January 2012 ↓

Asasinii superlativelor

Dacă privim tenisul cu patima cu care o facem la fotbal, putem pierde cele mai importante detalii ale unei finale care nu merita să aibă un învins.

Prezent zilnic în viaţa noastră, acaparîndu-ne timpul liber, dar şi energia cîteodată, fotbalul a început să ne influenţeze stările de spirit, felul în care reacţionăm la anumite evenimente. Vorbim de un sport căruia i s-a adăugat în ultima vreme statutul de religie, deşi mult mai corect ar fi să vorbim despre statutul de isterie colectivă, care, avînd ca scuză o minge, ne scoate în evidenţă cele mai oculte reacţii. Trăim într-o societate în care opiniile se întrepătrund cu informaţiile, graţie multitudinii de reţele de socializare apărute, ajungîndu-se la imposibilitatea de a face diferenţa între unde se termină informaţia şi unde începe opinia. Şi asta pentru că opiniile nu costă bani şi, în plus, sînt ale noastre. Continue reading →

Apărîndu-l pe Jose

Mourinho e acum ţinta tuturor criticilor. Lumea uită însă că el nu a fost adus la Real pentru a face spectacol sau pentru a bate Barcelona. A fost adus pentru a cîştiga trofee.

Mourinho a pierdut încă o bătălie cu Guardiola. Josep a fost iar peste Jose şi asta tinde să devină o tradiţie, o obişnuinţă. E un context din ce în ce mai dezagreabil pentru o societate atît de orgolioasă cum e Madridul. Inferioritatea - sportivă, instituţională, mediatică - în raport cu Barcelona, combinată cu repetarea aproape obsesivă a umilinţelor din “El Clasico” au atras un cert sentiment critic pe “Bernabeu”. Iar fluierăturile şi huiduielile cu care, miercuri seară, o parte a asistenţei a acompaniat ieşirea jucătorilor de la Real de pe teren sînt o dovadă. Vorbim de un public extrem de avizat, expert în fotbal, care a trăit multe, cu bune şi cu rele, şi care se simte ofensat, fără să devină violent, de imaginea pe care o vede. La echipă în general, la antrenor în particular, la unii jucători în special.

Şi totuşi. Este oare Jose Mourinho cel împotriva căruia trebuie îndreptate toate focurile de armă? Hai să vedem!
Cînd l-a pus pe Jose Mourinho, oferindu-i cel mai mare contract de pe piaţă, Florentino Perez a tras o carte. Cartea celui care cîştigă, a celui care garantează trofee. De ce are nevoie Real Madrid în acest moment? De trofee, fieşte. Stilul lui Mourinho e arhicunoscut. El a ajuns mare făcîndu-şi echipele să joace ca unele mici. Însă mereu a cîştigat. Jose Mourinho nu trebuie judecat pe baza esteticii, a designului. Sînt două criterii care nu contează totuşi. Pe Jose Mourinho trebuie să-l judecăm în funcţie de rezultate. Asta dacă ne asumăm ideea că fotbalul e o afacere, e un joc unde se cîştigă sau se pierde, nu e Cirque du Soleil, nu e un film cu John Wayne, pe cît de mult insistă Pepe să-şi asume rolul de cowboy.

Marele ghinion al lui Mourinho, al Madridului în general, este că există Barcelona. Fără Barcelona, Real Madrid ar fi cea mai bună din lume. Şi cu toate astea, chiar avînd în faţă cea mai strălucitoare echipă din istoria Barcelonei, poate chiar din istoria fotbalului, deşi e imposibil să compari epoci diferite, cu toate acestea deci, Mourinho a adus Realului un trofeu în sezonul trecut, Cupa, iar acum e la 5 puncte în faţa Barcelonei în clasamentul din Primera.

Mourinho a fost mereu aşa, un antrenor reactiv. Să ne amintim de Chelsea şi contraatacurile sale ucigătoare, să ne amintim de Inter. Acum, la Real, e la fel. Aşa e stilul lui, aşa a cîştigat mereu, nu-i cereţi acum să se schimbe! Pentru că nu va putea.
Suporterii lui Real Madrid sînt frustraţi. E un sentiment uman. Dar dacă devin obsedaţi, deja nu mai e în regulă.  Dacă fanii lui Real vor fotbalul Barcelonei, să se ducă la magazin şi să-şi cumpere un tricou al Barcelonei! Dacă vor trofee, să meargă pe mîna lui Jose! E antrenorul ideal pentru un parcurs de regularitate, aşa cum e un campionat în 38 de etape. Pe care, în paranteză fie spus, dacă-l va cîştiga, şi chiar are prima şansă, va face ca nimeni să nu-şi mai amintească de numărul de meciuri pierdute în faţa Barcelonei.

Provocările imposibile conduc la melancolie. Iar melancolia conduce la depresie. În momentul de faţă, Real Madrid nu poate juca precum Barcelona. E o provocare imposibilă. Mourinho ştie asta cel mai bine. În nici un caz el nu va fi depresiv. Şi nu va înceta să caute soluţii. Iată de ce “El Clasico” nu va deveni banal. Pentru că Mourinho nu e un tip banal.

Citeşte şi:  Nici Inter Madrid n-a putut

Nici Inter Madrid n-a putut

Înainte de meci, toată lumea se întreba ce va face Mourinho şi ce surpriză va mai scoate din joben magicianul Guardiola. Jose a îmbrăcat costumul Chelsea 2004 şi Inter 2010, 7 oameni în spate, doi în faţă, Cristiano şi Higuain, şi un element de legătură, Benzema. Asta a fost prima surpriză, care a funcţionat la început, vezi pasa lui Benzema de la golul de 1-0. A doua surpriză, Cristiano încercînd să facă jocul lui Di Maria, pentru a bloca urcările lui Dani Alves. A treia, aşteptată totuşi, Pepe în centrul liniei de mijloc, Xabi Alonso şi Lass în dreapta şi stînga sa, un triunghi de presiune pentru a stopa fluiditatea jocului Barcelonei.

Atuul Barcelonei e posesia, al Madridului explozia pe contraatac. A mers o bună bucată de vreme, numai că 90 de minute contra acestei echipe a Barcelonei sînt multe, foarte multe. Barcelona de miercuri n-a fost Barcelona de altădată. Nu confundaţi posesia cu realizările, nu întotdeauna posesia garantează succesul. N-a fost cea mai bună seară a lui Iniesta, a lui Fabregas nici atît, într-un fel nici a lui Xavi sau Messi. Multe mingi pierdute, multe pase greşite, multe greşeli neprovocate. Asta la Barcelona se vede rar şi e o dovadă că Mourinho îşi făcuse bine temele.

Am spus de multe ori aici, fotbalul e chestiune de detalii. Iată unul al Barcelonei, o surpriză a lui Guardiola. Cornerele bătute lung. Toate pe zona lui Pepe, ale cărui carenţe de concentrare în marcaj om la om erau de folosit. Al doilea detaliu: Abidal. Urcările lui Abidal pe bandă, după trecerea lui Cristiano în acea zonă, au fost mai multe ca niciodată. Repriviţi în minte golul său! Şapte madrileni în centru, contra Fabregas, Iniesta, Sanchez şi Messi. Abidal era al nimănui. De fapt, era al lui Cristiano, însă el era pregătit de contraatac, stătea în blocstarturi, ca Usain Bolt. A venit însă pasa lui Messi pentru finalizarea lui Abidal.

De aici încolo a fost simplu. Totul a stat în scandările galeriei catalane: “Donde esta la pelota?”. Unde e mingea, adică?

Un Clasico, două meciuri şi mai multe consecinţe

Dubla manşă dintre Real şi Barcelona poate avea urmări decisive pentru echipa care va rata calificarea

Avem din nou El Clasico. Cea mai tare înfruntare fotbalistică a planetei revine în actualitate. Spre binele celor care o urmăresc, spre disperarea celor două protagoniste. Mai exact, a antrenorilor celor două echipe. Şi Mourinho, şi Guardiola ar fi preferat, probabil, să evite această confruntare, în special în această perioadă.

De ce? Pentru că ianuarie şi jumătate din februarie reprezintă, în mod normal, perioada pregătitoare, din toate punctele de vedere, fizic, psihic şi tactic, pentru lunile cele mai importante din sezon, martie şi aprilie, cînd e totul în joc, iar marja de eroare minusculă.

Priviţi cu atenţie cum arată, astăzi, cele două echipe! Real Madrid e departe de Realul imperial din octombrie şi noiembrie, iar Barcelona e departe de acea Barca imperială din decembrie, de pe “Bernabeu”. Meciurile disputate în acest an ne-au oferit, probabil, cea mai gri imagine a celor doi coloşi, chiar dacă în unele situaţii, victoriile au venit şi încă de manieră categorică. Real cu Malaga şi la Malaga, Real la Mallorca, Real în prima repriză cu Granada, Barcelona la Pamplona, Barcelona pe “Cornella-El Prat”, Barcelona cu Betis, iată momente punctuale ce indică o oarecare stare de slăbiciune. Pătrunzînd şi mai adînc în detalii, merită să-i privim pe Messi şi Cristiano, pe Xavi şi Xabi Alonso, toţi aflaţi într-un moment parcă de pauză mentală.

E foarte posibil ca asta să fie explicaţia. Cele două echipe ştiau că vor juca această “dublă” încă din decembrie. Un soi de protecţionism la care s-au expus, probabil, cu bună ştiinţă. Un astfel de meci implică urmări de luat în seamă. Dacă se califică Barcelona, se va vorbi iar de incapacitatea madrilenilor de a cîştiga în duel direct, iar aceste discuţii s-ar putea să conteze, căci una e să abordezi returul dintr-o astfel de poziţionare, alta e să fii sus din toate punctele de vedere. Dacă se califică Real, pentru Barcelona apare riscul anxietăţii maxime, fiindcă nimeni nu uită că sînt totuşi 5 puncte pînă la rival, iar orizontul unui sezon fără trofee interne nu-i chiar aşa de plăcut.

Presiunea e deci cuvîntul cheie în acest dublu “El Clasico”. Inclusiv în teren, echipa care o va face pe cealaltă să joace ce nu doreşte va ieşi cîştigătoare. Cu urmările de care pomeneam mai sus. Acest meci e ca un costum de lux, pe care-l îmbraci la ocazii speciale. E posibil să nu-ţi vină, dacă greutatea ţi-a luat-o razna. Dar e posibil şi să nu-l mai poţi purta, dacă te împiedici şi cazi în genunchi.

Repetabila provocare

Real Madrid şi Barcelona se vor întîlni din nou. Înainte să ne declarăm plictisiţi, ar trebui să fim mulţumiţi că putem vedea periodic astfel de confruntări

Plăcută surpriză ne-au făcut spaniolii! O să avem în ianuarie încă două episoade din cel mai popular serial fotbalistic al ultimilor ani, El Clasico. Real Madrid şi FC Barcelona  se vor afla din nou faţă în faţă, miercuri pe “Bernabeu”, săptămîna viitoare pe “Camp Nou”, într-o “dublă” care n-are cum să fie de proastă calitate?

Nu-s prea multe El Clasico totuşi? E o întrebare pe care şi-o pune multă lume. Răspusul ţine de felul în care fiecare vede fotbalul, de ceea ce-i place, de fapt, să vadă. Vorbim de o confruntare planetară pînă la urmă, între două branduri care au acaparat în ultimii ani pasiunea oamenilor pentru acest sport, cele mai puternice echipe din lume la această oră, cu cele mai charismatice personaje în interiorul lor, pe teren sau pe băncile tehnice. Continue reading →

Tinerii lor şi tinerii noştri

La 19 ani, Iker Muniain are deja 100 de meciuri oficiale pentru Bilbao. La 23 de ani, Gardoş şi Mihai Costea sînt încă tineri de perspectivă. La 24 de ani, Messi s-a săturat de trofee.

Valoarea nu ţine cont de numărul anilor. E o teorie pe care am auzit-o de foarte multe ori în fotbal. Am auzit-o, însă de aplicat, cel puţin pe la noi, nu prea. Încă sîntem prizonierii acelor concepţii conform cărora tinerii şi foarte tinerii noştri jucători trebuie să se mai “coacă”, o expresie la fel de idioată precum cea cu cei formaţi “în propria pepinieră”, rămasă din limbajul de lemn al vremurilor trecute. Ce legătură o exista între o pepinieră şi un centru de copii şi juniori şi cam care e procesul de “coacere” al unui fotbalist? Iată nişte mistere ce se perpetuează în timp.

Aseară, Messi a cîştigat al treilea Balon de Aur consecutiv. La 24 de ani. În afara unui titlu mondial cu Argentina, pe care, din păcate, mă tem că nu-l va lua prea curînd, Messi s-a plictisit deja de cîte trofee are în palmares. La 24 de ani, Messi este tînăr sau nu prea mai este? În termeni strict fotbalistici, evident.

Alt exemplu. Mai clar. Se numeşte Iker Muniain. În decembrie a împlinit 19 ani. Deja a atins borna celor 100 de meciuri oficiale pentru Bilbao. A debutat în Primera la 16 ani şi 8 luni. În Primera Division, atenţie!, adică în campionatul campioanei mondiale, care dă campioana mondială a cluburilor şi deţinătoarea Ligii şi în care se regăsesc primii doi fotbalişti din lume.

În toamnă, cînd Gardoş i-a rupt piciorul lui Băcilă, de la Pandurii, în favoarea stelistului, ca o circumstanţă atenuantă, s-a adus în discuţie vîrsta. Este un tînăr de viitor, o speranţă a fotbalului românesc. Ştiţi cîţi ani are Gardoş? 23 de ani. Aproape vîrsta lui Gerard Pique, care a cîştigat chiar mai mult ca Messi, de vreme ce e şi campion mondial cu Spania. De vîrsta lui Pique e Tănase, de la care tot aşteptăm să se maturizeze odată, pe acolo e şi Mihai Costea, despre care încă nu ştim dacă încă e crud pentru fotbal sau mai dornic de a sta lîngă Crudu.

Gardoş n-are nici o vină. Noi toţi o avem. E felul nostru de a privi tinereţea. Cîte dintre echipele noastre din partea de sus a clasamentului au între titulari tineri nu de 16, nu de 17, nici măcar de 18, hai să fim generoşi, de 19 sau 20 de ani? La 23 de ani, Gardoş e pentru noi de perspectivă. La 24 de ani, Pique e mai mult decît o certitudine, e o garanţie. Pînă şi Muniain, la 19 ani, a depăşit stadiul de promisiune. Încrederea noastră în tineri e limitată, mergem în continuare pe ideea că experienţa e mai importantă decît talentul, ambiţia şi dorinţa de a reuşi a tinerilor din ziua de azi. Uităm că vremurile s-au schimbat, timpul n-are răbdare, copii de cîţiva ani deschid acum mult mai uşor un i-Pad decît noi, la vîrsta lor, o cutie de bomboane. A şti să-i responsabilizezi pe aceşti tineri, iată un demers pe care noi îl cam ocolim, pe undeva şi din teama asumării răspunderilor. A-i face să înţeleagă care le sînt priorităţile, a-i determina să înţeleagă că profesionismul şi profesionalismul pot conlucra foarte bine cu cheful de viaţă specific vîrstei. Are cineva senzaţia că Pique stă lîngă Shakira şi doar o ascultă cum cîntă, are cineva senzaţia că Shakira stă lîngă Pique şi doar îi admiră culoarea ochilor? Fals. Dacă ai cap, le poţi face pe amîndouă la fel de bine. Dar pentru asta, trebuie cineva să se preocupe şi să-ţi explice anumite lucruri, pentru că nimeni nu s-a născut totuşi învăţat.

Cînd vom învăţa să ne învăţăm tinerii vom progresa, în fotbal şi nu numai. Cît timp vom aştepta ca ei să “se coacă”, dar o vom face doar privind la acest proces, vom rămîne la stadiul de azi, o pepinieră bătrînă.

De ce Xavi nu va lua Balonul de Aur

Doctor în fotbal, artist al paselor, om de echipă, Xavi nu va primi, probabil, niciodată Balonul de Aur. Iar dacă l-ar primi, cu siguranţă i l-ar pasa imediat lui Messi

De-a lungul timpului, am fost obişnuiţi cu decernarea Balonului de Aur în ultimele zile ale lui decembrie. De cînd UEFA şi-a amestecat interesele de imagine cu cele financiare ale lui France Football, coperta revistei a luat forma unei gale, iar incertitudinea e un pic mai mare, misterul planînd pînă în orele de dinaintea festivităţii. Anul acesta, de exemplu, nici o publicaţie nu s-a hazardat să anunţe numele învingătorului, mai ales după ce anul trecut un ziar de prestigiu precum “Gazzetta dello Sport” a comis-o, anunţîndu-l pe Iniesta drept cîştigător şi nu pe Messi, cel care avea să triumfe de fapt.

Messi e principalul favorit şi acum. Ar fi al treilea Balon consecutiv cîştigat, ceea ce doar Platini a mai izbutit. În duelul său particular cu Cristiano Ronaldo, Messi are avantajul succeselor obţinute cu Barcelona, are avantajul ultimei impresii, dar şi colecţia de momente unice pe care a oferit-o pe tot parcursul lui 2011. Messi lasă impresia ca poate face tot ce vrea pe teren, cînd vrea. Şi oferă, în plus, acea imagine liniştită, liniară, plată să spunem, aproape niciodată nervoasă, o imagine care dă bine indiferent de circumstanţe. Continue reading →