Blogroll ↓

România mereu mai singură

De ce un meci cu Uruguay nu face un stadion plin? Pentru că oamenii n-au nici un motiv să fie aproape de “naţională”.

Între echipa naţională a României şi suporterii săi, relaţia a fost, într-o vreme, excelentă. Ne bucuram împreună, ne făceam griji pentru ea, ne interesa orice amănunt, plîngeam atunci cînd o vedeam suferind. Oricine, că sîntem implicaţi în fenomen ori doar simpli privitori, are o amintire despre ea. Frumoasă, tristă, după cum îi e firea fiecăruia.

Care e acum situaţia? O vedem cu toţii. Pînă mai ieri n-aveam stadion. Ei, uite că-l avem! Cu gazon cu tot, căci dacă i-am înjurat pe cei care-l au în grijă atunci cînd era oribil, se cuvine să-i lăudăm acum, mai ales după această iarnă înfiorătoare, ce parcă nu vrea să plece. Pînă mai alaltăieri, n-aveam adversari. Ei, uite că-i avem! Uruguay e acum forţa numărul unu în America de Sud, iar un afiş cu Uruguay umple orice arenă din Europa. Cavani, Luis Suarez, Forlan, Lugano, Godin, Gargano sînt nume pe care le vedem în fiecare week-end la televizor, în campionatele lor, şi ne impresionează.

La un astfel de meci, se vine şi pentru adversari. Dar în principal pentru ai tăi, să-i vezi totuşi pe ei jucînd contra acestor vedete. Cel puţin aşa ar fi normal. Dar dacă ai tăi te-au rănit de atîtea ori, ce să faci?

Iar aici nu e vorba neapărat de eşecuri, de meciuri pierdute. E vorba de atitudine, despre cum îşi tratează echipa naţională fanii. Echipa naţională cu tot ce presupune ea, jucători, antrenori, conducători. Despre conducători nu se poate vorbi fără a avea alături un camion de lămîi. Şi chiar şi aşa, greaţa e atît de mare încît preferi să treci peste subiect şi să speri că, odată şi-odată, vor primi o pedeapsă pentru toate mizeriile de care au fost capabili. Sistemul piramidalo-mafiot care a invadat fotbalul nostru miroase atît de urît încît nici nu-ţi vine să ai de-a face cu el. Excludem de aici echipele de club, din fericire acolo e altceva, e vorba de alte sentimente ce nu au legătură cu personajele de care aminteam. Mergem mai departe.

Antrenorul? Şi aici lămîile sînt obligatorii. Pe undeva, nu e numai vina lui, pentru că aşa e el, aşa e firea lui, dar ar trebui să existe cineva care să-i spună, să-l înveţe poate, că imaginea unui selecţioner contează, că mesajul pe care-l transmite fanilor se face prin intermediul presei, iar oamenii văd ceea ce li se oferă şi te judecă după asta. Iar jucătorii? Acelaşi lucru e valabil şi pentru ei, habar n-au nici ei ce importantă e imaginea pentru un profesionist.

Ieri, în Gazeta Sporturilor, a apărut un interviu cu Edinson Cavani. Cine e, cu ce se ocupă, cît de mare fotbalist e n-are rost să discutăm. Credeţi că iubeşte presa de nu mai poate? Sînt convins că nu! Dar a fost convins de cineva, un ofiţer de presă, că ar fi bine să facă interviul. Şi l-a făcut. Relaxat, sincer, fără ifose. A stat aproape de noi, dar e atît de departe de mediocrii cu ifose care cred că în răspunsurile lor monosilabice stă universul.

Sînt cîteva motive. Există şi altele, toate devenind explicaţii pentru multele scaune goale la un “amical” de lux. Chiar ar fi interesant ca oamenii care altădată mergeau la meciurile României să spună de ce n-o mai fac! Problema e că nu-i ascultă cine trebuie.

Se spune că atunci cînd îţi răneşti grav un apropiat, relaţia nu va mai fi niciodată aceeaşi. Se mai spune că, deşi pari fericit cu cei care ţi-au devenit ulterior apropiaţi, într-o bună zi vei ajunge să plîngi după cel pe care l-ai rănit, lăsîndu-l astfel să plece de lîngă tine.

P.S. Cînd s-a retras Hagi, o ţară întreagă a plîns alături de el. Cînd s-a retras Chivu, o ţară întreagă a plîns de dorul lui Hagi.

A văzut Napoli. Şi acum?

Andre Villas Boas a încercat să revoluţioneze pe Chelsea. Se pare că n-a reuşit. E posibil să fie acum victima unei contrarevoluţii.

Vezi Napoli şi apoi…. ce? În cazul lui Andre Villas Boas continuarea e suficient de incertă, aşa cum este şi viitorul său pe banca tehnică a “albaştrilor”. Sigur, “vedi Napoli e puoi muori” nu se va aplica în cazul antrenorului portughez, care n-are motive să se teamă nici pentru viaţa sa, nici pentru cariera sa. Pentru el, viaţa va merge înainte, cu sau fără Chelsea, cariera la fel, iar expresia va rămîne ceea ce şi este, titlul unui film oarecum celebru, de fapt o expresie ce a supravieţuit de 2000 de ani încoace.

Dacă tot sîntem la expresii, în cazul lui Villas Boas ar merge ceva de genul: “Mai bine mai tîrziu decît prea devreme”. E posibil ca pentru tînărul portughez, la 34 de ani e foarte tînăr pentru o bancă fierbinte precum a lui Chelsea, să fi fost prea devreme făcut pasul către Premier League.

Există şi va exista în fotbal o uşoara ceaţă legată de antrenorii secunzi. Au un rol extrem de important în viaţa unei echipe, pe care puţini îl ştiu. Dincolo de legătura ce trebuie să reziste cu cel care, în teorie, îi este şef şi pe care trebuie să-l sprijine atunci cînd e cazul, “secunzii” deţin cheia comunicării dintre “principal” şi echipă, ştiu tot ce se întîmplă în vestiar, dacă şi ce probleme au jucătorii, personale ori de sănătate. Orice antrenor mare al unei echipe mari a avut, are şi va avea un asistent pe măsură.

De multe ori, pentru că viaţa o cere, “secunzii” urcă o treaptă profesională. Villas Boas a făcut-o. La Porto i-a ieşit, la Chelsea se pare că nu prea. Problema sa e că a nimerit într-un context deloc bun pentru unul ca el. Tacit sau explicit în relaţia cu el, Roman Abramovici ar fi vrut  un soi de revoluţie, o schimbare a gărzii pretoriene de pe “Stamford Bridge”.  Villas Boas a încercat-o şi încearcă, problema e că dacă s-a reuşit cu unii, gen Anelka sau Alex, cu “greii” Terry, Lampard, Drogba, Cole nu e aşa simplu. Îţi trebuie “spate”, tradus în personalitate, în acea aroganţă a lui Mourinho dacă vreţi, numai că aroganţa lui Jose, care a executat fără remuşcări o legendă ca Raul, se baza pe un CV mult mai bogat, unde titlul cu Porto şi Cupa UEFA se regăseau undeva pe la final.

Cel mai rău e că n-au fost rezultate. Dacă ar fi fost, poate că Villas Boas ar fi fost un Guardiola al lui Chelsea, care Guardiola, să nu uităm, a scăpat lesne de vedetele Ronaldinho, Deco, Eto’o sau Ibrahimovici, dar a făcut performanţe. Imaginea lăsată de Chelsea la Napoli a fost a unei echipe care nu poate şi, pe alocuri, nici prea mare chef nu are să joace. Fotbalistic, definiţia este: a scăpat vestiarul din mînă.

Se vorbeşte acum de înlocuitori. Ceea ce e rău pentru Villas Boas. El spune că are sprijinul patronului. Uită un lucru. Abramovici e un bărbat care a fost capabil să divorţeze de nevastă şi să-i lase 6 miliarde de euro doar pentru un capriciu. Frumos, dar un capriciu. Sentimentele acestui om par aşadar suficient de schimbătoare. 15 milioane, cît a costat ultimul său capriciu, fotbalistic, Villas Boas, sînt un nimic pe lîngă cele 6 miliarde. Acum, e posibil ca următorul să se numească Fabio Capello sau Rafa Benitez. Sau, de ce nu?, Jose Mourinho.

Herr Raul şi viaţa de legendă

Plecat în Germania la venirea lui Mourinho, Raul s-a reinventat înţelegînd că există viaţă şi după Real Madrid.

În vara lui 2010, Jose Mourinho era instalat la Real Madrid şi tot ce avea să se întimple de atunci încolo la Real se va intersecta cu felul de a fi al portughezului. Una din primele probleme cu care s-a confruntat a fost cît se poate de delicată. Purta un nume, un prenume, dar purta în spate şi un renume cît o legendă. Numele era Raul Gonzalez, iar legenda venea din tot cea ce făcuse acest om pentru clubul căruia îi dedicase aproape toată viaţa.

Erau două personalităţi prea puternice şi era clar că nu puteau coabita. Raul nu-şi găsea loc în filozofia lui Jose, iar el a fost primul care a înţeles asta. N-a vrut să fie un Materazzi la Inter, omul care să facă vestiar şi să mobilizeze tribuna, de pe banca de rezerve sau din cîteva minute pe gazon în partide obscure. A vrut să joace în continuare. A ştiut că poate. La 33 de ani. Dar a înţeles că nu poate la Real cu Mourinho.

Aşa că a plecat. A fost cea mai dificilă decizie din viaţa sa. Tot ce-i era atît de familiar a rămas în urmă. A ajuns în Germania, la Schalke, într-o echipă, un campionat, o ţară, un oraş şi un stil de viaţă extrem de diferite faţă de ce trăise pînă atunci. Şi a început să muncească.

Era singurul lucru pe care ştia să-l facă. Şi în scurt timp a devenit liderul lui Schalke. Putea să devină oricum, fără să se forţeze. Statutul de legendă i-ar fi permis. Dar nu era genul lui, nu ăsta era felul său de a înţelege sportul şi de a-şi face meseria. Şi-a cîştigat coechipierii pregătindu-se cot la cot cu ei, nu arătîndu-le CV-ul sau recordurile. Inclusiv Felix Magath, un antrenor atît de cunoscut pentru duritatea antrenamentelor sale, se arăta oarecum surprins: “Se antrenează mult, foarte mult, cîteodată chiar prea mult”. Cîştigase tot la nivel de club, dar a mai adăugat cîte ceva în palmares: o Cupă şi o Supercupă a Germaniei. Plus o semifinală de Ligă şi un alt record personal, cel mai prolific marcator din istoria competiţiei, 71 de goluri. Şi un premiu pentru cel mai frumos gol al sezonului trecut în Bundesliga.

Mai vreţi ceva? Iată încă un detaliu. În acest moment, conform studiilor efectuate, Raul este pe locul trei într-o ierarhie a celor ce sînt idoli ai tinerilor nemţi. În faţa lui sînt Mario Gomez şi Thomas Muller, ambii de la Bayern, şi cu asta am spus tot, căci se ştie ce înseamnă Bayern pentru germani. Un an şi jumătate i-a fost de ajuns, inclusiv pentru a se vorbi insistent de o revenire în “naţionala” campioană mondială şi europeană la Euro, în condiţiile în care noul “şeptar”, David Villa, e accidentat.

Schalke ar vrea să-i prelungească înţelegerea. La Gelsenkirchen pare să fi găsit locul perfect. Unde se poate antrena şi juca, dar unde poate ieşi cu soţia la masă fără ca restaurantul să fie obligat să-şi închidă uşile, unde poate merge la cinematograf fără o cohortă de paparazzi după el. Dar acum îl vrea şi Malaga. Malaga, adică Spania, Primera, plus prietenul Fernando Hierro. Grea decizie.

În acest moment, Raul pare să fi descoperit elixirul tinereţii. Nu l-a descoperit însă, ehe, ar fi fost bine!, ci doar a actualizat o formulă aplicată şi de alţii, a combinat pasiune, seriozitate şi caracter, rezultînd un amestec magic care, împrăştiat peste cei aproape 35 de ani, să ducă la o nouă viaţă.

Grea decizie? În nici un caz mai grea decît cea luată în vara lui 2010. Lacrimile de atunci l-au făcut, poate, să privească viaţa cu alţi ochi. Chiar şi în viaţa unei legende provocările sînt bine venite.

Logodnicul Diego

Atletico Madrid pare să-şi fi regăsit spiritul după instalarea pe banca tehnică a argentinianului Diego Simeone.

A nins cu “El Clasico” în ultima vreme peste fotbalul spaniol, asta ca să asortăm un articol cu vremea de la noi, plus evenimentele colaterale apărute în urma acestor confruntări, aşa că revenirea lui Diego Simeone în Primera a trecut oarecum neobservată.

Oarecum în plan secund, pe undeva nemeritat, pentru ca vorbim totuşi de un nume mare, Simeone, şi un brand important cu care s-a asociat, Atletico Madrid. Să facem o scurtă recapitulare. Cînd a aterizat Simeone lîngă “Manzanares”, Atletico avea 3 victorii în 12 meciuri, nu cîştigase nici măcar o partidă în deplasare, tocmai ce fusese eliminată din Cupă de o echipă de liga a treia, iar aerul pe “Vicente Calderon” devenise irespirabil, într-o senzaţie de “deja vu” de care parcă nu se poate scăpa.
Aducerea lui Simeone a semănat cu gestul populist al guvernelor de a închide gura protestatarilor cu “cadouri” financiare derizorii. În limbaj fotbalistic, aducem un idol şi calmăm spiritele.

Ce înseamnă Diego Simeone pentru fanii lui Atletico e inutil să reamintim. Ce înseamnă antrenorul Diego Simeone în fotbalul de azi poate merită o scurtă trecere în revistă. La 36 de ani, cîştiga titlul în Argentina, cu Estudiantes La Plata, în 2006. În 2008, repeta performanţa cu River Plate. De logodna sa cu River, prima, se leagă explozia unui anume Alexis Sanchez, apariţia unui anume Radamel Falcao, renaşterea, din păcate prea scurtă, a unui Ariel Ortega, plus un alt nume propus marilor cluburi, Diego Buonanotte, acum la Malaga. Dar se leagă şi marile turbulenţe pe care clubul de pe “Monumental” avea să le survoleze şi care aveau să ducă, 3 ani mai tîrziu, la retrogradarea în a doua divizie a Argentinei. Ar mai fi de menţionat episodul Catania, nereuşit şi el, dar pare a fi un eşec necesar, la prima aventură pe o bancă tehnică europeană.

Să ne întoarcem la Diego Simeone şi la revenirea sa la “Atleti”. Una surprinzător de reuşită, cel puţin pînă la momentul de faţă. 10 puncte din 12, un egal la Malaga, două victorii afară, din care una la Pamplona, teren în general minat pentru oaspeţi, cu consecinţe logice în percepţia generală, schimbarea la faţă fiind evidentă.

Nu vorbim de un vrăjitor, pentru că în fotbal miracolele sînt puţine. Într-un timp atît de scurt, Simeone n-a putut face altceva decît să transmită ceva ce el avea din plin ca jucător: personalitate, agresivitate, curaj şi devotament. A recuperat conexiunile din vestiar, pierdute în timpul mandatului lui Gregorio Manzano, mult prea preocupat să caute vinovaţi într-un vestiar divizat de el însuşi. A impus, din punct de vedere tactic, un modul 4-2-3-1, cu Radamel Falcao regăsit în atac, referinţă finală a unui joc cu o strategie clară: nu există fotbalist care să nu alerge. Bazîndu-se pe un lot căruia nu-i lipseşte nici calitatea, dar nici cantitatea.

Evident, se poate spune foarte uşor că relaţia dintre Simeone şi Atletico e abia la început, că ambele părţi au o doză suficient de mare de nebunie, că excitaţia prematură poate duce la un final dezamăgitor. Dar un lucru e cert. Azi, Atletico Madrid poate fi denumită din nou o echipă. O echipă de fotbal. Ceea ce, în contextul ultimilor ani, nu-i chiar aşa puţin.

Fotbalist sau gentleman?

Se spune că atunci cînd te alături cuiva care îţi promite un viitor mai bun, e posibil ca, mai devreme sau mai tîrziu, să-ţi doreşti să te întorci la trecut.

Relaţia lui Cristi Chivu cu Inter Milano alunecă între trecut, prezent şi viitor. Discutînd din punct de vedere strict fotbalistic, Chivu este un jucător aflat în ultimele 6 luni de contract. Un jucător care poate semna cu orice club de pe această planetă, dacă nu cumva a şi făcut-o, să lăsăm acest mister să plutească. Inter e un club mare, serios. Orice club serios, atunci cînd are de rezolvat situaţia unui jucător cu contract scadent la o anumită dată, acţionează din timp. În general, discuţia se face cam cu un an şi jumătate înainte de respectiva dată, cel tîrziu un an înainte. Atunci clubul dă semnalul de începere a tratativelor, funcţie şi de interesele sale, financiare, de lot, funcţie de opţiunile antrenorului, de posibilitatea aducerii unor nume noi etc.
Un jucător aflat în această situaţie are două opţiuni. Primul club pe care-l ascultă e cel la care joacă. E normal. Dar, la fel de normal e să aibă variante de rezervă. Mai ales un jucător aflat înainte de semnarea ultimului contract important al carierei sale.

Chivu are 31 de ani. Nu este încă la final de drum, 3 sau 4 ani mai poate juca la un anumit nivel. Nu e, spre exemplu, Seedorf, care avea 35 de ani în momentul în care Milan tergiversa oarecum semnarea unei noi înţelegeri, neavînd siguranţa că o continuare ar fi benefică. Să ne înţelegem, ambele părţi, club şi jucător, acţionează în folosul propriilor interese. Dar, dacă Inter şi le apără pe ale sale, de ce să nu facă şi Chivu acelaşi lucru?

Paranteză. Legată de subiect, dar cu alt personaj. Robin van Persie îşi termină contractul cu Arsenal în vara viitoare. Discuţiile au început, evident, dar olandezul e cel cu cărţi mai bune. Şi declară că ar vrea să cîştige totuşi nişte trofee, că i-ar plăcea să joace din nou alături de prietenul Fabregas. Măreşte potul, obligînd partenerul de joc să facă acelaşi lucru. Adică o ofertă mai generoasă. Sau să se arunce, dacă-l ţine.

Paranteză închisă. Chivu n-a făcut aşa ceva. Iar cărţile sale nu-s aşa de rele cum pesemne a gîndit Inter. În acest moment, dinspre Moratti se trimit mesaje. Subliminale sau evidente. Se merge inclusiv pe latura setimentală. Sau mai ales pe latura sentimentală, cunoscînd cei de la Inter calitatea umană a celui în cauză. De aici, poate, cerinţa, absurdă totuşi, de a se prezenta la discuţii fără reprezentant.

De ce absurdă? Pentru că în fotbal nu există cuvîntul “eu”, există cuvîntul “noi”. Jucător plus reprezentant. Aşa cum, la orice proces există un avocat, la orice negociere fotbalistică există un agent. Două percepţii sînt greşite din start. Cine crede că agenţii lui Chivu ar acţiona împotriva intereselor jucătorului. Şi cine crede că Moratti nu ştie asta. Întrebarea care se pune e: mai e loc în fotbal pentru gentlemani?

Se spune că atunci cînd grăbeşti sau forţezi lucrurile să se petreacă asta va determina ca, în final, ele să nu mai fie aşa cum sperai. Chivu nu e în situaţia asta. Din fericire pentru el nu se grăbeşte, căci orice va alege va fi bine. Inclusiv dacă va alege să continue la Inter.

Apărîndu-l pe Jose

Mourinho e acum ţinta tuturor criticilor. Lumea uită însă că el nu a fost adus la Real pentru a face spectacol sau pentru a bate Barcelona. A fost adus pentru a cîştiga trofee.

Mourinho a pierdut încă o bătălie cu Guardiola. Josep a fost iar peste Jose şi asta tinde să devină o tradiţie, o obişnuinţă. E un context din ce în ce mai dezagreabil pentru o societate atît de orgolioasă cum e Madridul. Inferioritatea - sportivă, instituţională, mediatică - în raport cu Barcelona, combinată cu repetarea aproape obsesivă a umilinţelor din “El Clasico” au atras un cert sentiment critic pe “Bernabeu”. Iar fluierăturile şi huiduielile cu care, miercuri seară, o parte a asistenţei a acompaniat ieşirea jucătorilor de la Real de pe teren sînt o dovadă. Vorbim de un public extrem de avizat, expert în fotbal, care a trăit multe, cu bune şi cu rele, şi care se simte ofensat, fără să devină violent, de imaginea pe care o vede. La echipă în general, la antrenor în particular, la unii jucători în special.

Şi totuşi. Este oare Jose Mourinho cel împotriva căruia trebuie îndreptate toate focurile de armă? Hai să vedem!
Cînd l-a pus pe Jose Mourinho, oferindu-i cel mai mare contract de pe piaţă, Florentino Perez a tras o carte. Cartea celui care cîştigă, a celui care garantează trofee. De ce are nevoie Real Madrid în acest moment? De trofee, fieşte. Stilul lui Mourinho e arhicunoscut. El a ajuns mare făcîndu-şi echipele să joace ca unele mici. Însă mereu a cîştigat. Jose Mourinho nu trebuie judecat pe baza esteticii, a designului. Sînt două criterii care nu contează totuşi. Pe Jose Mourinho trebuie să-l judecăm în funcţie de rezultate. Asta dacă ne asumăm ideea că fotbalul e o afacere, e un joc unde se cîştigă sau se pierde, nu e Cirque du Soleil, nu e un film cu John Wayne, pe cît de mult insistă Pepe să-şi asume rolul de cowboy.

Marele ghinion al lui Mourinho, al Madridului în general, este că există Barcelona. Fără Barcelona, Real Madrid ar fi cea mai bună din lume. Şi cu toate astea, chiar avînd în faţă cea mai strălucitoare echipă din istoria Barcelonei, poate chiar din istoria fotbalului, deşi e imposibil să compari epoci diferite, cu toate acestea deci, Mourinho a adus Realului un trofeu în sezonul trecut, Cupa, iar acum e la 5 puncte în faţa Barcelonei în clasamentul din Primera.

Mourinho a fost mereu aşa, un antrenor reactiv. Să ne amintim de Chelsea şi contraatacurile sale ucigătoare, să ne amintim de Inter. Acum, la Real, e la fel. Aşa e stilul lui, aşa a cîştigat mereu, nu-i cereţi acum să se schimbe! Pentru că nu va putea.
Suporterii lui Real Madrid sînt frustraţi. E un sentiment uman. Dar dacă devin obsedaţi, deja nu mai e în regulă.  Dacă fanii lui Real vor fotbalul Barcelonei, să se ducă la magazin şi să-şi cumpere un tricou al Barcelonei! Dacă vor trofee, să meargă pe mîna lui Jose! E antrenorul ideal pentru un parcurs de regularitate, aşa cum e un campionat în 38 de etape. Pe care, în paranteză fie spus, dacă-l va cîştiga, şi chiar are prima şansă, va face ca nimeni să nu-şi mai amintească de numărul de meciuri pierdute în faţa Barcelonei.

Provocările imposibile conduc la melancolie. Iar melancolia conduce la depresie. În momentul de faţă, Real Madrid nu poate juca precum Barcelona. E o provocare imposibilă. Mourinho ştie asta cel mai bine. În nici un caz el nu va fi depresiv. Şi nu va înceta să caute soluţii. Iată de ce “El Clasico” nu va deveni banal. Pentru că Mourinho nu e un tip banal.

Citeşte şi:  Nici Inter Madrid n-a putut

Nici Inter Madrid n-a putut

Înainte de meci, toată lumea se întreba ce va face Mourinho şi ce surpriză va mai scoate din joben magicianul Guardiola. Jose a îmbrăcat costumul Chelsea 2004 şi Inter 2010, 7 oameni în spate, doi în faţă, Cristiano şi Higuain, şi un element de legătură, Benzema. Asta a fost prima surpriză, care a funcţionat la început, vezi pasa lui Benzema de la golul de 1-0. A doua surpriză, Cristiano încercînd să facă jocul lui Di Maria, pentru a bloca urcările lui Dani Alves. A treia, aşteptată totuşi, Pepe în centrul liniei de mijloc, Xabi Alonso şi Lass în dreapta şi stînga sa, un triunghi de presiune pentru a stopa fluiditatea jocului Barcelonei.

Atuul Barcelonei e posesia, al Madridului explozia pe contraatac. A mers o bună bucată de vreme, numai că 90 de minute contra acestei echipe a Barcelonei sînt multe, foarte multe. Barcelona de miercuri n-a fost Barcelona de altădată. Nu confundaţi posesia cu realizările, nu întotdeauna posesia garantează succesul. N-a fost cea mai bună seară a lui Iniesta, a lui Fabregas nici atît, într-un fel nici a lui Xavi sau Messi. Multe mingi pierdute, multe pase greşite, multe greşeli neprovocate. Asta la Barcelona se vede rar şi e o dovadă că Mourinho îşi făcuse bine temele.

Am spus de multe ori aici, fotbalul e chestiune de detalii. Iată unul al Barcelonei, o surpriză a lui Guardiola. Cornerele bătute lung. Toate pe zona lui Pepe, ale cărui carenţe de concentrare în marcaj om la om erau de folosit. Al doilea detaliu: Abidal. Urcările lui Abidal pe bandă, după trecerea lui Cristiano în acea zonă, au fost mai multe ca niciodată. Repriviţi în minte golul său! Şapte madrileni în centru, contra Fabregas, Iniesta, Sanchez şi Messi. Abidal era al nimănui. De fapt, era al lui Cristiano, însă el era pregătit de contraatac, stătea în blocstarturi, ca Usain Bolt. A venit însă pasa lui Messi pentru finalizarea lui Abidal.

De aici încolo a fost simplu. Totul a stat în scandările galeriei catalane: “Donde esta la pelota?”. Unde e mingea, adică?

Tinerii lor şi tinerii noştri

La 19 ani, Iker Muniain are deja 100 de meciuri oficiale pentru Bilbao. La 23 de ani, Gardoş şi Mihai Costea sînt încă tineri de perspectivă. La 24 de ani, Messi s-a săturat de trofee.

Valoarea nu ţine cont de numărul anilor. E o teorie pe care am auzit-o de foarte multe ori în fotbal. Am auzit-o, însă de aplicat, cel puţin pe la noi, nu prea. Încă sîntem prizonierii acelor concepţii conform cărora tinerii şi foarte tinerii noştri jucători trebuie să se mai “coacă”, o expresie la fel de idioată precum cea cu cei formaţi “în propria pepinieră”, rămasă din limbajul de lemn al vremurilor trecute. Ce legătură o exista între o pepinieră şi un centru de copii şi juniori şi cam care e procesul de “coacere” al unui fotbalist? Iată nişte mistere ce se perpetuează în timp.

Aseară, Messi a cîştigat al treilea Balon de Aur consecutiv. La 24 de ani. În afara unui titlu mondial cu Argentina, pe care, din păcate, mă tem că nu-l va lua prea curînd, Messi s-a plictisit deja de cîte trofee are în palmares. La 24 de ani, Messi este tînăr sau nu prea mai este? În termeni strict fotbalistici, evident.

Alt exemplu. Mai clar. Se numeşte Iker Muniain. În decembrie a împlinit 19 ani. Deja a atins borna celor 100 de meciuri oficiale pentru Bilbao. A debutat în Primera la 16 ani şi 8 luni. În Primera Division, atenţie!, adică în campionatul campioanei mondiale, care dă campioana mondială a cluburilor şi deţinătoarea Ligii şi în care se regăsesc primii doi fotbalişti din lume.

În toamnă, cînd Gardoş i-a rupt piciorul lui Băcilă, de la Pandurii, în favoarea stelistului, ca o circumstanţă atenuantă, s-a adus în discuţie vîrsta. Este un tînăr de viitor, o speranţă a fotbalului românesc. Ştiţi cîţi ani are Gardoş? 23 de ani. Aproape vîrsta lui Gerard Pique, care a cîştigat chiar mai mult ca Messi, de vreme ce e şi campion mondial cu Spania. De vîrsta lui Pique e Tănase, de la care tot aşteptăm să se maturizeze odată, pe acolo e şi Mihai Costea, despre care încă nu ştim dacă încă e crud pentru fotbal sau mai dornic de a sta lîngă Crudu.

Gardoş n-are nici o vină. Noi toţi o avem. E felul nostru de a privi tinereţea. Cîte dintre echipele noastre din partea de sus a clasamentului au între titulari tineri nu de 16, nu de 17, nici măcar de 18, hai să fim generoşi, de 19 sau 20 de ani? La 23 de ani, Gardoş e pentru noi de perspectivă. La 24 de ani, Pique e mai mult decît o certitudine, e o garanţie. Pînă şi Muniain, la 19 ani, a depăşit stadiul de promisiune. Încrederea noastră în tineri e limitată, mergem în continuare pe ideea că experienţa e mai importantă decît talentul, ambiţia şi dorinţa de a reuşi a tinerilor din ziua de azi. Uităm că vremurile s-au schimbat, timpul n-are răbdare, copii de cîţiva ani deschid acum mult mai uşor un i-Pad decît noi, la vîrsta lor, o cutie de bomboane. A şti să-i responsabilizezi pe aceşti tineri, iată un demers pe care noi îl cam ocolim, pe undeva şi din teama asumării răspunderilor. A-i face să înţeleagă care le sînt priorităţile, a-i determina să înţeleagă că profesionismul şi profesionalismul pot conlucra foarte bine cu cheful de viaţă specific vîrstei. Are cineva senzaţia că Pique stă lîngă Shakira şi doar o ascultă cum cîntă, are cineva senzaţia că Shakira stă lîngă Pique şi doar îi admiră culoarea ochilor? Fals. Dacă ai cap, le poţi face pe amîndouă la fel de bine. Dar pentru asta, trebuie cineva să se preocupe şi să-ţi explice anumite lucruri, pentru că nimeni nu s-a născut totuşi învăţat.

Cînd vom învăţa să ne învăţăm tinerii vom progresa, în fotbal şi nu numai. Cît timp vom aştepta ca ei să “se coacă”, dar o vom face doar privind la acest proces, vom rămîne la stadiul de azi, o pepinieră bătrînă.

Ce e real şi ce internaţional în cazul cetăţeanului Chivu

La 31 de ani, Chivu se află în faţa semnării ultimului contract important din carieră. Dar de ce trebuie să se roage el de Inter şi nu Inter de el?

Peste cîteva ore, începînd cu 1 ianuarie, Cristi Chivu va fi un om liber. Liber să semneze cu orice club din lumea asta care i-ar oferi condiţiile care să-l mulţumească pe el, ca fotbalist, pe familia lui şi pe impresarii săi. E un conglomerat care funcţionează în lumea fotbalului, oricît de greu ne-ar fi să înţelegem, o tripletă pe care o regăsim mereu. Jucător-familie-impresar. Trei entităţi care nu pot funcţiona una fără cealaltă, e ca o coaliţie de guvernare în care fiecare vine cu procentele sale, dar fără procentele celuilalt nu poate merge mai departe.

Care e ideea, de fapt. În Gazeta de marţi, Dominique Antognoni făcea o analiză a situaţiei lui Chivu. În stilul presei italiene, condimentată cu accente personale ale suporterului interist, de origine română, care l-ar vrea în continuare pe Cristi la Inter. Şi cu o uşoară săgeată îndreptată asupra impresarilor lui Cristi. Care au răspuns în Gazeta de miercuri.

În momentul ăsta, Cristi Chivu e o ţintă. Doar un nebun sau unul care nu se pricepe la fotbal ar spune altceva. La 31 de ani, nu e deloc un fotbalist bătrîn. Sau dacă e, are experienţă, nu aşa se spune despre bărbaţi, că nu îmbătrînesc ci capătă experienţă? O experienţă pe care orice antrenor şi-o doreşte. Ce mai are Chivu? Are marele avantaj de a fi stîngaci, într-o lume a fotbalului în care cei ce lovesc nativ mingea cu stîngul sînt foarte rari. Întrebaţi un antrenor ce ar prefera, un fundaş central-stîng de picior drept sau de picior stîng? Ce mai are? Are capacitatea de a juca pe mai multe poziţii, în două linii, de apărare şi de mijloc, foarte importante pentru orice echipă. Are 8 ani de fotbal italian, ceea ce înseamnă că interpretează tactic orice i se cere, căci fotbalul italian e cel în care tactica e ridicată la rang de religie. 8 ani de lucru cu Capello, Spalletti, Mancini, Mourinho, Benitez, Ranieri, vi se pare puţin lucru? Mie nu. De experienţă am spus mai sus, adăugaţi aici înţelepciunea de a nu mai fi vanitos, de a-şi asuma rolul pe care vîrsta i-l oferă. Inclusiv cel de jucător de lot, nu neapărat de primă echipă.

Iată de ce Chivu e o ţintă. Şi pentru Inter, dar şi pentru Real Madrid, Manchester City ori altele. Mai ales că, la cele de mai sus, se adaugă un element decisiv: e gratis. Iar pentru acest aspect, vina nu e a lui, e a lui Inter, club care după plecarea lui Mourinho a revenit la spirala haotică de dinainte de portughez.

Se spune că Massimo Moratti e un tip sufletist şi cedează uşor în faţa celor care au făcut ceva pentru Inter şi au caracter. La Chivu, ambele condiţii sînt îndeplinite. Dar de ce trebuie pusă problema aşa? De ce trebuie Cristi Chivu să-l roage pe Moratti să prelungească înţelegerea? De ce nu a făcut Inter pasul acesta din vară, dacă într-adevăr asta vrea?

Un lucru e cert: Cristi Chivu se află în faţa ultimului contract important din cariera lui. Şi e logic să judece, să discearnă şi să aleagă. Împreună cu celelalte două parţi componente ale tripletei. Daca e cineva care crede că impresarii îl pot manevra pe Chivu, atunci îi subminează acestuia inteligenţa. Nu trebuie să-l cunoşti personal, e suficient să-l fi auzit măcar o dată vorbind ca să-ţi dai seama că o are din plin. Pe de altă parte, eu unul nu cred că impresarii săi ar face ceva în folosul lor, dar în detrimentul jucătorului, nu cred că în tripleta de mai sus cuvîntul “eu” poate lua faţa cuvîntului “noi”.

Viitorul va confirma sau va infirma anumite lucruri. Se spune că în orice poveste trebuie să existe personaje pozitive şi personaje negative. Aceasta nu e însă o poveste.

Cînd şi cum iubeşti o echipă

Suporterii echipelor de la noi consideră că dragostea faţă de ele implică numai drepturi, nu şi obligaţii
De cînd există, fotbalul e o comuniune între o echipă şi publicul din jurul ei. Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi. Orice altă situaţie ar duce la dispariţia lui ca sport.

O echipă de fotbal poate lua orice decizie, sportiv vorbind, minus aceea de a întoarce spatele publicului său. Cine nu respectă această tradiţie, într-o ignoranţă sau arogantă prost înţeleasă, nu înţelege istoria fotbalului şi viaţa în general. Cu toţii căutăm grupul, nimeni nu vrea singurătatea. Acel public, suporterii, adică, sînt cei ce dau sens acestui sport şi la tot ceea ce se întîmplă în jurul lui.

Conform DEX, suporterul este “o persoană care simpatizează şi susţine cu pasiune o echipă sportivă sau anumiţi sportivi”. La noi, această simpatie pare a avea alte conotaţii. Pasiunea e prost înţeleasă, iar iubirea faţă de clubul favorit nu prea mai are nimic din sentimentul de altădată, fiind mai degrabă un mijloc de şantaj, de presiune.

Sîntem înaintea derbyului României. Un meci cu orgolii şi pasiuni, aşa cum e şi normal pînă la urmă, căci din aceste orgolii şi pasiuni trăiesc şi cluburile, dar şi presa, şi televiziunile. Dincolo de incertitudinile vizînd cele două echipe, planează o alta, pe care mass-media pedalează suficient de generos, chiar prea generos uneori. Aceea legată de prezenţa galeriei lui Dinamo pe stadion. Vin, nu vin?, strigă, nu strigă?, stau, nu stau?, unde stau?, iată întrebări ce macină existenţa întregii suflări dinamoviste. Nici din partea rivalilor de la Steaua nu există o siguranţă, căci şi acolo sînt destule probleme.

Fanii au dreptul la opinie. Au dreptul să fie supăraţi, să conteste. Dar nu au doar drepturi. Au şi ceva obligaţii, pentru că în viaţă nu poţi doar să ceri, trebuie să şi dai. Aş încerca să găsesc motivul pentru care suporterii lui Dinamo sînt supăraţi. În momentul ăsta, Dinamo e pe primul loc, echipa chiar joacă, dacă nici acum nu esti lîngă ea, atunci cînd o faci? Nu mai spun că, în mod normal, o echipă trebuie susţinută la greu, nu la bine, dar pentru a înţelege acest concept e nevoie de ceva mai multă inteligenţă decît cea necesară aprinderii unei torţe şi aruncării ei în teren. Mi se va spune că supărarea e îndreptată spre conducere. Ok, bine, dar jucătorii, ce vină au ei? Şi mai ales acum, cînd chiar joacă. Nu cumva sînt aceiaşi care s-au expus în Ghencea, în primăvară, introducînd în stadion obiecte interzise doar pentru a le face pe plac ultraşilor? Mai nou, se spune că stadionul e urît. Foarte corect, nu e urît, e foarte urît, dar era la fel şi acum un an, şi acum doi, şi acum trei, cînd echipa era pe locul 6, nu pe unu.

La Manchester, s-a protestat destul împotriva americanilor care deţin clubul. La Liverpool la fel. Niciodată însă fanii celor două grupări n-au lipsit şi nici nu vor lipsi de la un Liverpool-Manchester United. Suporterii lui Lazio sau ai Romei au avut destule de împărţit cu conducerile, dar un “Derby della Capitale” fără cele două peluze ocupate nu s-a pomenit. Venind mai spre zona noastră, geografic vorbind, un Galata-Fener sau un Partizan-Steaua Roşie sînt greu de conceput fară fanii uneia dintre grupări, indiferent care.

S-a întîmplat ca acum subiectul să fie galeria lui Dinamo. S-a întîmplat, căci nici cei de la Steaua nu sînt departe. Fanii stelişti se declară oripilaţi de manifestările finanţatorului echipei lor, dar copiază exact comportamentul acestuia faţă de jucători.

Poate fi un subiect de dezbatere. Cum să-ţi iubeşti echipa favorită? Şi, mai ales, de ce o iubeşti? Şi aici poate fi ca-n viaţă. Cînd iubeşti pe cineva pentru frumusetea sa, nu e iubire, e dorinţă. Cînd iubeşti pe cineva pentru inteligenţa sa, nu e iubire, e admiraţie. Cînd iubeşti pe cineva pentru bogăţia sa, nu e iubire, e interes. Cînd iubeşti pe cineva fără să ştii de ce, abia atunci e iubire.