Diverse ↓

Politică şi beţie

De cînd s-a decis să intre în politică, patronul Stelei e atacat constant. Va trebui să fie mult mai atent la detalii. Inclusiv la cele ce ţin de imagine

E greu de găsit un subiect abordabil cu doar cîteva ore înainte de un meci atît de important precum cel cu Olanda. Important, dar nu decisiv, să ţinem cont de asta. Două teme au fost în centrul atenţiei în acest week-end fără fotbal. Apropo, nu-i aşa că week-endurile fără campionate sînt tare plictisitoare? Mie aşa mi s-a părut. Unu ar fi intrarea lui Gigi Becali în USL, cu decizia sa de a candida pentru alegerile parlamentare. Cel de-al doilea, aventura bahică a unor jucători de la Steaua, cu urmările, dizgraţioase, pe care le ştiţi.

Să le luăm pe rînd. Gigi Becali e antamat de USL pentru alegerile parlamentare. E decizia lor, pesemne că oamenii de acolo, mai bine pregătiţi decît noi, cei care nu sîntem acolo, au studiat problema, au calculat şi au ajuns la concluzia că e o mutare cîştigătoare. Imediat au apărut reacţii. S-au arătat unii la camere, oameni politici cum le place lor să se intituleze, care, luîndu-şi feţe afectate, de parcă ficatul nu le mai încăpea în carcasă, s-au apucat să spună că, vezi Doamne, Gigi Becali n-are. Ce n-are? Păi, cum ar veni, n-are autoritatea morală, n-are imagine, n-are cultură, n-are educaţie, n-are maturitate şi tot felul de alte calităţi, pe care dacă nu le are nu poate fi “om politic”. De parcă acest “om politic” e un soi de specie superioară, un supraom, un Dalai Lama, puritatea absolută a rasei umane.
Continue reading →

A ce sună 6-6?

Stăm bine după două meciuri, dar urmează alte două ce ne pot direcţiona spre sportul nostru preferat: calculele

Bine a zis, cine-o fi zis, că fotbalul e o stare de spirit. Au fost de ajuns două victorii ale echipei naţionale pentru ca starea de spirit din jurul său să se schimbe. Brusc, deloc surprinzător dacă ţinem cont de spaţiul geografic în care ne aflăm, dintr-o Românie pesimistă am devenit una optimistă. Zona realistă e mai dificil de străbătut şi nici n-aduce beneficii.

După acest 6-6, selecţionerul are zar de fugă. 6 puncte din 6, cu 6 goluri marcate şi nici unul primit. Sună bine. Dacă ascultăm însă prin ceea ce înseamnă adversarii pe care i-am întîlnit, nu sună a nimic. Victoria cu Andorra nu reprezintă nimic, e clar, cea din Estonia poate reprezenta ceva doar dacă la Tallinn se vor împiedica alţii.
Continue reading →

Avem o echipă. Cum procedăm?

N-avea ţara asta suficiente probleme, acum a mai apărut una. Sportivă. Cea mai bună echipă de handbal din România, după unii cea mai bună echipă din sportul românesc, Oltchim, e în mare pericol, urmare a crizei cu care se confruntă combinatul cu acelaşi nume. Imediat au început lamentările, bocetele, de tip “vai, ce ne facem!”, soluţiile însă cam întîrzie.

Ani de zile, managementul celor de la Oltchim a fost banal: bugetul era compus în cea mai mare parte din banii de la combinat, la care se  adăugau o sponsorizare de la Digi şi alte contribuţii din partea unor sponsori. Că respectivul combinat era nu pe minus, ci pe superminus şi că mulţi salariaţi nu-şi luau salariile la timp, nu conta, erau detalii. Important era ca  echipa să aibă bani şi să joace. Cu ce-i ajuta asta pe cei neplătiţi e greu de spus, pesemne că atunci cînd mergeau la supermarket şi n-aveau bani să-şi cumpere una-alta, oamenii se hrăneau cu imaginile Luminiţei Huţupan apărînd fantastic sau cu ale Adei Nechita marcînd gol după gol. Care n-aveau probleme cu salariile, poate doar conjunctural, deşi fondul salarial era undeva la 300.000 de euro pe lună. Pe lună, da, nu pe pămînt, ca-n restul Combinatului.
Continue reading →

Din nou o campanie

Într-o ţară aflată în continuă campanie electorala, noua campanie a echipei naţionale pare să nu mai intereseze pe nimeni

Începe o nouă campanie. Sună, aşa, pompos, dar de fapt e ceva derizoriu. Şi nu pentru că trăim într-o ţară aflată într-o perpetuă campanie electorală. Era vorba de o nouă campanie de calificare. A echipei noastre naţionale.

A echipei noastre? E o întrebare pe care mi-o pun şi pe care o pun tuturor. Cît vă mai simţiţi reprezentaţi de această primă reprezentativă? Cît mai contează în viaţa noastră ce se întîmplă la echipa naţională? Din păcate, întrebarea mi-o pun eu. Cei care ar trebui să şi-o pună şi, eventual, să se gîndească la problema asta n-o fac. Preferă să mearga mai departe pe drumul excluderii acestui concept din viaţa românilor.

Am crescut cu echipa asta naţională. Era reperul nostru, mîndria noastră. Ne interesa tot ce se întîmplă în jurul ei. Dacă pe Hagi, Gică Popescu sau Ilie Dumitrescu îi durea glezna sau genunchiul, parcă ne durea şi pe noi. Am ieşit în stradă pentru ei, ne-am bucurat împreună, am plîns şi noi atunci cînd plîngeau ei. Ultima dată am plîns în 2001, alături de Contra şi de ceilalţi, pe Ghencea succeselor noastre, după un meci blestemat cu Slovenia. Atunci a început decăderea noastră, atunci s-a întors parcă şi norocul lui Hagi, de atunci am început să coborîm. Şi să redevenim ceea ce am fost întotdeauna, fotbalistic vorbind, o naţiune de plan secund, care obţine doar accidental performanţe. Oare doar fotbalistic vorbind?

Începe o nouă campanie. De calificare. O calificare ce nu figurează printre obiectivele selecţionerului. Ce vreţi mai mare dovadă a decăderii de care vorbeam? Să porneşti o campanie fără să ai ca obiectiv să o cîştigi! E un alibi extrem de prost pentru un selecţioner ce dă senzaţia că foloseşte echipa naţională pentru interesele sale şi ale unor amici, fără măcar să se obosească să arate că nu-i aşa. Pe el şi pe ei nu-i interesează ce zice lumea, ce părere au oamenii, pe el şi pe ei îi interesează să le fie lor bine. Să nu se mai mire atunci cînd oamenii îi tratează cu spatele! Nu se poate iubi necondiţionat totuşi.

Da, am iubit cu toţii această echipă naţională şi am petrecut momente de neuitat împreună. Am suferit atunci cînd ne-a dezamăgit. Am iertat-o de multe ori şi ne-am întors la ea. Dar ne-a durut indiferenţa ei faţă de noi, cei ce încă o iubeam. Şi aşa am ajuns să nu ne mai intereseze. De ce să suferi pentru cineva care nu merită?
Începe o nouă campanie. De calificare. Serios? Mai interesează pe cineva?

412 grame

Atît cîntăreşte graniţa dintre anonimat şi celebritate. Este greutatea unei medalii. Milioane de oameni sînt cu ochii pe dorinţa altor oameni de a le cîştiga

Nu numai la noi, cred că şi în alte ţări, telespectatorul de sport e în primul rînd telespectator de fotbal. Celelalte sporturi vin undeva în spate şi asta în funcţie de tradiţia fiecărei ţări. Acum, la Olimpiadă, telespectatorul de fotbal are ocazia să vadă cîte ceva din toate.

Aici intervine şi o mică problemă. Olimpiada de vară ţine două săptămîni şi se dispută o dată la patru ani. Dar din pricina inundaţiei de informaţii care cade peste telespectator din toate părţile, senzaţia e că au fost patru olimpiade în aceste două săptămîni. În mod normal, dacă ai fi extrem de concentrat să nu-ţi scape nimic important din aceste jocuri, la final ai fi un zombi. N-ai mai şti în ce zi sîntem, cît e ceasul şi cînd ai mîncat ultima dată. Te aşezi pe canapea, iar telecomanda te poartă de la gimnastică la judo, de la scrimă la tir, de la box la volei, de la baschet la fotbal, de la tenis la ping-pong, de la caiac la canotaj. Şi tot aşa.
Continue reading →

Realitatea şi orgoliul

maradonablog.jpgMaradona a fost din nou informat că meseria de antrenor nu i se potriveşte

Parcă mai mult decît oricare alt sport, fotbalul şi-a creat o vitrină de genii, cărora li se atribuie puteri aproape mitologice. Genii în activitate, genii retrase. În categoria ultimilor s-ar regăsi Di Stefano, Eusebio, Puskas, Cruyff, Zidane şi încă mulţi alţii, iar pentru şefia acestui, să-i zicem, vestiar s-ar lupta Pele şi Maradona, cu argumente valabile pro şi contra fiecăruia.
Subiectul acestor rînduri e Maradona. Fotbalistic vorbind, Maradona a fost un geniu. Asta e clar, n-are nimeni ce să comenteze. Chiar şi acel gol cu mîna, de la Mondialul mexican, face parte tot din repertoriul unui geniu, căci oricărui om normal i-ar fi trecut cu greu prin cap o asemenea idee.

Se spune că geniilor le este permis cam orice. Inclusiv să nu-şi dea seama ceea ce reprezintă şi să creadă că pot reuşi în orice domeniu. Inclusiv, în cazul lui Maradona, să adune o lungă listă de momente penibile, care se ciocnesc violent cu statura şi titulatura de “D10S” cu care e înconjurat în Argentina. “D10S” e alt fel de a scrie Dios, asta pentru cei care n-au înţeles care-i treaba cu acea asociere de litere de tipar şi cifre. Decarul divin de pe gazon s-ar fi vrut un Dumnezeu al băncii tehnice. Nimic rău pînă aici, în fond a-ţi propune ceva nu e o crimă, problema intervine atunci cînd chiar crezi că şi eşti ceea ce ţi-ai propus şi, mai grav, eşti unicul care crede asta.

Maradona tocmai a fost dat afară de la Al Wasl, clubul din Dubai care-i plătea 7 milioane de euro pentru a fi antrenor. Intersecţia lui Diego cu petrodolarii din Dubai venea la ceva vreme după eşecul profesional suferit pe banca “naţionalei” Argentinei, un alt post oferit mai degrabă pentru trecut decît pentru prezent. Lent în idei bune, consecvent în idei proaste, prizonier al unui orgoliu exagerat şi tributar unei educaţii suficient de subţiri, Maradona şi-a dus porecla de “D10S” extrem de aproape de infern, izbutind, ghilimelele s-ar impune, să facă o ţară ce-l diviniza să-şi reconsidere sentimentele.

trabuc.jpgLa Dubai, Maradona a beneficiat de generozitatea unui şeic încă vrăjit pesemne de ceea ce văzuse în tinereţe, la televizor, dar şi destul de începător în ale fotbalului. La Al Wasl, Maradona a pierdut unica finală în care echipa sa a jucat şi a terminat sezonul pe locul 8. Din 12. Alimentînd, pe măsură ce contul său era alimentat din plin, dubiile în legătură cu capacitatea sa de a gestiona  un proiect.

Încă o dată realitatea a lovit din plin orgoliul lui Maradona. Iar azi realitatea spune că legăturile lui Maradona cu terenul de fotbal nu se pot exprima decît la timpul trecut. Priviţi cele două imagini! Maradona cel cu trabuc, cu el trebuie să ne obişnuim! Maradona în costum de antrenor e o imagine falsă.

Meciul lor, finala lui Mircea Sandu

Nimic din ceea ce trăim astăzi n-ar fi fost posibil fără preşedintele FRF.

Am un sentiment straniu. Aş vrea să scriu ceva de bine despre Mircea Sandu! Dar parcă nu pot. E ceva ce mă opreşte, e o forţă care parcă îmi scoate tastatura din calculator şi calculatorul din priză. O forţă din interior, dar şi din exterior, din aerul respirat zilnic. Cum naiba să scriu de bine despre Mircea Sandu? Uoff. Atît ne-am obişnuit să-l criticăm, să-l înjurăm, să-l persiflăm, să-l jignim de multe ori, încît cred că şi el s-a obişnuit cu asta. E posibil să aibă chiar un şoc văzînd un articol pozitiv la adresa sa. Ceea ce n-ar fi de dorit, căci ziua asta de 9 mai 2012 nu e importantă, e extrem de importantă.

De fapt, asta e şi ideea. Ziua asta de 9 mai 2012 e ziua lui Mircea Sandu. Nu ziua de naştere, ci ziua în care preşedintele FRF şi-a găsit un loc în istoria Bucureştiului. Un lucru este cît se poate de limpede: fără Mircea Sandu, tot ceea ce se întîmplă în aceste zile în capitala noastră n-ar fi putut avea loc. Iar asta trebuie spus.

Sigur, nu Mircea Sandu joacă această finală. Nu el a construit stadionul. Nu el a adus gazonul ăsta de un milion de euro, bani cu care nemţii populau jumătate din arenele Bundesligii, da’ asta e altă discuţie şi deja editorialul ar deveni unul normal  de negativ. Puterea obişnuinţei, deh! Deci, revenind, Mircea Sandu n-a făcut nimic din toate astea. Dar a făcut ceva mult mai important: A ADUS FINALA LA BUCUREŞTI. Cu relaţiile sale, cu aranjamentele sale, cu prietenii săi importanţi de la UEFA.

Fără Mircea Sandu n-am fi avut acum stadion modern. Fără Mircea Sandu, primarul Sorin Oprescu n-ar fi atît de aproape azi de un nou mandat. Fără Mircea Sandu, mulţi n-ar fi fost azi mai bogaţi cu cîteva milioane sau, după caz şi poziţie, zeci de milioane de euro, bani proveniţi din umflarea “românească” a devizelor. Fără Mircea Sandu, individul devenit consilier municipal n-ar fi avut ocazia să facă o bişniţă mică şi să ne arate, încă o dată, ce găinari ajung să conducă un oraş. Fără Mircea Sandu, hotelurile din Bucureşti şi împrejurimi n-ar fi fost astăzi atît de pline. Fără Mircea Sandu, n-am fi fost astăzi în atenţia presei din întreaga lume. Fără Mircea Sandu, marile posturi de televiziune n-ar fi transmis astăzi din Bucureşti, iar reporterii acreditaţi la acest eveniment n-ar fi avut ocazia să aibă multă grijă să nu spună Budapesta în loc de Bucureşti.

Fără Mircea Sandu, spaniolii n-ar fi avut ocazia să afle că noi, românii, nu sîntem doar cei care le culegem căpşunele de pe cîmp, portofelele din buzunare, praful din case sau decibelii de pe străzi, ci sîntem o naţie care poate organiza un mare eveniment, că sîntem o ţară destul de mare în Uniunea Europeană şi că avem o capitală care nouă ni se pare urîtă, dar care poate fi chiar drăguţă cu un pic de grijă. Fără Mircea Sandu, bucureştenii n-ar fi respirat azi un aer mai important
decît ieri, deşi un pic mai aglomerat, şi n-ar fi simţit acest tumult pe care un astfel de eveniment îl creează.

Mircea Sandu a fost omul care a crezut în această idee. A crezut în capacitatea noastră de a organiza o astfel de finală. S-a ţinut de ea, n-a părăsit-o nici în momentele în care avea de dus o altă luptă, mult mai importantă pentru el decît pentru noi, lupta cu boala. A cîştigat şi acea luptă, a adus şi finala Europa League la Bucureşti. E un învingător.

Nu pot să nu mă întreb de ce n-a vrut să ducă şi alte lupte? Prin care să cureţe fotbalul românesc, să-l transforme într-unul adevărat, unde valorile sînt respectate şi unde nonvalorile îşi găsesc doar un loc secundar, chiar dacă locuiesc în palate. Dar mă opresc aici. Avem timp de mîine încolo. Căci strălucirea va trece, iar mizeria va reveni. Din păcate.
Astăzi însă este ziua lui Mircea Sandu. Pentru că ne-ai adus această finală la Bucureşti, mulţumim, Naşule!

Asasinii superlativelor

Dacă privim tenisul cu patima cu care o facem la fotbal, putem pierde cele mai importante detalii ale unei finale care nu merita să aibă un învins.

Prezent zilnic în viaţa noastră, acaparîndu-ne timpul liber, dar şi energia cîteodată, fotbalul a început să ne influenţeze stările de spirit, felul în care reacţionăm la anumite evenimente. Vorbim de un sport căruia i s-a adăugat în ultima vreme statutul de religie, deşi mult mai corect ar fi să vorbim despre statutul de isterie colectivă, care, avînd ca scuză o minge, ne scoate în evidenţă cele mai oculte reacţii. Trăim într-o societate în care opiniile se întrepătrund cu informaţiile, graţie multitudinii de reţele de socializare apărute, ajungîndu-se la imposibilitatea de a face diferenţa între unde se termină informaţia şi unde începe opinia. Şi asta pentru că opiniile nu costă bani şi, în plus, sînt ale noastre. Continue reading →

Comparabila tristeţe

Sinuciderea lui Gary Speed ne reaminteşte că, aşa în centrul atenţiei cum sînt zi de zi, fotbaliştii rămîn totuşi nişte oameni obişnuiţi, care simt nefericirea la fel ca toţi ceilalţi

Se spune că principalul atu al minţii omului ar fi extraordinara capacitate de a trece peste durere.  Sînt dimineţi în viaţă cînd ne trezim zîmbind, surîzînd cu ochii încă închişi, dispuşi să ne asumăm o nouă zi din universul existenţei  noastre. Sînt însă şi dimineţi cînd totul pare invers, cînd tristeţea se infiltrează în suflet şi-l inundă, transformîndu-l într-un ocean de angoase şi nelinişti.

Pentru Gary Speed, dimineaţa de duminică a fost una în care creierul său n-a putut găsi atuul care să-l ajute să treacă peste un moment de nefericire. Încerc să înţeleg ideea care l-ar face pe un om să atenteze contra propriei existenţe. Dar nu prea reuşesc. La 42 de ani, Gary Speed era un om fără probleme. Cu un nume mare în fotbalul britanic, în fotbal în general, legendar la un anumit nivel, la Leeds sau la Newcastle, unde şi-a construit un renume şi un record de meciuri în prima ligă a Angliei. Selecţioner al Ţării Galilor, cu o serie, oarecum neobişnuită pentru această echipă, de 4 victorii din 5 meciuri jucate. Fără vreo problemă de sănătate, care să-i inducă ideea unui abandon, suficient de aşezat din punct de vedere financiar, după o carieră lungă şi, pe alocuri, glorioasă, tată a doi copii, cu mulţi prieteni în jur.

Despre fotbalişti se scriu mii de rînduri în fiecare zi. Sînt injuraţi, lăudaţi, invidiaţi, detestaţi. Sînt trataţi în general altfel decît ceea ce sînt. Şi ei, în fond, nu sînt altceva decît nişte oameni. Oameni cu ceva mai multă celebritate decît noi, ceilalţi, cu ceva mai mulţi bani decît noi, ceilalţi, cu un anumit talent, mai mare decît al celorlalţi. Dar tot nişte oameni, pînă la urmă. Care muncesc, care au o familie pe care o întreţin, care au bucurii pe care le sărbătoresc şi angoase peste care încearcă să treacă.

Tristeţea se simte la fel şi la cei bogaţi şi la cei săraci. Poţi să ai de toate sau poţi să n-ai nimic, atunci cînd eşti trist, creierul tău devine la fel de vulnerabil. Şi e capabil, iată, de gesturi ireversibile.

Se spune că un om puternic e acela care-şi acceptă momentele de tristeţe cu capul sus, cu ochii largi deschişi spre viitor. Un viitor care e mai mereu incert, cu o mulţime de variante posibile, dar care nu merită nicidecum refuzat.

Pe cînd juca, despre Gary Speed se spunea că e puternic ca o stîncă, un mijlocaş plin de curaj, fără teama de a se implica în dueluri contondente. Duminică dimineaţă, Gary Speed a pierdut un duel. Un duel cu tristeţea, care l-a făcut să nu mai vadă bucuria de a trăi. Motivele, deocamdată, nu se cunosc. Dar, sincer, nici nu mai contează.

Jocul cu durerea

La Vîlcea există două curente de opinie. După unii, Cristina Neagu trebuie să se sacrifice şi să joace “pe durere”, după alţii ea trebuie să se opereze

Conform unor surse bine informate, durere înseamnă suferinţă fizică sau morală suportată de cineva. Pe Cristina Neagu o doare umărul drept, dar suferinţa în cazul ei nu e doar fizică. Viaţa e un amestec de trăiri şi stări de spirit, o sinusoidă ciudată între bine şi rău. În ianuarie, Cristina era fericită, lumea era a ei, aurul Balonului primit îi strălucea în ochi, iar asemănările cu Messi nu mai conteneau. Astăzi, Cristina e împovărată de dubii, varianta neagră a unei cariere terminate la 21 de ani se iţeşte urît de după un colţ, iar durerea pare din ce în ce mai mare.

Mulţi spun că pe Cristina o durea umărul şi acum o lună, şi acum două, şi acum un an. Dar juca aşa. “Pe durere”, iată un concept pe care sigur nu-l ştiaţi. De ce juca ea “pe durere”? Eventual pentru că nu se găsise nimeni să-i spună că s-ar putea să nu fie chiar bine. Pentru că la noi ideea sacrificiului pentru binele echipei, pentru binele patriei, pentru mulţumirea suporterilor, ideea sacrificiului şi atît a rămas fixată în minţile oamenilor ca un tatuaj permanent.

Mai nou, la Vîlcea a aterizat Anja Andersen. Ea vrea s-o ducă pe Cristina Neagu la mai mulţi doctori, pentru că are altă părere despre durere, poate şi pentru că vine dintr-o lume în care acest concept nu-i obligatoriu. În martie 2008, Marco van Basten, pe atunci selecţionerul Olandei, acorda un interviu exclusiv Gazetei Sporturilor. În acea vreme, cu două luni şi ceva înainte de Euro, Cristi Chivu avea o situaţie oarecum similară cu a Cristinei, în sensul că vedea în faţă două variante: operaţie imediată, egal pierderea turneului final, sau amînarea ei, egal suportarea unor dureri incredibile meci de meci. Iată cum a comentat Van Basten: “Un sportiv trebuie să se gîndească în primul rînd la el, la corpul lui, la cum îi e bine lui! Degeaba alege să joace cu dureri, dacă ele îl deranjează, n-ar mai fi el”.

Cristi a ales atunci durerea, dar s-a operat imediat după Euro. La Cristina există destule voci care o sfătuiesc să nu se opereze niciodată, voci care vin cu argumente şi aduc exemple. Anja Andersen ar vrea ca, dacă doctorii spun asta, Cristina Neagu să se opereze. Aduce şi ea exemple şi argumente. Nici Anja, nici tabăra cealaltă n-au cunoştinţe medicale. Doar că gîndesc un pic diferit. Pe de altă parte, nu trebuie să ai prea multe cunoştinţe medicale ca să ştii că durerea e totuşi primul semnal pe care organismul ţi-l dă că e ceva în neregulă. Şi atunci, a persista în durere nu înseamnă a-ţi obliga organismul să persiste în ceva ce nu e în regulă?

Cristina trebuie lăsată să decidă ea. Ea pentru ea, nu alţii pentru ea! Ea ştie cel mai bine ce simte, cît de tare o doare şi dacă poate juca “pe durere”. E durerea ei, ca şi fericirea de ieri.

Conform unor alte surse, la fel de bine informate, durerea mai înseamnă şi chin.