Cupa UEFA ↓

“Tierra Santa”

Mai suportaţi ceva pe tema finalei Europa League? Scurt, promit! E vorba de un mail pe care l-am primit vineri dimineaţă din Spania, de la Pablo Brotons. Pablo e de 25 de ani ziarist la Marca, scrie fotbal internaţional şi a văzut mai multe finale decît majoritatea celor prezenţi pe Arena Naţională.

Dar Pablo e şi mare fan al lui Atletico Madrid. În Spania, un ziarist nu-şi ascunde preferinţele, societatea lor nu e aşa bolnavă ca a noastră. Motiv pentru care a şi venit la Bucureşti, ca suporter nu ca ziarist. Împreună cu fiul său (”clar că e cu Atletico, altfel nu primeşte mîncare şi loc de dormit, la noi chestia asta se moşteneşte din familie”, glumeşte Pablo), cu care a fost şi acum doi ani la Hamburg.
Mailul primit de la el începe, cum altfel?, cu “Hola, Andrei!”. Apoi vine partea interesanta: “Am petrecut o zi extraordinară la Bucureşti, mai ales că «mi Atleti» a cîştigat. Vreau să-ţi spun că stadionul e o bijuterie. Sper şi vă doresc să aveţi grijă de el şi să-l folosiţi la maximum. Ar fi păcat să se piardă fără să fie utilizat. E magnific. Iar organizarea a fost impecabilă.

Incredibil de perfectă pentru mine. Pe stadion, pe străzi, la aeroport. Ce diferenţă faţă de Hamburg 2010! Nemţii ar trebui să mai lase din trufie şi să vadă că pot învăţa şi de la români. Am cititit că bascii au fost puţin supăraţi. Ei, staţi liniştiţi, Îţi spun eu, dacă ar fi cîştigat nu ar mai fi fost. Aşa, e normal. Pentru mine, ca suporter al lui Atletico, totul a fost perfect, deja Bucureşti e «tierra santa»”.
E doar un mesaj venit din partea unui spaniol către un amic român. Şi un îndemn venit de la un om care a văzut şi trăieşte fotbalul într-un oraş campion, Madrid. Mai departe, totul ţine de noi.

Ce e voie la Napoli

“Vedi Napoli e puoi mori”. Aşa se spune. Nu “apoi mori”, cum crede comicul vestit al micilor ecrane. Pentru cine e mai curios, fraza de deschidere e titlul unui film, regizat în 1951 de Riccardo Freda, dar s-a consacrat mai degrabă ca un dicton.

N-am fost la Napoli. Nu neapărat de frică. De murit nu ştiu să fi murit cineva după ce a văzut oraşul. În cel mai rău caz în timp ce-l vedea, urmare a unui jaf, viol, accident, căci înţeleg de la Ovidiu Ioaniţoaia, care cunoaşte Napoli mai bine ca oricine, traficul e chiar mai rău decît la Bucureşti, ceea ce nu e puţin lucru. N-am fost pentru că n-am avut de ce, Napoli nefiind în ultimii ani o bornă din punct de vedere fotbalistic. Nici măcar n-a putut organiza un mare eveniment, stadionul San Paolo fiind suficient de îmbătrînit, după standardele UEFA, pentru un asemenea cadou.

I-am comentat şi văzut însă pe cei de la Napoli în suficiente meciuri, astfel că mi-aş putea permite să le dau cîteva sugestii celor de la Steaua.

1. SĂ SE IA LA FOTBAL CU LOCALNICII. Cu un public temperamental, trufaş chiar după cum spune Ovidiu Ioaniţoaia, Napoli are un stil de joc care se mulează perfect tribunei. Atunci cînd atacă, Napoli o face în valuri, parcă dorind să-şi mulţumească publicul. dacă n-are mingea, situaţia se schimbă, căci un stadion de 60.000 de locuri chiar dacă nu fluieră, ci doar murmură, tot le creează jucătorilor lui Walter Mazzari o stare de disconfort, de precipitare.

2. SĂ ÎNCERCE SĂ FACĂ URÎT JOCUL LUI NAPOLI. Ca orice echipă italiană, care-şi sufocă jucătorii cu antrenamente tactice, Napoli are ştiinţa jocului la rezultat. La 0-0, cu nevoia victoriei, va ataca. Aici poate fi momentul nostru prielnic. Dar nu de a ne apăra necondiţionat, ci de a ne apăra atacînd, cea mai bună armă împotriva unui atac format din Cavani şi Hamsik, care trebuie ţinuţi cît mai departe de poarta lui Tătăruşanu.

3. SĂ ÎNCHIRIEZE MINGEA, mai bine zis, să încerce să conducă jocul. Linia de 4 oameni de la mijloc suferă la presing, căci Pazienza n-are răbdarea unui Pirlo, să zicem, iar franco-algerianul Yebda nu e sub nici o formă Seedorf. Pe benzi ar trebui să fie doi internaţionali italieni, Maggio şi Dossena, ambii foarte buni, dar în contextul actual al “squadrei azzurra” nu de speriat. Plus că, modulul tactic al lui Mazzari, cu 3 fundaşi centrali, îi obligă la multă alergătură pe tot parcursul laturilor terenului.

4. SĂ FACĂ SĂ SE VORBEASCĂ DE RĂU DE CAVANI. Nu în glumă, în sens fotbalistic, evident. Edinson Cavani e marele talent al lui Napoli de azi. Nu e Maradona, dar ar fi putut purta numărul 10, dacă n-ar fi fost considerat lucrul ăsta un sacrilegiu la adresa marelui Diego. Hamsik e şi el un mare pericol, dar amîndoi, şi uruguayanul şi slovacul, au tendinţa de a filozofa la finalizare, cu execuţii savante în locul celor simple.

În opinia mea, suporterii Stelei au de ce să se teamă, fanii lui Napoli fiind şi răi, şi răzbunători, mai ales că au păţit-o la Bucureşti. Fotbaliştii Stelei N-AU DE CE SĂ SE TEAMĂ. Napoli e acum o echipă bună, dar nu are ştiinţa disputării meciurilor decisive. A pierdut cu Lazio şi Milan, a bătut pe Roma, dar Roma nu e un reper actual. Steaua poate face surpriza. Dacă suporterii ei au avut curaj să meargă la Napoli, trebuie ca şi jucătorii lui Lăcătuş să aibă curaj să joace.

Lucescu şi bucuria la români

Tare ciudată naţie sîntem, noi românii! E de ajuns să vezi reacţiile la articolele ce au însoţit cîştigarea de către Mircea Lucescu şi Şahtior a finalei Cupei UEFA. Fie că au fost în Gazeta, fie că au fost în alte ziare, urmau aceeaşi linie. Multe felicitări, destule aprecieri, dar şi foarte multe comentarii negative. La adresa unui conaţional care tocmai cîştigase ceva într-o lume în care noi, ca naţie, n-am mai pătruns de mult şi nici nu sînt semne că vom pătrunde prea curînd.

Nu ştiu ce s-a înţeles în ţară, dar noi, românii care am fost pe “Şukru Saracoglu”, chiar ne-am simţit bine văzînd tricolorul românesc coborît în iarbă, acolo, în mijlocul fericirii portocalii. A fost ideea lui Răzvan, încă o dovadă că noul selecţioner ştie să se gîndească şi mai departe de scheme tactice. A părut, într-un fel, şi momentul nostru, al românilor, obligaţi să ne bucurăm numai prin ricoşeu, din pricina absenţei performanţelor la orice nivel doriţi, nu neapărat fotbalistic.

Dar poate că lipsa acestor performanţe se explică şi prin aceste reacţii. Românii nu ştiu să se bucure de succesul unui semen de-al lor. Îşi găsesc tot felul de motive în care să-şi refugieze frustrările, invidia nu e constructivă, ci bolnăvicioasă. Nu ne ambiţionează, ne înrăieşte, nu ne stimulează, ne transformă. N-avem acest sentiment naţional pe care, spre exemplu, îl au turcii. N-o să auzi niciodată un turc vorbindu-l de rău pe Fatih Terim doar pentru că a antrenat Galata, şi nu Fener.

Noi îl comparăm pe Lucescu cu Ienei, cu Ştefan Covaci, de parcă asta era discuţia. Comparaţiile sînt inutile, pentru că e inutil să pui în balanţă epoci diferite, şi, în plus, e inutil să le facem, pentru că nu ne ajută. Nu ne ajută dacă ne comparăm între ele puţinele valori pe care le avem, dacă le învrăjbim, dacă le căutăm nod în papură. Ne-ar ajuta dacă, plecînd de la succesul lor, am încerca să aflăm pe unde sîntem şi ce ar fi de făcut să ieşim din această stare.

Guardiola şi Lucescu, Pep şi Răzvan

Introducere
E ciudat să începi un articol cu un P.S. Dar acum e necesar.

Ceea ce veţi vedea mai jos e un text scris chiar în timpul meciului dintre Şahtior şi Dinamo Kiev. O comparaţie între Răzvan Lucescu şi Pep Guardiola pe care vă invit să o citiţi şi să o comentaţi abia după ce veţi parcurge aceste cteva rînduri.

Spuneam undeva la început că performanţele lui Răzvan au stat mereu în umbra celor obţinute de tatăl său. Chiar şi astăzi, în timp ce acest text era scris, Mircea Lucescu a obţinut cea mai mare performanţă din cariera sa de antrenor, calificîndu-se cu Şahtior în finala Cupei UEFA. O performanţă pe care Lucescu senior o merita, după atîţia ani în care a dat fotbalului ce a avut mai bun, un premiu pentru o viaţă petrecută pe sau în preajma terenului de fotbal.

Există peste tot o justiţie divină. Poate nu întîmplător, Mircea Lucescu a obţinut această performanţă pe 7 mai, ziua în care se sărbătoreşte cea mai mare performanţă a fotbalului românesc de club. La fel cum, deloc întîmplător, finala Cupei UEFA se va juca, la Istanbul, pe stadionul “Sukru Saracoglu”, stadionul lui Fenerbahce, singura echipă din Istanbul pe care Lucescu n-a pregătit-o.

Şi încă ceva.
Încercînd să găsesc o imagine cu Mircea Lucescu în arhiva Gazetei, am dat, din obişnuinţă poate, căutare cu cuvîntul “Lucescu”. Primele poze apărute, zeci de poze mai bine zis, erau cu Răzvan, nu cu Mircea. Pentru Mircea a trebuit să caut serios pînă să găsesc ceva.
Să fie un semn? Poate că da. Poate că finala de pe 20 mai va însemna predarea de ştafetă între Senior şi Junior, în folosul fotbalului românesc.

Într-un sport unde experienţa e considerată de mulţi drept principala calitate, a apărut cineva care a făcut din tinereţe o virtute.

Pep Guardiola are 38 de ani şi pînă acum n-a antrenat pe nimeni, căci sezonul petrecut pe banca Barcelonei B, în a patra divizie a Spaniei, nu merită luat în seamă. Astăzi, Guardiola are 56 de meciuri oficiale la Barcelona şi a reuşit, în 10 luni, să transforme un grup intrat în depresie în cea mai frumoasă echipă din lume, cu permisiunea lui Manchester United.
Răzvan Lucescu are 40 de ani şi a trăit într-un fel ceea ce trăieşte Guardiola. La Rapid, în primul său sezon, a scos în lume o trupă blazată de comportamentul unui patron avar şi cameleonic, ducînd-o pînă la uşa semifinalelor Cupei UEFA. Acum, Răzvan se afla în faţa unei mari încercări, mult peste cea trăită sub Grant. “Naţionala” României nu e Rapid, fie şi pentru că Maftei şi Buga nu se compară cu Chivu şi Mutu. Pe teren, dar mai ales în afara lui.

Dar dacă Pep a reuşit cu Messi, Eto’o şi Henry, de ce n-ar reuşi Răzvan cu cei doi?

Guardiola şi Răzvan sînt foarte diferiţi.
Pep a fost un mare jucător. Cerebral, liderul din teren al Barcelonei, campion al Spaniei, cîştigător al Ligii Campionilor, mai apoi căpitan al unui Dream Team construit de Cruyff, internaţional.
Răzvan n-a fost atît de mare. Ca portar nici nu prea avea cum. Trăind în umbra numelui pe care-l purta, i-ar fi fost greu să se impună. A avut totuşi momentele lui de glorie ca jucător. Paradoxal, mereu umbrite în presă de succesele tatălui său.

Dar Guardiola şi Răzvan sînt atît de apropiaţi.

Pep a avut de la cine să înveţe. Mentorul său a fost Johan Cruyff, pe care-l copiază, dar îl modernizează în concordanţă cu timpurile noastre. În aprilie 1996, Barcelona lui Cruyff şi Pep a avut de jucat o semifinală de UEFA la Munchen, cu Bayern. Cruyff n-avea nici un fundaş central valid. Înainte de meci l-a chemat pe Guardiola: “Pep, tu o să joci în centru. Îl iei pe Klinsmann şi-l faci să nu mişte”. Guardiola a dat să protesteze: “Mister, n-am jucat niciodată pe postul ăsta şi, în plus, Klinsmann e cu un cap peste mine”. Cruyff i-a tăiat-o. “Pep, o să joci! O fi Klinsmann mai mare cu un cap ca tine, dar tu ai un cap peste el. Fotbalul înseamnă inteligenţă, nu înălţime”. Guardiola a jucat perfect la Munchen într-un meci terminat la egalitate, 2-2, cu un gol splendid marcat de Hagi pentru catalani. La final, aşteptînd laudele, Guardiola a primit altceva de la antrenor: “Pep, şi bunică-mea se mişca mai repede ca tine”. Apoi, în avion, văzîndu-şi elevul supărat, Cruyff l-a luat deoparte: “Pep, niciodată să nu te mulţumeşti cu ce-ai făcut. Ai fost bun, dar trebuie să fii cel mai bun”.
La Londra, avînd nevoie de un fundaş central, Guardiola l-a ales pe Toure Yaya. Credeţi că întîmplător? Toure Yaya este “închizător”, ultima dată fusese fundaş acum 10 ani.

Răzvan a avut de la cine să înveţe. Mentor i-a fost chiar tatăl, Mircea Lucescu. Care a avut destule episoade de acest genul în cariera lui.

Pep n-are orgoliul antrenorului de 50 de ani. Înainte de Real - Barcelona, a studiat o noapte întreagă tactica Realului. Şi-a chemat secundul şi i-a spus: “Tito, ce zici dacă l-am pune pe Eto’o în bandă şi pe Messi în centru? Cred că aşa îl surprindem pe Juande”. Tito Villanova, asistentul, s-a gîndit o clipă: “Pep, ai dreptate, e excelent. Dar cine îi spune lui Samuel?”. Întrebarea nu e lipsită de sens, căci camerunezul are un ego uriaş, iar reacţiile sale pot fi imprevizibile. Mai ales cînd i se cere să joace undeva unde nu poate da goluri, mai ales împotriva lui Real. Guardiola l-a abordat pe Eto’o în dimineaţa meciului. I-a explicat mai bine de o oră, i-a desenat, l-a făcut să înţeleagă. Efectul s-a văzut.
Răzvan n-are orgoliul antrenorului de 50 de ani. Imediat după numire i-a sunat pe Mutu şi Chivu, VA MERGE EL LA EI să discute. I-a dat un sms bine scris lui Rădoi şi l-a determinat să-şi reconsidere poziţia faţă de “naţională”. E singurul, deocamdată, care l-a făcut pe Zicu să vibreze.

Pep e foarte apropiat de jucători. La Londra, în acel final apoteotic, părea că vrea să intre în teren, primea indicaţii de la Silvinho, apropiat de vîrstă cu el. La pauză, i-a strîns şi le-a zis. “Continuaţi. O să dăm gol, o să vedeţi. Dacă e cineva care nu crede în treaba asta să nu mai iasă pe teren”.

Răzvan e foarte apropiat de jucători. Chiar prea apropiat. Pare unul de-al lor.

Guardiola e primul antrenor al Barcelonei căruia ziariştii îi spun, în conferinţele de presă, Pep.
Lucescu e primul selecţioner al României căruia ziariştii îi spun, în conferinţele de presă, Răzvan.

Pep se îmbracă mereu la costum şi cravată.
Răzvan se îmbracă mereu la costum şi cravată.

PEP ŞI RĂZVAN reprezintă certitudinea unei meserii făcute din pasiune, sînt certitudinea studiului temeinic, sînt exemplele vii ale conceptului de antrenor de tip nou.

Maşina de tocat. Nemţească

Bayern nu e exponenta celui mai frumos fotbal. Nu desenează plăcut, nu debordează de imaginaţie, nu surprinde prin viteză. Te toacă, te ţine pe piept şi te împinge, te macină, aşteptînd momentul potrivit să te lovească decisiv, cu răbdare nemţească.

Ca să înţelegeţi stilul de joc al lui Bayern, imaginaţi-vă un pluton de scutieri, care îi împing pe recalcitranţi puţin cîte puţin, făcînd paşi mici şi lovind în scuturile din dotare.

Klinsmann a venit la o echipă deja făcută, dar personalitatea l-a determinat să facă schimbări. În primul rînd, la sistemul de joc. A trecut la unul cu 3 fundaşi centrali, pe care sînt toate indiciile că-l va folosi şi azi. Care asigură o bună densitate pe faza defensivă, dar poate crea mari probleme la o eventuală pierdere a mingii în zona centrului terenului.

Contra lui Bayern trebuie luate cîteva măsuri:
- Luca Toni nu trebuie lăsat să preia. Atunci cînd n-au soluţii, mijlocaşii pasează peste linii către italian. Dacă el preia, îşi foloseşte fizicul, protejează şi fie caută poarta, fie caută pasa către un coleg ce vine din linia a doua. Atenţie în special la Podolski, mult mai mobil dect Klose, care e atacant de careu!
- Fazele fixe sînt categoric de evitat. Van Buyten (1,96), care vine mereu la prima bară, Toni (1,96), Lucio (1,88), Demichelis (1,84), Borowski (1,94), Van Bommel (1,87), completaţi de Klose sau Podolski folosesc la maximum aceste centrări.
- Atenţie la Ze Roberto. Teoretic mijlocaş la închidere, el e scăpat mereu de sub supraveghere. Profită urcînd spre careul advers, creînd superioritate sau scoţînd din joc, prin dribling (e brazilian totuşi) unul ori mai mulţi adversari. Apoi vine pasa decisivă, deci pericol.
- Lahm ar trebui fixat departe de zona noastră, poate prin plasarea lui Semedo acolo. Dacă n-are pe cine marca, Lahm urcă mult, centrează periculos sau, fiind jucător de ambele picioare, intră în diagonală pentru şut sau pentru un-doi cu Toni
- Presaţi-l pe Van Bommel! Dacă va juca olandezul, putem profita de nervozitatea lui. Faultează mult şi inutil. De altfel a şi fost trimis de Bayern la psiholog. Provocat, îşi pierde cumpătul şi reacţionează

Perfecţionistul

Juande Ramos este antrenorul la modă în Spania şi Europa. Se spune despre el că este antrenorul momentului în Spania. Omul capabil să se pună cu două nume grele în ale meseriei, Frank Rijkaard şi Fabio Capello. Omul capabil să facă din echipa sa o forţă a fotbalului mondial. Omul care a intrat în istorie cîştigînd de două ori consecutiv o cupă europeană, cu aceeaşi echipă. Se numeşte Juande Ramos şi pregăteşte pe FC Sevilla din 2005. Timp în care şi-a probat valoarea, demonstrîndu-şi capacitatea de a ţine închegat un vestiar deloc uşor.

Nu de mult, “Diario de Sevilla”, cotidianul cel mai apropiat de noua deţinătoare a Cupei UEFA, i-a creionat lui Juande Ramos un portret, prezentînd cîteva idei după care se conduce.

1. Dreptate în vestiar. Fotbalul e mult mai complex decît vechea teorie că joacă doar cei mai buni. Joacă cei mai buni la momentul respectiv şi toţi vor avea şansa lor. Un exemplu: în meciul pierdut în turul campionatului, chiar cu Espanol, un jucător, Puerta, nu l-a faultat pe De la Pena la faza golului decisiv de 2-1 temîndu-se că va lua galben şi va fi suspendat cu Real Madrid, în etapa următoare. Ramos nu l-a titularizat cu Real.

2. Fotbalistul trebuie să ştie de ce nu joacă. E o lege nescrisă, pentru ca antrenorul să nu piardă respectul fotbalistului. Ramos explică fiecărei rezerve motivul pentru care stă pe bancă.

3. La antrenamente, toţi sînt egali. Juande nu face diferenţe între presupuşii titulari şi rezerve, pentru a nu crea tensiuni nedorite.

4. Studiază profund fiecare adversar. FC Sevilla are angajaţi speciali care-i alcătuiesc antrenorului fişe detaliate ale echipelor cu care urmează să joace Sevilla. Ei se plîng că Ramos e antrenorul care le-a dat cel mai mult de muncă, cerîndu-le să poziţioneze camerele de luat vederi în cele mai ciudate locuri. Ramos nu stă pe gînduri cînd e vorba de adversari, de multe ori preferînd să nu participe la antrenamentele echipei pentru a-i urmări pe viu.

5. Controlează tot. De multe ori Ramos îi surprinde pe ziarişti cu echipele de start, dar el ţine cont de toate aspectele: numărul cartonaşelor, situaţia internaţionalilor, prietenia cu diverşi adversari.

6. Încredere deplină în colaboratori. Deşi este şeful, Ramos ţine cont de tot ceea ce spun asistenţii săi. În acest sezon, unul dintre oamenii de nădejde din stafful tehnic a devenit psihologul Miguel Angel Gomez.

7. Adoră fotbalul ofensiv. Adept al filozofiei lui Johan Cruyff, care spune că mingea trebuie să alerge mai mult decît jucătorii, Ramos le cere elevilor să joace cît mai rapid, din cît mai puţine atingeri şi fără să ţină prea mult de balon.

“E mult mai uşor să cîştigi atunci cînd joci bine decît atunci cînd o faci prost”

Spectacolul suporterilor Sevillei

Vezi aici şi aici.

CUPA UEFA / Finala / Espanol Barcelona - FC SEVILLA 2-2, 1-3 pen. / Tot ea

FC Sevilla nu a ratat ocazia să-şi păstreze trofeul tranşînd abia la 11 m duelul cu barcelonezii, rămaşi în “10″

de Constantin Popescu

Cum pot să se surprindă două echipe care se ştiu foarte bine? Şi-au pus aseară această problemă Espanol şi FC Sevilla, emisarele Spaniei în finala Cupei UEFA. Calculul fiecăreia a fost clar. Dacă prin aşezare ori stil e mai greu să frapezi, ambele au ales sporirea vitezei ca mod de a da peste cap rivalul. Chiar două “explozii” au marcat partea întîi a războiului sub ploaie de la Glasgow, adjudecat abia la penaltyuri de Sevilla (5-3).

Cîte o “fulgerare”
Cu Poulsen excelent, Sevilla a lovit prima. Într-un moment cînd domina, Espanol a rămas blocată la un corner. Portarul Palop a prins mingea şi l-a lansat lung, pe stînga, pe Adriano. Într-o cursă fantastică, brazilianul a rezistat contrei argentinianului Zabaleta şi, singur cu Iraizoz, l-a executat cu un şut plasat la colţul lung (18). Imediat, Puerta era cît pe ce să aducă golul 2.

Rolurile s-au inversat peste 10 minute. Sosise rîndul lui Espanol să surprindă. Protagonist: Riera. Neaşteptat de liber, acesta a pătruns rapid pe stînga, l-a driblat lejer pe Daniel Alves şi a înaintat spre centru, de unde şutul său în diagonală, deviat de acelaşi Alves, s-a oprit în plasă. Tamudo l-a imitat, dar Palop a prins, într-una din rarele ocazii cînd cineva a scăpat din atenţie.

Suspans total
Ritmul ridicat s-a menţinut. Îmbiată de introducerea lui Navas, Sevilla a îndrăznit prin Kanoute, reluare oprită cu emoţii. Mai vioaie, Espanol a replicat tare, dar Palop a respins greu execuţiile lui De la Pena şi Riera, la ultimul balonul ştergînd “transversala” (57). Între timp, urale: pe teren apăruse golgeterul Pandiani, cel ce semnase sîmbătă o “triplă” cu Real.

Sevillanii au ieşit din corzi abia după justa eliminare a lui Moises Hurtado (două “galbene”), situaţie care i-a obligat pe barcelonezi să-şi reaşeze echipa. Insuficient. În superioritate şi ajutaţi de schimbările mai inspirate, roş-albii au forţat. Şi au irosit 4-5 oportunităţi, ducînd duelul în prelungiri, unde n-au mai iertat. Navas a pătruns pe dreapta, a centrat pe jos, iar Kanoute, devansîndu-l pe Torrejon, a reluat din 6 metri la colţul scurt. 2-1? Aşa părea, după noua serie de ratări a Sevillei. Jonatas a spus însă “nu” printr-un “obuz” lîngă bară şi, astfel, s-a ajuns la penaltyuri. Cu nervii mai tari, dar mai ales cu acest incredibil Palop în poartă, Sevilla s-a impus cu 3-1, păstrîndu-şi trofeul cucerit în 2006.

Espanol - Bremen 3-0 / Măcel

Espanol nu a avut milă de Bremen, contrele barcelonezilor fiind devastatoare. Se anunţă o finală spaniolă

Barcelona celebrează. Nu, nu pentru Barca, simbolul Catalunyei, ci pentru sora mai mică, Espanol. Alb-albaştrii au învins cu 3-0 pe Bremen şi şi-au deschis uşa spre o nouă finală europeană după o pauză de 19 ani. Ei au pus, totodată, temelia unui duel spaniol în ultimul act din 16 mai, de la Glasgow.

Strategie excelentă a avut aseară Espanol, excelent dirijată de Ivan De la Pena. Start precaut, lăsîndu-şi rivalii să macine în van. Le-a măsurat capacităţile şi, după ce i-a “citit”, a început să muşte îndrăzneţ. Reuşita cu călcîiul semnată de Rufete (18), anulată just pentru ofsaid, a anunţat deschiderea scorului. A izbutit-o mijlocaşul Moises Hurtado (20), “cap” din 7 metri, central, la o centrare trimisă de Rufete, servit din corner de De la Pena.

Golul a permis spaniolilor, foarte ordonaţi, să joace mai comod şi să caute să lovească rapid pe contre. Aşa au şi dat emoţii, totuşi au înscris tot după un corner. A centrat De la Pena, cu efect interior, iar Pandiani (50) a şters mingea cu capul din 4 metri, la colţul scurt.

Fabrica de contraatacuri devenită Espanol a lucrat apoi la turaţie maximă, cu efect. Întîi l-a scos din teren pe Wiese. Lansat extraordinar de De la Pena, Tamudo l-a driblat pe portarul neamţ, a cărui rezolvare, faultul, a însemnat eliminarea. Apoi a dat lovitura de graţie, cu nou-intratul Coro finalizînd din careu o acţiune de manual pentru o calificare ca şi rezolvată, salvată în prelungiri de o paradă nemaipomenită a portarului Iraizoz.

CUPA UEFA / Semifinale, tur
ESPANOL BARCELONA - BREMEN 3-0
(Moises Hurtado 20, Pandiani 50, Coro 88)
ESPANOL BARCELONA: Gorka Iraizoz - Lacruz, Torrejon, Jarque, David Garcia - Rufete (83 Coro), Moises Hurtado, De la Pena (79 Jonatas), Riera - Tamudo, Pandiani (63 Ito). Antr. E. Valverde
WERDER: Wiese - Fritz, Pasanen, Naldo, Owomoyela - Frings, Baumann (79 Vranjes), D. Jensen (59 Reinke), Diego - Klose (74 Hugo Almeida), Hunt. Antr. T. Schaaf
A arbitrat Tom Henning Ovrebo (Norvegia)
Eliminare: Wiese (58)
Manşa secundă se va disputa pe 3 mai.

Constantin Popescu
constantin.popescu@gsp.ro

OSASUNA - FC SEVILLA 1-0 / Tremură

Învinsă, FC Sevilla riscă să nu-şi poată apăra trofeul

FC Sevilla are emoţii. Ca să păstreze trofeul cucerit în 2006, echipa care anterior a eliminat pe Steaua şi Şahtior va trebui să lupte din greu în revanşa cu Osasuna după ce a cedat la Pamplona cu 1-0, primul său eşec în actuala campanie continentală.

După un început ezitant, gazdele s-au pus serios pe treabă. Au controlat meciul şi adversarul, au dictat ritmul. Ocaziile au apărut totuşi greu. Mai animată, repriza secundă a adus golul: centrare tare David Lopez din lovitură liberă, deviere plasată cu capul Soldado. Reuşita i-a blocat o vreme pe oaspeţi. Trupa din Pamplona a încercat să profite, însă nu a izbutit decît să rateze trei mari oportunităţi. Ultima şansă a aparţinut oaspeţilor, irosită de Kerjakov.

Un moment notabil l-a reprezentat accidentarea “centralului” Eric Braamhaar (66). Olandezul, care în partea întîi l-ar fi putut elimina pe Milosevici (sîrbul l-a lovit în faţă pe Poulsen), a avut probleme musculare şi a oprit meciul pentru circa 7 minute, timp în care s-a dus la vestiare pentru refacere.

CUPA UEFA  / Semifinale, tur
OSASUNA PAMPLONA - FC SEVILLA 1-0
(Soldado 55)
OSASUNA PAMPLONA: Ricardo - Izquierdo, Cuellar, Cruchaga, Corrales - Juanfran, Raul Garcia, Punal, David Lopez - Soldado (81 Webo), Milosevici (85 Valdo). Antr. J.A. Ziganda
FC SEVILLA: Cobeno - Daniel Alves, Javi Navarro, Escude, Dragutinovici - Navas, Poulsen, Marti (75 Hinkel), Adriano (88 Puerta) - Kanoute, Luis Fabiano (61 Kerjakov). Antr. J. Ramos
A arbitrat Eric Braamhaar (Olanda)

Constantin Popescu
constantin.popescu@gsp.ro