Echipa nationala ↓

De ce un meci cu Uruguay nu face un stadion plin? Pentru că oamenii n-au nici un motiv să fie aproape de “naţională”.

Între echipa naţională a României şi suporterii săi, relaţia a fost, într-o vreme, excelentă. Ne bucuram împreună, ne făceam griji pentru ea, ne interesa orice amănunt, plîngeam atunci cînd o vedeam suferind. Oricine, că sîntem implicaţi în fenomen ori doar simpli privitori, are o amintire despre ea. Frumoasă, tristă, după cum îi e firea fiecăruia.

Care e acum situaţia? O vedem cu toţii. Pînă mai ieri n-aveam stadion. Ei, uite că-l avem! Cu gazon cu tot, căci dacă i-am înjurat pe cei care-l au în grijă atunci cînd era oribil, se cuvine să-i lăudăm acum, mai ales după această iarnă înfiorătoare, ce parcă nu vrea să plece. Pînă mai alaltăieri, n-aveam adversari. Ei, uite că-i avem! Uruguay e acum forţa numărul unu în America de Sud, iar un afiş cu Uruguay umple orice arenă din Europa. Cavani, Luis Suarez, Forlan, Lugano, Godin, Gargano sînt nume pe care le vedem în fiecare week-end la televizor, în campionatele lor, şi ne impresionează.

La un astfel de meci, se vine şi pentru adversari. Dar în principal pentru ai tăi, să-i vezi totuşi pe ei jucînd contra acestor vedete. Cel puţin aşa ar fi normal. Dar dacă ai tăi te-au rănit de atîtea ori, ce să faci?

Iar aici nu e vorba neapărat de eşecuri, de meciuri pierdute. E vorba de atitudine, despre cum îşi tratează echipa naţională fanii. Echipa naţională cu tot ce presupune ea, jucători, antrenori, conducători. Despre conducători nu se poate vorbi fără a avea alături un camion de lămîi. Şi chiar şi aşa, greaţa e atît de mare încît preferi să treci peste subiect şi să speri că, odată şi-odată, vor primi o pedeapsă pentru toate mizeriile de care au fost capabili. Sistemul piramidalo-mafiot care a invadat fotbalul nostru miroase atît de urît încît nici nu-ţi vine să ai de-a face cu el. Excludem de aici echipele de club, din fericire acolo e altceva, e vorba de alte sentimente ce nu au legătură cu personajele de care aminteam. Mergem mai departe.

Antrenorul? Şi aici lămîile sînt obligatorii. Pe undeva, nu e numai vina lui, pentru că aşa e el, aşa e firea lui, dar ar trebui să existe cineva care să-i spună, să-l înveţe poate, că imaginea unui selecţioner contează, că mesajul pe care-l transmite fanilor se face prin intermediul presei, iar oamenii văd ceea ce li se oferă şi te judecă după asta. Iar jucătorii? Acelaşi lucru e valabil şi pentru ei, habar n-au nici ei ce importantă e imaginea pentru un profesionist.

Ieri, în Gazeta Sporturilor, a apărut un interviu cu Edinson Cavani. Cine e, cu ce se ocupă, cît de mare fotbalist e n-are rost să discutăm. Credeţi că iubeşte presa de nu mai poate? Sînt convins că nu! Dar a fost convins de cineva, un ofiţer de presă, că ar fi bine să facă interviul. Şi l-a făcut. Relaxat, sincer, fără ifose. A stat aproape de noi, dar e atît de departe de mediocrii cu ifose care cred că în răspunsurile lor monosilabice stă universul.

Sînt cîteva motive. Există şi altele, toate devenind explicaţii pentru multele scaune goale la un “amical” de lux. Chiar ar fi interesant ca oamenii care altădată mergeau la meciurile României să spună de ce n-o mai fac! Problema e că nu-i ascultă cine trebuie.

Se spune că atunci cînd îţi răneşti grav un apropiat, relaţia nu va mai fi niciodată aceeaşi. Se mai spune că, deşi pari fericit cu cei care ţi-au devenit ulterior apropiaţi, într-o bună zi vei ajunge să plîngi după cel pe care l-ai rănit, lăsîndu-l astfel să plece de lîngă tine.

P.S. Cînd s-a retras Hagi, o ţară întreagă a plîns alături de el. Cînd s-a retras Chivu, o ţară întreagă a plîns de dorul lui Hagi.

La 19 ani, Iker Muniain are deja 100 de meciuri oficiale pentru Bilbao. La 23 de ani, Gardoş şi Mihai Costea sînt încă tineri de perspectivă. La 24 de ani, Messi s-a săturat de trofee.

Valoarea nu ţine cont de numărul anilor. E o teorie pe care am auzit-o de foarte multe ori în fotbal. Am auzit-o, însă de aplicat, cel puţin pe la noi, nu prea. Încă sîntem prizonierii acelor concepţii conform cărora tinerii şi foarte tinerii noştri jucători trebuie să se mai “coacă”, o expresie la fel de idioată precum cea cu cei formaţi “în propria pepinieră”, rămasă din limbajul de lemn al vremurilor trecute. Ce legătură o exista între o pepinieră şi un centru de copii şi juniori şi cam care e procesul de “coacere” al unui fotbalist? Iată nişte mistere ce se perpetuează în timp.

Aseară, Messi a cîştigat al treilea Balon de Aur consecutiv. La 24 de ani. În afara unui titlu mondial cu Argentina, pe care, din păcate, mă tem că nu-l va lua prea curînd, Messi s-a plictisit deja de cîte trofee are în palmares. La 24 de ani, Messi este tînăr sau nu prea mai este? În termeni strict fotbalistici, evident.

Alt exemplu. Mai clar. Se numeşte Iker Muniain. În decembrie a împlinit 19 ani. Deja a atins borna celor 100 de meciuri oficiale pentru Bilbao. A debutat în Primera la 16 ani şi 8 luni. În Primera Division, atenţie!, adică în campionatul campioanei mondiale, care dă campioana mondială a cluburilor şi deţinătoarea Ligii şi în care se regăsesc primii doi fotbalişti din lume.

În toamnă, cînd Gardoş i-a rupt piciorul lui Băcilă, de la Pandurii, în favoarea stelistului, ca o circumstanţă atenuantă, s-a adus în discuţie vîrsta. Este un tînăr de viitor, o speranţă a fotbalului românesc. Ştiţi cîţi ani are Gardoş? 23 de ani. Aproape vîrsta lui Gerard Pique, care a cîştigat chiar mai mult ca Messi, de vreme ce e şi campion mondial cu Spania. De vîrsta lui Pique e Tănase, de la care tot aşteptăm să se maturizeze odată, pe acolo e şi Mihai Costea, despre care încă nu ştim dacă încă e crud pentru fotbal sau mai dornic de a sta lîngă Crudu.

Gardoş n-are nici o vină. Noi toţi o avem. E felul nostru de a privi tinereţea. Cîte dintre echipele noastre din partea de sus a clasamentului au între titulari tineri nu de 16, nu de 17, nici măcar de 18, hai să fim generoşi, de 19 sau 20 de ani? La 23 de ani, Gardoş e pentru noi de perspectivă. La 24 de ani, Pique e mai mult decît o certitudine, e o garanţie. Pînă şi Muniain, la 19 ani, a depăşit stadiul de promisiune. Încrederea noastră în tineri e limitată, mergem în continuare pe ideea că experienţa e mai importantă decît talentul, ambiţia şi dorinţa de a reuşi a tinerilor din ziua de azi. Uităm că vremurile s-au schimbat, timpul n-are răbdare, copii de cîţiva ani deschid acum mult mai uşor un i-Pad decît noi, la vîrsta lor, o cutie de bomboane. A şti să-i responsabilizezi pe aceşti tineri, iată un demers pe care noi îl cam ocolim, pe undeva şi din teama asumării răspunderilor. A-i face să înţeleagă care le sînt priorităţile, a-i determina să înţeleagă că profesionismul şi profesionalismul pot conlucra foarte bine cu cheful de viaţă specific vîrstei. Are cineva senzaţia că Pique stă lîngă Shakira şi doar o ascultă cum cîntă, are cineva senzaţia că Shakira stă lîngă Pique şi doar îi admiră culoarea ochilor? Fals. Dacă ai cap, le poţi face pe amîndouă la fel de bine. Dar pentru asta, trebuie cineva să se preocupe şi să-ţi explice anumite lucruri, pentru că nimeni nu s-a născut totuşi învăţat.

Cînd vom învăţa să ne învăţăm tinerii vom progresa, în fotbal şi nu numai. Cît timp vom aştepta ca ei să “se coacă”, dar o vom face doar privind la acest proces, vom rămîne la stadiul de azi, o pepinieră bătrînă.

Mircea Sandu e supărat că UEFA nu-i ţine partea. Pînă la urmă, nici umbrela atît de largă a forului de la Nyon nu te poate apăra atunci cînd plouă cu ilegalităţi.

“Hai noroc, băi căcăcioşilor”! Aşa îmi imaginez că va începe o posibilă viitoare întîlnire a lui Mircea Sandu cu colegii săi din Comitetul Executiv al UEFA, într-o dimineaţă răcoroasă, căci în Elveţia toate dimineţile sînt răcoroase, înaintea unei şedinţe  furtunoase, căci la Comitetul Executiv toate şedinţele sînt furtunoase. “Care mai e viaţa voastră de rahat?”, ar urma, logic şi natural după o asemenea introducere, să rostească Mircea Sandu, la intrarea într-o sală luxoasă, căci la UEFA toate sălile sînt luxoase.

“Să ne trăieşti, curajosule”! Aşa îmi imaginez că va fi primit salutul lui Mircea Sandu cînd vor putea şi colegii săi de şedinţă să deschidă gura, căci la Comitetul Executiv, în particular, şi la UEFA, în general, nimic nu rămîne fără răspuns.

“Viaţa noastră e deocamdată bună, a ta se pare că e din ce în ce mai căcăcioasă”! Aşa îmi imaginez că se va termina scurta discuţie, înainte să se treacă la treabă, căci în Elveţia se trece la  treabă destul de repede, spre deosebire de România, unde se trece la treabă doar cînd e foarte aproape ora de terminare a  ei, astfel încît să mai fie de treabă şi a doua zi.

Să depăşim acest dialog, imaginar repet, cu scuzele de rigoare pentru limbaj, dar cu amendamentul că este inspirat din discursul unui distins preşedinte de federaţie, membru într-un distins Comitet Executiv de la distinsa UEFA. Şi să intrăm în fondul problemei. De ce e supărat Mircea Sandu pe amicii săi de la UEFA? E simplu, pentru că n-au sărit să-i ia partea, aşa cum s-a mai întîmplat în destule situaţii, cu reprezentanţi ai altor ţari. Atitudinea sa, de om umblat pe toate meridianele globului, e tipic românească. El se supără în loc să se întrebe de ce s-a ajuns aici, dacă nu cumva el a greşit şi ce  ar trebui să facă spre repararea erorii.

Mircea Sandu ar fi vrut ca UEFA să-l apere necondiţionat, indiferent de situaţie. Iată un scenariu în care UEFA l-ar fi apărat cu siguranţă. Să presupunem că preşedintele Băsescu sau premierul Boc l-ar fi înlăturat pe Mircea Sandu, cu ce mijloace nu contează, spre a numi, politic, la conducerea FRF un apropiat al coaliţiei de guvernămînt. Atunci, da, s-ar fi încălcat statutele FIFA şi UEFA, amestecul politic nefiind tolerat, corect pînă la urmă. Niciodată însă UEFA nu va cauţiona un membru al său, cît ar fi el de curajos, pentru acte ce ţin de latura penală, corupţie, abuz în serviciu etc. Imaginea UEFA e suficient de proastă pentru ca forul de la Nyon să intre într-un alt demers plin de dezavantaje. Pînă una-alta, serviciile pe care Mircea Sandu, nu ca persoană, ci ca preşedinte al FRF, le-a făcut UEFA s-au întors sub diverse forme, vezi finala Europa League de la Bucureşti ori Europeanul U’ 19.

Mircea Sandu are o problemă. De fapt, mai multe, căci nu doar Craiova îi dă acum bătăi de cap, mai e şi Vasile Avram, care sigur ştie multe şi care e posibil să se apuce să le spună, căci detenţia nu e cea mai luxoasă dintre şederi, mai e şi Ionuţ Lupescu, care, se zice, l-ar cam “lucra” prin Elveţia, într-un demers din nou specific românesc. Mircea Sandu ştie că are probleme, de unde şi reacţia uşor iritată, mai degrabă frustrată, la adresa celor de la UEFA.

Cum ar putea Mircea Sandu să rezolve toate aceste probleme? Asta da un demers pentru
oameni curajoşi!

P.S.
Miercuri, într-un ziar din Belgia, Alin Stoica (pentru cei care au deschis mai tîrziu televizoarele, este fiul lui Tudorel Stoica) mărturisea că regretă că a optat pentru “naţionala” României şi nu pentru cea a Belgiei. Punînd pe seama acestei alegeri continuarea absolut dezastruoasă a carierei şi mutarea în derizoriu a unui nume mare. Alin Stoica se face că uită care au fost problemele sale cu adevărat şi că în nici un caz cele 13 selecţii (curat ghinion) sub tricolor nu-s vinovate că s-a ales praful de talentul său uriaş. Apropo de praf. Fiind liber de contract, ar putea încerca să-şi încheie cariera în clubul care l-a consacrat: Bamboo

În lipsă de alte mijloace, e bine să negociem tot ce putem pentru a preveni încă o situaţie neplăcută

N-aţi ştiut că şi fotbalul e supus negocierilor? Ei bine, iată că da! Şi nu, nu e vorba de transferuri. Acolo e limpede şi explicabil, e vorba de tranzacţii, de bani, de taxe şi impozite, e pe undeva logic ca discuţiile să fie cît mai dure. Mai nou, aflăm că se tratează pentru datele de disputare a meciurilor, că se fac înţelegri în prealabil, care înţelegeri se pot distruge dacă doar una dintre părţi îşi arată inflexibilitatea. Continue reading →

Se spune că e mai bine să-ţi pară rău de ce ai făcut decît de ce n-ai făcut. Noi ce am putea să regretăm după aceste preliminarii?

“Cine nu riscă, nu cîştigă”. Fără a avea un procentaj maxim de reuşită, conceptul e mai aproape de adevăr, mai lesne de verificat, mai simplu de aplicat. În fotbal, el tinde să devină o teorie. Există situaţii cînd chiar şi cei care riscă nu cîştigă, dar, pentru că au încercat, sînt mult mai împăcaţi cu sine decît cei care nici nu riscă şi nici nu cîştigă. Cum s-ar spune: “Mai bine să-ţi pară rău de ce ai făcut, decît de ce n-ai făcut”. Continue reading →

Ca de fiecare dată cînd schimbăm selecţionerul, au apărut speranţe pentru viitor şi regrete pentru greşelile celui înlocuit. Din păcate, am mai văzut filmul ăsta
Nu aveţi după meciul ăsta o senzaţie de “deja-vu”? Am mai trăit sentimentul de cîteva ori, am mai văzut filmul ăsta, cum s-ar zice. Şi nu, nu mă refer acum la gazon ori la alte “specialităţi” tipic româneşti, ci la senzaţia cu care am rămas după această partidă. Pentru că din nou avem speranţe. De viitor, bineînţeles, speranţe pentru viitoarele preliminarii, căci în privinţa celor de acum speranţa, cea care moare ultima, ştiţi placa, e pe moarte.

Meciul cu Franţa ne-a arătat, dacă mai era cineva care credea altceva, că nu avem şanse cu marile forţe ale fotbalului european decît aşa. Apărîndu-ne eroic, luptîndu-ne pentru fiecare minge şi pentru fiecare brazdă de teren - de data asta chiar merge expresia! - şi bucurîndu-ne că am scăpat neînvinşi acasă, sărbătorind la maximum pentru o remiză în deplasare sau, mai probabil, consolîndu-ne pentru un eşec la limită pe terenul lor. Cînd vorbim de marile puteri ne gîndim la Olanda, cu care din păcate o să împărţim viitoarea grupă preliminară, la Spania, la Anglia, la Franţa, la Italia, la Germania, hai să zicem şi Portugalia. Cu celelalte, gen Turcia, alt adversar viitor, vom putea să ne luptăm, cu şanse aproximativ egale, poate un pic, dar doar un pic, mai mici. Iar cu restul, gen Ungaria, vom putea spune că noi sîntem cei care au mai multe şanse. Ideea de mai sus e pură teorie, căci în fotbal s-au văzut surprize destule, numai că, din nefericire, cam noi am fost cei care le-au provocat pe cele neplăcute, vezi egalul cu Albania de acasă, de anul trecut. Drumul de la teorie la practică poate fi parcurs, dar trebuie să respectăm acest sport numit fotbal, ca să ne respecte şi el.

Înapoi la speranţe şi “deja-vu”. Cînd a fost instalat Răzvan, am spus acelaşi lucru. Că avem speranţe. Bătuserăm Lituania, făcusem egal cu Franţa, la Paris. O Franţa inferioară celei de marţi, căci Franţa de marţi a părut cea mai bună din seria de jocuri directe cu ei din 2008 încoace. Şi am văzut ulterior ce s-a ales de speranţele noastre. Întorcîndu-ne în timp, la fel a fost. Cînd l-am pus pe Boloni, am crezut că, gata, succesul e garantat. Cînd a venit Hagi, din nou. Cînd Iordănescu a preluat “naţionala” şi a bătut Germania, iar. Doar Piţurcă, în campania pentru Euro 2008, a confirmat oarecum, calificîndu-ne.
Acum tot cu el vom începe un nou drum. După ce vom fi văzut Euro la televizor, fireşte. Se tot spune că fotbalul e o stare de spirit. Acum avem stare de spirit. Avem un stadion civilizat, o să mai avem unul, la Cluj, pesemne că vom găsi pe undeva şi un gazon, ca să nu mai fim penibili, poate n-o să mai dăm imnul pe mîna unuia obişnuit, de la nunţi, să cînte ce vrea să audă naşul. Şi, cel mai important, poate vom avea o altă atitudine faţă de fenomen, poate vom înţelege că abordările româneşti, din tribună, din birouri sau din teren, nu ne ajută să înaintăm.

Poate vom avea. Dacă vom avea, poate că ne vom bucura de o calificare la un campionat mondial. Problema e alta. Şi anume că la fel am zis şi acum doi ani, şi acum cinci, şi acum 10. Între timp, doar ne-am schimbat televizoarele.

Cu trei săptămîni înaintea meciului cu Argentina, toată lumea se întreabă dacă Messi va putea fi văzut la Bucureşti
Să vorbim din nou despre Messi. La cît de mult a fost el folosit ca scut publicitar pentru “amicalul” nostru cu Argentina din 10 august, absenţa celui mai bun fotbalist al lumii ar creşte substanţial nivelul de dezamăgire faţă de acest meci. Sigur nu se va pune problema ca stadionul să fie pe jumătate gol, însă foarte mulţi din cei care şi-au luat deja bilete, ori intenţionează s-o facă, au avut în gînd ideea de a-l vedea pe viu pe Messi.

Nimeni nu poate oferi azi un răspuns cert la întrebarea dacă Messi va veni sau nu la Bucureşti. În mod normal, deşi trebuie menţionat că el îşi doreşte să joace mereu, preferînd meciurile antrenamentelor, în mod normal deci nu va veni. Şi asta pentru că nici Barcelona nu stă degeaba. Guardiola l-ar vrea pe Messi la pregătiri undeva la începutul lui august, dar numai dacă se va fi refăcut, mental şi fizic, pînă atunci. Pentru Messi, catalanii fac orice, chiar dacă asta înseamnă o prelungire a vacanţei, căci lucrul ăsta s-a mai întîmplat. Messi e prea important pentru Barcelona, astfel că e şi tratat ca atare.

Presupunînd că Messi va ajunge în America, acolo unde Barcelona se va afla în turneu, şi va juca un pic în ultimele două partide de pregătire, cu Chivas, pe 4 august, şi cu Club America, pe 6, e destul de greu de crezut că odată aterizat în Catalunya, pe 7 august, va lua un alt avion spre Bucureşti. Sau, mai bine zis, că va fi lăsat de Barcelona s-o facă, în condiţiile în care pe 14 şi 17 august e Supercupa Spaniei. Care Supercupă s-a nimerit să fie şi cu Real Madrid, amănunt extrem de important, căci orice alt adversar ar fi adus un plus de relaxare în tratarea problemei.

Admiţînd că Messi nu va putea fi văzut la Bucureşti, destui se vor repezi la beregata federaţiei. Pentru că, nu-i aşa?, cineva trebuie să fie de vină. De data asta, chiar nu e nimeni de vină. Mai mult decît să impui clauze şi penalităţi financiare celor de la Buenos Aires, ce se putea face? Nu-l poate nimeni obliga pe Messi, mai ales pe Messi, să joace un meci dacă nu vrea. Probabil că vom plăti mai puţin argentinienilor, probabil că şi ei se vor conforma cu această situaţie, dar altceva nu ne rămîne de făcut. Decît să sperăm că Argentina va aduce la Bucureşti ceva nume cunoscute, deşi nici contingentul Inter nu va fi uşor de convins.

Un Tevez, un Aguero, un Gago, un Gabi Milito, poate un Diego Milito, un Banega, un Pastore, un Lavezzi, fotbalişti mari cu toţii, care, fiind mai mult sau mai puţin implicaţi în mercato, au interes să fie văzuţi.

Evident, fără Messi nu va fi acelaşi lucru. Argentina rămîne însă un nume greu în fotbalul mondial, iar o astfel de ocazie, de a juca împotriva lor la Bucureşti, nu vom avea prea curînd.

Avem stadion nou şi Argentina adversar. Avem însă şi stilul românesc de a complica lucrurile
Nimic nu se poate întîmpla în România fără ca specificul românesc să lase urme. Ne-am obişnuit cu asta, luăm totul ca atare, de parcă aşa ar fi normal. Deşi nu e.

Vine meciul cu Argentina. Prilej de maximă animaţie. Datorită numelui mare ce ne va fi adversar. Dar şi al entuziasmului legat de finalizarea construcţiei noului stadion, cu care putem şi noi, în sfîrşit, să ne aliniem la standardele pe care le vedem la televizor. Sună bine. De aici încolo apar realităţile româneşti. Şi întrebările care de regulă rămîn fără răspuns.
Deocamdată a început nebunia biletelor. Care se vînd doar pe internet. De ce doar pe internet? Iată o primă întrebare. Pentru a se evita specula. Zău? În mintea celor care se ocupă de acest aspect se păstrează probabil imaginea bişniţarilor burtoşi din faţa stadioanelor. Pe cît punem pariu că-i vom vedea şi pe 10 august? Oricum specula deja a început, pe diverse site-uri se vînd la un preţ de 10 ori mai mare bilete care, fizic, încă nu există. Apoi, comercializînd exclusiv pe net, scoţi din calcul acei oameni care fie n-au (conform ultimelor studii, sîntem ultima ţară din UE în privinţa accesului populaţiei la internet, undeva sub 50 de procente), fie n-au obişnuinţa unor astfel de tranzacţii. Nu se puteau totuşi vinde bilete şi la casele stadionului? Sigur, se făcea coadă, dar asta se întîmplă şi la Londra, şi la Madrid, şi la Milano.

Să zicem că depăşeşti handicapul. Mai întrebi în stînga, în dreapta, te descurci. Şi cumperi. Doar două bilete de fiecare. De ce doar două? Francezii, de exemplu, pun limita la 6, spaniolii şi italienii la 8. Se puteau pune lejer 3, astfel ca o familie standard să aibă siguranţa că va putea sta reunită, fără emoţia că mama, sau al doilea copil, va sta la 17 rînduri distanţă.
Să admitem că e greu de vîndut pe net bilet cu loc. Dar la noi se vinde pe tribună, astfel că dacă eşti ghinionist te poţi alege cu un loc prost, fix lîngă un sector unde preţul e mult mai mic. De ce nu se putea organiza totuşi vînzarea pe sectoare? Aşa de greu e să faci un soft de genul ăsta, care să-ţi permită să alegi şi, eventual, să-ţi asumi riscul de care aminteam mai sus, în cazul în care locurile în sectoarele bune au fost deja epuizate.

Ne asumăm şi riscul ăsta şi luăm cele două bilete. Dacă s-ar fi vîndut şi la case, poate că am fi mers de cu seară la rînd, am fi dormit acolo, ca la Wimbledon, treaba noastră, numai ca să putem lua un grup de 10 bilete, să stăm împreună cu prietenii. Acceptăm ideea că vom comunica prin sms-uri între noi pe stadion şi trecem la următoarea etapă. A plăţilor suplimentare. A taxelor. Care sînt mai multe şi mai mari ca peste tot. Vă miră?

Ufff, am achitat tot, deci sîntem în regulă. Oare? Oare am scăpat de emoţii? Hmm. De văzut cîte reclamaţii o să apară, cîţi oameni care au cumpărat bilete şi nu vor intra în posesia lor vom avea. Apoi urmează detaliile. Nu se ştie încă dacă există locuri de parcare, cîte, unde. Nu se ştie cum şi ce se va cumpăra în interiorul arenei. Nu se ştie cum se procedează cu locurile pentru handicapaţi.

Cu toate aceste întrebări, biletele se vînd într-un ritm ameţitor. Lumea cumpără, pentru că e obişnuită să fie tratată astfel. Pe asta se bazează toţi.

Mircea Sandu spune că obiectivul noului selecţioner ar urma să fie calificarea la Euro 2016, dar nu pomeneşte nimic despre Mondialul din Brazilia

Pînă cînd Hagi va fi confirmat în funcţia de selecţioner, să vorbim puţin de Brazilia! Nu, nu de “amicalul” cu Brazilia, un meci care, pe cît de apetisant sună pentru oricine din afara “familiei fotbalului românesc”, pe atît de neinteresant s-a dovedit pentru unii dintre fotbalişti. Să vorbim despre Mondialul din Brazilia. Cel din 2014, pentru cine a uitat.

Se pare că unul dintre cei care au uitat e Mircea Sandu. Voit ori mai degrabă maliţios, preşedintele FRF menţiona că obiectivul noului selecţioner va fi calificarea la turneul final al Euro 2016 şi nu prezenţa la Campionatul Mondial din Brazilia. În amalgamul de idei creat de euforia succesului cu Bosnia, plecarea lui Răzvan şi posibilitatea ca o parte importantă a Generaţiei de aur să revină în prim-plan, un amănunt important a scăpat atenţiei. Anume că la Euro 2016, care, apropo, se va desfăşura în Franţa, vor participa 24 de echipe naţionale.

Nu e chiar un detaliu. Calificarea la această ediţie a Euro va fi mult mai simplă, mai ales în condiţiile în care, spre deosebire de ultimele două ediţii, avem o singură ţară gazdă. O privire rapidă spre actualele preliminarii ne arată 51 de echipe la start, plus două calificate direct. Pentru 2016, e posibil să mai apară un nume pe harta fotbalului, provincia deja independentă Kosovo, dar asta schimbă puţin datele problemei. Aşadar, avem un total de 52 de aspirante (minus Franţa), din care 23 se vor şi califica. Ceva mai puţin de jumătate.

E posibil ca Mircea Sandu să încerce să pună o ştampilă pe valoarea din ce în ce mai scăzută a fotbalului românesc. Face o mare greşeală atunci cînd omite dintre obiective prezenţa la Mondial. Mai ales că el însuşi e cel care a guvernat şi guvernează prăbuşirea.

Europeanul e un turneu final important. E însă ceva regional. Mondialul este însă altceva. E planetar, e locul de adunare a întregii lumi, centrul atenţiei tuturor. Oricine zdravăn la cap îşi doreşte să fie acolo, mai ales cineva care a fost şi a scos ceva rezultate. E posibil să nu putemreuşi calificarea. Dar a nu-ţi propune măcar acest lucru echivalează cu un plonjon într-o mocirlă de mediocritate din care greu vom ieşi, dacă vom  mai ieşi vreodată.

Nu cred că Hagi, aşa cum îl ştim cu toţii, nu-şi propune să ducă România la Mondialul din Brazilia. Rezultatele mari sînt atinse atunci cînd îţi propui obiective mari. Cînd încerci să te autodepăşeşti, să dobori obstacole, să fii mai bun decît, poate, îţi permite realitatea. Aşa au venit performanţele noastre din trecut, aşa au reuşit Hagi şi colegii săi de generaţie să ajungă între primele 5 echipe ale lumii. Dacă s-ar fi mulţumit doar cu participarea, dacă ar fi mers la alibi, am fi plecat acasă mult mai repede. Şi n-am mai fi vorbit acum de Generaţia de aur.

L-am revăzut la “Replay” pe Hagi plîngînd. Apoi am citit mailul lui Chivu şi am plîns de mila fotbalului românesc

Luni seară, puţin înainte de miezul nopţii. Pe TVR 1 este “Replay”, o altfel de emisiune faţă de ce sîntem obişnuiţi, un excelent prilej de aduceri aminte, o fantastică oportunitate de a te întoarce în timp. Pentru suporteri, dar şi pentru noi, cei din presă, care revedem perioadele tinereţii, începuturile meseriei, cînd n-aveam atîtea canale de sport, dar aveam pasiune, cînd nu se cereau zeci de milioane pentru un campionat bălmăjit şi corupt, dar mergeam la Mondiale, cînd n-aveam finanţatori galăgioşi şi nesimţiţi, dar îl aveam pe Hagi.

Luni seară, aşadar, la “Replay” a fost un moment special. L-am revăzut pe Hagi, plîngînd, pe “23 August”, în momentul în care spunea că se retrage şi lumea striga “Nu pleca / nu pleca!”. Era căpitanul “tricolorilor”, era şeful generaţiei care scosese mai multă lume în stradă decît aşa-zisa Revoluţie, era simbolul nostru, din punct de vedere fotbalistic, şi nu numai.

Întîmplarea face ca tot în aceste zile, un alt căpitan al “tricolorilor” să-şi anunţe retragerea. Cristi Chivu. Singurul român care a cîştigat Liga Campionilor, singurul român campion mondial al cluburilor, românul cu cele mai multe trofee la echipele de club a anunţat şi el că nu mai doreşte să îmbrace tricoul primei reprezentative, cu banderolă cu tot. A făcut-o pe mail, adaptat parcă la timpurile moderne, cînd, iată, Gazeta se poate citi şi pe iPad. Însă pe calculator, fie el şi iPad, nu se văd lacrimile. Dar oare ele or fi existat?
Fiecare are dreptul la decizii. Nimeni nu-l poate învinovăţi pe Chivu. Dominique Antognoni a scris luni, în ediţia tipărită a Gazetei Sporturilor, cum se vede, de la Milano, această retragere. Foarte multe lucruri corecte, foarte multe lucruri adevărate. S-au adunat în două pagini de ziar şi într-o singură semnătură, stilul de jurnalist italian, opinia de fan al Interului, dar şi multe din gîndurile lui Cristi, cu care Dominique se întîlneşte destul de des pe la Milano. Gînduri pe care Cristi nu le-a spus niciodată public, pentru că n-a vrut să agite apele, dar şi pentru că el nu prea vorbeşte cu presa română.

Poate dacă le-ar fi spus, l-am fi înţeles întru-totul, iar imaginea sa ar fi fost alta. Se prea poate ca pe el să nu-l intereseze imaginea. E un om împlinit, din toate punctele de vedere, ce mai contează ce spun unii şi alţii, nu? Nu contează nici măcar sentimentul de frustrare pe care o avem noi, cei care n-am avut valoarea şi şansa de a trăi la cîţiva paşi de un Dom, frustrarea aşadar că tocmai căpitanul “naţionalei” se retrage exact înaintea unui meci al ultimei şanse, cel cu Bosnia. De ce n-a mai vrut să joace acest ultim meci şi abia apoi să se retragă? Iată o întrebare de jurnalist român, nu italian, la care mai sper să pot primi un răspuns.

Luni seară, l-am revăzut pe Hagi plîngînd. Am plîns şi eu atunci, în acea noapte de vară a anului 1998, aşa cum am plîns după Suedia, în ‘94. Mulţi poate au plîns şi acum, cînd au revăzut ori au văzut în premieră episodul (au trecut totuşi 13 ani de atunci!).

Citind scrisoarea lui Cristi Chivu nu m-a încercat nici o reacţie. Hagi a fost căpitanul Generaţiei der Aur. Cristi este doar al generaţiei ratate. Poate pentru asta aş putea să plîng. Eu, care nu trăiesc la Milano, nu ţin cu Inter, dar aş da orice pentru încă o noapte, la Universitate, după o mare victorie a “tricolorilor”. Cu căpitan sau fără.