Diverse ↓

Nimic din ceea ce trăim astăzi n-ar fi fost posibil fără preşedintele FRF.

Am un sentiment straniu. Aş vrea să scriu ceva de bine despre Mircea Sandu! Dar parcă nu pot. E ceva ce mă opreşte, e o forţă care parcă îmi scoate tastatura din calculator şi calculatorul din priză. O forţă din interior, dar şi din exterior, din aerul respirat zilnic. Cum naiba să scriu de bine despre Mircea Sandu? Uoff. Atît ne-am obişnuit să-l criticăm, să-l înjurăm, să-l persiflăm, să-l jignim de multe ori, încît cred că şi el s-a obişnuit cu asta. E posibil să aibă chiar un şoc văzînd un articol pozitiv la adresa sa. Ceea ce n-ar fi de dorit, căci ziua asta de 9 mai 2012 nu e importantă, e extrem de importantă.

De fapt, asta e şi ideea. Ziua asta de 9 mai 2012 e ziua lui Mircea Sandu. Nu ziua de naştere, ci ziua în care preşedintele FRF şi-a găsit un loc în istoria Bucureştiului. Un lucru este cît se poate de limpede: fără Mircea Sandu, tot ceea ce se întîmplă în aceste zile în capitala noastră n-ar fi putut avea loc. Iar asta trebuie spus.

Sigur, nu Mircea Sandu joacă această finală. Nu el a construit stadionul. Nu el a adus gazonul ăsta de un milion de euro, bani cu care nemţii populau jumătate din arenele Bundesligii, da’ asta e altă discuţie şi deja editorialul ar deveni unul normal  de negativ. Puterea obişnuinţei, deh! Deci, revenind, Mircea Sandu n-a făcut nimic din toate astea. Dar a făcut ceva mult mai important: A ADUS FINALA LA BUCUREŞTI. Cu relaţiile sale, cu aranjamentele sale, cu prietenii săi importanţi de la UEFA.

Fără Mircea Sandu n-am fi avut acum stadion modern. Fără Mircea Sandu, primarul Sorin Oprescu n-ar fi atît de aproape azi de un nou mandat. Fără Mircea Sandu, mulţi n-ar fi fost azi mai bogaţi cu cîteva milioane sau, după caz şi poziţie, zeci de milioane de euro, bani proveniţi din umflarea “românească” a devizelor. Fără Mircea Sandu, individul devenit consilier municipal n-ar fi avut ocazia să facă o bişniţă mică şi să ne arate, încă o dată, ce găinari ajung să conducă un oraş. Fără Mircea Sandu, hotelurile din Bucureşti şi împrejurimi n-ar fi fost astăzi atît de pline. Fără Mircea Sandu, n-am fi fost astăzi în atenţia presei din întreaga lume. Fără Mircea Sandu, marile posturi de televiziune n-ar fi transmis astăzi din Bucureşti, iar reporterii acreditaţi la acest eveniment n-ar fi avut ocazia să aibă multă grijă să nu spună Budapesta în loc de Bucureşti.

Fără Mircea Sandu, spaniolii n-ar fi avut ocazia să afle că noi, românii, nu sîntem doar cei care le culegem căpşunele de pe cîmp, portofelele din buzunare, praful din case sau decibelii de pe străzi, ci sîntem o naţie care poate organiza un mare eveniment, că sîntem o ţară destul de mare în Uniunea Europeană şi că avem o capitală care nouă ni se pare urîtă, dar care poate fi chiar drăguţă cu un pic de grijă. Fără Mircea Sandu, bucureştenii n-ar fi respirat azi un aer mai important
decît ieri, deşi un pic mai aglomerat, şi n-ar fi simţit acest tumult pe care un astfel de eveniment îl creează.

Mircea Sandu a fost omul care a crezut în această idee. A crezut în capacitatea noastră de a organiza o astfel de finală. S-a ţinut de ea, n-a părăsit-o nici în momentele în care avea de dus o altă luptă, mult mai importantă pentru el decît pentru noi, lupta cu boala. A cîştigat şi acea luptă, a adus şi finala Europa League la Bucureşti. E un învingător.

Nu pot să nu mă întreb de ce n-a vrut să ducă şi alte lupte? Prin care să cureţe fotbalul românesc, să-l transforme într-unul adevărat, unde valorile sînt respectate şi unde nonvalorile îşi găsesc doar un loc secundar, chiar dacă locuiesc în palate. Dar mă opresc aici. Avem timp de mîine încolo. Căci strălucirea va trece, iar mizeria va reveni. Din păcate.
Astăzi însă este ziua lui Mircea Sandu. Pentru că ne-ai adus această finală la Bucureşti, mulţumim, Naşule!

Dacă privim tenisul cu patima cu care o facem la fotbal, putem pierde cele mai importante detalii ale unei finale care nu merita să aibă un învins.

Prezent zilnic în viaţa noastră, acaparîndu-ne timpul liber, dar şi energia cîteodată, fotbalul a început să ne influenţeze stările de spirit, felul în care reacţionăm la anumite evenimente. Vorbim de un sport căruia i s-a adăugat în ultima vreme statutul de religie, deşi mult mai corect ar fi să vorbim despre statutul de isterie colectivă, care, avînd ca scuză o minge, ne scoate în evidenţă cele mai oculte reacţii. Trăim într-o societate în care opiniile se întrepătrund cu informaţiile, graţie multitudinii de reţele de socializare apărute, ajungîndu-se la imposibilitatea de a face diferenţa între unde se termină informaţia şi unde începe opinia. Şi asta pentru că opiniile nu costă bani şi, în plus, sînt ale noastre. Continue reading →

Sinuciderea lui Gary Speed ne reaminteşte că, aşa în centrul atenţiei cum sînt zi de zi, fotbaliştii rămîn totuşi nişte oameni obişnuiţi, care simt nefericirea la fel ca toţi ceilalţi

Se spune că principalul atu al minţii omului ar fi extraordinara capacitate de a trece peste durere.  Sînt dimineţi în viaţă cînd ne trezim zîmbind, surîzînd cu ochii încă închişi, dispuşi să ne asumăm o nouă zi din universul existenţei  noastre. Sînt însă şi dimineţi cînd totul pare invers, cînd tristeţea se infiltrează în suflet şi-l inundă, transformîndu-l într-un ocean de angoase şi nelinişti.

Pentru Gary Speed, dimineaţa de duminică a fost una în care creierul său n-a putut găsi atuul care să-l ajute să treacă peste un moment de nefericire. Încerc să înţeleg ideea care l-ar face pe un om să atenteze contra propriei existenţe. Dar nu prea reuşesc. La 42 de ani, Gary Speed era un om fără probleme. Cu un nume mare în fotbalul britanic, în fotbal în general, legendar la un anumit nivel, la Leeds sau la Newcastle, unde şi-a construit un renume şi un record de meciuri în prima ligă a Angliei. Selecţioner al Ţării Galilor, cu o serie, oarecum neobişnuită pentru această echipă, de 4 victorii din 5 meciuri jucate. Fără vreo problemă de sănătate, care să-i inducă ideea unui abandon, suficient de aşezat din punct de vedere financiar, după o carieră lungă şi, pe alocuri, glorioasă, tată a doi copii, cu mulţi prieteni în jur.

Despre fotbalişti se scriu mii de rînduri în fiecare zi. Sînt injuraţi, lăudaţi, invidiaţi, detestaţi. Sînt trataţi în general altfel decît ceea ce sînt. Şi ei, în fond, nu sînt altceva decît nişte oameni. Oameni cu ceva mai multă celebritate decît noi, ceilalţi, cu ceva mai mulţi bani decît noi, ceilalţi, cu un anumit talent, mai mare decît al celorlalţi. Dar tot nişte oameni, pînă la urmă. Care muncesc, care au o familie pe care o întreţin, care au bucurii pe care le sărbătoresc şi angoase peste care încearcă să treacă.

Tristeţea se simte la fel şi la cei bogaţi şi la cei săraci. Poţi să ai de toate sau poţi să n-ai nimic, atunci cînd eşti trist, creierul tău devine la fel de vulnerabil. Şi e capabil, iată, de gesturi ireversibile.

Se spune că un om puternic e acela care-şi acceptă momentele de tristeţe cu capul sus, cu ochii largi deschişi spre viitor. Un viitor care e mai mereu incert, cu o mulţime de variante posibile, dar care nu merită nicidecum refuzat.

Pe cînd juca, despre Gary Speed se spunea că e puternic ca o stîncă, un mijlocaş plin de curaj, fără teama de a se implica în dueluri contondente. Duminică dimineaţă, Gary Speed a pierdut un duel. Un duel cu tristeţea, care l-a făcut să nu mai vadă bucuria de a trăi. Motivele, deocamdată, nu se cunosc. Dar, sincer, nici nu mai contează.

La Vîlcea există două curente de opinie. După unii, Cristina Neagu trebuie să se sacrifice şi să joace “pe durere”, după alţii ea trebuie să se opereze

Conform unor surse bine informate, durere înseamnă suferinţă fizică sau morală suportată de cineva. Pe Cristina Neagu o doare umărul drept, dar suferinţa în cazul ei nu e doar fizică. Viaţa e un amestec de trăiri şi stări de spirit, o sinusoidă ciudată între bine şi rău. În ianuarie, Cristina era fericită, lumea era a ei, aurul Balonului primit îi strălucea în ochi, iar asemănările cu Messi nu mai conteneau. Astăzi, Cristina e împovărată de dubii, varianta neagră a unei cariere terminate la 21 de ani se iţeşte urît de după un colţ, iar durerea pare din ce în ce mai mare.

Mulţi spun că pe Cristina o durea umărul şi acum o lună, şi acum două, şi acum un an. Dar juca aşa. “Pe durere”, iată un concept pe care sigur nu-l ştiaţi. De ce juca ea “pe durere”? Eventual pentru că nu se găsise nimeni să-i spună că s-ar putea să nu fie chiar bine. Pentru că la noi ideea sacrificiului pentru binele echipei, pentru binele patriei, pentru mulţumirea suporterilor, ideea sacrificiului şi atît a rămas fixată în minţile oamenilor ca un tatuaj permanent.

Mai nou, la Vîlcea a aterizat Anja Andersen. Ea vrea s-o ducă pe Cristina Neagu la mai mulţi doctori, pentru că are altă părere despre durere, poate şi pentru că vine dintr-o lume în care acest concept nu-i obligatoriu. În martie 2008, Marco van Basten, pe atunci selecţionerul Olandei, acorda un interviu exclusiv Gazetei Sporturilor. În acea vreme, cu două luni şi ceva înainte de Euro, Cristi Chivu avea o situaţie oarecum similară cu a Cristinei, în sensul că vedea în faţă două variante: operaţie imediată, egal pierderea turneului final, sau amînarea ei, egal suportarea unor dureri incredibile meci de meci. Iată cum a comentat Van Basten: “Un sportiv trebuie să se gîndească în primul rînd la el, la corpul lui, la cum îi e bine lui! Degeaba alege să joace cu dureri, dacă ele îl deranjează, n-ar mai fi el”.

Cristi a ales atunci durerea, dar s-a operat imediat după Euro. La Cristina există destule voci care o sfătuiesc să nu se opereze niciodată, voci care vin cu argumente şi aduc exemple. Anja Andersen ar vrea ca, dacă doctorii spun asta, Cristina Neagu să se opereze. Aduce şi ea exemple şi argumente. Nici Anja, nici tabăra cealaltă n-au cunoştinţe medicale. Doar că gîndesc un pic diferit. Pe de altă parte, nu trebuie să ai prea multe cunoştinţe medicale ca să ştii că durerea e totuşi primul semnal pe care organismul ţi-l dă că e ceva în neregulă. Şi atunci, a persista în durere nu înseamnă a-ţi obliga organismul să persiste în ceva ce nu e în regulă?

Cristina trebuie lăsată să decidă ea. Ea pentru ea, nu alţii pentru ea! Ea ştie cel mai bine ce simte, cît de tare o doare şi dacă poate juca “pe durere”. E durerea ei, ca şi fericirea de ieri.

Conform unor alte surse, la fel de bine informate, durerea mai înseamnă şi chin.

Pînă săptămîna trecută, între Cristina Neagu şi Cristian Chivu nu exista, în afara prenumelui şi a faptului că amîndoi sînt excelenţi sportivi, nici o altă legătură. Acum există. Dilema Cristinei a fost, acum aproape trei ani, dilema lui Cristi. Cu dureri mari la umărul stîng, dar şi cu Euro 2008 apropiindu-se, Chivu avea în faţă două variante: operaţie imediată, egală cu pierderea turneului final, sau amînarea ei, echivalentă cu suportarea unor dureri incredibile meci de meci, dar şi asumarea riscului unei leziuni foarte grave.

Cristi a ales atunci durerea. A jucat la Euro, apoi s-a operat, ceea ce l-a făcut să aibă mîna în ghips la propria nuntă. La Cristina lucrurile par un pic mai complicate, căci există, se spune, chiar varianta încetării carierei, deloc dulce pentru o fată de 21 de ani, cea mai bună din lume, cu ani buni de performanţă şi cîştiguri financiare în faţă.

Alta e ideea. În martie 2008, într-un interviu exclusiv acordat Gazetei Sporturilor, Marco van Basten, pe atunci selecţionerul Olandei, comenta astfel situaţia lui Chivu: “Un sportiv trebuie să se gîndească în primul rînd la el, la corpul lui, la cum îi e bine lui! Degeaba alege să joace cu dureri, dacă ele îl deranjează, n-ar mai fi el”.

Cam aşa gîndeşte, se pare, şi Anja Andersen. Venită, ca şi Van Basten, din altă lume. Unde ideea de a a juca “pe durere” nu prea există. La noi, comunismul a introdus altă mentalitate, aceea a sacrificiului pentru patrie, pentru a face lumea fericită.

Cristina trebuie lăsată să decidă ea. Pentru alţii e uşor să-i ceară să joace “pe durere”. Pentru că durerea e a ei, nu a lor.

Din ce în ce mai mulţi tineri români vor începe să joace pentru alte naţionale, urmare a exodului de forţă de muncă din ultimii 10 ani

Astăzi, numele lui Cristi Ponde nu vă spune, cu siguranţă, mare lucru. Nici n-ar avea cum. Deocamdată. E un băiat de 16 ani, pe care Gazeta Sporturilor l-a descoperit acum 6 ani, plecînd de la o ştire destul de ascunsă din cotidianul portughez Record. Avea 10 ani, juca la copii lui Olhanense, o echipă din Algarve, zona turistică atît de celebră a Portugaliei, unde lucrau părinţii lui, doi maramureşeni get-beget, ca şi Cristi de altfel. Se anunţa de atunci un mare talent, impresarii începuseră să-i dea tîrcoale, la fel şi cluburile mari.

A ales Sporting Lisabona.  Poate şi pentru că Marius Niculae era pe atunci acolo, poate pentru că a simţit că Sporting, cu celebra sa Academie de la Alcochete, îi va oferi cele mai bune condiţii.

Joi, tot în în Gazeta Sporturilor, am aflat că Ponde e deja sub contract cu Sporting, s-a antrenat de cîteva ori cu echipa mare, a primit cetăţenia portugheză şi a ales deja să joace pentru Portugalia. Asta şi pentru că, spre deosebire de Bucureşti, de la Lisabona a simţit o oarecare preocupare, a se citi diferenţa dintre delăsarea specific bucureşteană şi grija celor din fotbalul adevărat pentru viitor.

E o situaţie cu care ne vom confrunta din ce in ce mai mult în anii viitori. Cristi Ponde e doar un exemplu, căci abia de acum vom începe să depistăm tot felul de nume de români pe la echipe din Spania, Portugalia ori Italia, urmare a exodului masiv către aceste ţări, din anul 2000 încoace. Mulţi dintre compatrioţii noştri plecaţi în căutarea unui viitor mai bun, departe de “Land of Choice”, aveau copii, pe care i-au îndreptat spre fotbal (sau alte sporturi) cu garanţia că dacă au talent, el poate fi fructificat, fără a fi nevoie de sacoşe, plicuri sau alte intervenţii.

Iar aceşti tineri, dacă va fi cazul, vor alege, ca şi Cristi Ponde, ţara care i-a adoptat, nu cea care i-a îndemnat pe părinţii lor să plece. Şi cine i-ar putea condamna? Patriotismul merge la politicieni, dar cu el nu plăteşti nici facturi, nici la supermarket. Doar cei care nu vor fi interesanţi pentru respectivele “naţionale” vor deveni disponibili pentru România, pentru că aşa e firesc, ne place sau nu, ăsta e mersul lucrurilor. E, într-un fel, cazul lui Bojan Krkici, care, solicitat de Serbia, s-a orientat totuşi spre Spania. Din acest punct de vedere, federaţiile noastre n-au ce face. Decît, eventual, să încerce să-şi dea interesul, să aibă cît de cît o evidenţă a acestor tineri, să arate, într-un cuvînt, că le pasă de ei. Ar fi un prim pas.

“Fotbal European”, singurul talk-show care-şi propune (şi reuşeşte) să abordeze doar subiecte din fotbalul internaţional, are astăzi o ediţie specială, de la ora 20:00, pe DigiSport. Chiar dacă n-a fost etapă în campionatul italian, vom analiza împreună cu Mihai Stoica situaţia la zi din fotbalul peninsular. Reacţii după meciul Italia-Serbia, dar şi prezentarea în premieră a tuturor salariilor din Serie A, precum şi multe alte informaţii, iată subiectele ediţiei de astăzi, de la ora 20:00, imediat după ştiri.

Puteţi intra în direct la fotbaleuropean@digisport.ro sau pe contul de Facebook, Fotbal European Andrei Niculescu, pentru a vă exprima opiniile în legătură cu subiectele ediţiei.

“Fotbal European”, singurul talk-show care-şi propune (şi reuşeşte) să abordeze doar subiecte din fotbalul internaţional, are astăzi o ediţie specială. De la 18:00, pe DigiSport, imediat după Fotbal Club şi înainte de Steaua - Astra, vom analiza împreuna cu Gică Hagi tot ce-a fost important în Manchester United - Liverpool, dar şi în restul etapei a 5-a din Premier League.

Marţi şi miercuri se revine la ora normală, 20:00, cu Mihai Stoica şi analiza etapelor din Primera Division şi  Serie A.
Puteţi intra în direct la fotbaleuropean@digisport.ro sau pe contul de Facebook, Fotbal European Andrei Niculescu, pentru a vă exprima opiniile în legătură cu subiectele ediţiei.

“Fotbal European”, singurul talk-show care-şi propune (şi reuşeşte) să abordeze doar subiecte din fotbalul internaţional, are astăzi o ediţie specială. De la 22:00, pe DigiSport, imediat după Pandurii-Craiova, aflaţi tot ce trebuie să ştiţi despre Liverpool, primul adversar al Stelei din Europa League, dar şi despre etapa a treia din Premier League. În paralel, pe DigiSport Ă, tot de la 22:00, este în direct Stoke City - Aston Villa.

Marţi, se revine la ora normală, 20:00, cu Primera Division şi explicaţiile eşecului Barcelonei, analiza jocului lui Real Madrid şi alte imagini spectaculoase, iar miercuri, tot de la 20:00, Mihai Stoica debutează la “Fotbal European” în emisiunea de analiză a etapei a doua din Serie A.

Puteţi intra în direct la fotbaleuropean@digisport.ro sau pe contul de Facebook, Fotbal European Andrei Niculescu, pentru a vă exprima opiniile în legătură cu subiectele ediţiei.

În Europa civilizată se foloseşte din ce în ce mai rar termenul incurabil. La 41 de ani, Brian Laudrup a început cel mai greu meci din viaţa sa. Depistat cu cancer limfatic, fostul internaţional danez a început deja tratamentul şi spune că va învinge boala.

Era o zi ca oricare alta la Copenhaga. Început de septembrie, un pic rece, nimic deosebit totuşi, doar vara se cam terminase. Brian Laudrup se îndrepta către sediul televiziunii TV3, acolo unde colabora în ultima vreme. Avea o întîlnire cu Schmeichel, cu Eljjaer Larssen, şi ei colaboratori, dar şi cu şefii, pentru a pune la punct strategia de abordare a noului sezon. Postul deţine, printre altele, drepturile pentru Champions League, iar FC Copenhaga tocmai ce căzuse în grupă cu Barcelona, Panathinaikos şi Rubin Kazan.

În drum, Brian se decide să se oprească pe la clinica unde îşi făcuse, cu cîteva zile în urmă, analizele. Părea ceva de rutină, în fond are 41 de ani, a fost sportiv, iar condiţia fizică şi-o menţinuse foarte bine jucînd la echipa de old-boys a celor de la Lyngby, undeva în nordul Copenhagăi. Primul semn că e ceva în neregulă l-a primit la spital. De obicei, rezultatele analizelor se ridică de la parter, de la un ghişeu special. Acum, asistenta, parcă uşor jenată, i-a spus, fără să-l privească: “Mister Laudrup, trebuie să mergeţi la etajul doi să vorbiţi cu doctorul”. Ştia cine e, evident. Toată lumea îl ştie în Danemarca pe el şi pe fratele său, Michael, care acum antrenează în Spania, pe Mallorca.

Discuţia cu medicul a fost scurtă. “Brian, nu vreau să lungim lucrurile. Analizele nu-s chiar grozave. Ţi-am descoperit un cancer limfatic. Dar avem o şansă. Sîntem într-o fază incipientă, eşti tînăr, eşti puternic, iar medicina a  făcut minuni în ultimii ani. Există tratamente care au dat rezultate, însă trebuie să participi la această luptă sută la sută. Psihicul e foarte important în astfel de situaţii. Aş vrea să începem chiar de mîine”.

Condamnare? Nu, o luptă
Cancer. Un cuvînt pe care nimeni nu ar dori să-l audă vreodată. În România anului 2010, unde bebeluşii se luptă cu flăcările, iar o fractură sau o banală apendicită pot duce la moarte, un diagnostic precum cel primit de Brian Laudrup înseamnă o condamnare. Dacă nu la moarte, la o viaţă de coşmar, petrecută între indiferenţa unor doctori prost plătiţi şi incertitudinea din farmaciile scumpe şi prost aprovizionate.

România face parte însă, mai mult conjunctural e limpede, dintr-o comunitate europeană unde cancerul nu mai reprezintă  de mult o sentinţă, ci o invitaţie. La luptă. Un meci cu boala, din care de foarte multe ori ea, maladia, termină prin a fi învinsă.

Un nou meci, cea mai mare provocare
Uşor ameţit, Brian Laudrup coboară treptele spitalului. Nu din cauza bolii, căci ea încă nu-i dăduse nici un semn, ci din cauza veştii primite. N-o mai observă pe asistenta care ar fi vrut să-l încurajeze. Amînă pentru două ore şedinţa de la televiziune şi merge acasă. De pe drum îşi sună soţia, pe Mette, pe care o roagă să-şi amîne pauza de prînz şi să vină pînă acasă. Între timp vorbeşte şi cu Michael, fratele său mai mare, care tocmai terminase antrenamentul cu Mallorca. Împreună stabilesc ceea ce au de făcut.

“Ştiu că astfel de veşti circulă foarte repede, iar din lipsa informaţiilor, realitatea începe să devină distorsionată. De aceea am decis să dau un comunicat de presă, pentru ca lumea să ştie exact şi să afle de la mine”, avea să explice Brian. “Sînt şocat, sîntem şocaţi şi eu, şi familia mea. Dar am fost încurajat de ceea ce mi-au spus doctorii, aşa că începînd de astăzi am de jucat un nou meci. E cea mai mare provocare din viaţa mea, dar am alături familia şi pe toţi cei apropiaţi, aşa că sper să cîştig şi acest meci”.

Buletin medical
Cancerul limfatic e o formă a cancerului care afectează sistemul imunitar. Primele simptome sînt febră persistentă, stare accentuată de oboseală şi pierdere în greutate, astfel că de cele mai multe ori pare că e vorba de o gripă banală. Dacă e descoperit în faza de început, cancerul limfatic poate fi vindecat, iar pacienţii tineri răspund foarte bine la tratament. Care constă în intervenţii chirurgicale, chimioterapie şi radioterapie.

EI AU ÎNVINS CANCERUL
LIUBO PENEV. 44 de ani. Azi antrenorul lui Bratu la Litex Loveci, fostul internaţional bulgar a fost depistat la începutul anului 1994 cu cancer testicular, motiv pentru care n-a putut fi inclus în, probabil, cea mai bună “naţională” de fotbal din istoria Bulgariei, cea de la World Cup ‘94. După un an de tratament, boala a fost învinsă.

JOSE FRANCISCO MOLINA. 40 de ani. Pe cînd era titularul postului de portar la Deportivo La Coruna, în octombrie 2002, a anunţat că suferă de cancer testicular. A fost operat de urgenţă, a ratat tot sezonul 2002-2003, dar s-a refăcut complet şi a revenit la prima echipă a lui Depor.

LANCE ARMSTRONG. 39 de ani. La 25 abia împliniţi a fost diagnosticat cu cancer testicular plus tumori metastazate la plămîni şi la creier. Tratamentul a impus o operaţie şi chimioterapie. Deşi, iniţial, sansele lui de supravieţuire erau la cote scăzute, şi-a revenit complet. Mai mult, s-a întors la ciclism şi a stabilit un record de 7 victorii consecutive în Turul Franţei (1999-2005).

MARIO LEMIEUX. 44 de ani. Avea numai 27 de ani şi jumătate cînd a aflat că suferă de boala Hodgkin, o formă de cancer limfatic. A făcut anunţul în ianuarie 1993, iar la scurt timp a început un tratament agresiv de radioterapie. Cariera, dar, mai mult decît atît, viaţa îi erau în pericol. A lipsit numai două luni de pe gheaţă, însă s-a retras la finalul sezonului pentru a da prioritate sănătăţii.

MARTINA NAVRATILOVA. 54 de ani. În aprilie a făcut public faptul că i s-a detectat un cancer la sîn, în urma unei mamografii de rutină efectuate în ianuarie. A suferit o intervenţie chirurgicală, apoi a făcut terapie cu radiaţii, iar după numai cîteva săptămîni a jucat într-un meci demonstrativ, alături de Sampras, Agassi, Federer, Nadal, cu scopul strîngerii de fonduri pentru sinistraţii din Haiti.