May 2012 ↓

Coincidenţe italiene

De fiecare dată cînd fotbalul său a fost zguduit de cutremure, Italia s-a regenerat fantastic şi a cîştigat Mondialul. Acum e iar scandal şi urmează Euro

Zguduită, la propriu, de cutremure, Italia trebuie să suporte în aceste zile şi mişcările tectonice din fotbal. Într-o ţară unde acest sport a trecut dincolo de graniţa unei simple pasiuni, devenind mai degrabă un mod de viaţă, noul scandal ce cuprinde “Il Calcio” nu sună deloc bine. E încă o lovitură la credibilitatea unei întreceri ce a fost zguduită, de-a lungul timpului, de seisme mai mult decît semnificative.

Introducerea termenului “mafie” în acest scandal e primul lucru care-ţi vine în minte atunci cînd descoperi numele implicate. Jucători oarecum importanţi, poate nu vîrfurile din Serie A, de acord, dar cu destul impact mediatic, plus un antrenor, Conte, ce tocmai se proclamase campion cu Juve şi încă fără înfrîngere. E posibil ca asta să fie o înfrîngere teribilă pentru Conte. Performanţa în sine, cea cu Juventus, rămîne, deocamdată nu e umbrită de nimic (am zis deocamdată pentru că nimeni nu ştie unde şi cum se va termina această anchetă), în schimb imaginea sa e. clar, foarte şifonată. Toţi cei anchetaţi sînt oameni cu bani, în nici un caz săraci, de ce să se implice în aşa ceva? E o întrebare pentru care nu găsim răspuns prea repede, dar la care merită asociată o altă întrebare: oare jucătorii ăştia chiar ştiu ce fac sau sînt forţaţi, eventual şantajaţi?

Revenind la scandal, două observaţii merită făcute. Anume că italienii, organele statului italian adică, încearcă să se opună cumva acestei molime. Cînd ceva miroase urît e bine să fie dat la o parte. Şi pe la noi miroase urît fotbalul, cam pe aceleaşi repere ale pariurilor, iar presa sportivă a tot semnalat cazuri dubioase. Reacţia celor care ar trebui să aibă o reacţie e să spună că ei nu miros nimic, că eventual cei ce semnalează acel miros urît au nasul înfundat.

Orice măsură, cît de mică, induce o oarecare stare de teamă în rîndul celor implicaţi, plus că stîrneşte în rîndul oamenilor normali ideea că se face totuşi ceva. Atunci cînd nu se face chiar nimic lumea ce poate să creadă? Fie că e vorba de incompetenţă, fie că e vorba de corupţie. A doua observaţie e mai degrabă o constatare. În 1982, cu Mondialul din Spania în perspectivă, Italia se confrunta tot cu mafia pariurilor, clandestine pe atunci, celebra operaţiune “Totonero”. Milan a fost retrogradată, Lazio de asemenea, iar Paolo Rossi suspendat doi ani. În 2006, chiar în zilele premergătoare turneului final, cam ca în cazul de faţă, a fost “Calciopoli”, cu Juventus trimis în Serie B. Revin la măsurile pe care le-au luat italienii şi vă invit să faceţi un exerciţiu de imaginaţie şi să găsiţi care ar fi în fotbalul nostru reperele pentru Milan şi Juve!

Constatarea e că mereu fotbalul italian a găsit o incredibilă capacitate de regenerare. În mod normal, scandalurile ar fi afectat şi echipa naţională, dar atît în ‘82, cît şi în 2006, Italia a cîştigat titlul mondial. Coincidenţa face că, de fiecare dată, “Squadra Azzurra” să nu beneficieze de mari credite înaintea competiţiei.

Dă cineva Italiei vreo şansă înaintea Europeanului ce stă să înceapă?

Teoria meritului

Cîştigă întotdeauna cine merită? Poate că nu, dar contează doar cine cîştigă

Finala Ligii Campionilor. Finala Cupei României. Mai înainte, semifinalele Ligii. Plus alte şi alte meciuri, eliminatorii în principal, la capătul cărora o echipă, cea învinsă, se consideră nedreptăţită. Nu de arbitraj, asta e o altă poveste, ci de felul în care s-a jucat. Expresia “noi am jucat, ei au cîştigat” a devenit favorită pentru a acoperi frustrarea celor care, cu cîteva minute mai devreme, se uitau cu jind cum adversarii primesc trofeul, în vreme ce ei primesc consolări.

Evident, există suficiente partide în care echipa mai bună cîştigă, la capătul unui joc strălucitor, cu un fotbal modern, estetic, plin de ocazii şi, consecinţă logică, goluri. Există însă şi partide cînd o echipă atacă, dar termină prin a pierde în faţa celei care, în marea majoritate a timpului, se apără. Jose Mourinho e un cîştigător, nimeni nu poate nega. La fel, nimeni nu poate nega că, în anumite situaţii, echipele sale au generat frustrări adversarilor cîştigînd în ciuda unui fotbal mai puţin spectaculos. “Sînt unii care se cred foarte deştepţi şi spun că există un singur fel de fotbal, în care doar se atacă. Oamenii aceştia cunosc fotbalul de pe Google, de aceea cunoştinţele lor sînt puţine. În realitate, un singur fotbal contează: cel care te face cîştigător”.
Continue reading →

Încă o victorie pentru Mourinho

Prelungirea contractului său cu Real pînă în 2016, în condiţiile în care cel iniţial expira tocmai în 2014, e încă o dovadă a puterii portughezului.

Jose Mourinho pînă în 2016 la Real Madrid. Aşa spune comunicatul oficial al campioanei Spaniei, postat într-o perioadă în care reapăruseră zvonurile cu privire la o posibilă dezertare a portughezului chiar în această vară. Iniţial, contractul său expira în 2014, dar ăsta nu era un motiv suficient de puternic pentru Mourinho să-şi facă bagajele, dac’ într-adevăr dorea. La fel cum nici proaspăta înţelegere nu-i va pune vreun stop celui care pare a-şi conduce cariera după conceptul publicitar “impossible is nothing”.

În spatele acestei prelungiri stau însă multe alte aspecte. Cel mai important: Mourinho a cîştigat din nou. Vara trecută a mers, într-un fel, pe acelaşi scenariu al zvonerilor care-l dădeau plecat. A obţinut executarea lui Valdano, cu care nu s-a suportat niciodată. Acum a mai obţinut o execuţie, a lui Zidane.

Există o explicaţie. În vara trecută, cunoscînd uriaşa slăbiciune a lui Florentino Perez pentru Zidane, chiar Mourinho l-a cerut pe Zizou lîngă echipă, oferindu-i un rol suficient de vizibil. A aşteptat sprijin de la el, în special la nivel mediatic, al bătăliilor şi presiunilor ce se duceau prin intermediul presei, acolo unde francezul se bucură de un respect uriaş. Mai clar, Mourinho ar fi vrut ca, în anumite situaţii, cum ar fi acuzaţiile aduse arbitrilor ori duelurile de la distanţă cu Guardiola, Zidane să fie mai “vocal”, să-şi alăture charisma în bagajul de metode cu care portughezul a plecat la luptă. Mourinho nu lasă nimic la voia întîmplării. E numărul unu în ceea ce priveşte comunicarea, cunoştinţele sale despre fotbal îi permit să treacă peste anumite coduri ale eleganţei atunci cînd are de expediat un mesaj cu care să-şi atace adversarii. Zidane e un pic altfel, de 6 ani se străduieşte să facă uitat acel gest idiot din finala Mondialului din 2006, astfel că n-a prea marşat. Rolul său a fost pur decorativ, o statuie celebră, numai bună pentru fotografi, dar deloc utilă lui Mourinho.

Florentino Perez are o mare slăbiciune pentru Zidane. Pentru Mourinho însă e în stare de orice. Chiar să-l mute pe Zidane la şefia centrului de juniori, un post ce poate părea important, dar nu e, Mourinho nefiind nici la Chelsea, nici la Inter, nici la Real adeptul promovării tinerilor din academia proprie. Se întîmplă cu Zidane ce s-a întîmplat cu Valdano, doar că în cazul lui Zizou de o manieră ceva mai elegantă, ca şi trecutul său în tricoul Realului totuşi.

Florentino Perez este un tip suficient de abil. E, într-un fel, modelul “bossului” în fotbal, căci de la el a început nebunia în fotbal, amintiţi-vă de Realul “galactic”! Ştie ce vrea. Liga Campionilor. 10 ani au trecut de la ultima, cea a lui, ce paradox!, Zinedine Zidane cu voleul său magnific. Ştie că Mourinho îi poate aduce acest trofeu, aşa că a acceptat noua poziţie dominantă a portughezului în cadrul clubului.

Cît despre 2016… Hmm… Adept al ciclurilor scurte, Mourinho a prelungit mereu contractul iniţial după primul succes major. Şi la Porto, şi la Chelsea, şi la Inter. Niciodată nu l-a dus la bun sfîrşit. Dar de fiecare dată a plecat în condiţiile dorite de el. E un învingător!

P.S. Stranie coincidenţă. Mourinho prelungeşte contractul cu Real exact în ziua în care Di Matteo e confirmat la Chelsea, deşi fusese anunţat chiar înainte de finala Cupei Angliei că nu va rămîne antrenor indiferent de rezultatele din finalul de sezon.

Finala de după finală

După spectacolul de la Atletico-Athletic, orizontul de aşteptare pentru Clasicul României e foarte mare. Să ne facem iluzii?

La sfîrşitul săptămînii trecute, cînd încă se mai vorbea de finala Europa League de la Bucureşti, o cunoştinţă, fără mari legături cu fotbalul, îmi povestea cum cei doi băieţi ai săi o bat încontinuu la cap să-i ducă la un meci pe Arena Naţională. Şi m-a întrebat, ştiind că urmează Steaua - Dinamo şi apoi finala Cupei, dacă pot s-o ajut să cumpere 4 bilete la fiecare dintre cele două meciuri. Am întrebat-o ce vîrstă au cei doi băieţi şi am aflat că unul are 5 ani, iar celălalt 7. Am sfătuit-o, fără să mă gîndesc prea mult, să aştepte totuşi alte ocazii. Explicîndu-i că ambele meciuri au mai multe şanse să se transforme în show-uri dizgraţioase decît în evenimente memorabile şi că şi-ar asuma un risc inutil ca băieţii săi să se confrunte cu realitatea stadioanelor noastre. Am greşit cumva?
Finala Europa League a fost un excepţional motor de promovare a fotbalului. Partida în sine, dar mai ales ceea ce s-a întîmplat în jurul ei. Atmosfera din stadion, felul în care s-a comportat publicul, spectacolul străzii. O ştachetă destul de înaltă, la care cele două finale care urmează pe Arena Naţională vor ajunge cu mare greutate.
Nu intră în discuţie calitatea fotbalului. Nu poţi fi stupid să le ceri fotbaliştilor lui Dinamo să joace precum cei de la Atletico, deşi culorile echipamentelor sînt aceleaşi. Nu poţi fi stupid să compari reuşitele fotbaliştilor de la Steaua cu cele ale bascilor. Discutăm totuşi de  un alt nivel. Poţi totuşi să le ceri să încerce să joace fotbal, nu să-l mimeze, să încerce să se comporte civilizat, nu să derapeze în golănisme, să încerce să lase în pace arbitrul, mai ales că e străin, nu să-l terorizeze, poţi totuşi să le ceri să se respecte, ca nişte oameni ce fac aceeaşi meserie, nu să aştepte prima ocazie ca să se înjure şi apoi să se ia la bătaie. Nimeni nu-i va judeca prea aspru dacă nu vor avea clasa lui Falcao, personalitatea lui Muniain, reuşitele lui Diego sau inteligenţa lui Javi Martinez. Se poate extinde şi la cei doi antrenori. Nimeni nu-i va compara cu Simeone sau Bielsa, dacă îşi vor face onest meseria, dacă vor lăsa la vestiare vanitatea, orgoliul, trufia ori dacă îşi vor uita, măcar pentru 90 de minute, telefonul în buzunar. Poate că nu va fi un spectacol de zile mari, sînt totuşi două finale şi de multe ori finalele nu sînt generoase la acest aspect. Sau poate că va fi şi ne vom putea lăuda, pe bune, de data asta, cu fotbalul pe care-l avem.
Cum facem cu tribunele? Ar fi prea mult să cerem celor două galerii să se comporte precum cele ale spaniolilor. Şi fanii lui Atletico şi cei ai lui Bilbao au fluierat, au înjurat, au contestat. Ar fi stupid să le ceri suporterilor de la noi să nu facă asta. Totuşi e stadion, nu teatru. Dar măcar să nu fie violenţi putem să le cerem? Să nu distrugă, să nu se bată, să nu compromită ideea de “suporter”, să nu acceseze cele mai josnice detalii ale conceptului “ultras”, pe care ni-l tot flutură în faţa ochilor cei care fac tot ceea ce am spus mai sus. De ce “ultras” trebuie musai echivalat cu “cel ce distruge” sau “cel ce se bate cu oricine” şi de ce cred ei că meciurile sînt ale lor, iar oamenii normali vor neapărat să-i vadă cum fac lucrurile astea?
Poate că nu va fi aşa. Poate că doar vom avea “atmosferă” în Clasicul României, nu linişte ca în, de exemplu, El Clasico. Daca va fi aşa, cer scuze cunoştinţei mele, celor doi băieţi ai săi, care au destul timp înainte pentru a descoperi fotbalul, dar şi celor despre care am vorbit mai sus. Poate că voi avea ocazia să scot semnul de întrebare şi să spun: am greşit!

Cît costă un “Tigru”?

Devenit erou la Atletico, Radamel Falcao are viitorul incert la proaspăta cîştigătoare a Europa League.

Radamel Falcao nu era deloc un anonim înaintea finalei Europa League de la Bucureşti. Sau era pentru cei care descoperă fotbalul doar cînd e cîte un eveniment despre care vorbeşte toată lumea, obligatoriu transmis de ProTV, căci dacă meciul ăsta era difuzat de altă televiziune era sigur snopit la rating de întrecerea maeştrilor în bucătărit. Falcao nu e o stea apărută brusc (despre legătura stupidă cu Steaua ceva mai încolo), Falcao e un fotbalist  pentru care s-au plătit 45 de milioane de euro, care a făcut istorie la Porto, care a confirmat la Atletico. Dar care e pe cale să devină protagonistul unui mare scandal.

Şi cu asta intrăm în subiect. Nu, nu în cel cu Steaua, să ne liniştim totuşi! Imediat după meciul de miercuri, Miguel Angel Gil Marin, euforic sau, poate, interesat, s-a trezit vorbind despre viitorul lui Radamel la Atletico. Şi a lăsat să se înţeleagă că e destul de greu ca Falcao să mai îmbrace şi în sezonul viitor tricoul proaspetei cîştigătoare a Europa League. În special în situaţia în care echipa nu prinde grupele Ligii Campionilor, ceea ce ar obliga clubul să reajusteze cumva bugetul.

În momentul de faţă, “El Tigre” se mişcă într-o junglă de incertitudini. Nu se ştie, de exemplu, nici cui aparţin în totalitate drepturile federative ale jucătorului, căci în momentul în care se negocia transferul, în vara trecută, se ştia că doar 60 de procente aparţineau lui Porto, restul de 40 fiind ale unui fond de investiţii controlat de Jorge Mendes. Se vorbeşte chiar că în această vară respectivul fond ar trebui, conform înţelegerii, să primească 20 de milioane de euro în schimbul renunţării la acele procente. De unde şi panica existentă pe “Calderon” faţă de ratarea intrării în Ligă.

Cine e Jorge Mendes? Hehehe. S-ar putea să fie cheia problemei. Probabil că toată lumea îl cunoaşte pe impresarul momentului, omul care-i reprezintă pe Mourinho şi Cristiano Ronaldo, ca să-i cităm pe cei mai importanţi. Cel care mişcă piesele în mercato unde şi cînd are interes. În momentul de faţă, Cristiano e bine parcat la Real, şi, după prestaţia din finală, Falcao a devenit bijuteria firmei lui Mendes, astfel că e foarte posibil să fie vedeta verii pe piaţa transferurilor. Mai ales că a demonstrat că poate juca la fel de bine în mai multe sisteme tactice. La Porto, cu Villas Boas, e strălucit în 4-3-3, la Atletico, cu Simeone, a fost la fel de bun în 4-2-3-1.

Toată lumea îşi doreşte un tigru al careului, aşa cum e Falcao. Real Madrid îi are pe Benzema şi Higuain, dar nici unul cu calităţile lui Radamel. Manchester United, City, Barcelona, Chelsea, Inter, Juventus, toate l-ar vrea, deşi cu Jorge Mendes nu e toată lumea în relaţii bune. De fapt, se ştie destul de limpede, cine e, azi, partenerul preferat al lui Mendes.

Paradoxal, deşi a cîştigat Europa League, Atletico e în mare pericol. Adrian Lopez are o clauză ridicolă, 18 milioane de euro, iar Diego aparţine lui Wolfsburg, care nu-l va face cadou, mai ales că salariul e uriaş, 10 milioane de euro impozabili. Cîteodată, iată!, învingătorii nu iau totul.

P.S. Povestea cu “Steaua l-a refuzat pe Falcao” dacă n-ar fi stupidă ar fi comică. Mulţi dintre noi o pot încerca. Căutaţi cel mai apropiat dealer Mercedes (BMW sau Audi ar fi acelaşi lucru)! Găsiţi o maşină ce vă place! Nu cea mai scumpă, nici cea mai ieftină, pe la mijloc aşa. Întrebaţi cît costă! Dacă veţi descoperi că e prea scumpă (ies din scenariu cei ce-şi pot permite o maşină scumpă şi care merită felicitări) pentru bugetul calculat, ieşiţi calm din showroom, mergeţi acasă, strîngeţi prietenii şi spuneţi-le: “Ăia de la Mercedes (sau Audi sau BMW) au vrut să-mi vîndă o maşină. I-am refuzat, dă-i dracu’!”. Încercaţi totuşi să fiţi mai convingători!

“Tierra Santa”

Mai suportaţi ceva pe tema finalei Europa League? Scurt, promit! E vorba de un mail pe care l-am primit vineri dimineaţă din Spania, de la Pablo Brotons. Pablo e de 25 de ani ziarist la Marca, scrie fotbal internaţional şi a văzut mai multe finale decît majoritatea celor prezenţi pe Arena Naţională.

Dar Pablo e şi mare fan al lui Atletico Madrid. În Spania, un ziarist nu-şi ascunde preferinţele, societatea lor nu e aşa bolnavă ca a noastră. Motiv pentru care a şi venit la Bucureşti, ca suporter nu ca ziarist. Împreună cu fiul său (”clar că e cu Atletico, altfel nu primeşte mîncare şi loc de dormit, la noi chestia asta se moşteneşte din familie”, glumeşte Pablo), cu care a fost şi acum doi ani la Hamburg.
Mailul primit de la el începe, cum altfel?, cu “Hola, Andrei!”. Apoi vine partea interesanta: “Am petrecut o zi extraordinară la Bucureşti, mai ales că «mi Atleti» a cîştigat. Vreau să-ţi spun că stadionul e o bijuterie. Sper şi vă doresc să aveţi grijă de el şi să-l folosiţi la maximum. Ar fi păcat să se piardă fără să fie utilizat. E magnific. Iar organizarea a fost impecabilă.

Incredibil de perfectă pentru mine. Pe stadion, pe străzi, la aeroport. Ce diferenţă faţă de Hamburg 2010! Nemţii ar trebui să mai lase din trufie şi să vadă că pot învăţa şi de la români. Am cititit că bascii au fost puţin supăraţi. Ei, staţi liniştiţi, Îţi spun eu, dacă ar fi cîştigat nu ar mai fi fost. Aşa, e normal. Pentru mine, ca suporter al lui Atletico, totul a fost perfect, deja Bucureşti e «tierra santa»”.
E doar un mesaj venit din partea unui spaniol către un amic român. Şi un îndemn venit de la un om care a văzut şi trăieşte fotbalul într-un oraş campion, Madrid. Mai departe, totul ţine de noi.

Meciul lor, finala lui Mircea Sandu

Nimic din ceea ce trăim astăzi n-ar fi fost posibil fără preşedintele FRF.

Am un sentiment straniu. Aş vrea să scriu ceva de bine despre Mircea Sandu! Dar parcă nu pot. E ceva ce mă opreşte, e o forţă care parcă îmi scoate tastatura din calculator şi calculatorul din priză. O forţă din interior, dar şi din exterior, din aerul respirat zilnic. Cum naiba să scriu de bine despre Mircea Sandu? Uoff. Atît ne-am obişnuit să-l criticăm, să-l înjurăm, să-l persiflăm, să-l jignim de multe ori, încît cred că şi el s-a obişnuit cu asta. E posibil să aibă chiar un şoc văzînd un articol pozitiv la adresa sa. Ceea ce n-ar fi de dorit, căci ziua asta de 9 mai 2012 nu e importantă, e extrem de importantă.

De fapt, asta e şi ideea. Ziua asta de 9 mai 2012 e ziua lui Mircea Sandu. Nu ziua de naştere, ci ziua în care preşedintele FRF şi-a găsit un loc în istoria Bucureştiului. Un lucru este cît se poate de limpede: fără Mircea Sandu, tot ceea ce se întîmplă în aceste zile în capitala noastră n-ar fi putut avea loc. Iar asta trebuie spus.

Sigur, nu Mircea Sandu joacă această finală. Nu el a construit stadionul. Nu el a adus gazonul ăsta de un milion de euro, bani cu care nemţii populau jumătate din arenele Bundesligii, da’ asta e altă discuţie şi deja editorialul ar deveni unul normal  de negativ. Puterea obişnuinţei, deh! Deci, revenind, Mircea Sandu n-a făcut nimic din toate astea. Dar a făcut ceva mult mai important: A ADUS FINALA LA BUCUREŞTI. Cu relaţiile sale, cu aranjamentele sale, cu prietenii săi importanţi de la UEFA.

Fără Mircea Sandu n-am fi avut acum stadion modern. Fără Mircea Sandu, primarul Sorin Oprescu n-ar fi atît de aproape azi de un nou mandat. Fără Mircea Sandu, mulţi n-ar fi fost azi mai bogaţi cu cîteva milioane sau, după caz şi poziţie, zeci de milioane de euro, bani proveniţi din umflarea “românească” a devizelor. Fără Mircea Sandu, individul devenit consilier municipal n-ar fi avut ocazia să facă o bişniţă mică şi să ne arate, încă o dată, ce găinari ajung să conducă un oraş. Fără Mircea Sandu, hotelurile din Bucureşti şi împrejurimi n-ar fi fost astăzi atît de pline. Fără Mircea Sandu, n-am fi fost astăzi în atenţia presei din întreaga lume. Fără Mircea Sandu, marile posturi de televiziune n-ar fi transmis astăzi din Bucureşti, iar reporterii acreditaţi la acest eveniment n-ar fi avut ocazia să aibă multă grijă să nu spună Budapesta în loc de Bucureşti.

Fără Mircea Sandu, spaniolii n-ar fi avut ocazia să afle că noi, românii, nu sîntem doar cei care le culegem căpşunele de pe cîmp, portofelele din buzunare, praful din case sau decibelii de pe străzi, ci sîntem o naţie care poate organiza un mare eveniment, că sîntem o ţară destul de mare în Uniunea Europeană şi că avem o capitală care nouă ni se pare urîtă, dar care poate fi chiar drăguţă cu un pic de grijă. Fără Mircea Sandu, bucureştenii n-ar fi respirat azi un aer mai important
decît ieri, deşi un pic mai aglomerat, şi n-ar fi simţit acest tumult pe care un astfel de eveniment îl creează.

Mircea Sandu a fost omul care a crezut în această idee. A crezut în capacitatea noastră de a organiza o astfel de finală. S-a ţinut de ea, n-a părăsit-o nici în momentele în care avea de dus o altă luptă, mult mai importantă pentru el decît pentru noi, lupta cu boala. A cîştigat şi acea luptă, a adus şi finala Europa League la Bucureşti. E un învingător.

Nu pot să nu mă întreb de ce n-a vrut să ducă şi alte lupte? Prin care să cureţe fotbalul românesc, să-l transforme într-unul adevărat, unde valorile sînt respectate şi unde nonvalorile îşi găsesc doar un loc secundar, chiar dacă locuiesc în palate. Dar mă opresc aici. Avem timp de mîine încolo. Căci strălucirea va trece, iar mizeria va reveni. Din păcate.
Astăzi însă este ziua lui Mircea Sandu. Pentru că ne-ai adus această finală la Bucureşti, mulţumim, Naşule!

Anglia lui Roy

Cu o lună înainte de Euro, englezii au reuşit, în sfîrşit, să pună selecţioner. Unul de la care puţini se aşteaptă să aducă rezultate.

Hai să încercăm un exerciţiu de imaginaţie! Să presupunem că România ar fi calificată la Euro 2012. Ştiu că deja sună a film SF, dar oricum, mi se pare mai bun decît comedia proastă pe care o trăim în Liga 1. Deci să presupunem că sîntem la Euro şi că, în dimineaţa zilei de 1 mai, echipa naţională nu are selecţioner. Cu alte cuvinte, cu o lună şi o săptămînă înaintea startului competiţiei.

Vă imaginaţi, da, situaţia? Vă imaginaţi, da, sutele de rînduri scrise pe această temă, miile de cuvinte rostite la talk-show-uri, zecile de minute petrecute de Gigi Becali la telefon, discutînd pe această temă cu toate televiziunile, de la cele de ştiri la cele de desene animate, el însuşi fiind un demn personaj al acestui gen cinematografic. Am fi tras, probabil, o singură concluzie: clasicul “ca la noi la nimeni!”.

Filmul s-a terminat. Nu sîntem la Euro, aşa că am scăpat cu toţii de-o grijă. Există însă un loc unde realitatea bate filmul. Şi nu undeva prin Africa sau în mai ştiu eu ce colţ al Asiei, ci chiar în inima Europei civilizate. Paradoxal, în ţara care se laudă că a inventat fotbalul. Ei bine. în dimineaţa zilei de 1 mai, zi de falnică sărbătoare pretutindeni, Anglia nu avea încă selecţioner, officially speaking, pentru Euro. Era o simplă formalitate, de acord, dar ştiţi cum e, pînă nu se semnează, nimic nu e sigur. Mai ales că implicate în dezbatere au fost fost şi nişte neveste. Mai exact două, cea a lui Harry Redknapp şi cea a lui Roy Hodgson. Umblă vorba prin Londra că doamna Redknapp a fost cea care l-a convins pe distinsul ei soţ să nu accepte propunerea Federaţiei. Posibil. Mister Harry e cel care declara, acum cîteva luni, că domnia sa e uşor analfabet, habar n-are să umble cu un computer, nu ştie să scrie sms-uri, iar viaţa sa e salvată de două persoane, contabil şi nevastă. Între noi fie vorba, povestea, cusută un pic cu aţă albă, l-a ajutat pe Redknapp să scape de ceva griji în legătură cu o evaziune fiscală pe care ar fi comis-o. E greu de spus acum, mergînd pe linia asta, cine dintre contabil şi soţie l-a convins că e mai profitabil să rămînă la Tottenham decît să preia “naţionala”. Eu merg totuşi pe prima variantă, fără ca asta să însemne că neglijez rolul nevestei în societate. Doamna Hodgson a fost de partea interesului naţional. Britanic, logic. Ea a fost de acord să-şi amîne vacanţa pentru ca Roy să conducă destinele reprezentativei la Euro.

Dincolo de bizarul situaţiei, alegerea merită un comentariu separat. Între Redknapp şi Hodgspn sînt cîteva diferenţe. Spre deosebire de primul, proaspătul selecţioner e mult mai aplicat pe latura tactică. Adept al modulului 4-4-2, cu un vîrf sprijinit de un număr 10, Hodgson e tipul perfect de antrenor care să maximizeze şansele considerate mici. Problema apare la masa de manevră, căci atunci cînd a avut de lucrat cu staruri n-a prea reuşit, performanţele lui, la Fulham şi acum la WBA, venind la echipe relativ mici. Dar Anglia e cam departe de caracterizarea asta, cel puţin la nivel de jucători. Un grup ce l-a pus la grea încercare pe rigurosul Capello se va întîlni acum cu un selecţioner al cărui CV nu impune cine ştie ce aprecieri. Ba încă unul numit în grabă, cu senzaţia lăsată destul de limpede tuturor că a fost soluţia de avarie.

Anglia, ca echipă naţională, stă de mult în umbra unui campionat extrem de puternic, dar şi extrem de puternic mediatizat. În umbra lui însă nu prea mai e loc să crească altceva.