February 2012 ↓

A văzut Napoli. Şi acum?

Andre Villas Boas a încercat să revoluţioneze pe Chelsea. Se pare că n-a reuşit. E posibil să fie acum victima unei contrarevoluţii.

Vezi Napoli şi apoi…. ce? În cazul lui Andre Villas Boas continuarea e suficient de incertă, aşa cum este şi viitorul său pe banca tehnică a “albaştrilor”. Sigur, “vedi Napoli e puoi muori” nu se va aplica în cazul antrenorului portughez, care n-are motive să se teamă nici pentru viaţa sa, nici pentru cariera sa. Pentru el, viaţa va merge înainte, cu sau fără Chelsea, cariera la fel, iar expresia va rămîne ceea ce şi este, titlul unui film oarecum celebru, de fapt o expresie ce a supravieţuit de 2000 de ani încoace.

Dacă tot sîntem la expresii, în cazul lui Villas Boas ar merge ceva de genul: “Mai bine mai tîrziu decît prea devreme”. E posibil ca pentru tînărul portughez, la 34 de ani e foarte tînăr pentru o bancă fierbinte precum a lui Chelsea, să fi fost prea devreme făcut pasul către Premier League.

Există şi va exista în fotbal o uşoara ceaţă legată de antrenorii secunzi. Au un rol extrem de important în viaţa unei echipe, pe care puţini îl ştiu. Dincolo de legătura ce trebuie să reziste cu cel care, în teorie, îi este şef şi pe care trebuie să-l sprijine atunci cînd e cazul, “secunzii” deţin cheia comunicării dintre “principal” şi echipă, ştiu tot ce se întîmplă în vestiar, dacă şi ce probleme au jucătorii, personale ori de sănătate. Orice antrenor mare al unei echipe mari a avut, are şi va avea un asistent pe măsură.

De multe ori, pentru că viaţa o cere, “secunzii” urcă o treaptă profesională. Villas Boas a făcut-o. La Porto i-a ieşit, la Chelsea se pare că nu prea. Problema sa e că a nimerit într-un context deloc bun pentru unul ca el. Tacit sau explicit în relaţia cu el, Roman Abramovici ar fi vrut  un soi de revoluţie, o schimbare a gărzii pretoriene de pe “Stamford Bridge”.  Villas Boas a încercat-o şi încearcă, problema e că dacă s-a reuşit cu unii, gen Anelka sau Alex, cu “greii” Terry, Lampard, Drogba, Cole nu e aşa simplu. Îţi trebuie “spate”, tradus în personalitate, în acea aroganţă a lui Mourinho dacă vreţi, numai că aroganţa lui Jose, care a executat fără remuşcări o legendă ca Raul, se baza pe un CV mult mai bogat, unde titlul cu Porto şi Cupa UEFA se regăseau undeva pe la final.

Cel mai rău e că n-au fost rezultate. Dacă ar fi fost, poate că Villas Boas ar fi fost un Guardiola al lui Chelsea, care Guardiola, să nu uităm, a scăpat lesne de vedetele Ronaldinho, Deco, Eto’o sau Ibrahimovici, dar a făcut performanţe. Imaginea lăsată de Chelsea la Napoli a fost a unei echipe care nu poate şi, pe alocuri, nici prea mare chef nu are să joace. Fotbalistic, definiţia este: a scăpat vestiarul din mînă.

Se vorbeşte acum de înlocuitori. Ceea ce e rău pentru Villas Boas. El spune că are sprijinul patronului. Uită un lucru. Abramovici e un bărbat care a fost capabil să divorţeze de nevastă şi să-i lase 6 miliarde de euro doar pentru un capriciu. Frumos, dar un capriciu. Sentimentele acestui om par aşadar suficient de schimbătoare. 15 milioane, cît a costat ultimul său capriciu, fotbalistic, Villas Boas, sînt un nimic pe lîngă cele 6 miliarde. Acum, e posibil ca următorul să se numească Fabio Capello sau Rafa Benitez. Sau, de ce nu?, Jose Mourinho.

Bijuterie pentru Bayern

Atenţie la acest nume: Xherdan Shaqiri! Marea promisiune a fotbalului elveţian a fost deja achiziţionat de Bayern Munchen, pentru sezonul viitor, cu 12 milioane de euro

Transferurile reprezintă cel mai comercial capitol al presei sportive. Se discută despre transferuri la nesfîrşit, deşi, în medie, cam 90 la sută dintre zvonurile despre transferuri rămîn la acest stadiu, de zvonuri. Există puţine cluburi transparente în această privinţă şi de cele mai multe ori presa e folosită ca instrument, de manipulare, de dezinformare, de presiune.

E într-adevăr surprinzător cînd un transfer se oficializează cu 6 luni înainte de startul unui sezon. Astfel de operaţiuni sînt foarte puţine şi ies din sfera normalului tocmai din această cauză. Bayern Munchen a reuşit în aceste zile, anunţînd că l-a achiziţionat, din vară, pe elveţianul Xherdan Shaqiri, de la Basel, pentru 12 milioane de euro.

Bayern dovedeşte încă o dată cît de serios se lucrează acolo. Clubul bavarez e pe 4 în aşa numitul “Money League”, după Real, Barcelona şi Manchester United. Chit că diferenţa faţă de Madrid e de 158 de milioane de euro în ceea ce priveşte sumele facturate în sezonul 2010-2011, tot e de apreciat. La Bayern lucrurile se fac nemţeşte, balanţa e minuţios controlată, astfel că dacă se eliberează din contabilitate 12 milioane de euro în plin exerciţiu bugetar, fără să se aştepte 1 iulie, cînd ar fi început noul sezon, înseamnă că economia clubului e sănătoasă, iar profitul e asigurat.

Să vorbim puţin şi despre bijuteria pe care pune mîna Bayern. Să ţinem minte aceste nume! Cei care au urmărit Europeanul de tineret din vara trecută şi-l reamintesc pe elveţianul de origine albanezo-kosovară. Cu un fizic de fotbal american, nu ca înălţime, ci ca lăţime, o masă musculară de invidiat, un centru de greutate jos şi o tehnică remarcabilă, Shaqiri a condus acolo jocul Elveţiei pînă în finală. Unde a fost altă poveste, Spania fiind, ca echipă, mult superioară tuturor. Shaqiri fusese deja convocat la “naţionala” mare, iar după turneul final a venit remarcabila toamnă a lui Basel în Champions League. Jucătorul era în mercato, Basel fiind un club care vinde, şi era o ocazie, astfel că marile echipe europene au întrebat de el. Bayern a fost mai rapidă, dovedind şi cu această mişcare că deţine controlul pe piaţa transferurilor în zona de limbă germană, excepţia Mesut Ozil fiind chiar aşa, o excepţie, legată de numele cumpărătorului, Real Madrid, care joacă într-o altă ligă.

“Un sezon fără trofeu e pentru Bayern un sezon risipit”, spune Karl Heinz Rumenigge, unul dintre şefii legendari ai bavarezilor, unde există numai şefi legendari. Deocamdată, Bayern a pus mîna pe un trofeu. Lupta pentru coroana Bundesligii rămîne deocamdată deschisă.

P.S. Ştirea week-end-ului e numirea lui Guus Hiddink la Anji. Orice comentariu e de prisos. În lumea fotbalului, un singur substantiv guvernează: banul. Cu cît mai mult, cu atît mai bine. Nu cred că Hiddink avea probleme cu ratele la bănci astfel încît să fie obligat să meargă în Daghestan. Aştept cu interes interviul în care o să ne spună, ca Eto’o, că a fost sedus de proiectul sportiv prezentat.

O gafă, o legendă, doi portari

A greşit sau n-a greşit Tătăruşanu la golul lui Twente? Unii zic răspicat că da. Alţii o dau în caterinci, gen “era o minge de scos cu capul”, obişnuinţă pesemne a şuşelor “de caterincă” la care participă. Destui nu-l văd sută la sută vinovat. Faza l-a prins ieşit din poartă, greşeala lui Prepeliţă n-avea cum s-o anticipeze totuşi, iar execuţia chiar a fost fantastică. Un sfert din fotbaliştii aflaţi într-o astfel de situaţie de poartă ar fi apelat la lob şi doar un sfert din acel sfert ar fi şi izbutit să-l transforme.

La Steaua există un şef pe nume Duckadam. O legendă în lumea portarilor. De la înălţimea renumelui său, cu experienţa sa, Duckadam ne-ar fi putut lămuri. Dacă şi, mai ales, unde a greşit Tătăruşanu. Punctual, la obiect. A stat prost, a ieşit prea mult, a lăsat unghiul descoperit, chestii d-astea. Eventual să ne spună cum ar fi trebuit să procedeze încă tînărul (pentru un portar) Tătăruşanu.

Am aflat în schimb de la Duckadam că “Tătăruşanu vrea banii la timp, nu-i pasă de critici”. Fantastic! De parcă pe el nu-l interesează deloc data cînd îi intră banii pe card. De parcă nu orice angajat are acest lucru în minte. De parcă normal e să-i plăteşti pe jucători tîrziu. Asta era problema, că Tătăruşanu vrea banii la timp? Că nu-i pasă de critici e altceva. E deja o altă discuţie, poate chiar o problemă, şi ţine tot de o declaraţie făcută de “legenda de la Sevilla”, dar şi de alte “aspecte” din preajma portarului stelist ce nu convin unora.

Cînd eşti legendă, trebuie să ştii să-ţi asumi acest rol. Cum ar fi sunat o desfiinţare asemănătoare a lui Victor Valdes din partea lui Zubizarreta, după vreo gafă a portarului Barcelonei, şi au fost destule. Am dat acest exemplu pentru că e o situaţie asemănătoare, cu un fost mare portar aflat în funcţie de conducere.

Cînd eşti legendă, parcă n-ai motive să faci declaraţii care să-l mulţumească doar pe patron. Santiago Bernabeu spunea: “Şeful care reproşează subordonaţilor eşecurile în public nu e deloc respectabil”.

Probleme în paradisul Premier League?

Milan-Arsenal 4-0. Un rezultat  greu de explicat şi digerat, sîntem totuşi într-o fază a competiţiei în care diferenţele de valoare nu sînt chiar atît de mari. Poate fi vorba de un accident, corect, dar adăugat altor elemente concrete deschide un nou front de întrebări referitoare la Premier League.

Mai e Premier League cel mai puternic campionat din lume la ora asta? Cum se face comparaţie între un campionat sau altul? Reprezintă Champions League un reper atunci cînd vine vorba de această valoare? Continue reading →

Terapie pentru Barcelona

La Leverkusen, campioana Europei a arătat certe semnale că deja şi-a asumat drumul pe care trebuie să-l urmeze în acest sezon

Pentru cei care iubesc fotbalul, 14 februarie a fost ziua întoarcerii la fotbalul adevărat, cel din Champions League, intrat în faza sa cea mai interesantă, după toamna Ligii Campionilor. S-a nimerit ca primul meci sa fie al Barcelonei. Şi de multă vreme un meci al Barcelonei n-a mai avut un orizont de aşteptare atît de mare. Continue reading →

Herr Raul şi viaţa de legendă

Plecat în Germania la venirea lui Mourinho, Raul s-a reinventat înţelegînd că există viaţă şi după Real Madrid.

În vara lui 2010, Jose Mourinho era instalat la Real Madrid şi tot ce avea să se întimple de atunci încolo la Real se va intersecta cu felul de a fi al portughezului. Una din primele probleme cu care s-a confruntat a fost cît se poate de delicată. Purta un nume, un prenume, dar purta în spate şi un renume cît o legendă. Numele era Raul Gonzalez, iar legenda venea din tot cea ce făcuse acest om pentru clubul căruia îi dedicase aproape toată viaţa.

Erau două personalităţi prea puternice şi era clar că nu puteau coabita. Raul nu-şi găsea loc în filozofia lui Jose, iar el a fost primul care a înţeles asta. N-a vrut să fie un Materazzi la Inter, omul care să facă vestiar şi să mobilizeze tribuna, de pe banca de rezerve sau din cîteva minute pe gazon în partide obscure. A vrut să joace în continuare. A ştiut că poate. La 33 de ani. Dar a înţeles că nu poate la Real cu Mourinho.

Aşa că a plecat. A fost cea mai dificilă decizie din viaţa sa. Tot ce-i era atît de familiar a rămas în urmă. A ajuns în Germania, la Schalke, într-o echipă, un campionat, o ţară, un oraş şi un stil de viaţă extrem de diferite faţă de ce trăise pînă atunci. Şi a început să muncească.

Era singurul lucru pe care ştia să-l facă. Şi în scurt timp a devenit liderul lui Schalke. Putea să devină oricum, fără să se forţeze. Statutul de legendă i-ar fi permis. Dar nu era genul lui, nu ăsta era felul său de a înţelege sportul şi de a-şi face meseria. Şi-a cîştigat coechipierii pregătindu-se cot la cot cu ei, nu arătîndu-le CV-ul sau recordurile. Inclusiv Felix Magath, un antrenor atît de cunoscut pentru duritatea antrenamentelor sale, se arăta oarecum surprins: “Se antrenează mult, foarte mult, cîteodată chiar prea mult”. Cîştigase tot la nivel de club, dar a mai adăugat cîte ceva în palmares: o Cupă şi o Supercupă a Germaniei. Plus o semifinală de Ligă şi un alt record personal, cel mai prolific marcator din istoria competiţiei, 71 de goluri. Şi un premiu pentru cel mai frumos gol al sezonului trecut în Bundesliga.

Mai vreţi ceva? Iată încă un detaliu. În acest moment, conform studiilor efectuate, Raul este pe locul trei într-o ierarhie a celor ce sînt idoli ai tinerilor nemţi. În faţa lui sînt Mario Gomez şi Thomas Muller, ambii de la Bayern, şi cu asta am spus tot, căci se ştie ce înseamnă Bayern pentru germani. Un an şi jumătate i-a fost de ajuns, inclusiv pentru a se vorbi insistent de o revenire în “naţionala” campioană mondială şi europeană la Euro, în condiţiile în care noul “şeptar”, David Villa, e accidentat.

Schalke ar vrea să-i prelungească înţelegerea. La Gelsenkirchen pare să fi găsit locul perfect. Unde se poate antrena şi juca, dar unde poate ieşi cu soţia la masă fără ca restaurantul să fie obligat să-şi închidă uşile, unde poate merge la cinematograf fără o cohortă de paparazzi după el. Dar acum îl vrea şi Malaga. Malaga, adică Spania, Primera, plus prietenul Fernando Hierro. Grea decizie.

În acest moment, Raul pare să fi descoperit elixirul tinereţii. Nu l-a descoperit însă, ehe, ar fi fost bine!, ci doar a actualizat o formulă aplicată şi de alţii, a combinat pasiune, seriozitate şi caracter, rezultînd un amestec magic care, împrăştiat peste cei aproape 35 de ani, să ducă la o nouă viaţă.

Grea decizie? În nici un caz mai grea decît cea luată în vara lui 2010. Lacrimile de atunci l-au făcut, poate, să privească viaţa cu alţi ochi. Chiar şi în viaţa unei legende provocările sînt bine venite.

Logodnicul Diego

Atletico Madrid pare să-şi fi regăsit spiritul după instalarea pe banca tehnică a argentinianului Diego Simeone.

A nins cu “El Clasico” în ultima vreme peste fotbalul spaniol, asta ca să asortăm un articol cu vremea de la noi, plus evenimentele colaterale apărute în urma acestor confruntări, aşa că revenirea lui Diego Simeone în Primera a trecut oarecum neobservată.

Oarecum în plan secund, pe undeva nemeritat, pentru ca vorbim totuşi de un nume mare, Simeone, şi un brand important cu care s-a asociat, Atletico Madrid. Să facem o scurtă recapitulare. Cînd a aterizat Simeone lîngă “Manzanares”, Atletico avea 3 victorii în 12 meciuri, nu cîştigase nici măcar o partidă în deplasare, tocmai ce fusese eliminată din Cupă de o echipă de liga a treia, iar aerul pe “Vicente Calderon” devenise irespirabil, într-o senzaţie de “deja vu” de care parcă nu se poate scăpa.
Aducerea lui Simeone a semănat cu gestul populist al guvernelor de a închide gura protestatarilor cu “cadouri” financiare derizorii. În limbaj fotbalistic, aducem un idol şi calmăm spiritele.

Ce înseamnă Diego Simeone pentru fanii lui Atletico e inutil să reamintim. Ce înseamnă antrenorul Diego Simeone în fotbalul de azi poate merită o scurtă trecere în revistă. La 36 de ani, cîştiga titlul în Argentina, cu Estudiantes La Plata, în 2006. În 2008, repeta performanţa cu River Plate. De logodna sa cu River, prima, se leagă explozia unui anume Alexis Sanchez, apariţia unui anume Radamel Falcao, renaşterea, din păcate prea scurtă, a unui Ariel Ortega, plus un alt nume propus marilor cluburi, Diego Buonanotte, acum la Malaga. Dar se leagă şi marile turbulenţe pe care clubul de pe “Monumental” avea să le survoleze şi care aveau să ducă, 3 ani mai tîrziu, la retrogradarea în a doua divizie a Argentinei. Ar mai fi de menţionat episodul Catania, nereuşit şi el, dar pare a fi un eşec necesar, la prima aventură pe o bancă tehnică europeană.

Să ne întoarcem la Diego Simeone şi la revenirea sa la “Atleti”. Una surprinzător de reuşită, cel puţin pînă la momentul de faţă. 10 puncte din 12, un egal la Malaga, două victorii afară, din care una la Pamplona, teren în general minat pentru oaspeţi, cu consecinţe logice în percepţia generală, schimbarea la faţă fiind evidentă.

Nu vorbim de un vrăjitor, pentru că în fotbal miracolele sînt puţine. Într-un timp atît de scurt, Simeone n-a putut face altceva decît să transmită ceva ce el avea din plin ca jucător: personalitate, agresivitate, curaj şi devotament. A recuperat conexiunile din vestiar, pierdute în timpul mandatului lui Gregorio Manzano, mult prea preocupat să caute vinovaţi într-un vestiar divizat de el însuşi. A impus, din punct de vedere tactic, un modul 4-2-3-1, cu Radamel Falcao regăsit în atac, referinţă finală a unui joc cu o strategie clară: nu există fotbalist care să nu alerge. Bazîndu-se pe un lot căruia nu-i lipseşte nici calitatea, dar nici cantitatea.

Evident, se poate spune foarte uşor că relaţia dintre Simeone şi Atletico e abia la început, că ambele părţi au o doză suficient de mare de nebunie, că excitaţia prematură poate duce la un final dezamăgitor. Dar un lucru e cert. Azi, Atletico Madrid poate fi denumită din nou o echipă. O echipă de fotbal. Ceea ce, în contextul ultimilor ani, nu-i chiar aşa puţin.

Fotbalist sau gentleman?

Se spune că atunci cînd te alături cuiva care îţi promite un viitor mai bun, e posibil ca, mai devreme sau mai tîrziu, să-ţi doreşti să te întorci la trecut.

Relaţia lui Cristi Chivu cu Inter Milano alunecă între trecut, prezent şi viitor. Discutînd din punct de vedere strict fotbalistic, Chivu este un jucător aflat în ultimele 6 luni de contract. Un jucător care poate semna cu orice club de pe această planetă, dacă nu cumva a şi făcut-o, să lăsăm acest mister să plutească. Inter e un club mare, serios. Orice club serios, atunci cînd are de rezolvat situaţia unui jucător cu contract scadent la o anumită dată, acţionează din timp. În general, discuţia se face cam cu un an şi jumătate înainte de respectiva dată, cel tîrziu un an înainte. Atunci clubul dă semnalul de începere a tratativelor, funcţie şi de interesele sale, financiare, de lot, funcţie de opţiunile antrenorului, de posibilitatea aducerii unor nume noi etc.
Un jucător aflat în această situaţie are două opţiuni. Primul club pe care-l ascultă e cel la care joacă. E normal. Dar, la fel de normal e să aibă variante de rezervă. Mai ales un jucător aflat înainte de semnarea ultimului contract important al carierei sale.

Chivu are 31 de ani. Nu este încă la final de drum, 3 sau 4 ani mai poate juca la un anumit nivel. Nu e, spre exemplu, Seedorf, care avea 35 de ani în momentul în care Milan tergiversa oarecum semnarea unei noi înţelegeri, neavînd siguranţa că o continuare ar fi benefică. Să ne înţelegem, ambele părţi, club şi jucător, acţionează în folosul propriilor interese. Dar, dacă Inter şi le apără pe ale sale, de ce să nu facă şi Chivu acelaşi lucru?

Paranteză. Legată de subiect, dar cu alt personaj. Robin van Persie îşi termină contractul cu Arsenal în vara viitoare. Discuţiile au început, evident, dar olandezul e cel cu cărţi mai bune. Şi declară că ar vrea să cîştige totuşi nişte trofee, că i-ar plăcea să joace din nou alături de prietenul Fabregas. Măreşte potul, obligînd partenerul de joc să facă acelaşi lucru. Adică o ofertă mai generoasă. Sau să se arunce, dacă-l ţine.

Paranteză închisă. Chivu n-a făcut aşa ceva. Iar cărţile sale nu-s aşa de rele cum pesemne a gîndit Inter. În acest moment, dinspre Moratti se trimit mesaje. Subliminale sau evidente. Se merge inclusiv pe latura setimentală. Sau mai ales pe latura sentimentală, cunoscînd cei de la Inter calitatea umană a celui în cauză. De aici, poate, cerinţa, absurdă totuşi, de a se prezenta la discuţii fără reprezentant.

De ce absurdă? Pentru că în fotbal nu există cuvîntul “eu”, există cuvîntul “noi”. Jucător plus reprezentant. Aşa cum, la orice proces există un avocat, la orice negociere fotbalistică există un agent. Două percepţii sînt greşite din start. Cine crede că agenţii lui Chivu ar acţiona împotriva intereselor jucătorului. Şi cine crede că Moratti nu ştie asta. Întrebarea care se pune e: mai e loc în fotbal pentru gentlemani?

Se spune că atunci cînd grăbeşti sau forţezi lucrurile să se petreacă asta va determina ca, în final, ele să nu mai fie aşa cum sperai. Chivu nu e în situaţia asta. Din fericire pentru el nu se grăbeşte, căci orice va alege va fi bine. Inclusiv dacă va alege să continue la Inter.