December 2011 ↓

Ce e real şi ce internaţional în cazul cetăţeanului Chivu

La 31 de ani, Chivu se află în faţa semnării ultimului contract important din carieră. Dar de ce trebuie să se roage el de Inter şi nu Inter de el?

Peste cîteva ore, începînd cu 1 ianuarie, Cristi Chivu va fi un om liber. Liber să semneze cu orice club din lumea asta care i-ar oferi condiţiile care să-l mulţumească pe el, ca fotbalist, pe familia lui şi pe impresarii săi. E un conglomerat care funcţionează în lumea fotbalului, oricît de greu ne-ar fi să înţelegem, o tripletă pe care o regăsim mereu. Jucător-familie-impresar. Trei entităţi care nu pot funcţiona una fără cealaltă, e ca o coaliţie de guvernare în care fiecare vine cu procentele sale, dar fără procentele celuilalt nu poate merge mai departe.

Care e ideea, de fapt. În Gazeta de marţi, Dominique Antognoni făcea o analiză a situaţiei lui Chivu. În stilul presei italiene, condimentată cu accente personale ale suporterului interist, de origine română, care l-ar vrea în continuare pe Cristi la Inter. Şi cu o uşoară săgeată îndreptată asupra impresarilor lui Cristi. Care au răspuns în Gazeta de miercuri.

În momentul ăsta, Cristi Chivu e o ţintă. Doar un nebun sau unul care nu se pricepe la fotbal ar spune altceva. La 31 de ani, nu e deloc un fotbalist bătrîn. Sau dacă e, are experienţă, nu aşa se spune despre bărbaţi, că nu îmbătrînesc ci capătă experienţă? O experienţă pe care orice antrenor şi-o doreşte. Ce mai are Chivu? Are marele avantaj de a fi stîngaci, într-o lume a fotbalului în care cei ce lovesc nativ mingea cu stîngul sînt foarte rari. Întrebaţi un antrenor ce ar prefera, un fundaş central-stîng de picior drept sau de picior stîng? Ce mai are? Are capacitatea de a juca pe mai multe poziţii, în două linii, de apărare şi de mijloc, foarte importante pentru orice echipă. Are 8 ani de fotbal italian, ceea ce înseamnă că interpretează tactic orice i se cere, căci fotbalul italian e cel în care tactica e ridicată la rang de religie. 8 ani de lucru cu Capello, Spalletti, Mancini, Mourinho, Benitez, Ranieri, vi se pare puţin lucru? Mie nu. De experienţă am spus mai sus, adăugaţi aici înţelepciunea de a nu mai fi vanitos, de a-şi asuma rolul pe care vîrsta i-l oferă. Inclusiv cel de jucător de lot, nu neapărat de primă echipă.

Iată de ce Chivu e o ţintă. Şi pentru Inter, dar şi pentru Real Madrid, Manchester City ori altele. Mai ales că, la cele de mai sus, se adaugă un element decisiv: e gratis. Iar pentru acest aspect, vina nu e a lui, e a lui Inter, club care după plecarea lui Mourinho a revenit la spirala haotică de dinainte de portughez.

Se spune că Massimo Moratti e un tip sufletist şi cedează uşor în faţa celor care au făcut ceva pentru Inter şi au caracter. La Chivu, ambele condiţii sînt îndeplinite. Dar de ce trebuie pusă problema aşa? De ce trebuie Cristi Chivu să-l roage pe Moratti să prelungească înţelegerea? De ce nu a făcut Inter pasul acesta din vară, dacă într-adevăr asta vrea?

Un lucru e cert: Cristi Chivu se află în faţa ultimului contract important din cariera lui. Şi e logic să judece, să discearnă şi să aleagă. Împreună cu celelalte două parţi componente ale tripletei. Daca e cineva care crede că impresarii îl pot manevra pe Chivu, atunci îi subminează acestuia inteligenţa. Nu trebuie să-l cunoşti personal, e suficient să-l fi auzit măcar o dată vorbind ca să-ţi dai seama că o are din plin. Pe de altă parte, eu unul nu cred că impresarii săi ar face ceva în folosul lor, dar în detrimentul jucătorului, nu cred că în tripleta de mai sus cuvîntul “eu” poate lua faţa cuvîntului “noi”.

Viitorul va confirma sau va infirma anumite lucruri. Se spune că în orice poveste trebuie să existe personaje pozitive şi personaje negative. Aceasta nu e însă o poveste.

Leul lui Copos

Să presupunem prin absurd că s-ar găsi cineva să-i plătească lui George Copos leul solicitat în schimbul Rapidului. Cît oare ar valora, în realitate, leul ăla?

Astăzi de dimineaţă, în fine, cît poate fi şi dimineaţa asta de dimineaţă pentru un jurnalist, dar să lasăm detaliile minore, azi-dimineaţa, deci, o ştire mi-a cutremurat procesul de trezire. George Copos vrea să vîndă Rapidul!

Primul meu gînd a fost să văd dacă nu cumva s-a scufundat planeta. Nu se scufundase. Poate doar un pic Bucureştiul sub povara unui trafic haotic, dar să lăsăm detaliile minore, nu? Am purces imediat la căutarea detaliilor. Am descoperit relativ repede, căci o astfel de informaţie face repede înconjurul planetei, dacă tot nu se scufundase. Am descoperit că George Copos e dezamăgit. Şi el? Aşadar sîntem mai mulţi. Că a văzut ce n-a văzut niciodată. Că e o lume care nu-i a lui, că practică un sport care, de fapt, e altul, cu reguli pe care nu le cunoaşte. Aici am avut un prim semn de întrebare şi am stat puţin pe gînduri, ca emoticonul ăla de la messenger, îl ştiţi, ăla pe care-l puneţi cînd vreţi să-i arătaţi interlocutorului că sînteţi preocupat. Ce naiba de sport practică, de fapt, George Copos?! În fine, nu contează, mi-am zis, dacă el aşa crede, că e un sport, să fie sănătos! Finalul mi-a plăcut, “gustul dulce al succesului aşezat peste cel amar al unei lumi profund pervertite” m-a dus cu gîndul la meniurile chinezeşti, la sosul dulce-acrişor şi la pacheţelele de primăvară. În plină iarnă. Continue reading →

Cristiano Ronaldo şi Messi puteau juca împreună

Povestea s-a petrecut în vara lui 2003, cînd Barcelona a fost foarte aproape să-l cumpere de la Sporting pe portughez. Manchester United a avut însă mai mulţi bani. Mai mereu în ultimii ani am avut parte de aceeaşi dezbatere: Messi sau Cristiano Ronaldo? Toate discuţiile au loc fie în preajma decernării Balonului de Aur, fie în preajma unui El Clasico, fie fără nici un motiv aparent, doar pentru că rezultă din discuţii.

Cine e mai bun? Cine are mai multe calităţi? Cine are cele mai bune cifre? Cine e mai important pentru echipă? Întrebări la care răspunsurile sînt împărţite, de cele mai multe ori decise de sentimentul de simpatie.

V-aţi întrebat însă vreodată cum ar arăta o echipă cu Cristiano Ronaldo şi Messi împreună? V-aţi întrebat dacă ei ar putea oare să joace împreună? Această posibilitate a existat.

Un tînăr de viitor
“Rapido, potente, puede jugar por ambas bandas y goleador. A fichar!”. Aşa a sunat o informare aterizată pe masa directorului sportiv al lui FC Barcelona, Txiki Beguiristain. Era în ultimele zile ale lui iunie 2003. Beguiristain abia îşi preluase postul, alături de preşedintele de atunci, Joan Laporta, vicepreşedintele de atunci şi preşedintele de acum, Sandro Rosell, şi antrenorul desemnat, Frank Rijkaard. La catalani fuseseră alegeri, iar echipa de mai sus ieşise, surprinzător, cîştigătoare, în dauna celei conduse de Lluis Bassat, care-i propunea pe Pep Guardiola director sportiv, pe Ronald Koeman antrenor şi pe Cristi Chivu ca potenţial transfer.

Astfel de informări vin cu sutele în fiecare lună la un club de talia Barcelonei. De aici încolo începe treaba directorului sportiv şi a echipei sale. În cazul de faţă, lucrurile se legau oarecum, căci Barcelona abia ce se înţelesese cu Rafa Marquez, mexicanul fiind reprezentat de Jorge Mendes, cel care îl avea în agenda sa şi pe Cristiano Ronaldo. Şi care, pe lîngă Cristiano, propusese catalanilor numele lui Quaresma, pe atunci mai sonor, Tiago, cel care azi e la Atletico, şi Deco. În acele vremuri, între Jorge Mendes şi Florentino Perez nu exista relaţia strînsă de azi, iar Jose Mourinho era încă la FC Porto. Ca şi Deco, unul dintre fotbaliştii săi favoriţi, motiv pentru care a şi căzut repede de pe lista de mai sus a Barcelonei, căci Mourinho n-a vrut să-l lase să plece, pe undeva justificat, ţinînd cont de ce se va fi întîmplat ulterior.

Prima opţiune pentru Ronaldo e a Barcelonei
Să ne întoarcem la Cristiano Ronaldo. Şi la Barcelona. Beguiristain a cerut date suplimentare, inclusiv o prezentare video. Care, odată venită, i-a entuziasmat pe toţi.

Sandro Rosell, un specialist al negocierilor şi care, mai tîrziu, avea să-l convingă pe Ronaldinho să semneze cu Barcelona, a plecat la Lisabona. A reuşit mai întîi să-l transfere pe Quaresma, dar şi să obţină un precontract, prin care Cristiano, cu încă 4 ani la dispoziţia lui Sporting, urma să treacă la Barcelona în vara următoare, a lui 2004 adică. Plus un drept de preemţiune, ceea ce însemna că dacă ar apărea o ofertă fermă de transfer, Barcelona putea avea jucătorul dacă punea pe masă fix aceeaşi sumă de bani.

Deloc întîmplător, Cristiano, care abia împlinise 18 ani, a semnat în acele zile un contract de reprezentare cu Nike. Deloc întîmplător pentru că Rosell, în calitatea sa de fost şef al multinaţionalei americane peste Brazilia şi tot restul continentului sud-american, avea încă un cuvînt greu de spus la cartierul general al Nike. La întoarcerea acasă, a formulat o avertizare scrisă în prezentarea făcută: “Deocamdată avem prima opţiune, dar de jucător sînt interesate Milan, Arsenal, Manchester United şi Real Madrid. Dacă vrem să-l luăm trebuie să ne mişcăm repede”.

Manchester intră în luptă
La sediul clubului Sporting, în plin şantier de finalizare a construcţiei noului “Alvalade”, faxul scotea fum de cîte oferte veneau. Surprinzător, prima sosită în mod oficial a fost de la Valencia: 7 milioane de euro. De aici încolo, lucrurile decurg la fel în orice negociere. Prin intermediul presei, căreia îi sînt furnizate cu bună ştiinţă astfel de informaţii aşa-zis confidenţiale, ceilalţi doritori sînt avertizaţi şi sînt nevoiţi să crească oferta. Manchester United s-a mişcat imediat: 10 milioane de euro. De la United abia plecase Beckham, iar banii oricum nu erau o problemă.

Nu acelaşi lucru se întîmpla la Barcelona, unde noua echipă de conducere să găsea în faţa unui haos instituţional şi financiar şi unde prioritatea era prelungirea contractului lui Puyol. “Căpitanul” tocmai primise o propunere de la aceeaşi Manchester United: 20 de milioane pentru Barcelona şi un salariu de 3 ori mai mare pentru el. La Real Madrid tocmai venise Beckham, Florentino fiind pe atunci adeptul unui singur nume mare pe vară. Iar Cristiano nu era decît, cel mult, o promisiune.

Greu de luptat cu United
Luna iulie se termină, Puyol semnează noua înţelegere, astfel că şefii Barcelonei se pot întoarce spre Ronaldo. Aveau un mare aliat în persoana lui Jorge Mendes, agentul care tocmai îl adusese pe Quaresma, plus că îi ajutase pe catalani să “scape” de brazilienii Geovanni şi Rochemback, duşi la Benfica, respectiv, Sporting. Poziţia Barcelonei e însă delicată: n-are bani să se lupte cu United. Iar de la Sporting mesajul e clar: “Show me the money”!

Era momentul deciziei. Pe 6 august, Sporting îşi inaugura noul stadion “Alvalade” cu un “amical” de lux cu Manchester United. Beguiristain şi Rosell pleacă la Lisabona să vadă meciul şi să-l urmărească pe Ronaldo. Tribuna oficială mustea de emisari ai marilor cluburi europene, oficial invitaţi de Sporting, care a ştiut bine să-şi joace cărţile. Ceea ce s-a întîmplat cu Barcelona s-a întîmplat evident şi în birourile de la Londra, Milano, Madrid.

Banii decid transferul: Manchester
Partida în sine e un recital al lui Cristiano Ronaldo. S-a spus că la pauză, Scholes i-ar fi zis lui Sir Alex: “Mister, puştiul ăsta ne-a scos sufletul, nu putem să-l luăm?”. Deja nu mai conta nimic altceva. La final, Rosell i-a comunicat lui Jorge Mendes: “Cît e oferta lui Manchester? 10 milioane? Îi dăm şi noi”. Dreptul de preemţiune, vă amintiţi?!

Doar că Sir Alex nu stătea cu mîinile în sîn. N-a vrut să plece pînă nu a vorbit şi el cu Mendes. Autocarul lui Manchester a aşteptat mai bine de o oră, cu ceilalţi jucători înăuntru, în parcare, ca managerul să termine discuţia. Care s-a terminat cu o nouă ofertă: 18 milioane de euro. Între timp, delegaţia Barcelonei aştepta la hotelul “Radisson”, de vizavi de “Alvalade”.

Cu această ultimă propunere, Mendes a traversat spre amicii catalani. Un ultim telefon către preşedintele Laporta. “Frank ce zice?”, a întrebat Laporta. Alt telefon, la Barcelona. Rijkaard n-a părut prea entuziasmat de Ronaldo (îi avea oricum pe Ronaldinho şi Quaresma) şi a precizat că la suma vehiculată e un risc mult prea mare.

A doua zi, Manchester United iniţia formalităţile pentru cumpărarea lui Cristiano Ronaldo.

După 4 luni, pe 16 noiembrie 2003, într-un “amical” prilejuit de inaugurarea stadionului “Do Dragao”, contra lui FC Porto cu Mourinho antrenor, la Barcelona debuta Leo Messi. Avea 16 ani şi 145 de zile.

Întrebări fără răspuns
Astăzi, Cristiano Ronaldo e la Real, protagonistul celui mai scump transfer din istoria fotbalului. Leo Messi a cîştigat de două ori Balonul de Aur, iar Sandro Rosell e preşedintele în exerciţiu al grupării catalane. Cum ar fi arătat Barcelona cu Cristiano Ronaldo şi Messi în aceeaşi echipă, cum ar fi arătat cei doi alături de Ronaldinho, ar mai fi apărut Messi în aceste condiţii, ar fi putut ei juca în acelaşi echipament, ar fi ajuns cei doi starurile de azi, iată întrebări la care nu putem răspunde cu certitudine.

Sporting 2001-2003
Salariu anual: 18.000 de euro
Sumă transfer: 30.000 de euro
Meciuri/goluri: 31/5
Trofee: -

Manchester Utd 2003-2009
Salariu anual: de la 2,3 mil la 9 mil. euro
Sumă transfer: 15 mil. euro
Meciuri/goluri: 292/118
Trofee: 9

Real Madrid 2009-2011
Salariu anual: 12 mil. euro
Sumă transfer: 93 mil. euro
Meciuri/goluri: 111/108
Trofee: 1

CITEŞTE ŞI ARTICOLUL DIN APRILIE 2008 DESPRE TRASEUL FABULOS AL LUI CRISTIANO RONALDO: Puştiul lui Boloni s-a făcut mare. Cel mai mare

Eroarea de la care pleacă o victorie

Barcelona a bătut din nou Realul pentru că, indiferent de greşelile făcute, şi-a păstrat stilul. Cînd Mourinho a crezut că are toate răspunsurile, Guardiola i-a schimbat întrebările
Pentru Guardiola, acest Real-Barcelona de sîmbătă a început ca niciodată, dar s-a terminat ca-ntotdeauna. Cu jucătorii săi dansînd în jurul unui balon pe care l-au subordonat de la început pînă la sfîrşit, în jurul unei idei, de fapt, pe care n-a creat-o el, dar a reuşit s-o transforme în realitate: mingea e cel mai important element al jocului de fotbal. Dar despre tactică, puţin mai tîrziu.

S-o luăm cu începutul. Cu primul minut. Alexis îi pasează lui Messi, acesta la Busquets, care controlează oribil mingea. Neputînd combina cu Xavi sau Iniesta, îi cedează mingea lui Puyol. E secunda 5 şi Sergio Ramos îşi împinge echipa 10 metri mai în faţă. Puyol nu-i un pasator şi continuă cu Pique, acesta cu Valdes, din nou Puyol, care nu e un pasator, vă amintiţi?, aşa că întoarce spre Valdes. Care greşeşte. Şi e gol, 1-0 pentru Real.

De aici a început totul. De la o gafă care pe altul l-ar fi scufundat într-o stare de anxietate. Nu şi pe Valdes! Toate mingile pe care le-a avut în continuare le-a jucat la fel. Cu pase, multe chiar verticale, nu cu degajare, nu cu bubuială. În loc de privire plecată, capul sus. Se numeşte personalitate. Se numeşte forţă psihică. Se numeşte mentalitate de învingător.

A fost un mesaj pentru ai lui. De linişte. Pentru Xavi, Iniesta, Fabregas, Messi, Busquets. Ceva de genul “Dacă eu, după această eroare, nu mă tem, voi de ce v-aţi teme?!”. De aici încolo n-a mai fost aşa de greu. Cînd joci ce ştii şi ştii ce joci nici n-are cum.
Nu întîmplător, Guardiola l-a pomenit pe Valdes în declaraţiile sale de după meci. A greşi nu e o dramă, e o consecinţă a jocului adversarului. Drama e ca o greşeală de genul ăsta să te facă să-ţi pierzi identitatea, tu ca individ şi, în general, ca echipă. Ar putea să reţină acest aspect toţi antrenorii care urlă la un jucător cînd acesta greşeşte şi toţi fotbaliştii care-şi ceartă coechipierul în astfel de situaţii. Barcelona a făcut în acest Clasico multe greşeli, de pase, de control, de poziţionare, mai multe decît în toate cele disputate de cînd a venit Guardiola. Xavi însuşi, cel care nu greşeşte niciodată, a făcut-o de mai multe ori. Şi totuşi, Barcelona a cîştigat, tocmai pentru că a trecut cu seninătate peste aceste erori.

Puţin şi despre jocul în sine. Puţin, pentru că multe de spus nu prea sînt. Mourinho a greşit inducînd subliminal madrilenilor ideea de “acum ori niciodată”. La modul punctual, a greşit prin introducerea lui Ozil într-un sistem cu 3 mijlocaşi în care neamţul nu e comod, pentru că intensitatea sa defensivă e nulă.

Guardiola a fost mai mobil. În minutul 10, a schimbat sistemul: Alexis abandonează rolul de atacant central şi se mută pe dreapta. În minutul 20 l-a schimbat din nou: Puyol trece în dreapta într-o linie de 3 pe faza de atac şi 4 pe cea de apărare, cu Busquets în rol de ascensor, urcînd şi coborînd, după caz, cu Alves în dreapta şi Alexis între Ramos şi Pepe. Aşa s-a marcat golul de 1-1, iar sistemul a rămas neschimbat pînă la final.

Mesajul lui Guardiola a fost clar. “Unde sîntem mai puternici, acolo ne întărim”. Şi anume la mijloc. Aminteam mai sus de Busquest, Iniesta, Xavi, Fabregas şi Messi. Cei 5 s-au asociat într-un cvintet care a creat o simfonie de pase pe care Mourinho n-a putut s-o desluşească.

Mourinho a crezut că are toate răspunsurile. S-a trezit însă că Guardiola i-a schimbat întrebările.

Dineu cu neamuri proaste

După Dinamo Zagreb-Lyon, UEFA ar putea să-şi schimbe logo-ul, din “Respect” în “Suspect”. Cele întîmplate în Croaţia fac ca eliminarea lui Manchester United să treacă în plan secund

S-a mai dus o ediţie a Ligii Campionilor. Nu, nu e nici o greşeală. Miercuri s-a terminat Liga Campionilor în acest sezon, din februarie avem altă competiţie, Champions League, cu dueluri eliminatorii, cu marile forţe rămase, în general, în lupta pentru trofeu, cu partide peste care nu va putea plana nici un fel de dubiu.

Asta e deja o problemă pe care UEFA ar trebui s-o ia în calcul. Atunci cînd în cea mai importantă competiţie din lume apar momente penibile, e cazul ca, prin birourile de la Nyon, cineva să-şi pună nişte întrebări. Atunci cînd la un tradiţional dineu de gală, cu invitaţi unul şi unul, permiţi brusc intrarea unora care nu ştiu cum să se îmbrace, cum să folosească furculiţa sau cum se ţine paharul de vin, ba nici nu fac vreun efort să înveţe, ei bine dacă faci toate astea, pe ideea de a deveni simpatic şi de a obţine dreptul de a sta în capul mesei, rişti. Rişti ca unii să verse vinul pe pantalonii de firmă ai celuilalt, rişti ca altuia să-i sară homarul pe pieptul vecinului, pentru că nu ştie să-l consume, sau, mai rău, rişti ca masa să se termine cu rîgîitul satisfăcut al unuia care s-a îmbuibat, a mîncat eventual şi din farfuriile vecinilor, iar acum poate părăsi incinta, cu burdihanul plin, dar şi cu senzaţia că la anul va fi tot acolo.

Cine sînt invitaţii de lux se ştie. Cine sînt cei cărora li s-a permis accesul iar se ştie. Care sînt momentele penibile? Să fim serioşi. Vi s-a părut că la Zagreb s-a jucat în Liga Campionilor sau în Liga a doua de la noi. Aş fi putut să spun în Liga 1, dar i-aş fi jignit pe vajnicii blătuitori de la noi, care transformau blatul într-un roman poliţist în comparaţie cu prăpădiţii de la Zagreb. Să conduci cu 1-0 ca să pierzi cu 1-7 e fie o tîmpenie fără margini, fie o lipsă totală de scrupule. Apropo, cît să fi fost cota live a unei victorii a lui Lyon la scorul de 1-0 pentru Dinamo? Sau alte cote, pe goluri marcate într-o repriză. Pe de altă parte, n-ai cum să nu faci legătura cu cele două goluri anulate lui Ajax şi ceea ce s-a întîmplat în Croaţia. Această inflaţie de echipe modeste, mulţumite că doar au respirat acelaşi aer cu bogaţii şi dispuse la a se prostitua pentru un interes material minor, e responsabilă pentru situaţia de faţă. Cine credea că, în comparaţie cu FRF, UEFA e un fel de Tibet, cu şefii stînd în lotus, împărţind dreptate conform perceptelor budiste, are motive să mai reflecteze. Iar cine crede că şmecheria, hoţia, golănia nu există decît în limba română se păcăleşte groaznic!

Să rămînem totuşi între granzi. Măcar pe final. Eliminarea lui Manchester United, trecută uşor în plan secund de cele întîmplate la Zagreb, e marea surpriză a anului. Şi e o confirmare a unui parcurs neregulat al lui United, început, paradoxal, la momentul victoriei cu Chelsea. Cu meciuri gri, cîştigate greu, uneori nemeritat, prestaţii modeste, scoruri strînse. Se vor căuta explicaţii, se vor şi găsi, fără îndoială. Viitorul însă e important, felul în care va fi gestionată această criză, de asemenea. E nevoie de entuziasm, dincolo de experienţă, de entuziasmul unui nou început. Sau doar al unui început.
E o întrebare pe care cred că şi-o pun mai mulţi. Mi-e greu să scriu ceea ce urmează. Tastele sînt parcă mai fierbinţi. Dar, oare, sir Alex, cu tot respectul, n-ar fi, oare, timpul să…??

P.S.
E un val de entuziasm propagandistic care merge deja pe ideea unei finale, la Bucureşti, între City şi United. Ar fi un scenariu perfect. E bine totuşi să nu ne grăbim. Competiţia e lungă, iar Europa League nu e acelaşi lucru cu Champions League. Şi pentru că se joacă joia.

Cînd şi cum iubeşti o echipă

Suporterii echipelor de la noi consideră că dragostea faţă de ele implică numai drepturi, nu şi obligaţii
De cînd există, fotbalul e o comuniune între o echipă şi publicul din jurul ei. Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi. Orice altă situaţie ar duce la dispariţia lui ca sport.

O echipă de fotbal poate lua orice decizie, sportiv vorbind, minus aceea de a întoarce spatele publicului său. Cine nu respectă această tradiţie, într-o ignoranţă sau arogantă prost înţeleasă, nu înţelege istoria fotbalului şi viaţa în general. Cu toţii căutăm grupul, nimeni nu vrea singurătatea. Acel public, suporterii, adică, sînt cei ce dau sens acestui sport şi la tot ceea ce se întîmplă în jurul lui.

Conform DEX, suporterul este “o persoană care simpatizează şi susţine cu pasiune o echipă sportivă sau anumiţi sportivi”. La noi, această simpatie pare a avea alte conotaţii. Pasiunea e prost înţeleasă, iar iubirea faţă de clubul favorit nu prea mai are nimic din sentimentul de altădată, fiind mai degrabă un mijloc de şantaj, de presiune.

Sîntem înaintea derbyului României. Un meci cu orgolii şi pasiuni, aşa cum e şi normal pînă la urmă, căci din aceste orgolii şi pasiuni trăiesc şi cluburile, dar şi presa, şi televiziunile. Dincolo de incertitudinile vizînd cele două echipe, planează o alta, pe care mass-media pedalează suficient de generos, chiar prea generos uneori. Aceea legată de prezenţa galeriei lui Dinamo pe stadion. Vin, nu vin?, strigă, nu strigă?, stau, nu stau?, unde stau?, iată întrebări ce macină existenţa întregii suflări dinamoviste. Nici din partea rivalilor de la Steaua nu există o siguranţă, căci şi acolo sînt destule probleme.

Fanii au dreptul la opinie. Au dreptul să fie supăraţi, să conteste. Dar nu au doar drepturi. Au şi ceva obligaţii, pentru că în viaţă nu poţi doar să ceri, trebuie să şi dai. Aş încerca să găsesc motivul pentru care suporterii lui Dinamo sînt supăraţi. În momentul ăsta, Dinamo e pe primul loc, echipa chiar joacă, dacă nici acum nu esti lîngă ea, atunci cînd o faci? Nu mai spun că, în mod normal, o echipă trebuie susţinută la greu, nu la bine, dar pentru a înţelege acest concept e nevoie de ceva mai multă inteligenţă decît cea necesară aprinderii unei torţe şi aruncării ei în teren. Mi se va spune că supărarea e îndreptată spre conducere. Ok, bine, dar jucătorii, ce vină au ei? Şi mai ales acum, cînd chiar joacă. Nu cumva sînt aceiaşi care s-au expus în Ghencea, în primăvară, introducînd în stadion obiecte interzise doar pentru a le face pe plac ultraşilor? Mai nou, se spune că stadionul e urît. Foarte corect, nu e urît, e foarte urît, dar era la fel şi acum un an, şi acum doi, şi acum trei, cînd echipa era pe locul 6, nu pe unu.

La Manchester, s-a protestat destul împotriva americanilor care deţin clubul. La Liverpool la fel. Niciodată însă fanii celor două grupări n-au lipsit şi nici nu vor lipsi de la un Liverpool-Manchester United. Suporterii lui Lazio sau ai Romei au avut destule de împărţit cu conducerile, dar un “Derby della Capitale” fără cele două peluze ocupate nu s-a pomenit. Venind mai spre zona noastră, geografic vorbind, un Galata-Fener sau un Partizan-Steaua Roşie sînt greu de conceput fară fanii uneia dintre grupări, indiferent care.

S-a întîmplat ca acum subiectul să fie galeria lui Dinamo. S-a întîmplat, căci nici cei de la Steaua nu sînt departe. Fanii stelişti se declară oripilaţi de manifestările finanţatorului echipei lor, dar copiază exact comportamentul acestuia faţă de jucători.

Poate fi un subiect de dezbatere. Cum să-ţi iubeşti echipa favorită? Şi, mai ales, de ce o iubeşti? Şi aici poate fi ca-n viaţă. Cînd iubeşti pe cineva pentru frumusetea sa, nu e iubire, e dorinţă. Cînd iubeşti pe cineva pentru inteligenţa sa, nu e iubire, e admiraţie. Cînd iubeşti pe cineva pentru bogăţia sa, nu e iubire, e interes. Cînd iubeşti pe cineva fără să ştii de ce, abia atunci e iubire.