aş expune momentele de bucurie. Mi-ar plăcea să pot, după ce mi-ar ieşi o metaforă inspirată, să alerg prin redacţie urlînd. Să pup monitorul, să cad în genunchi în faţa biroului, să-mi îmbrăţişez colegii, să imit ultima fentă de dans dintr-o manea braziliană, să-mi pun tricoul în cap, să trag un şut sănătos primului scaun ce-mi iese în cale sau să mă urc pe umerii redactorului şef. Ori, eventual, să-l imit pe King Kong, dar asta numai după ce aş arunca nişte priviri intense către alţi colegi, pe care i-aş simţi un pic ranchiunoşi pe succesul meu.
Mă mai gîndesc, de exemplu, şi la situaţia inversă. Cum, supărat fiind că nu-mi iese acea metaforă, i-aş trage una peste picioare rivalului în ale scrisului de la cotidianul rival în ale presei sportive. Apoi, eliminat de pe imaginarul teren de competiţie, aş fi mîngîiat părinteşte de acelaşi redactor şef, pe umerii căruia altădată m-am urcat, n-aţi uitat, nu? Aşa, ca să simt că-s răsfăţat, că-mi este permis orice, că sînt şi eu un geniu ale cărui ieşiri de golan sînt trecute cu vederea, pentru că, nu-i aşa?, sînt prea bun pentru secolul ăsta şi trebuie să fiu înţeles. Chit că într-o singură secundă, cu un gest născut dintr-o crasă lipsă de educaţie, poate dinamitez toată zbaterea celorlalţi colegi de redacţie, toată transpiraţia lor în a găsi cele mai bune variante, prin care să cîştige duelul lor cu adversarul direct.
Să recunoaştem, muritorilor de rînd nu le este permis nimic din cele de mai sus.
Cineva, nici nu mai are importanţă cine, spunea că destinul fiecărui om stă în caracterul lui. Caracterul e cel care te împinge de la spate, cel care te direcţionează fie pe autostrada gloriei, fie pe drumul prăfuit al anonimatului, al uitării. Talentul e una, caracterul e alta, degeaba ai talent dacă n-ai caracter, degeaba ai talent dacă nu ştii să-l foloseşti aşa cum trebuie.
Despre Tănase de la Steaua s-au scris mii de rînduri. E omul de pe urma căruia finanţatorul speră să se scoată, de pe urma căruia antrenorul speră să obţină victorii, de pe urma căruia suporterul îşi permite să uite de grijile zilnice. Băiatul are talent, e vizibil lucrul ăsta, deocamdată aşteptăm veşti care să ne indice dacă are sau nu caracter. Nu-i uşor să fii vedetă, dar trebuie, odată pentru totdeauna, să-i explice cineva acestui jucător, care mai are pînă să devină fotbalist, că a fi vedetă nu înseamnă că-ţi poţi permite chiar orice şi că diferenţa dintre un fotbalist şi un jucător de fotbal chiar în asta stă!

E oare cineva invidios pe Tănase?

George, Marius şi ciclurile vieţii

Într-o ţară în care deciziile majore se iau cu mare greutate, Dinamo a luat decizia de a se despărţi de Marius Niculae pentru a-i face loc lui George Ţucudean.

Două goluri cu CFR Cluj, patru goluri cu Iaşi şi iată-l pe George Ţucudean devenit, oarecum peste noapte, noul star al lui Dinamo. Prilej numai bun pentru copiatorii de titluri să scoată din cotloanele limbajului de lemn celebrul clişeu “l-a făcut uitat pe Marius Niculae”.

Să ne gîndim un pic! Oare de ce ar trebui să-l uite fanii lui Dinamo pe Marius Niculae? Cînd mult mai simplu ar fi să privească lucrurile exact aşa cum sînt: un schimb de generaţii, un ciclu care se încheie şi unul care începe. Un fel de schimbare post pe post, dar la altă dimensiune, definitivă. Sînt lucruri pe care le trăim cu toţii, indiferent de domeniul în care activăm, căci nimeni nu e etern pe planeta asta. Mai devreme sau mai tîrziu facem cu toţii loc altora mai tineri, căci aşa e viaţa asta construită, la fel cum şi noi, probabil, am dat pe alţii la o parte cînd eram la vîrsta începutului.

Se spune că mult mai important decît o decizie e momentul în care o iei! Mai ales în România, unde, popor emoţional, cum bine zicea Cornel Dinu, oamenii n-au curajul hotărîrilor majore. Dinamo a luat acum decizia despărţirii de Marius Niculae. Grea, clar. Marius reprezintă, şi va reprezenta, indiferent cîte goluri va marca pentru Vaslui, indiferent cîte goluri va marca pentru Vaslui împotriva lui Dinamo, căci asta va trebui să facă, va reprezenta deci o bornă în istoria fotbalistică a clubului Dinamo. A schimbat locul, poate că va schimba şi norocul, căci destule ghinioane a avut în carieră, dar nu are cum schimba trecutul.

Să ne întoarcem la decizia lui Dinamo. Cu un exemplu, păstrînd proporţiile, evident, din fotbalul italian. Roberto Baggio era, în 1995, starul lui Juventus. În umbra sa trăia, la acea vreme, un tînăr al cărui potenţial a fost repede intuit de şefii torinezilor. Amîndoi nu aveau loc, coabitarea, fotbalistic vorbind, era imposibilă. Astfel că s-a renunţat la Baggio, care avea 28 de ani, mizîndu-se totul pe tînărul de 21 de ani. Alessandro Del Piero, despre el vorbim. Ciclul lui Baggio se încheiase, cel al lui Del Piero începea. Şi cine ştie cum s-ar fi derulat cariera sa dacă Juventus n-ar fi avut curajul deciziei de a se despărţi de Baggio.

Nimeni nu poate spune cu certitudine acum că George Ţucudean va marca istoria lui Dinamo. Nimeni n-ar trebui să-şi facă planuri cu el, deşi tare mă tem că asta se întîmplă deja. La 21 de ani, fix ca Del Piero, iată ce coincidenţă!, George e la început. Are calităţi, are talent, dar talentul e ca un copil, trebuie bine alimentat pentru a creşte, iar dozajul e foarte important. Deja i se spune că seamănă cu Ibrahimovici, ceea ce e periculos. Trebuie crescut cu grijă, fără să alerge înaintea timpului, fără să ardă etapele, căci Messi e numai unul.

Apropo de alergat. Spre deosebire de mulţi practicanţi ai acestui sport, George Ţucudean are un avantaj. Nu e sărac. Provine dintr-o familie bine aşezată, care i-a asigurat o tinereţe lipsită de griji. Cei care-l cunosc spun că şi o educaţie corespunzătoare, tipic ardelenească, ceea ce, o spune un bucureştean, e important. Avantajul său e că nu aleargă după bani. Se spune că atunci cînd fugi după bani, fug şi banii de tine. Dacă aleargă din plăcerea de a juca fotbal va reuşi, căci atunci cînd faci ceea ce-ţi place satisfacţiile vin negreşit, indiferent de greutăţi.

Finala de după finală

După spectacolul de la Atletico-Athletic, orizontul de aşteptare pentru Clasicul României e foarte mare. Să ne facem iluzii?

La sfîrşitul săptămînii trecute, cînd încă se mai vorbea de finala Europa League de la Bucureşti, o cunoştinţă, fără mari legături cu fotbalul, îmi povestea cum cei doi băieţi ai săi o bat încontinuu la cap să-i ducă la un meci pe Arena Naţională. Şi m-a întrebat, ştiind că urmează Steaua - Dinamo şi apoi finala Cupei, dacă pot s-o ajut să cumpere 4 bilete la fiecare dintre cele două meciuri. Am întrebat-o ce vîrstă au cei doi băieţi şi am aflat că unul are 5 ani, iar celălalt 7. Am sfătuit-o, fără să mă gîndesc prea mult, să aştepte totuşi alte ocazii. Explicîndu-i că ambele meciuri au mai multe şanse să se transforme în show-uri dizgraţioase decît în evenimente memorabile şi că şi-ar asuma un risc inutil ca băieţii săi să se confrunte cu realitatea stadioanelor noastre. Am greşit cumva?
Finala Europa League a fost un excepţional motor de promovare a fotbalului. Partida în sine, dar mai ales ceea ce s-a întîmplat în jurul ei. Atmosfera din stadion, felul în care s-a comportat publicul, spectacolul străzii. O ştachetă destul de înaltă, la care cele două finale care urmează pe Arena Naţională vor ajunge cu mare greutate.
Nu intră în discuţie calitatea fotbalului. Nu poţi fi stupid să le ceri fotbaliştilor lui Dinamo să joace precum cei de la Atletico, deşi culorile echipamentelor sînt aceleaşi. Nu poţi fi stupid să compari reuşitele fotbaliştilor de la Steaua cu cele ale bascilor. Discutăm totuşi de  un alt nivel. Poţi totuşi să le ceri să încerce să joace fotbal, nu să-l mimeze, să încerce să se comporte civilizat, nu să derapeze în golănisme, să încerce să lase în pace arbitrul, mai ales că e străin, nu să-l terorizeze, poţi totuşi să le ceri să se respecte, ca nişte oameni ce fac aceeaşi meserie, nu să aştepte prima ocazie ca să se înjure şi apoi să se ia la bătaie. Nimeni nu-i va judeca prea aspru dacă nu vor avea clasa lui Falcao, personalitatea lui Muniain, reuşitele lui Diego sau inteligenţa lui Javi Martinez. Se poate extinde şi la cei doi antrenori. Nimeni nu-i va compara cu Simeone sau Bielsa, dacă îşi vor face onest meseria, dacă vor lăsa la vestiare vanitatea, orgoliul, trufia ori dacă îşi vor uita, măcar pentru 90 de minute, telefonul în buzunar. Poate că nu va fi un spectacol de zile mari, sînt totuşi două finale şi de multe ori finalele nu sînt generoase la acest aspect. Sau poate că va fi şi ne vom putea lăuda, pe bune, de data asta, cu fotbalul pe care-l avem.
Cum facem cu tribunele? Ar fi prea mult să cerem celor două galerii să se comporte precum cele ale spaniolilor. Şi fanii lui Atletico şi cei ai lui Bilbao au fluierat, au înjurat, au contestat. Ar fi stupid să le ceri suporterilor de la noi să nu facă asta. Totuşi e stadion, nu teatru. Dar măcar să nu fie violenţi putem să le cerem? Să nu distrugă, să nu se bată, să nu compromită ideea de “suporter”, să nu acceseze cele mai josnice detalii ale conceptului “ultras”, pe care ni-l tot flutură în faţa ochilor cei care fac tot ceea ce am spus mai sus. De ce “ultras” trebuie musai echivalat cu “cel ce distruge” sau “cel ce se bate cu oricine” şi de ce cred ei că meciurile sînt ale lor, iar oamenii normali vor neapărat să-i vadă cum fac lucrurile astea?
Poate că nu va fi aşa. Poate că doar vom avea “atmosferă” în Clasicul României, nu linişte ca în, de exemplu, El Clasico. Daca va fi aşa, cer scuze cunoştinţei mele, celor doi băieţi ai săi, care au destul timp înainte pentru a descoperi fotbalul, dar şi celor despre care am vorbit mai sus. Poate că voi avea ocazia să scot semnul de întrebare şi să spun: am greşit!

Arbitraj cu “a” de la alibi

Cel mai simplu mod de a justifica un meci pierdut este arbitrajul. Erorile jucătorilor nu sînt analizate de nimeni

“Ai învins, continuă, ai pierdut, continuă”. Aparţinînd lui Pierre de Coubertain, fraza de mai sus a devenit motto-ul olimpismului modern. “Ai învins, eşti bun, ai pierdut, e de vină arbitrul”. Aparţinînd tuturor celor implicaţi în fotbalul românesc, fraza de mai sus a devenit motto-ul fiecărei emisiuni de analiză a meciurilor din Liga 1.

“Arbitrii români sînt proşti”. De cîte ori aţi auzit acest verdict în ultimele săptămîni? Cred că zilnic. Afirmaţia e absurdă, prin generalizarea care se face. Dacă ar încerca să mă convingă cineva că TOŢI jurnaliştii români sînt proşti, l-aş trimite la plimbare, ca să fiu elegant, sau aş încerca să-l conving că nu-i aşa. La fel ar proceda şi un doctor dacă i s-ar aplica respectiva caracterizare asupra întregii bresle, la fel un procuror, la fel un profesor. Ei bine, la arbitrii români orice încercare e din start sortită eşecului. Ei sînt proşti pentru că aşa e bine să spunem, pentru că ne va servi chestia asta la ceva, mai devreme sau mai tîrziu. Continue reading →

Un sfîrşit de groază sau o groază fără sfîrşit?

Schimbarea unui antrenor e o mutare ce implică un risc maxim, iar rezultatele se văd mult prea tîrziu.

A devenit o obişnuinţă ca la un  anumit moment, atunci cînd lucrurile nu merg chiar aşa de bine, o echipă de fotbal să schimbe antrenorul. Cluburile care apelează la această decizie radicală o justifică în mare majoritate cu discursul cunoscut, “e nevoie de un şoc”, şi o motivează prin “sînt periclitate obiectivele stabilite la început”. Problema e că, la noi mai ales, respectiva periclitare a obiectivelor reprezintă, de fapt, periclitarea stării psihice, a se citi de voie bună, a celui care conduce. Sînt greu de explicat totuşi schimbările de antrenor la echipele din fruntea Ligii 1,  se aude că se mai pregăteşte una după semifinalele Cupei, în condiţiile în care nimeni n-are habar dacă obiectivele chiar sînt periclitate.

Lumea care doar priveşte se întreabă cu ce e mai bun cel ce vine decît cel ce pleacă? Justificat, pentru că de multe ori numirile n-au nici o logică. În teorie, noul antrenor ar trebui să deţină o personalitate puternică, să poată să controleze un vestiar aflat în derivă şi să aibă obişnuinţa de a convieţui cu starea de presiune existentă în fiecare zi. Apoi să fie capabil să adapteze lotul de jucători la metodele sale, ceea ce necesită timp, căci o schimbare din acest punct de vedere nu se poate face în două zile. În general, noii antrenori caută să modifice ceva din rutina zilnică, fie la antrenamente, fie la cantonamente, fie la formulele de start în partide, acest din urmă aspect fiind şi cel mai delicat, o echipă care a jucat luni în şir cu un modul nu poate trece brusc la un altul, decît dacă-şi asumă riscuri. Există şi aspecte pozitive. Puţine, dar există. Acei jucători care erau siguri de poziţia lor de titulari cu vechiul tehnician vor face tot posibilul să nu-şi piardă “privilegiile”, în vreme ce eternele rezerve vor simţi că au o nouă şansă. Atît timp cît şi unii, şi alţii se vor mobiliza la antrenamente e bine, problema e că mulţi utilizează alte căi, subterane, generînd astfel noi surse de conflict.

Statisticile spun că, de regulă, schimbările de antrenor pe parcursul sezonului aduc rezultate, dacă aduc, abia în sezonul următor. Există şi excepţii, dar cînd eşti implicat în lupta pentru titlu sau pentru alt trofeu, schimbarea antrenorului pare totuşi o mişcare iraţională. Îşi imaginează cineva că Real îl va demite pe Mourinho doar pentru că din cele 10 puncte avans faţă de Barcelona au mai rămas 4?

Se spune că, într-o relaţie, e mai bine să alegi un sfîrşit de groază decît o groază fără sfîrşit. Dar în fotbal? Nu cumva un sfîrşit de groază al relaţiei cu un antrenor conduce mai lesne spre o groază fără sfîrşit decît spre un nou început?