April 2012 ↓

Pep! De ce a plecat? De ce ar mai fi rămas?

“Fotbalistul vine la stadion, joacă, sau nu, face duş şi pleacă acasă. La mine e altfel. Se termină meciul, cîştig sau pierd, merg la interviuri, apoi mă duc în biroul meu, desfac o sticlă de vin, iau un pic de ««jamon»» şi încerc să mă relaxez. E perfect, am cîştigat, înseamnă că ne-am făcut bine treaba. Dar în timpul ăsta vine un tip şi-mi zice: ««Mister, m-am încălzit o repriză, nici măcar cîteva minute n-am prins, eşti supărat pe mine?»». Apoi vine altul: ««Mister, de ce m-ai schimbat? Ce-am greşit?»». Iar tu pleci acasă fără să termini paharul de vin şi iei cu tine supărările lor. Şi nu le poţi spune: ««Stai calm, o să joci data viitoare»». Nu poţi, pentru că sîntem adulţi. Şi atunci le spui: ««N-ai jucat din acest motiv»» sau ««Te-am scos din cauza asta»». El dă din cap, dar ceea ce înţelege e altceva: ««Tu îl vrei pe celălalt, nu pe mine»». Pentru că, pînă la urmă, în viaţă totul se reduce la a te simţi apreciat într-o meserie pe care o faci din plăcere. La baschet joacă toţi într-un meci. Eu am un lot de 24 din care intră cel mult 14. Cei care nu joacă trăiesc o mică dramă. Iar eu adun dramele săptămînă după săptămînă. Şi vine un moment cînd ajungem să nu mai suportăm reciproc. De aceea e bine ca un ciclu să nu dureze prea mult”.

Guardiola spunea aceste cuvinte vara trecută, într-un interviu excepţional acordat unui ziarist excepţional, Marti Perarnau pe numele său, foarte apropiat de Barcelona. A reflectat în cîteva cuvinte personalitatea sa, relaţia pe care o vede cu jucătorii, ceea ce-l irită, ceea ce nu-i place, pentru a trage şi o concluzie, aceea că, în viziunea sa, ciclul unui antrenor trebuie să fie suficient de scurt încît să nu intervină monotonia. Continue reading →

Jose şi Pep, destine paralele

Cei doi antrenori sînt în faţa unei decizii. Se spune că mai important decît decizia în sine e momentul cînd o iei

Dacă scoatem din context ultramegasupermediatizatul duel Messi-Cristiano, considerîndu-l oarecum normal, fiind vorba totuşi de doi fotbalişti colosali şi în activitate, nu cred că în ultima vreme a existat în lumea fotbalului o mai mare dezbatere decît cea legată de Mourinho şi Guardiola. Vorbele lor au fost comentate pînă la ultima virgulă, gesturile lor au fost analizate pînă la ultima mişcare, strategiile lor au fost disecate pînă la ultimul detaliu. Lupta celor doi pentru supremaţie, în breasla lor evident, a depăşit uneori limitele normalului într-o lume a fotbalului în care prim-planul îl au cei ce joacă nu cei ce antrenează.

Cei doi au achitat nota de plată pentru acest uragan mediatic cu propria fizionomie. Sînt mai traşi la faţă, au mai multe fire de păr alb în cap, iar numărul nopţilor nedormite a fost, cu siguranţă, mult mai mare. Maliţioşii ar spune că mai multe sînt şi zerourile din conturile lor bancare. E o realitate ce trebuie consemnată. Atît de diferiţi, atît de adversari în aceste două sezoane, cei doi sînt, iată, în aceeaşi situaţie în momentul de faţă. Destinul le deschide mai multe uşi, le pune pe masă mai multe cărţi, ei trebuie doar să aleagă.

Înainte de această semifinală, părea destul de clar că Mourinho va pleca de la Real. Erau lucruri care se repetau, în comportamentul portughezului, din perioada Inter. Lipsa de la conferinţele de presă, mai puţin cele din Ligă, unde era obligat, săgeţile către propriul public, uneori către jucători, ideea transmisă că e victima unui complot al arbitrilor, că e inamicul public numărul unu. Toate astea le mai văzusem. Plus vizita în Anglia, făcută la vedere. Oferta de la City e clară, se vorbeşte de un cec în alb cu garanţii financiare că transferurile dorite de el se vor realiza. Cu campionatul cîştigat, dacă Madridul s-ar fi calificat în finala Ligii, am fi trăit senzaţia de deja-vu, căci maestrul Jose se înţelesese cu Real mult înainte de meciul cu Bayern de pe “Bernabeu”, doar un naiv ar putea crede altceva. Nimeni nu l-ar fi putut condamna, în fond el e cel care a oprit supremaţia Barcelonei, iar o finală de Ligă e un moment cu mult hazard implicat, se poate întîmpla orice cînd trofeul e la 10 metri de tine.

Acum, după ratarea calificării, e posibil ca lucrurile să se fi schimbat. Un titlu şi o cupă în doi ani pare cam puţin totuşi pentru orgoliul lui Mourinho. Care s-ar putea să-şi dorească enorm o finală de Ligă cu Real Madrid. De văzut dacă orgoliul va învinge în bătălia cu banul, căci bătălia e grea de tot pentru oricine, mai ales pentru unul ca Mourinho, cu un anume Jorge Mendes în umbra sa, care, să fim rezonabili, ce fotbalişti ar mai putea aduce la Real?

Cu Guardiola lucrurile sînt la fel de complicate. Şi la el e aceeaşi bătălie, orgoliu contra bani. Inimă contra creier, suflet contra minte. Nu e sărac, dar nici extrem de bogat, ca Hiddink, de exemplu, care n-a avut vreun stres în a merge să antreneze în Daghestan. E posibil ca Pep să simtă că la Barcelona e nevoie de o schimbare, de un aer proaspăt. Lotul e cam făcut, aerul ar trebui să vină de pe bancă. Şi are în minte exemplul mentorului său, Cruyff. În 1994, după 0-4 cu Milan, a simţit că e bine să plece. A rămas la rugăminţile jucătorilor, Pep printre ei. Urmarea se ştie. O singură problemă există: niciunde Guardiola nu-l va mai avea pe Messi.

Fotbalul are mereu dreptate

Două par a fi ideile pe care se discută după această semifinală de Ligă, într-un fel o extensie, din punctul de vedere al Barcelonei, a duelului cu Real de sîmbătă. Prima ar fi aceea că rezultatul e nedrept. Mi se pare o exagerare. Fotbalul poate fi nedrept, dar întotdeauna are dreptate. Dacă Barcelona a tras, la Londra şi pe “Camp Nou”, 47 de şuturi (24 şi 23) şi n-a reuşit să se califice, înseamnă că are mai mult decît o problemă. Ştiţi cîte şuturi a tras Barcelona pe poartă în 2009, în acea semifinală? Unul singur, cel decisiv al lui Iniesta. Atunci a fost suficient.

Cine acuză pe Chelsea că s-a limitat la defensivă uită că fotbalul are două faze, cea de apărare şi cea de atac, în ordinea asta. Chelsea a făcut aproape impecabil faza de apărare, iar în faza de atac a reuşit mai mult decît rezonabilul. Totuşi a dat 3 goluri, nu? A le reproşa englezilor lipsa de estetică fotbalistică e uşor derizoriu într-o perioadă cînd fotbalul e chestiune de rezultate nu de design. Iar cine aduce în discuţie norocul lui Chelsea să nu uite că în viaţă roata se întoarce întotdeauna şi să-şi amintească de ghinioanele acestei echipe de acum cîteva sezoane.

A doua idee de discuţii, mult mai amplă, pleacă de la o linie anti-Barcelona ce capătă din ce în ce mai mult contur. O echipă care cîştigă mereu devine plictisitoare, ajungi să te saturi de reuşitele sale şi să-ţi doreşti să nu se mai repete, ajungi să te saturi de Messi şi valurile de elogii şi să-ţi doreşti să rateze, ajungi să te saturi de tiki-taka şi să vrei să apară şi altceva, chiar dacă acest altceva e uneori meschin. E normal, e omeneşte. Ce nu-i normal e să ai reacţii psihopate şi să te apuci să spui că Guardiola e un antrenor slab, că Messi e umflat de presă şi că, în general, succesele Barcelonei din ultimii 4 ani ţin de noroc, de doping şi de arbitraje favorabile. Medicina a făcut miracole, iar cei ce pretind aceste lucruri ar face bine să viziteze un doctor, poate mai există cale de scăpare.

Toată lumea se întreabă acum ce se va întîmpla cu Barcelona şi dacă într-adevăr a ajuns la final de ciclu. Răspunsul la această întrebare stă în mintea unui singur om: Pep Guardiola. În mod normal va anunţa prelungirea contractului cît de curînd. Dacă va fi el în stare să redreseze corabia, asta rămîne de văzut. Se spune că destinul împarte cărţile pe masă, însă oamenii sînt cei care joacă.

Arbitraj cu “a” de la alibi

Cel mai simplu mod de a justifica un meci pierdut este arbitrajul. Erorile jucătorilor nu sînt analizate de nimeni

“Ai învins, continuă, ai pierdut, continuă”. Aparţinînd lui Pierre de Coubertain, fraza de mai sus a devenit motto-ul olimpismului modern. “Ai învins, eşti bun, ai pierdut, e de vină arbitrul”. Aparţinînd tuturor celor implicaţi în fotbalul românesc, fraza de mai sus a devenit motto-ul fiecărei emisiuni de analiză a meciurilor din Liga 1.

“Arbitrii români sînt proşti”. De cîte ori aţi auzit acest verdict în ultimele săptămîni? Cred că zilnic. Afirmaţia e absurdă, prin generalizarea care se face. Dacă ar încerca să mă convingă cineva că TOŢI jurnaliştii români sînt proşti, l-aş trimite la plimbare, ca să fiu elegant, sau aş încerca să-l conving că nu-i aşa. La fel ar proceda şi un doctor dacă i s-ar aplica respectiva caracterizare asupra întregii bresle, la fel un procuror, la fel un profesor. Ei bine, la arbitrii români orice încercare e din start sortită eşecului. Ei sînt proşti pentru că aşa e bine să spunem, pentru că ne va servi chestia asta la ceva, mai devreme sau mai tîrziu. Continue reading →

De la Super la Mini-Mario

Balotelli şi-a cam terminat creditul la Manchester City. Excesele sale l-au dus pe o pantă descendentă, dar în care l-a tras şi pe Mancini

“De ce întotdeauna eu?”. Se întreba, retoric, dar mai ales comercial, Mario Balotelli în timpul unui meci cu United, imediat după ce marcase un supergol. Un supergol demn de Super-Mario, esenţa unei victorii demne, pe atunci, de o superechipă. Între timp lucrurile s-au reaşezat, tricoul pe care Super-Mario scrisese mesajul respectiv zace prin cine ştie ce dulap, pe la cine ştie ce admiratoare.

Cam aşa e şi cu Balotelli. Devenit acum Mini-Mario, oarecum pe panta descendentă adoptată de echipa sa. Ideea mesajului era totuşi un soi de scuză pentru circul mediatic în care se aruncase de unul singur. Fără să demonstreze prea multe în teren căpătase o aură de vedetă internaţională în afara lui. Pentru un fotbalist de 21 de ani (va face 22 în august), să acumulezi mai multe articole cu întîmplări din afara terenului decît din teren e un lucru suficient de straniu. Continue reading →

Un sfîrşit de groază sau o groază fără sfîrşit?

Schimbarea unui antrenor e o mutare ce implică un risc maxim, iar rezultatele se văd mult prea tîrziu.

A devenit o obişnuinţă ca la un  anumit moment, atunci cînd lucrurile nu merg chiar aşa de bine, o echipă de fotbal să schimbe antrenorul. Cluburile care apelează la această decizie radicală o justifică în mare majoritate cu discursul cunoscut, “e nevoie de un şoc”, şi o motivează prin “sînt periclitate obiectivele stabilite la început”. Problema e că, la noi mai ales, respectiva periclitare a obiectivelor reprezintă, de fapt, periclitarea stării psihice, a se citi de voie bună, a celui care conduce. Sînt greu de explicat totuşi schimbările de antrenor la echipele din fruntea Ligii 1,  se aude că se mai pregăteşte una după semifinalele Cupei, în condiţiile în care nimeni n-are habar dacă obiectivele chiar sînt periclitate.

Lumea care doar priveşte se întreabă cu ce e mai bun cel ce vine decît cel ce pleacă? Justificat, pentru că de multe ori numirile n-au nici o logică. În teorie, noul antrenor ar trebui să deţină o personalitate puternică, să poată să controleze un vestiar aflat în derivă şi să aibă obişnuinţa de a convieţui cu starea de presiune existentă în fiecare zi. Apoi să fie capabil să adapteze lotul de jucători la metodele sale, ceea ce necesită timp, căci o schimbare din acest punct de vedere nu se poate face în două zile. În general, noii antrenori caută să modifice ceva din rutina zilnică, fie la antrenamente, fie la cantonamente, fie la formulele de start în partide, acest din urmă aspect fiind şi cel mai delicat, o echipă care a jucat luni în şir cu un modul nu poate trece brusc la un altul, decît dacă-şi asumă riscuri. Există şi aspecte pozitive. Puţine, dar există. Acei jucători care erau siguri de poziţia lor de titulari cu vechiul tehnician vor face tot posibilul să nu-şi piardă “privilegiile”, în vreme ce eternele rezerve vor simţi că au o nouă şansă. Atît timp cît şi unii, şi alţii se vor mobiliza la antrenamente e bine, problema e că mulţi utilizează alte căi, subterane, generînd astfel noi surse de conflict.

Statisticile spun că, de regulă, schimbările de antrenor pe parcursul sezonului aduc rezultate, dacă aduc, abia în sezonul următor. Există şi excepţii, dar cînd eşti implicat în lupta pentru titlu sau pentru alt trofeu, schimbarea antrenorului pare totuşi o mişcare iraţională. Îşi imaginează cineva că Real îl va demite pe Mourinho doar pentru că din cele 10 puncte avans faţă de Barcelona au mai rămas 4?

Se spune că, într-o relaţie, e mai bine să alegi un sfîrşit de groază decît o groază fără sfîrşit. Dar în fotbal? Nu cumva un sfîrşit de groază al relaţiei cu un antrenor conduce mai lesne spre o groază fără sfîrşit decît spre un nou început?

“Manita” de Espana

Cu 3 echipe în semifinalele Europa League, Primera Division lansează conceptul clasei de mijloc într-un campionat dominat de Real şi Barcelona

“O arreglamos esto, o esta Liga es la mierda de Europa”. Sînt cuvintele lui Jose Maria Del Nido, atît de “vocalul” preşedinte de la FC Sevilla. “Ori reglăm asta, ori campionatul ăsta e rahatul Europei”, cam aşa ar suna, cu scuzele de rigoare, într-o traducere ce evită totuşi un termen mai dur, cuvintele lui Del Nido. Captate de o cameră tv strategic plasată, jurnalişti drăcoşi există peste tot, la o şedinţă a şefilor de club din Primera Division ce avea ca subiect principal pe ordinea de zi banii obţinuţi din drepturile tv. Nu mai insist, subiectul e arhicunoscut, supărarea lui Del Nido provenind din diferenţa uriaşă între banii încasaţi de Real şi Barcelona din aceste drepturi, în jur de 120 de milioane de euro pe sezon, şi beneficiile pe care le obţin celelalte cluburi.

Deocamdată nu s-a rezolvat nimic. Şi asta pentru că sînt în continuare în vigoare contractele semnate pînă în 2014. Realitatea însă îl cam contrazice pe senor Del Nido. Primera Division are în acest moment 5 echipe din totalul de 8 calificate în semifinalele celor două competiţii continentale intercluburi, iar şansele ca la Munchen şi Bucureşti să vedem cîte o finală spaniolă sînt extrem de mari. O “manita” care confirmă Primera Division ca principala ligă în acest moment, campionatul ce adună nu doar superlativele momentului, Real şi Barcelona, Mourinho şi Guardiola, Messi şi Cristiano, ci şi o clasă de mijloc remarcabilă.

Asta e de fapt ideea. Clasa de mijloc. Orice ţară cu o economie sănătoasă are o clasă de mijloc bine reprezentată. O ţară puternică nu e caracterizată de bogaţii săi, nici de săracii săi, care se găsesc peste tot, ci de cît de puternică e clasa sa de mijloc. Economic vorbind, Spania e o ţară cu multe probleme, paradoxal însă, fotbalul funcţionează.

Valencia, Bilbao, Atletico, favorite în această ordine cred eu la cîştigarea Europa League, asta reprezintă. Clasa de mijloc. A unui campionat unde Real şi Barcelona domină autoritar. În umbra lor s-au dezvoltat însă şi ceilalţi. Poate şi din ambiţia de a ţine pasul cu ele, ambiţie care le-a îndemnat, în lipsa “favorurilor” de care beneficiază cei doi coloşi, favoruri şi nu prea totuşi de vreme ce audienţele globale le indică pe primele poziţii în preferinţele iubitorilor de fotbal, le-a îndemnat, ziceam, să caute soluţii. Soldado, Llorente, Radamel Falcao, iată cîteva.

Emery, Bielsa, Simeone, altele. Şi, poate nu întîmplător, cele 3 semifinaliste din C2 au, fiecare, public extrem de dedicat, “Mestalla”, “Calderon” şi “San Mames” fiind mult peste “teatrele” numite “Bernabeu” şi “Camp Nou”.

Spre exemplu, Anglia nu are, fotbalistic vorbind, o clasă de mijloc asemănătoare. Acolo sînt 6 cluburi foarte bogate, City, United, Chelsea, Arsenal, Tottenham, Liverpool, care se manifestă destul de trufaş faţă de Europa League, văzînd-o un soi de pas înapoi ca imagine, iar după ele se cam naşte o prăpastie. Poate Newcastle să fie, oarecum, în “middle class”, eventual Liverpool cu a sa cădere. Faptul că Europa League nu e tratată foarte serios de aceste echipe de top are o consecinţă imediată în exprimarea echipei naţionale. La fel şi în Italia, care acum plăteşte factura nepăsării, pierzîndu-şi un loc în Champions League.

Germania vine tare din urmă, avînd şi avantajul unei economii foarte puternice, plus tipica organizare nemţească, astfel că n-ar fi de mirare ca în sezonul viitor să găsim Bundesliga în situaţia de azi a Primerei. Nu întîmplător, Germania e următoarea favorită la Euro 2012, după Spania, Anglia, Italia şi Franţa, fiind o treaptă mai jos.

Grupul, nu individul

Arrigo Sacchi face legătura între Ajax, Milan şi Barcelona,  modelele de succes din fotbalul ultimilor 50 de ani şi explică de unde se naşte succesul

Ştiinţă pentru unii, religie pentru alţii. Mod de viaţă, mai degrabă. Mii de rînduri închinate zilnic pînă la punctul de a-l transforma într-o isterie colectivă. Drog deja, pentru că generează dependenţă, căci pasiunea a fost demult trecută în plan secund. Acesta e fotbalul, sportul ultimei sute de ani, care, avînd o minge drept scuză, generează milioane de interpretări pentru o singură secundă, de foarte multe ori o secundă de neatenţie. Toţi au senzaţia că se pricep la el, de fapt foarte puţini îi ştiu secretele. Toţi ne credem antrenori, dar, de fapt, antrenori adevăraţi sînt foarte puţini şi, cîteodată, avem tendinţa să le luăm în rîs opiniile, pe considerentul că ale noastre sînt cele corecte.

Unul dintre antrenorii adevăraţi ai ultimilor 100 de ani se numeşte Arrigo Sacchi. Cei care n-au auzit de el, nu-i ştiu performanţele şi nu-i descoperă locul în istoria fotbalului e bine să se oprească din citit. Şi să se întoarcă la prostiile cu iz de păreri ale celor pe care-i vad şi îi aud zilnic la televizor. Cu prilejul returului dintre Barcelona şi Milan, Sacchi a vorbit pentru presa spaniolă. Mai mult o discuţie liberă decît un interviu, în care creatorul marelui Milan de la finalul anilor ‘80 a explicat succesele Barcelonei de azi.

“În 2008, s-a luat o decizie fenomenală. Aceea de a pune echipa înaintea vedetelor. Cînd cei mai importanţi jucători din lot, Ronaldinho şi Deco, au dat semne că şi-au pierdut interesul sau bucuria de a juca, n-au mai fost păstraţi, iar asta le-a arătat celorlalţi că grupul e cu adevărat important, nu personajul. Cînd un antrenor tînăr şi la început de drum primeşte sprijin la primele rezultate proaste e o altă dovadă că vestiarul nu-şi pierde direcţia. Asta e singura cale spre reuşită”.

O spune Sacchi. Şi tot el face o legătură între Barcelona de azi şi Ajaxul din anii ‘70, la care o contribuţie, mică, a avut şi Ştefan Covaci, cel care a ştiut să continue ideile lui Rinus Michels. E şi asta o performanţă totuşi. Milanul său e undeva la mijloc. “Ajax, Milan, Barcelona, la fiecare 20 de ani apare o echipă care ajută fotbalul să devină mai atractiv, mai modern, să caute permanent căi de evoluţie. Aceste echipe au adus bucurie, au adus estetica la rang de religie într-o lume preocupată doar de cifre.

Trofeele vin la unii şi apoi pleacă spre alţii, dar fotbalul impus de ele va fi întotdeauna un model de urmat. Şi toate trei au avut un fir comun, care le uneşte printre ani. Au fost grupuri serioase şi unite, nu o sumă de vedete cu caractere îndoielnice. Nici Cruyff la Ajax, nici Van Basten la Milan, nici Messi la Barcelona n-au spus niciodată ««eu»», au spus mereu ««noi»». N-au spus niciodată ««Eu nu fac cutare fază, pentru că eu sînt cine sînt»», au spus mereu ««Eu sînt doar unul dintre ei, ce fac ei trebuie să fac şi eu»»”.

Prea multe comentarii nu se pot face. Legături spre ceea ce se întîmplă în alte locuri, nici atît. Iar să aducem discuţia spre fotbalul nostru ar fi deja prea mult!

Concluzia ar fi una singură: talentul e bun, dar dacă posesorul nu deţine şi o seriozitate pe măsură, talentul se transformă în figuri şi, mai departe, în eşec. Cine vrea, mai departe, să facă legăturile de care aminteam mai sus e liber să încerce. Mi-e teamă c-o face degeaba.

Erorile care decid

Guardiola şi Allegri au jucat şah pe terenul de fotbal. Cel care a comis mai puţine greşeli a cîştigat

În şah există o vorbă. “Toate erorile sînt pe tablă, aşteptînd ca unul dintre jucători să le comită. Cîştigă cel care nu le comite”.

Duelul Barcelona-Milan, returul, dar şi turul, a fost o partidă de şah pe terenul de fotbal. Toate erorile erau acolo, pe gazon, aşteptînd să le comită cineva. A mers mai departe cel care a comis mai puţine, căci, spre deosebire de şah, în fotbal partida perfectă nu prea există. O eroare este ceea ce s-a întîmplat la penaltyul din care s-a făcut 2-1. “Nu-i da arbitrului opţiuni să te penalizeze”. Asta e o vorbă din fotbal. Exact asta s-a întîmplat la acea fază. Nesta i-a dat arbitrului opţiuni să dea penalty. Nu există nici un articol de regulament în care să se spună că în careu nu se dă fault la o astfel de ţinere. Că nu se prea dă, asta e altceva, dar totul rămîne la decizia arbitrului, la ce vrea el să facă. Dacă Nesta nu făcea fault, nu exista posibilitatea ca arbitrul să dea penalty. Mai departe, plecînd de la ideea că faultul începe înainte să se bată cornerul, nu există nici un regulament în care să se spună că arbitrul trebuie să atragă atenţia jucătorilor. Dacă vrea, o face, dacă nu, nu.

A fost acesta momentul meciului? Poate că da. Dacă Milan intra la pauză cu egal, rămîneau 45 de minute în care să încerce să joace la fel ca în prima parte, cînd a dat senzaţia că stăpîneşte, din punct de vedere tactic, jocul. Cu 3 în apărare, Barcelona a căutat să nu comită erori, de unde şi fotbalul tensionat pe care l-a practicat şi diferenţa mică la posesie. Fixat în banda dreaptă, sus, Dani Alves n-are pericolul pe care-l dezvoltă cînd vine de jos, lansat din apărare, iar Cuenca, fixat în banda stîngă, sus, n-are abilitatea de a acoperi pe tranziţia adversarului. Cum s-a întîmplat, de altfel, la golul lui Nocerino.

Sau poate că nu. Căci imediat după 1-1, Guardiola a schimbat modulul. Din nou apărare în 4, Cuenca în dreapta, ajutat de Dani Alves, ale cărui apariţii erau echivalente cu pericolul, Iniesta în stînga, Xavi scăpat de preocuparea că în zona lui Puyol se poate întîmpla ceva, Fabregas căutînd asocierile cu Messi. Iar Milan cu minutele atîrnînd din ce în ce mai greu peste fizicul uzat în atîtea bătălii al lui Nesta, Ambrosini ori Seedorf. Şi cu un Ibrahimovici static, greoi, în dreptul căruia, la atît de aşteptatele dueluri cu Barcelona, se regăsesc o pasă de gol şi o ocazie, cam puţin pentru cel mai bine plătit om din lotul Milanului.

Dacă ar fi fost un meci de la noi, s-ar fi discutat zile şi nopţi pe seama penaltyului. De fapt, se şi întîmplă asta, urmăriţi reţelele de socializare sau, anticipez, comentariile de la acest articol, căci sîntem tributari unui mod pervers de a înţelege fotbalul. Italienii au vorbit de “aiutino”, un soi de “ajutorel”, nu de fraude, tendinţe sau alte prostii. În tur, fuseseră ei cei favorizaţi, aşa că au recunoscut că diferenţa de valoare dintre cele două echipe e mare. Şi că mai au de muncă pînă să ajungă la acest nivel. Dar n-o vor face căutînd scuze şi vinovaţi, ci soluţii. Milan e totuşi o echipă adevărată.