Echipa nationala ↓

De ce pleacă tinerii? De ce să mai stea?!

Din ce în ce mai mulţi copii şi juniori aleg cluburi din străinătate unde să se formeze. În România singurele cluburi care fac performanţă la capitolul ăsta sînt cele de noapte

Sîntem în săptămîna Derbyului României, dar cred că merită să zăbovim puţin asupra unui subiect apărut în Gazetă. Scris de Răzvan Luţac, articolul e bine documentat şi prezintă 24 de tineri fotbalişti români care se pregătesc la echipe din ţări cu adevărat civilizate. Aceste 24 de nume sînt doar cîteva. Sînt convins că mai sînt mulţi, la fel cum sînt foarte convins că vor fi din ce în ce mai mulţi cei care vor pleca de acum înainte.  Nu-i iau în calcul pe cei care deja trăiesc în ţările respective.

Născuţi ori plecaţi cu familia pe cînd aveau cîţiva ani. La ei e logic să se îndrepte spre cluburi de acolo. Asta e marea problemă, de fapt. A celor care aleg să plece afară, a părinţilor care aleg să-şi trimită copilul în străinătate, pentru că simt că aici n-au şanse. Situaţia la nivel de copii şi juniori în România e vecină cu dezastrul. În unele locuri. În cele mai multe locuieşte în casă cu dezastrul. Există şi variante în care dezastrul şi-a luat lucrurile şi a plecat, căci şi dezastrul are demnitatea lui. Ce perspective are un copil atunci cînd alege să meargă la un centru de copii şi juniori de la noi?

Să-şi rupă tendoanele şi ligamentele pe terenuri sub orice critică. Să dea peste profesori pe care nu-i interesează ce fac, căci sînt plătiţi cu cîteva milioane pe lună şi în starea lor de frustrare se răzbună pe acei copii pe care ar trebui să-i înveţe cîte ceva. Sau să se trezească marginalizat de vlăstarul cine ştie cărui îmbogăţit ce vrea musai să-şi vadă urmaşul vedetă.
Ultimul aspect e foarte des întîlnit şi e tare ciudat. De ce acceptă un antrenor şpagă e o întrebare la care răspunsul trebuie căutat în altă parte. Acceptă pentru aceleaşi motive pe care le au doctorii, profesorii, poliţiştii. De ce dau părinţii spagă e o întrebare la care nu găsesc un răspuns logic. În special cei al căror copil nu e posesorul unui talent ieşit din comun. De ce să dai şpagă ca să-l expui unor situaţii ridicole mai tîrziu, unor momente jenante?

Afară nu se dă şpagă. Acolo sînt plătite condiţiile. De pregătire, de educaţie. Decît să dai şpagă unui antrenor plictisit de la noi, mai bine cu banii ăia duci copilul la o preselecţie în străinătate. Nu neapărat la FC Barcelona, căci acolo e greu de pătruns în momentul de faţă chiar şi dacă ai talent, căci la ce reclamă a făcut actuala echipă a catalanilor pentru La Masia, Barcelona îşi permite să-i aleagă doar pe cei mai buni dintre cei mai buni. Dar există şi alte locuri unde un părinte va afla dacă al său copil e talentat sau dacă nu cumva e mai bine să-l orienteze spre altceva, există viaţă şi fără fotbal totuşi. Şi unde, dacă într-un final va fi acceptat, va învăţa.

Va învăţa cum să facă o preluare. Cum să facă o alunecare. Cum să tragă la poartă. Cum să nu dea o pasă la propriul portar. Cum să se poarte. Cum să cîştige. Şi cum să piardă. Şi va învăţa, poate cel mai important lucru, că fiecare are o oportunitate, că dacă eşti bun ţi se dă încredere, chiar dacă ai 16 ani sau 17. La noi, tinerii de perspectivă sînt cei de 23 ani.
Să ne pregătim, într-un viitor apropiat, să vedem tineri români jucînd pentru alte echipe naţionale. Noi între timp ne vom pierde vremea certîndu-ne. La televizor.

P.S Există o excepţie. Viitorul lui Gică Hagi. Acolo însă e vorba de pasiunea şi încăpăţînarea unui singur om. Şi de banii lui. E foarte posibil ca Hagi să ne salveze din nou.

Vînătorul de comori

În cariera sa, Louis van Gaal a propus fotbalului mare nume de tineri fotbalişti care, între timp, au devenit uriaşi.

Poate că multora li se va părea stranie formula de echipă a Olandei din meciul cu România. Sau, mai bine zis, numărul mare de fotbalişti tineri şi foarte tineri cărora Louis van Gaal le-a găsit locul în modulul tactic gîndit de el. Nu este însă doar un episod singular, e o caracteristică a acestui antrenor olandez, ajuns la 61 de ani, în a cărui carieră se regăsesc un număr foarte mare de tineri promovaţi.

La 20 de ani, Louis van Gaal era legitimat la Ajax. N-a avut niciodată privilegiul de a-şi construi o carieră de jucător la această echipă. Antrenor era pe atunci românul Ştefan Covaci, care nu i-a dat prea multe oportunităţi. Poate şi de aceea, o dată ajuns pe scaunul lui, Van Gaal a procedat de manieră total opusă. În paranteză fie spus, debutul său ca fotbalist în Eredivisie e legat tot de un român, Mircea Petescu, care antrena pe vremea aceea echipa Telstar.

Van Gaal i-a fost o bună perioadă secund lui Leo Beenhakker la Ajax. Tocmai plecase Johan Cruyff la Barcelona, iar cei doi au preluat echipa din Amsterdam. Era vara lui 1988, iar vedeta “lăncierilor” era Dennis Bergkamp. În 1991, Beenhakker a luat drumul Madridului, ceea ce s-a convertit în marea şansă a lui Van Gaal. dar, veţi vedea mai tîrziu, a multor fotbalişti.

Perioada Ajax
Există o certă confuzie cu privire la anumite nume. Trebuie lămurit din prima faptul că Bergkamp (18 ani), Richard Witschge (19 ani) şi Ron de Boer (18 ani) au debutat cu Cruyff, iar Frank de Boer (19 ani) a făcut-o cu Beenhakker, dar cu Van Gaal ca asistent. Însă apoi au urmat alţii:
Edwin Van der Sar (22 de ani). Teoretic, el debutase cu Beenhakker, însă a fost adus de Ajax la solicitarea lui Van Gaal. Iar sub mandatul acestuia a devenit titular, în locul lui Stanley Menzo.

Michael Reiziger (18 ani). Un meci, de debut, sub mandatul lui Beenhakker. Apoi împrumut la Volendam şi Groningen. Van Gaal l-a readus şi i-a oferit, în sezonul ‘94-’95, postul de fundaş dreapta.
Edgar Davids (19 ani). Tehnic vorbind, şi el a debutat cu Beenhakker, pe 6 septembrie 1991, într-un meci cu Waalwijk. Dar fix în acea lună, Beenhakker pleca la Real, iar Van Gaal s-a ocupat de creşterea lui. În acel sezon a jucat 16 meciuri şi a marcat două goluri.
Clarence Seedorf (16 ani). Van Gaal îl debutează la 16 ani şi 242 de zile, convertindu-l, atunci, în cel mai tînăr debutant al Ajaxului.
Jari Litmanen (22 de ani). E o extrapolare, dar faptul că Van Gaal a descoperit în el înlocuitorul perfect pentru Bergkamp merită semnalat. Venea totuşi din fotbalul finlandez, fără nici un fel de expunere la acea vreme.
Mark Overmars (21 de ani). Van Gaal l-a adus de la echipa a doua a lui Wilem Tilburg. În primul său sezon la Ajax a jucat, în toate competiţiile, 40 de meciuri, marcînd 13 goluri.
Finidi George (23 de ani). Van Gaal l-a adus direct din Nigeria, de la echipa Sharks. Nwankwo Kanu (17 ani). A fost adus în acelaşi timp cu Finidi, de la o echipă cu nume imposibil, Iwuanyanwu Nationale, pentru 200.000 de dolari. A jucat 54 de meciuri pentru Ajax şi a dat 25 de goluri, apoi a fost vîndut la Inter, cu 4,7 milioane de dolari.
Patrick Kluivert (19 ani). Zlatan Ibrahimovici îl consideră şi acum idolul lui. Spre deosebire de suedez, care caută cu disperare prima lui Ligă a Campionilor, Kluivert a cîştigat-o în sezonul său de debut, 1994-1995, marcînd şi golul din finala cu Milan.
Cei de mai sus sînt numele cele mai importante. În cei 6 ani de mandat la Ajax, Louis van Gaal a propus şi alte variante, Musampa, Silooy, Bogarde, care n-au avut apoi acelaşi succes.

Prima perioadă la Barcelona
În 1997, Louis van Gaal pleacă la Barcelona. Găseşte un club în criză de nervi, după două despărţiri traumatizante pentru suporteri, a lui Johan Cruyff, în 1996, şi a lui Ronaldo, brazilianul, în vara lui 1997. În cele 3 sezoane din prima aventură catalană, Van Gaal a fost foarte puţin iubit, deşi a adus clubului două titluri în primii doi ani. Asta în principal urmare a obsesiei sale de a umple lotul de olandezi şi, în mai mică măsură, de brazilieni, ceea ce, după perioada Cruyff, nu le-a picat deloc bine pretenţioşilor catalani. Cu toate acestea, de această perioadă se leagă cîteva nume propulsate în fotbalul mare.

Xavi Hernandez (19 ani). Cel mai bun pasator al momentului a debutat în al doilea sezon al lui Van Gaal, pe 18 august 1998, în prima manşă a Supercupei Spanie, cînd a şi marcat. În acel campionat, într-un meci cu Valadolid, pe 20 decembrie, Xavi marchează golul unei victorii care i-a salvat scaunul lui Van Gaal, ameninţat atunci cu demiterea. Echipa catalană era pe locul 11 din 14 etape, tocmai pierduse acasă cu Villarreal (1-3 cu două goluri antologice Craioveanu) şi afară din Europa.
Carles Puyol (22 de ani). Căpitanul de azi al Barcelonei debutează pe 2 octombrie 1999, la Valladolid. Intră ca titular şi joacă, pe parcursul sezonului, 37 de partide.
Pe lîngă cei de mai sus, în acea perioadă de 3 sezoane au mai apărut nume precum Mario Rozas, Jofre, Sergio Santamaria, Nano, Okunowo, cel ce avea să ajungă şi pe la Dinamo, şi Gabri.

A doua perioadă la Barcelona
În vara lui 2002, Louis van Gaal ajunge din nou la Barcelona. Venea după o perioadă neagră a carierei sale, cea a primului mandat la “naţionala” Olandei, terminată prost cu necalificarea “Potrocalei Mecanice” la Mondialul asiatic.

Primit cu evidentă ostilitate de public şi presă, Van Gaal nu rezistă pînă la finalul sezonului 2002-2003, fiind înlocuit cu Radomir Antici. Găseşte însă timp pentru a introduce în fotbalul mare cîteva nume importante şi astăzi.

Victor Valdes (21 de ani). Debutează pe 1 septembrie 2002, cu Atletico Madrid. Van Gaal a mers pe mîna lui în dauna argentinianului Bonano, dar ulterior s-a certat cu el pentru că portarul refuzase să meargă înapoi la echipa a doua, pentru cîteva etape.
Andres Iniesta (19 ani). Van Gaal n-a avut prea mult timp să lucreze cu Andres, dar el l-a debutat, într-un meci de Liga Campionilor, cu FC Bruges.
Thiago Motta (20 de ani). Tehnic, Motta, format la La Masia, debutase în mandatul lui Rexach, dar cu Van Gaal a devenit titular la echipa catalană.
În acest al doilea mandat al lui Van Gaal la Barcelona au apărut în fotbalul spaniol numele lui Oleguer, Fernando Navarro (azi la FC Sevilla, campion european cu Spania în 2008) sau Sergio Garcia (azi la Espanol, şi el campion european cu Spania în 2008).

Episodul Alkmaar
Nici la Alkmaar, Louis van Gaal n-a uitat de preocuparea sa pentru tineri. A stat la AZ 4 sezoane, cu un titlu de campion, în 2008-2009, la capătul unui campionat fabulos, 28 de meciuri consecutive fără eşec, din care 11 fără gol primit. L-a aruncat în fotbalul olandez pe starul naţionalei de azi, Jeremain Lens, la 18 ani, şi a propus alte cîteva nume: Moussa Dembele, Mounir El Hamdaoui sau Stijn Schaars.

Episodul Bayern Munchen
A urmat perioada Bayern. Putea fi una glorioasă, dar un anume Jose Mourinho, cel ce i-a fost asistent în prima sa perioadă la Barcelona, s-a opus. Cu campionatul şi cupa cîştigate, Bayern avea nevoie de Liga Campionilor pentru ca Van Gaal să intre, cu o triplă istorică, în cartea de aur a clubului bavarez.

Cele mai importante nume propuse de Van Gaal în episodul Bayern sînt azi extrem de importante pentru “naţionala” Germaniei: Thomas Muller şi Holger Badstuber. Ambii debutaseră sub comanda lui Klinsmann, dar Van Gaal e cel care, ca şi în cazul multora dintre cei enumeraţi mai sus, a avut deplină încredere în ei.

Poate să-ţi placă sau nu Van Gaal. Însă n-ai cum să nu observi că Olanda a beneficiat din plin de munca lui. Iar strălucirea Barcelonei lui Guardiola şi a Spaniei lui Del Bosque se bazează pe 3 oameni pentru care Van Gaal a avut, la un moment dat, ochi: Xavi, Iniesta şi Puyol. Atenţie, aşadar, la aceşti tineri pe care-i vom vedea pe Naţional Arena!

A ce sună 6-6?

Stăm bine după două meciuri, dar urmează alte două ce ne pot direcţiona spre sportul nostru preferat: calculele

Bine a zis, cine-o fi zis, că fotbalul e o stare de spirit. Au fost de ajuns două victorii ale echipei naţionale pentru ca starea de spirit din jurul său să se schimbe. Brusc, deloc surprinzător dacă ţinem cont de spaţiul geografic în care ne aflăm, dintr-o Românie pesimistă am devenit una optimistă. Zona realistă e mai dificil de străbătut şi nici n-aduce beneficii.

După acest 6-6, selecţionerul are zar de fugă. 6 puncte din 6, cu 6 goluri marcate şi nici unul primit. Sună bine. Dacă ascultăm însă prin ceea ce înseamnă adversarii pe care i-am întîlnit, nu sună a nimic. Victoria cu Andorra nu reprezintă nimic, e clar, cea din Estonia poate reprezenta ceva doar dacă la Tallinn se vor împiedica alţii.
Continue reading →

Din nou o campanie

Într-o ţară aflată în continuă campanie electorala, noua campanie a echipei naţionale pare să nu mai intereseze pe nimeni

Începe o nouă campanie. Sună, aşa, pompos, dar de fapt e ceva derizoriu. Şi nu pentru că trăim într-o ţară aflată într-o perpetuă campanie electorală. Era vorba de o nouă campanie de calificare. A echipei noastre naţionale.

A echipei noastre? E o întrebare pe care mi-o pun şi pe care o pun tuturor. Cît vă mai simţiţi reprezentaţi de această primă reprezentativă? Cît mai contează în viaţa noastră ce se întîmplă la echipa naţională? Din păcate, întrebarea mi-o pun eu. Cei care ar trebui să şi-o pună şi, eventual, să se gîndească la problema asta n-o fac. Preferă să mearga mai departe pe drumul excluderii acestui concept din viaţa românilor.

Am crescut cu echipa asta naţională. Era reperul nostru, mîndria noastră. Ne interesa tot ce se întîmplă în jurul ei. Dacă pe Hagi, Gică Popescu sau Ilie Dumitrescu îi durea glezna sau genunchiul, parcă ne durea şi pe noi. Am ieşit în stradă pentru ei, ne-am bucurat împreună, am plîns şi noi atunci cînd plîngeau ei. Ultima dată am plîns în 2001, alături de Contra şi de ceilalţi, pe Ghencea succeselor noastre, după un meci blestemat cu Slovenia. Atunci a început decăderea noastră, atunci s-a întors parcă şi norocul lui Hagi, de atunci am început să coborîm. Şi să redevenim ceea ce am fost întotdeauna, fotbalistic vorbind, o naţiune de plan secund, care obţine doar accidental performanţe. Oare doar fotbalistic vorbind?

Începe o nouă campanie. De calificare. O calificare ce nu figurează printre obiectivele selecţionerului. Ce vreţi mai mare dovadă a decăderii de care vorbeam? Să porneşti o campanie fără să ai ca obiectiv să o cîştigi! E un alibi extrem de prost pentru un selecţioner ce dă senzaţia că foloseşte echipa naţională pentru interesele sale şi ale unor amici, fără măcar să se obosească să arate că nu-i aşa. Pe el şi pe ei nu-i interesează ce zice lumea, ce părere au oamenii, pe el şi pe ei îi interesează să le fie lor bine. Să nu se mai mire atunci cînd oamenii îi tratează cu spatele! Nu se poate iubi necondiţionat totuşi.

Da, am iubit cu toţii această echipă naţională şi am petrecut momente de neuitat împreună. Am suferit atunci cînd ne-a dezamăgit. Am iertat-o de multe ori şi ne-am întors la ea. Dar ne-a durut indiferenţa ei faţă de noi, cei ce încă o iubeam. Şi aşa am ajuns să nu ne mai intereseze. De ce să suferi pentru cineva care nu merită?
Începe o nouă campanie. De calificare. Serios? Mai interesează pe cineva?

Frumoasa amintire a lacrimilor

Pe 10 iulie 1994, fotbalul românesc escalada Everestul. Lacrimile acelui eşec sînt cea mai mare victorie a celor 18 ani care au trecut.

Pesemne că una din principalele caracteristici ale creierului uman este capacitatea de a se întoarce în timp. De a-şi aminti. De a răscoli prin sertarele memoriei, spre a redescoperi momente ale vieţii, momente trăite, nu visate, căci visele reprezintă o cu totul altă caracteristică.

Amintirile nu ţi le ia nimeni. Nici visele, de acord, dar amintirile sînt ale tale, doar ale tale. Sînt acele imagini care te fac să zîmbeşti, sînt acele imagini care-ţi aduc ochii la graniţa lacrimilor, sînt acele amintiri pe care nimic nu le poate înlocui. Nici măcar visele.

10 iulie e o zi ca oricare alta. 10 iulie 1994 e o zi unică. Ziua în care am fost invitaţi, fotbalistic vorbind, la cea mai frumoasă petrecere pe care acest sport ne-a oferit-o. Am trăit din toate cîte puţin. Am stat la masă cu agonia, am dansat cu extazul, ne-am revăzut cu agonia, apoi iar cu extazul, pentru ca agonia să facă loc, într-un tîrziu, unui sentiment pe care nu l-am fi dorit cu noi la aceeaşi masă: tristeţea.

Pe 10 iulie 1994 am jucat cu Suedia, la San Francisco. Miza era un loc în paradis, adică, din nou fotbalistic vorbind, în semifinale, o confruntare cu Brazilia, ca o destinaţie de vis pentru o echipă ce navigase la acel turneu final într-un ocean de elogii. Era ultimul “sfert”, era 10 şi jumătate noaptea, aflasem deja că Bulgaria vecină bătuse Germania şi se bucura pentru semifinala cu Italia ce urma să vină. Ne aşteptam rîndul la coada bucuriei stradale, deşi semnele cereşti, care nu-s niciodată întîmplătoare, ar fi trebuit să ne reducă din optimism. Ploua la Bucureşti la ora meciului, destul de puţin obişnuit în luna lui Cuptor.

N-are nici un rost să întoarcem cuţitul amintirilor în rana regretelor. Am pierdut acel meci şi acea şansă. Ploaia nu s-a oprit decît spre ziuă la Bucureşti, lumea a ieşit totuşi în stradă, în tăcere, iar picăturile de ploaie se confundau cu lacrimi, pe obrajii multora. Lacrimile de la San Francisco au ajuns repede în România, căci, da, multă lume a plîns atunci, atît de mare a fost tristeţea încît semifinalele şi finala parcă nici n-au mai contat. Am plîns alături de Răducioiu, de Dan Petrescu, de Belo, de Ilie, de Hagi şi de ceilalţi. I-am urît în noaptea aia pe Anderson şi Ravelli, dar şi pe Prunea, nemeritat transformat în groparul viselor noastre, nemeritat căci greşeala e permisă oricui, iar dacă victoriile sînt meritul echipei, la fel şi înfrîngerile trebuie să fie ale tuturor.

Au trecut 18 ani. Dacă s-ar fi născut atunci, în noaptea aia ploioasă, fotbalul nostru ar fi la maturitate. Să zicem că şi-ar da bacalaureatul, că tot e un subiect la modă. Şi l-ar pica, evident, pentru că părinţii lui n-au avut grijă de acel copil frumos, născut din lacrimi, tristeţe, dar şi mîndrie, mîndria de a fi pe locul 5 într-o ierarhie mondială. Şi-au bătut joc de el, l-au folosit ca să-şi umple buzunarele, ba l-au şi violat cînd a fost cazul, apoi l-au lăsat baltă, ca să fie înfiat de finanţatori fără scrupule, prea plini de ei înşişi, prea ocupaţi să apară la televizor şi să bată cîmpii decît să-i facă o educaţie sănătoasă.
Acel copil e ca mulţi copii de azi, rod al unei societăţi bolnave, fruct al unui copac neudat la timp, ponegrit cu substanţe interzise şi apoi vopsit cu minciuni.

Pesemne că una din principalele caracteristici ale creierului uman e capacitatea de a visa. De a-şi imagina cum ar fi fost dacă în sertarele memoriei nu am găsi decît amintiri frumoase.

Lacrimile acelei seri de 10 iulie sînt totuşi o amintire frumoasă. Să plîngi nu-i o ruşine, chiar şi bărbaţii plîng, nu-i aşa?! Să plîngi că ai ratat Everestul e una, să te plîngi că n-ai ocazia să plîngi e cu totul altceva.

România mereu mai singură

De ce un meci cu Uruguay nu face un stadion plin? Pentru că oamenii n-au nici un motiv să fie aproape de “naţională”.

Între echipa naţională a României şi suporterii săi, relaţia a fost, într-o vreme, excelentă. Ne bucuram împreună, ne făceam griji pentru ea, ne interesa orice amănunt, plîngeam atunci cînd o vedeam suferind. Oricine, că sîntem implicaţi în fenomen ori doar simpli privitori, are o amintire despre ea. Frumoasă, tristă, după cum îi e firea fiecăruia.

Care e acum situaţia? O vedem cu toţii. Pînă mai ieri n-aveam stadion. Ei, uite că-l avem! Cu gazon cu tot, căci dacă i-am înjurat pe cei care-l au în grijă atunci cînd era oribil, se cuvine să-i lăudăm acum, mai ales după această iarnă înfiorătoare, ce parcă nu vrea să plece. Pînă mai alaltăieri, n-aveam adversari. Ei, uite că-i avem! Uruguay e acum forţa numărul unu în America de Sud, iar un afiş cu Uruguay umple orice arenă din Europa. Cavani, Luis Suarez, Forlan, Lugano, Godin, Gargano sînt nume pe care le vedem în fiecare week-end la televizor, în campionatele lor, şi ne impresionează.

La un astfel de meci, se vine şi pentru adversari. Dar în principal pentru ai tăi, să-i vezi totuşi pe ei jucînd contra acestor vedete. Cel puţin aşa ar fi normal. Dar dacă ai tăi te-au rănit de atîtea ori, ce să faci?

Iar aici nu e vorba neapărat de eşecuri, de meciuri pierdute. E vorba de atitudine, despre cum îşi tratează echipa naţională fanii. Echipa naţională cu tot ce presupune ea, jucători, antrenori, conducători. Despre conducători nu se poate vorbi fără a avea alături un camion de lămîi. Şi chiar şi aşa, greaţa e atît de mare încît preferi să treci peste subiect şi să speri că, odată şi-odată, vor primi o pedeapsă pentru toate mizeriile de care au fost capabili. Sistemul piramidalo-mafiot care a invadat fotbalul nostru miroase atît de urît încît nici nu-ţi vine să ai de-a face cu el. Excludem de aici echipele de club, din fericire acolo e altceva, e vorba de alte sentimente ce nu au legătură cu personajele de care aminteam. Mergem mai departe.

Antrenorul? Şi aici lămîile sînt obligatorii. Pe undeva, nu e numai vina lui, pentru că aşa e el, aşa e firea lui, dar ar trebui să existe cineva care să-i spună, să-l înveţe poate, că imaginea unui selecţioner contează, că mesajul pe care-l transmite fanilor se face prin intermediul presei, iar oamenii văd ceea ce li se oferă şi te judecă după asta. Iar jucătorii? Acelaşi lucru e valabil şi pentru ei, habar n-au nici ei ce importantă e imaginea pentru un profesionist.

Ieri, în Gazeta Sporturilor, a apărut un interviu cu Edinson Cavani. Cine e, cu ce se ocupă, cît de mare fotbalist e n-are rost să discutăm. Credeţi că iubeşte presa de nu mai poate? Sînt convins că nu! Dar a fost convins de cineva, un ofiţer de presă, că ar fi bine să facă interviul. Şi l-a făcut. Relaxat, sincer, fără ifose. A stat aproape de noi, dar e atît de departe de mediocrii cu ifose care cred că în răspunsurile lor monosilabice stă universul.

Sînt cîteva motive. Există şi altele, toate devenind explicaţii pentru multele scaune goale la un “amical” de lux. Chiar ar fi interesant ca oamenii care altădată mergeau la meciurile României să spună de ce n-o mai fac! Problema e că nu-i ascultă cine trebuie.

Se spune că atunci cînd îţi răneşti grav un apropiat, relaţia nu va mai fi niciodată aceeaşi. Se mai spune că, deşi pari fericit cu cei care ţi-au devenit ulterior apropiaţi, într-o bună zi vei ajunge să plîngi după cel pe care l-ai rănit, lăsîndu-l astfel să plece de lîngă tine.

P.S. Cînd s-a retras Hagi, o ţară întreagă a plîns alături de el. Cînd s-a retras Chivu, o ţară întreagă a plîns de dorul lui Hagi.

Tinerii lor şi tinerii noştri

La 19 ani, Iker Muniain are deja 100 de meciuri oficiale pentru Bilbao. La 23 de ani, Gardoş şi Mihai Costea sînt încă tineri de perspectivă. La 24 de ani, Messi s-a săturat de trofee.

Valoarea nu ţine cont de numărul anilor. E o teorie pe care am auzit-o de foarte multe ori în fotbal. Am auzit-o, însă de aplicat, cel puţin pe la noi, nu prea. Încă sîntem prizonierii acelor concepţii conform cărora tinerii şi foarte tinerii noştri jucători trebuie să se mai “coacă”, o expresie la fel de idioată precum cea cu cei formaţi “în propria pepinieră”, rămasă din limbajul de lemn al vremurilor trecute. Ce legătură o exista între o pepinieră şi un centru de copii şi juniori şi cam care e procesul de “coacere” al unui fotbalist? Iată nişte mistere ce se perpetuează în timp.

Aseară, Messi a cîştigat al treilea Balon de Aur consecutiv. La 24 de ani. În afara unui titlu mondial cu Argentina, pe care, din păcate, mă tem că nu-l va lua prea curînd, Messi s-a plictisit deja de cîte trofee are în palmares. La 24 de ani, Messi este tînăr sau nu prea mai este? În termeni strict fotbalistici, evident.

Alt exemplu. Mai clar. Se numeşte Iker Muniain. În decembrie a împlinit 19 ani. Deja a atins borna celor 100 de meciuri oficiale pentru Bilbao. A debutat în Primera la 16 ani şi 8 luni. În Primera Division, atenţie!, adică în campionatul campioanei mondiale, care dă campioana mondială a cluburilor şi deţinătoarea Ligii şi în care se regăsesc primii doi fotbalişti din lume.

În toamnă, cînd Gardoş i-a rupt piciorul lui Băcilă, de la Pandurii, în favoarea stelistului, ca o circumstanţă atenuantă, s-a adus în discuţie vîrsta. Este un tînăr de viitor, o speranţă a fotbalului românesc. Ştiţi cîţi ani are Gardoş? 23 de ani. Aproape vîrsta lui Gerard Pique, care a cîştigat chiar mai mult ca Messi, de vreme ce e şi campion mondial cu Spania. De vîrsta lui Pique e Tănase, de la care tot aşteptăm să se maturizeze odată, pe acolo e şi Mihai Costea, despre care încă nu ştim dacă încă e crud pentru fotbal sau mai dornic de a sta lîngă Crudu.

Gardoş n-are nici o vină. Noi toţi o avem. E felul nostru de a privi tinereţea. Cîte dintre echipele noastre din partea de sus a clasamentului au între titulari tineri nu de 16, nu de 17, nici măcar de 18, hai să fim generoşi, de 19 sau 20 de ani? La 23 de ani, Gardoş e pentru noi de perspectivă. La 24 de ani, Pique e mai mult decît o certitudine, e o garanţie. Pînă şi Muniain, la 19 ani, a depăşit stadiul de promisiune. Încrederea noastră în tineri e limitată, mergem în continuare pe ideea că experienţa e mai importantă decît talentul, ambiţia şi dorinţa de a reuşi a tinerilor din ziua de azi. Uităm că vremurile s-au schimbat, timpul n-are răbdare, copii de cîţiva ani deschid acum mult mai uşor un i-Pad decît noi, la vîrsta lor, o cutie de bomboane. A şti să-i responsabilizezi pe aceşti tineri, iată un demers pe care noi îl cam ocolim, pe undeva şi din teama asumării răspunderilor. A-i face să înţeleagă care le sînt priorităţile, a-i determina să înţeleagă că profesionismul şi profesionalismul pot conlucra foarte bine cu cheful de viaţă specific vîrstei. Are cineva senzaţia că Pique stă lîngă Shakira şi doar o ascultă cum cîntă, are cineva senzaţia că Shakira stă lîngă Pique şi doar îi admiră culoarea ochilor? Fals. Dacă ai cap, le poţi face pe amîndouă la fel de bine. Dar pentru asta, trebuie cineva să se preocupe şi să-ţi explice anumite lucruri, pentru că nimeni nu s-a născut totuşi învăţat.

Cînd vom învăţa să ne învăţăm tinerii vom progresa, în fotbal şi nu numai. Cît timp vom aştepta ca ei să “se coacă”, dar o vom face doar privind la acest proces, vom rămîne la stadiul de azi, o pepinieră bătrînă.

Curajosul şi căcăcioşii

Mircea Sandu e supărat că UEFA nu-i ţine partea. Pînă la urmă, nici umbrela atît de largă a forului de la Nyon nu te poate apăra atunci cînd plouă cu ilegalităţi.

“Hai noroc, băi căcăcioşilor”! Aşa îmi imaginez că va începe o posibilă viitoare întîlnire a lui Mircea Sandu cu colegii săi din Comitetul Executiv al UEFA, într-o dimineaţă răcoroasă, căci în Elveţia toate dimineţile sînt răcoroase, înaintea unei şedinţe  furtunoase, căci la Comitetul Executiv toate şedinţele sînt furtunoase. “Care mai e viaţa voastră de rahat?”, ar urma, logic şi natural după o asemenea introducere, să rostească Mircea Sandu, la intrarea într-o sală luxoasă, căci la UEFA toate sălile sînt luxoase.

“Să ne trăieşti, curajosule”! Aşa îmi imaginez că va fi primit salutul lui Mircea Sandu cînd vor putea şi colegii săi de şedinţă să deschidă gura, căci la Comitetul Executiv, în particular, şi la UEFA, în general, nimic nu rămîne fără răspuns.

“Viaţa noastră e deocamdată bună, a ta se pare că e din ce în ce mai căcăcioasă”! Aşa îmi imaginez că se va termina scurta discuţie, înainte să se treacă la treabă, căci în Elveţia se trece la  treabă destul de repede, spre deosebire de România, unde se trece la treabă doar cînd e foarte aproape ora de terminare a  ei, astfel încît să mai fie de treabă şi a doua zi.

Să depăşim acest dialog, imaginar repet, cu scuzele de rigoare pentru limbaj, dar cu amendamentul că este inspirat din discursul unui distins preşedinte de federaţie, membru într-un distins Comitet Executiv de la distinsa UEFA. Şi să intrăm în fondul problemei. De ce e supărat Mircea Sandu pe amicii săi de la UEFA? E simplu, pentru că n-au sărit să-i ia partea, aşa cum s-a mai întîmplat în destule situaţii, cu reprezentanţi ai altor ţari. Atitudinea sa, de om umblat pe toate meridianele globului, e tipic românească. El se supără în loc să se întrebe de ce s-a ajuns aici, dacă nu cumva el a greşit şi ce  ar trebui să facă spre repararea erorii.

Mircea Sandu ar fi vrut ca UEFA să-l apere necondiţionat, indiferent de situaţie. Iată un scenariu în care UEFA l-ar fi apărat cu siguranţă. Să presupunem că preşedintele Băsescu sau premierul Boc l-ar fi înlăturat pe Mircea Sandu, cu ce mijloace nu contează, spre a numi, politic, la conducerea FRF un apropiat al coaliţiei de guvernămînt. Atunci, da, s-ar fi încălcat statutele FIFA şi UEFA, amestecul politic nefiind tolerat, corect pînă la urmă. Niciodată însă UEFA nu va cauţiona un membru al său, cît ar fi el de curajos, pentru acte ce ţin de latura penală, corupţie, abuz în serviciu etc. Imaginea UEFA e suficient de proastă pentru ca forul de la Nyon să intre într-un alt demers plin de dezavantaje. Pînă una-alta, serviciile pe care Mircea Sandu, nu ca persoană, ci ca preşedinte al FRF, le-a făcut UEFA s-au întors sub diverse forme, vezi finala Europa League de la Bucureşti ori Europeanul U’ 19.

Mircea Sandu are o problemă. De fapt, mai multe, căci nu doar Craiova îi dă acum bătăi de cap, mai e şi Vasile Avram, care sigur ştie multe şi care e posibil să se apuce să le spună, căci detenţia nu e cea mai luxoasă dintre şederi, mai e şi Ionuţ Lupescu, care, se zice, l-ar cam “lucra” prin Elveţia, într-un demers din nou specific românesc. Mircea Sandu ştie că are probleme, de unde şi reacţia uşor iritată, mai degrabă frustrată, la adresa celor de la UEFA.

Cum ar putea Mircea Sandu să rezolve toate aceste probleme? Asta da un demers pentru
oameni curajoşi!

P.S.
Miercuri, într-un ziar din Belgia, Alin Stoica (pentru cei care au deschis mai tîrziu televizoarele, este fiul lui Tudorel Stoica) mărturisea că regretă că a optat pentru “naţionala” României şi nu pentru cea a Belgiei. Punînd pe seama acestei alegeri continuarea absolut dezastruoasă a carierei şi mutarea în derizoriu a unui nume mare. Alin Stoica se face că uită care au fost problemele sale cu adevărat şi că în nici un caz cele 13 selecţii (curat ghinion) sub tricolor nu-s vinovate că s-a ales praful de talentul său uriaş. Apropo de praf. Fiind liber de contract, ar putea încerca să-şi încheie cariera în clubul care l-a consacrat: Bamboo

Metoda calendarului

În lipsă de alte mijloace, e bine să negociem tot ce putem pentru a preveni încă o situaţie neplăcută

N-aţi ştiut că şi fotbalul e supus negocierilor? Ei bine, iată că da! Şi nu, nu e vorba de transferuri. Acolo e limpede şi explicabil, e vorba de tranzacţii, de bani, de taxe şi impozite, e pe undeva logic ca discuţiile să fie cît mai dure. Mai nou, aflăm că se tratează pentru datele de disputare a meciurilor, că se fac înţelegri în prealabil, care înţelegeri se pot distruge dacă doar una dintre părţi îşi arată inflexibilitatea. Continue reading →

Teoria riscului şi fotbalul la alibi

Se spune că e mai bine să-ţi pară rău de ce ai făcut decît de ce n-ai făcut. Noi ce am putea să regretăm după aceste preliminarii?

“Cine nu riscă, nu cîştigă”. Fără a avea un procentaj maxim de reuşită, conceptul e mai aproape de adevăr, mai lesne de verificat, mai simplu de aplicat. În fotbal, el tinde să devină o teorie. Există situaţii cînd chiar şi cei care riscă nu cîştigă, dar, pentru că au încercat, sînt mult mai împăcaţi cu sine decît cei care nici nu riscă şi nici nu cîştigă. Cum s-ar spune: “Mai bine să-ţi pară rău de ce ai făcut, decît de ce n-ai făcut”. Continue reading →