March 2012 ↓

Steaua nu se refuză?

În sezonul trecut, Steaua a schimbat 6 antrenori. În sezonul ăsta, doar 3. Dar mai sînt 11 etape.

“Marea problemă a omenirii e că proştii sînt întotdeauna foarte siguri de ei. Iar contra prostiei nu se poate lupta”. Cuvintele îi aparţin lui Bertrand Russell, un galez laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, în anii ‘50. Ideea e că pe oamenii guvernaţi doar de certitudini nu prea te poţi baza. De preferat sînt cei în mintea cărora se strecoară şi ceva dubii. De genul întrebărilor “oare e bine să fac cutare lucru?”.

Steaua a schimbat antrenorul. Ei şi? E doar al treilea în sezonul ăsta, pînă la performanţa colosală a celor 6 din campionatul trecut mai e. Dar n-ar fi bine să pariem că lucrul acesta nu se va întîmpla. 11 etape? Atîtea au mai rămas de jucat. Vi se pare complicat să se întîmple încă 3 înlocuiri în perioada asta? Într-un club unde dubiile nu există, utopia e bine venită. În orice sens am aborda problema. Iar cînd am spus club am vrut doar să fiu gentil cu brandul Steaua, o comoară pe care cei ce o au în stăpînire habar n-au s-o exploateze. E limpede cu cine e egal Steaua în ziua de azi. E o ecuaţie prea simplă, răspunsul e prea clar.

Ceva nu mi-e clar. Ce-i îndeamnă pe unii să aibă mereu telefonul deschis pentru un apel din zona de mai sus? Dar, mai ales, ce-i îndeamnă pe unii să accepte propunerile telefonice?

Luînd-o teoretic, în cazul în care ai fost criogenat timp de 10 ani, de cînd asupra celui mai important brand din sportul românesc s-a abătut această transhumanţă managerială, ai fi tentat să accepţi imediat. Pe ideea “Steaua nu se refuză” ori, dacă vreţi, mai aproape de limita neuronală a unora, “Steaua e un tren care trece o singura dată prin gara vieţii”. Excelentă asta cu “gara vieţii”, trebuie să recunoaşteţi! Criogenia asupra antrenorilor nu s-a brevetat însă la nivel de masă, aşa că şansele să se găsească o astfel de persoană sînt la fel cu şansele ca Steaua să redevină ceea ce trebuie. Adică aproape nule. Observaţi, am folosit cuvîntul “aproape”, unu pentru că ştiinţa a făcut miracole şi doi pentru că eu mai am şi dubii.

Aşadar, revin cu întrebarile de mai sus. Cineva îmi oferă o variantă. Pentru bani. Foarte corectă, de altfel. Nimic condamnabil. Dar hai să recunoaştem asta! Da, domne, am acceptat pentru bani. Sînt şi eu om, am nevoi, cheltuieli, vise, pentru mine fericirea e suma cîtorva lucruri mici, o mică vilă, o mică maşină, un cont mic, dar cu zerouri multe.

Altcineva îmi dă o altă explicaţie. “Dă bine la CV”. Cum ar veni, “Steaua nu se refuza”, nu? Sau treaba cu “gara vieţii”! Numai că nu-s foarte convins că în ziua de azi un antrenor mai e angajat doar după un CV. Pe care scrie Steaua, corect, dar pe care mai scrie şi că ai fost dat afară de la Steaua.

Pentru că, mai devreme sau mai tîrziu, asta se va întîmpla. Iar în locul lui Mihai Stoichiţă va veni, poate, Grigoraş. Sau Reghecampf. Sau va reveni Ilie Stan. Sau Lăcătuş. Sau Sorin Cîrţu. Sau Dorinel. Sau, din nou, Mihai Stoichiţă. Sau altcineva care crede că poate face performanţă, antrenînd cel mai bun lot din ţară. Pentru că, da, Steaua are cel mai bun lot din ţară. Din păcate, lotul la fotbal nu are nimic de-a face cu un lot de pămînt.

Are totuşi cineva un răspuns la întrebările mele?

Noi şi al nostru univers

Lupta lui Fabrice Muamba pentru viaţă a lăsat indiferentă lumea fotbalului de la noi. Aici luptele sînt altele

Sînt momente în care lumea fotbalului îngheaţă. Îngheaţă şi ar vrea ca timpul să facă la fel, să se oprească, să nu se mai audă tic-tac-ul secundelor. Sînt acele momente cînd cineva din această lume a fotbalului suferă. Suferă de ceva ce n-are legătură cu verdele gazonului, nici cu verdele banilor cîştigaţi, nici cu duelul pentru supremaţie. Toate aceste lupte devin derizorii în comparaţie cu lupta cuiva pentru propria viaţă.

Lumea întreagă a privit şi a căutat mai apoi veşti despre lupta lui Fabrice Muamba. O lupta pentru viaţă pe care, din ultimele informaţii, tînărul de 23 de ani a cîştigat-o. Pe stadioanele de pretutindeni au fost postate mesaje de susţinere pentru fotbalistul lui Bolton, ca şi pentru Eric Abidal. În teren, în tribune, din partea cluburilor, din partea oamenilor obişnuiţi. Manifestări normale, într-o lume normală. Într-o lume în care solidaritatea nu e un cuvînt de faţadă, nu-i motiv de campanie electorală şi nu se face doar în prezenţa televiziunilor, chemate special ca să vadă lumea întreagă cît de evlavioşi sînt unii. Într-o lume în care solidaritatea apare, pur şi simplu, pentru că aşa e normal.

La noi nu s-a întîmplat nimic. Pentru că aşa e normal la noi. Noi nu facem parte din lumea asta. Noi o avem pe-a noastră, în care ne jignim şi ni se pare normal, în care păcălim şi ni se pare normal, în care sîntem pacăliţi şi ni se pare normal. Erau greu ca pe unele stadioane de la noi să existe un minuscul semn de solidaritate cu drama unui om care practică aceeaşi meserie totuşi? Nu l-ar fi ajutat cu nimic pe Fabrice Muamba, dar ne-ar fi ajutat pe noi să respirăm, pentru o clipă, un alt aer, să ştim că şi fotbalul nostru poate fi guvernat şi de alte principii în afara celor pe care sîntem obligaţi să le suportăm zilnic. N-a fost cazul, şi pentru că n-a existat cineva pe la cluburi, pe la Dinamo, pe la Steaua, pe la Rapid, pe la Cluj, care să aibă această idee. Credeţi că mulţi dintre cei implicaţi în fotbalul nostru au auzit ce a păţit Muamba? Eu sînt convins că nu. Primii care ar fi trebuit să audă erau fotbaliştii, care fac şi ei zilnic ce face Muamba, iar aici sînt incluse şi medicamentele, scuzaţi!, întăritoarele, pe care le iau fără să aibă habar de multe ori ce conţin. Şi cei cărora li se cere mereu să-şi dea viaţa pe teren.

P.S. Fotbalul însă merge înainte. Cu bune şi rele. Apropo de bune. Ucigaşul de superlative a lovit din nou. Messi a devenit, la 24 de ani, cel mai prolific marcator din istoria Barcelonei. La fiecare 3 zile, Messi redeschide dezbaterea privitoare la cel mai mare fotbalist din istorie. Nimic anormal totuşi. Anormal la Messi este însă felul în care se poartă cu ceilalţi, felul în care joacă, felul în care se bucură. E anormal de normal pentru un geniu care colecţionează Baloane de Aur cu aceiaşi naturaleţe cu care ia acasă baloanele după meciurile în care marchează un hat-trick. Cine-şi mai aminteşte azi de copilul care, priviţi imaginea!, obţinea prima legitimare a talentului său?

La UEFA totul e bine

Cele mai importante campionate se regăsesc în sferturile Ligii. Nu lipseşte nimeni, ba mai există şi Cipru, ca o reclamă neplătită a visului în care trebuie să crezi

Pesemne că la UEFA toată lumea e mulţumită. În sferturile Ligii avem pe toată lumea. Toată lumea care contează, desigur. Spania, cu două echipe, probabil cele mai puternice din lume, Anglia, Italia, Germania şi Portugalia, cu cîte una. Plus Cipru, aşa, ca o excepţie, dar şi ca o excelentă reclamă pentru competiţie, pe ideea că pătrunderea în acest grup select e totuşi posibilă pentru oricine. Totul e deci perfect la Nyon, toate punctele au fost bifate, să aşteptăm tragerea la sorţi şi să vedem ale cui bile vor fi mai productive.

Pînă la bile şi a lor încrucişare, cîteva constatări după aceste optimi.

1. Inter e în colaps. Un colaps aşteptat şi anunţat, căci politica lui Moratti, cea post-Mourinho, a fost de-a dreptul falimentară. Este anormal, la un asemenea nivel, să stai cu braţele încrucişate şi să priveşti cum o echipă care a cîştigat Liga în 2010 se dezintegrează uşor uşor, ca un aliment atins de mucegai. În termen fotbalistic, mucegaiul se cheamă automulţumire. În mod normal, alimentul rămîne comestibil dacă se înlătură mucegaiul. La Inter însă cam tot vestiarul e atins, puţine elemente mai pot fi salvate, iar o eventuală reconstrucţie în jurul lor costă acum mult mai mult decît acum doi ani, plus că e greu de găsit un bucătar, a se citi antrenor, dispus să-şi asume riscul de a ocupa locul pe care a stat un specialist cu stele Michelin, aşa cum a fost Mourinho. E mai lesne de presupus că Inter va reveni la degringolada de acum 10 ani decît că va redeveni un grande în fotbalul mare. Continue reading →

Zorionak Athletic!

Athletic Bilbao a făcut lumea fotbalului să se îndrăgostească de o echipă creată din nebunia lui Marcelo Bielsa

Ce înseamnă Ţara Bascilor în contextul politic al Spaniei nu se poate explica în cîteva cuvinte. E nevoie de un articol amplu, cu referiri la trecutul istoric şi prezentul înceţoşat pentru a descifra o dilemă cu încrengături mult prea mari. Ce înseamnă Ţara Bascilor în contextul istoric al fotbalului spaniol parcă e un pic mai simplu. Un pic de Real Sociedad, foarte mult Athletic Bilbao. Singura echipă, dacă excludem coloşii Real şi Barcelona, care-s din alt film, rămasă neretrogradată în contextul istoric al Primerei Division.
Spaniolii au o vorbă: Sîntem o ţară divizată în provincii, singurele lucruri care ne unesc sînt fotbalul şi “El Corte Ingles”. Despre atît de celebra reţea de magazine, puţine de zis, mai ales ca s-a terminat şi perioada de reduceri masive. Despre fotbal însă am mai găsi. Iar ceea ce s-a întîmplat joi seară ne ajută. Joi seară, Athletic Bilbao a reuşit un lucru remarcabil. Ca o întreagă Spanie, indiferent de culori şi provincie, să susţină o echipă de fotbal din Ţara Bascilor. Şi încă un lucru. Într-o perioadă în care Messi ucide superlativele, iar Cristiano doboară comparaţiile, Bilbao a prins coperta din Marca de vineri. Nu e deloc puţin.
Extindem puţin discuţia. Lumea întreagă a realizat joi seară că Spania nu înseamnă doar Real şi Barcelona, doar Messi şi Cristiano, doar Jose şi Pep, doar “Bernabeu” şi “Camp Nou”. Încep cu ultima parte. Cine doreşte să aibă o experienţă de neuitat să caute să meargă joia viitoare la returul cu United. Pe “San Mames” va fi un spectacol imens. Pînă şi capodoperele de la Guggenheim ar dori cred să părăsească muzeul pentru a merge în “Catedrala fotbalului iberic”, iar atmosfera ce se va auzi acolo va fi cu siguranţă incredibilă.
Înapoi la Athletic. Ce ziceţi de Marcelo Bielsa? I se spune “El loco”, dar asta pentru că e nebun după fotbal, unul dintre frumoşii nebuni ai acestui sport. Îl visează, îl trăieşte, îl gîndeşte. Cîteodată nu e înţeles, aşa cum s-a întîmplat la începutul şederii sale la Bilbao. Dar daca e lăsat, poate realiza miracole. Cea mai mare nebunie a sa e sa nu mai fie nebun după fotbal.
Mergem mai departe. Llorente? Superfotbalist. Campion mondial, la fel ca Javi Martinez, 23 de ani, o găselniţă a lui “El Loco”, care l-a mutat din linia de mijloc în apărare. Dar ce spuneţi de Iker Muniain, 19 ani, de Ander Herrera, 22 de ani, de Mikel San Jose, 22 de ani, de Oscar De Marcos, 22 de ani, de Ander Ituraspe, 22 de ani, de Aurtenetxe, 20 de ani? Sînt tinerii care au transformat stelele lui United în simpli anonimi.

Joi seară, Bilbao a cîntat în limba fotbalului. Şi cine face asta trece în rîndul privilegiaţilor, în rîndul celor irezistibili, în rîndul celor de care lumea se îndrăgosteşte brusc şi iremediabil. Bilbao pare a fi Sevilla de acum cîţiva ani, existînd şi o legătură cu acea trupă a lui Juande Ramos, şi anume Joaquin Caparros, cel care a adunat practic acest grup.
Mai e de jucat un retur, iar Manchester United e prea echipă pentru ca incertitudinea să nu existe. Deocamdată Athletic visează. Pentru că a început s-o facă în
locul cel mai potrivit, în “Teatrul Viselor”.

P.S. Celor care, în mentalitatea autohtonă, se vor grăbi să-mi amintească de golul din ofsaid şi de cine ştie ce nereguli apărute la golul 3 le recomand să rămînă conectaţi la Liga 1. Cînd se joacă fotbal adevărat, arbitrajul e doar un detaliu.

Messi şi dezbaterea tuturor dezbaterilor

Cine e cel mai bun fotbalist din istorie? E o întrebare pe care am auzit-o, o auzim şi o vom mai auzi. Niciodată nu vom putea da răspunsul corect.

De fiecare dată cînd Messi marchează un gol cosmic, un adjectiv se sinucide. Atunci cînd Messi reuşeşte o prestaţie precum cea de miercuri seară, sinuciderea devine în masă. Adjectivele sînt brusc puţine, parcă toate au fost folosite, e greu să găseşti ceva inedit pentru a descrie o parabolă, o acţiune, un şut sau o pasă. Şi atunci nu-ţi rămîne altceva de făcut decît să-ţi pui o întrebare. E Messi cel mai bun fotbalist din toate timpurile?

De cîte ori aţi auzit această dezbatere în ultima vreme? De cîte ori v-aţi contrazis cu cineva, cu argumente, pe această temă? De cîte ori aţi spus că da, Messi e cel mai bun din istorie sau, după caz, că nu, nu e cel mai bun. Iar acest “după caz” devine deja chestie de preferinţă personală, plecînd evident şi de la vîrsta fiecăruia. După unii ar fi Maradona. După alţii Pele. Nu puţini cred că e Zidane. Destui îl văd pe Johan Cruyff. Există şi păreri pro Eusebio, Di Stefano, Ronaldinho. Ah, da, am uitat de Cristiano Ronaldo!

Cît de corecte sînt oare aceste aprecieri? Trăim într-o lume în care oamenii sînt tot mai mult guvernaţi de certitudini, cei care mai au şi dubii sînt din ce în ce mai puţini. “Cutare e cel mai bun pentru că aşa cred eu!”. De cîte ori aţi auzit această exprimare?!

Să ne întoarcem o clipă la Cristiano Ronaldo şi la duelul său actual pentru supremaţie cu Messi. Care Messi e, iată, implicat în două războaie, cel al momentului şi cel al istoriei. Grea treabă, să recunoaştem! Vă sugerez o paralelă cu industria auto! Ce maşină e mai bună? Mercedes sau BMW? Sau, ca sa urcăm o treapta şi să ne apropiem de stele, aşa cum sînt cei doi protagonişti, Ferrari sau Lamborghini? Gîndiţi-vă cîteva secunde!

Cred că şi una, şi alta sînt excepţionale. Dacă aţi avea ocazia să alegeţi, aţi face-o bazîndu-vă pe detalii particulare. Dar dacă, spre exemplu, vi se va spune că stocul de Mercedes s-a terminat, dar că puteţi opta pentru BMW, n-aţi accepta-o? Aţi avea vreun regret dacă în loc de Ferrari vi s-ar oferi un Lamborghini? Eu cred că nu.

Aşa şi cu cei doi. Dezbaterea în jurul lor vinde, şi încă bine, dar realitatea e că amîndoi sînt la fel de buni. Mai departe. Cumva un Mercedes din 2012 are aceleaşi caracteristici ca unul din 1986? Sau ca unul din 1970? Sigur un BMW de azi e mai bun decît unul de acum 40 de ani. Timpul nu stă pe loc, ştiinţa nici atît, iar fotbalul e şi el o ştiinţă.
Messi beneficiază de avantajul mass-media. De fiecare dată cînd Messi marchează un gol cosmic, lumea începe să scrie. O ştire, un editorial, o opinie, un sms, o postare pe reţele de socializare. Maradona n-a avut şansa asta. Pele nici atît. Presa era alta, fotbalul era altul, lumea era alta. Nimic nu era comparabil cu ce e azi. Pînă şi faulturile parcă sînt altfel acum.
Şi atunci de ce  l-am compara pe Messi cu Maradona? Sau cu Pele? În afara ideii de a avea o dezbatere, la o bere, cu prietenii?

Peste 20 de ani, dacă ne vom mai regăsi pe planeta asta, ne vom aminti cum un băiat timid, nu foarte înalt, Lionel pe numele lui, bătea record după record şi cîştiga trofeu după trofeu, fiind bănuit a fi cel mai bun din istoria fotbalului. Dar o vom face privind, în 3D pesemne, cum un alt băiat, poate mai înalt, poate mai timid, sau poate o fată, de ce nu?, va face ca Messi să fie doar o amintire frumoasă a unor ani grei.

Messi, poate, ne va lipsi atunci. Aşa cum azi, poate, ne lipseşte acel Maradona stelar. Se spune că oricît de fericit ai fi cu cei de care eşti înconjurat, îţi lipsesc teribil cei care nu mai sînt în viaţa ta.

Chelski revolution

Englezii sînt “indignaţi” de stilul lui Abramovici, care a schimbat 8 antrenori în 9 ani. În România recordul e de doar 6. Într-un singur sezon.

Un vestiar straniu, multe nume, puţine resurse în realitate. Un amalgam de personalitaţi şi caractere. Un patron care gîndeşte departe de tradiţia engleză, care visează la un schimb de linii, dar pe cît posibil cu performanţă, lucru extrem de greu de obţinut într-un campionat ca Premier League. Cam asta a găsit Andre Villas Boas la Chelsea, astă-vară. Mai văzuse filmul, într-o altă vară, cea a lui 2004, deşi atunci n-avea rol principal, ci doar unul secundar. Părea soluţia cea mai la îndemînă. În fond, cine ar fi putut curăţa locul de umbrele trecutului decît unul care ştie perfect cine sînt acele umbre? Şi care vrea să arate că poate fi şi el “Special”.

Ceva n-a mers conform planului. Vechea gardă, Cech, Terry, Cole, Lampard, Essien, Drogba, Anelka, Malouda, şi-a văzut ameninţată poziţia. Iar investiţiile n-au venit, poate şi pentru că după nebunia cu Torres patronul nu mai avea chef de altele. Astfel că Villa Boas s-a văzut nevoit să lucreze tot cu posesorii de tricouri celebre, dar cu din ce în ce mai multe scuze generatoare de randament scăzut. Luaţi fiecare din numele de mai sus, analizaţi-le prestaţiile şi veţi găsi cîteva explicaţii! Cînd conflictul a ajuns în vestiar, nimic nu mai era de făcut, atunci cînd o armată e bîntuită de conflicte interne, luptele sînt simplificate pentru orice inamic.

Abramovici a avut de luat o decizie. Şi a luat-o. În acest moment al sezonului nici nu prea avea alternative. Echipa juca oribil, fără chef, ca o obligaţie de serviciu. Pericolul iminent era repetarea contraperformanţei lui Liverpool din sezonul trecut, adică afară din Europa. Pe undeva poate că era mai bine, ar fi fost un an mai plat, iar cel ce va veni pe bancă ar fi avut mai multă linişte. Abramovici face parte dintr-o altă categorie de investitori, avem şi noi pe aici destule exemple, dar chiar n-are rost să dezbatem problema.

Interesant e cum au reacţionat englezii. Asociaţia managerilor din Anglia s-a arătat “indignată” de stilul lui Abramovici. 8 antrenori în 9 ani, cu amendamentul că unul dintre cei 8, Hiddink, a plecat de bunăvoie, iată ceea ce în Anglia e considerat inacceptabil. Şi cînd te gîndeşti că în România există finanţatori care pot schimba 6 antrenori într-un sezon! Altă educaţie, altă cultură, altă tradiţie, orice alăturare, fotbalistic vorbind, între cele două ţări ar ofensa noţiunea de fotbal în general. 100 de milioane de lire, cît a cheltuit Abramovici doar ca să dea afară antrenorii, iată ceea ce în Regat e considerat acum drept o pată pe imaginea sportului inventat chiar acolo. Iar ideea ca un tehnician să fie dat afară după “doar” 40 de meciuri e şi ea văzută drept o mare porcărie.

Acum e timpul discuţiilor despre viitor. Se vorbeşte de nume. Pe la noi se scoate în faţă cel al lui Dan Petrescu. Hai să fim serioşi! Totuşi! Ne vom lămuri repede. Că va fi Benitez, că va fi Mourinho, că va fi altul, un lucru e limpede: noul proiect va fi, poate, mai scump decît cel al lui Villas Boas.

Doi într-o barcă

Real Madrid şi Barcelona nu ştiu cu 3 luni înainte de finalul sezonului cine le va fi antrenor în sezonul viitor. Mourinho şi Guardiola ţin pe toată lumea în şah

Jose Mourinho a dat la începutul săptămînii o fugă pînă la Londra, împreună cu soţia, şi a făcut în aşa fel încît voiajul său să fie văzut de toată lumea. Poze cu tot felul de necunoscuţi, masă la restaurantul preferat, logic şi normal că povestea a ajuns în presă. În cea engleză, în principal, care a tras concluzia că Jose a venit la Londra să-şi caute casă în care să se mute din vară, apoi în cea internaţională.

Pep Guardiola continuă fără să ofere detalii în ceea ce priveşte viitorul său la Barcelona. Multă lume a aşteptat ca în săptămîna pe care o încheiem azi să anunţe că va continua şi în sezonul viitor în fruntea unui proiect pe care el l-a gîndit. Era scenariul perfect, săptămînă fără meciuri pentru Barcelona, cu toate astea nu s-a întîmplat nimic.

Paradoxal, dar cu 3 luni înaintea finalului de sezon, Real Madrid şi Barcelona, cele mai bune echipe din lume la ora asta, în ce ordine doriţi să le aşezaţi, nu ştiu ce antrenor vor avea în  sezonul viitor. Nu-i ceva foarte obişnuit, pentru că a antrena aceste două echipe nu e deloc cel mai simplu lucru din lume. A căuta motive pentru care cei doi acţionează aşa e complicat. Fiecare ar avea motivele lui, iar ele ţin de organizarea fiecăruia dintre cele două cluburi, de ceea ce sînt obligaţi ei să trăiască zi de zi.

Mourinho nu e mereu pe aceeaşi lungime de undă cu jucătorii săi. Ultima dovadă, mesajul pe Twitter al lui Sergio Ramos, unul din greii vestiarului, care mulţumea suporterilor Realului veniţi în Vallecas, la meciul cu Rayo, la o zi după ce portughezul se arăta dezamăgit de numărul mic al acestor fani. În plus, obişnuit fiind să acapareze coperţile ziarelor, şi dintr-o tentativă de a lua de pe umerii jucătorilor presiunea mediatică, Mourinho se vede pus în faţa unei alte realităţi, politica de marketing a madrilenilor fiind alta, fotbaliştii fiind cei care trebuie să fie în prim-plan, pentru că imaginea lor se vinde mai bine. Plus de asta, cîştigarea campionatului, de care Real e foarte aproape, l-ar face pe Mourinho să-şi dorească alte motivaţii. Aşa cum a făcut şi la Inter, căci deja nu mai e un secret că Mourinho se înţelesese cu Real încă dinaintea finalei Ligii din 2010, după ce asigurase un nou “scudetto” pentru Inter.

Guardiola e pe aceeaşi lungime de undă cu jucătorii săi. Problema lui e alta. Un soi de uzură psihică, şi fizică la un moment dat, un soi de neîncredere că le-ar mai putea transmite acel mesaj care să-i convingă. Ca şi în cazul lui Mourinho e vorba de motivaţie, de dorinţa de a-şi încerca valoarea şi în altă parte, de a vedea, pînă la urmă, dacă tot ceea ce se spune, cum că n-ar face faţă la un alt club în afară de Barcelona e adevărat sau nu.

În ceea ce-l priveşte pe Guardiola însă, lucrurile nu-s aşa simple. Este prea legat de Barcelona, de Catalunya, de jucători ca să se comporte fără scrupule. Probabil că va prelungi.

În ceea ce-l priveşte pe Mourinho, legătura lui cu Madrid n-are nimic de-a face cu afecţiunea. E un profesionist autentic, chiar dacă asta înseamnă, uneori, fără scrupule. Şi, pînă la urmă, e logic să te gîndeşti în primul rînd la tine, la binele tău, nu-i aşa? Însă, rămînînd la Mourinho, e un deja vu, căci în sezonul trecut se vorbea, cam pe la acelaşi moment, că-şi caută un colegiu, la Lugano, pentru copiii săi, aproape de Milano, cum ar veni pentru o întoarcere la Inter. Ceea ce nu s-a realizat, pînă la urmă.

Doi antrenori, două mari personalităţi ale zilelor noastre. Doi rivali, în nici un caz duşmani, care, iată, paradoxal, azi sînt în aceeaşi barcă.

România mereu mai singură

De ce un meci cu Uruguay nu face un stadion plin? Pentru că oamenii n-au nici un motiv să fie aproape de “naţională”.

Între echipa naţională a României şi suporterii săi, relaţia a fost, într-o vreme, excelentă. Ne bucuram împreună, ne făceam griji pentru ea, ne interesa orice amănunt, plîngeam atunci cînd o vedeam suferind. Oricine, că sîntem implicaţi în fenomen ori doar simpli privitori, are o amintire despre ea. Frumoasă, tristă, după cum îi e firea fiecăruia.

Care e acum situaţia? O vedem cu toţii. Pînă mai ieri n-aveam stadion. Ei, uite că-l avem! Cu gazon cu tot, căci dacă i-am înjurat pe cei care-l au în grijă atunci cînd era oribil, se cuvine să-i lăudăm acum, mai ales după această iarnă înfiorătoare, ce parcă nu vrea să plece. Pînă mai alaltăieri, n-aveam adversari. Ei, uite că-i avem! Uruguay e acum forţa numărul unu în America de Sud, iar un afiş cu Uruguay umple orice arenă din Europa. Cavani, Luis Suarez, Forlan, Lugano, Godin, Gargano sînt nume pe care le vedem în fiecare week-end la televizor, în campionatele lor, şi ne impresionează.

La un astfel de meci, se vine şi pentru adversari. Dar în principal pentru ai tăi, să-i vezi totuşi pe ei jucînd contra acestor vedete. Cel puţin aşa ar fi normal. Dar dacă ai tăi te-au rănit de atîtea ori, ce să faci?

Iar aici nu e vorba neapărat de eşecuri, de meciuri pierdute. E vorba de atitudine, despre cum îşi tratează echipa naţională fanii. Echipa naţională cu tot ce presupune ea, jucători, antrenori, conducători. Despre conducători nu se poate vorbi fără a avea alături un camion de lămîi. Şi chiar şi aşa, greaţa e atît de mare încît preferi să treci peste subiect şi să speri că, odată şi-odată, vor primi o pedeapsă pentru toate mizeriile de care au fost capabili. Sistemul piramidalo-mafiot care a invadat fotbalul nostru miroase atît de urît încît nici nu-ţi vine să ai de-a face cu el. Excludem de aici echipele de club, din fericire acolo e altceva, e vorba de alte sentimente ce nu au legătură cu personajele de care aminteam. Mergem mai departe.

Antrenorul? Şi aici lămîile sînt obligatorii. Pe undeva, nu e numai vina lui, pentru că aşa e el, aşa e firea lui, dar ar trebui să existe cineva care să-i spună, să-l înveţe poate, că imaginea unui selecţioner contează, că mesajul pe care-l transmite fanilor se face prin intermediul presei, iar oamenii văd ceea ce li se oferă şi te judecă după asta. Iar jucătorii? Acelaşi lucru e valabil şi pentru ei, habar n-au nici ei ce importantă e imaginea pentru un profesionist.

Ieri, în Gazeta Sporturilor, a apărut un interviu cu Edinson Cavani. Cine e, cu ce se ocupă, cît de mare fotbalist e n-are rost să discutăm. Credeţi că iubeşte presa de nu mai poate? Sînt convins că nu! Dar a fost convins de cineva, un ofiţer de presă, că ar fi bine să facă interviul. Şi l-a făcut. Relaxat, sincer, fără ifose. A stat aproape de noi, dar e atît de departe de mediocrii cu ifose care cred că în răspunsurile lor monosilabice stă universul.

Sînt cîteva motive. Există şi altele, toate devenind explicaţii pentru multele scaune goale la un “amical” de lux. Chiar ar fi interesant ca oamenii care altădată mergeau la meciurile României să spună de ce n-o mai fac! Problema e că nu-i ascultă cine trebuie.

Se spune că atunci cînd îţi răneşti grav un apropiat, relaţia nu va mai fi niciodată aceeaşi. Se mai spune că, deşi pari fericit cu cei care ţi-au devenit ulterior apropiaţi, într-o bună zi vei ajunge să plîngi după cel pe care l-ai rănit, lăsîndu-l astfel să plece de lîngă tine.

P.S. Cînd s-a retras Hagi, o ţară întreagă a plîns alături de el. Cînd s-a retras Chivu, o ţară întreagă a plîns de dorul lui Hagi.