November 2011 ↓

Comparabila tristeţe

Sinuciderea lui Gary Speed ne reaminteşte că, aşa în centrul atenţiei cum sînt zi de zi, fotbaliştii rămîn totuşi nişte oameni obişnuiţi, care simt nefericirea la fel ca toţi ceilalţi

Se spune că principalul atu al minţii omului ar fi extraordinara capacitate de a trece peste durere.  Sînt dimineţi în viaţă cînd ne trezim zîmbind, surîzînd cu ochii încă închişi, dispuşi să ne asumăm o nouă zi din universul existenţei  noastre. Sînt însă şi dimineţi cînd totul pare invers, cînd tristeţea se infiltrează în suflet şi-l inundă, transformîndu-l într-un ocean de angoase şi nelinişti.

Pentru Gary Speed, dimineaţa de duminică a fost una în care creierul său n-a putut găsi atuul care să-l ajute să treacă peste un moment de nefericire. Încerc să înţeleg ideea care l-ar face pe un om să atenteze contra propriei existenţe. Dar nu prea reuşesc. La 42 de ani, Gary Speed era un om fără probleme. Cu un nume mare în fotbalul britanic, în fotbal în general, legendar la un anumit nivel, la Leeds sau la Newcastle, unde şi-a construit un renume şi un record de meciuri în prima ligă a Angliei. Selecţioner al Ţării Galilor, cu o serie, oarecum neobişnuită pentru această echipă, de 4 victorii din 5 meciuri jucate. Fără vreo problemă de sănătate, care să-i inducă ideea unui abandon, suficient de aşezat din punct de vedere financiar, după o carieră lungă şi, pe alocuri, glorioasă, tată a doi copii, cu mulţi prieteni în jur.

Despre fotbalişti se scriu mii de rînduri în fiecare zi. Sînt injuraţi, lăudaţi, invidiaţi, detestaţi. Sînt trataţi în general altfel decît ceea ce sînt. Şi ei, în fond, nu sînt altceva decît nişte oameni. Oameni cu ceva mai multă celebritate decît noi, ceilalţi, cu ceva mai mulţi bani decît noi, ceilalţi, cu un anumit talent, mai mare decît al celorlalţi. Dar tot nişte oameni, pînă la urmă. Care muncesc, care au o familie pe care o întreţin, care au bucurii pe care le sărbătoresc şi angoase peste care încearcă să treacă.

Tristeţea se simte la fel şi la cei bogaţi şi la cei săraci. Poţi să ai de toate sau poţi să n-ai nimic, atunci cînd eşti trist, creierul tău devine la fel de vulnerabil. Şi e capabil, iată, de gesturi ireversibile.

Se spune că un om puternic e acela care-şi acceptă momentele de tristeţe cu capul sus, cu ochii largi deschişi spre viitor. Un viitor care e mai mereu incert, cu o mulţime de variante posibile, dar care nu merită nicidecum refuzat.

Pe cînd juca, despre Gary Speed se spunea că e puternic ca o stîncă, un mijlocaş plin de curaj, fără teama de a se implica în dueluri contondente. Duminică dimineaţă, Gary Speed a pierdut un duel. Un duel cu tristeţea, care l-a făcut să nu mai vadă bucuria de a trăi. Motivele, deocamdată, nu se cunosc. Dar, sincer, nici nu mai contează.

Ce vor unii de la fotbal?

Oamenii cu bani intră în fotbal pentru diferite avantaje? De ce a intrat Gigi Becali în fotbal? Avantajele sale ca finanţator al Stelei sînt astăzi inexistente

N-am avut ocazia pînă acum să încep vreun dialog cu Gigi Becali. Sînt alţii deja specializaţi în asta. N-o să caut să-i devin simpatic, încercînd să-l înţeleg. N-o să mă aliniez majorităţii care consideră că este responsabil pentru depersonalizarea celui mai popular brand fotbalistic al României. Nici măcar n-o să încerc să-i devin antipatic. Am o singură întrebare, nici măcar o întrebare, o simplă curiozitate: ce vrea, de fapt, Gigi Becali de la fotbal?

Chiar, de ce intră oamenii cu bani în fotbal atunci cînd intră?
În cazul unora pentru notorietate, exemplul aşa numiţilor “oligarhi” din spaţiul ex-sovietic, pentru care capitalul de notorietate e foarte important, ajutîndu-i fie să-şi deruleze sub alte auspicii afacerile, curate sau nu, fie să-şi spele într-un fel banii, fie să-şi întoarcă spre comunităţile locale anumite servicii. Sau, nu neapărat în ultimul rînd, să încerce, sub umbrela celebrităţii, să se apere de eventuale reacţii adverse, numite simplist “reglări de conturi”.

Alţii, în general cazul americanilor, pentru a obţine profit. Vezi cazul celor care au cumpărat Manchester United, Liverpool, Arsenal, AS Roma. Acţionînd pe căi obişnuite de business, credite bancare, negocieri, plan de investiţii şi de rentabilizare.

Unii au văzut în fotbal o cale de a se relaxa. În general posesorii de petro-dolari. N-au nevoie de imagine, nici de bani cît timp rezervorul de petrol şi gaze funcţionează. Au mers fie în zona unde au studiat, fie într-un port unde-şi pot ancora iahtul, mai aproape de staţiunea preferată, fie într-un oraş al luminilor mereu aprinse şi al distracţiei mereu prezente.

Să revenim la curiozitatea mea. Gigi Becali a obţinut notorietate. Corect. Acum 10 ani, era doar “vărul lui Giovanni”, asta deşi avea mai mulţi bani ca el. La ce i-a folosit notorietatea? În politică deocamdată a eşuat, cu excepţia mandatului de europarlamentar, obţinut graţie unei arestări comice prin absurdul ei. Imaginea sa în acest moment e mai degrabă negativă, asta în ciuda ajutoarelor pe care le oferă celor care au nevoie şi apelează la el. Iar asta clar din cauza situaţiei de la Steaua. Nici măcar apropierea de cele Sfinte, pe care n-o mimează, căci s-ar observa, nu-i acordă un plus de simpatie.

Afacerile sale, în aceşti aproape 10 ani, pare că n-au luat vreun avînt uluitor. Spre exemplu, Florentino Perez a reuşit, în primul său mandat, să-şi crească de 10 ori cifra de afaceri, graţie influenţei generate de şefia lui Real Madrid. Pe aici, pe la noi, alţii parcă au ieşit mai bine. Unii au strîns ceva hoteluri, ceva voturi, ceva puncte în Ligă şi ceva milioane de euro profit rapid. Sigur, mai sînt şi unii cu probleme, o dezafiliere, o retrogradare, un domiciliu forţat peste Ocean, dar intră în sfera excepţiilor, a realităţilor româneşti.

Profitul financiar din fotbal nu ştiu cît a existat. Cînd desfiinţezi centrul de juniori, cînd marketingul e văzut ca o molimă, cînd PR-ul se face haotic, cînd brandul de succes e dat pe mîna rudelor, n-are de unde să vină cîştigul. Din jucători, nici atît. Cînd cumperi dimineaţă după părerea unui autonumit cancelar, la prînz după concepţia unui bun camarad, iar seara după ideile altor oameni din fotbal, te trezeşti cu un lot supraetajat, pe care ai dat bani, dar pe care nu-l poţi rentabiliza.

Curiozitatea mea merge mai departe. Oare de ce nu vrea Gigi Becali că copieze modelul lui Berlusconi, de exemplu. De acum 25 de ani. Să pună un şef peste echipă, pe care să-l lase în pace să numească antrenor după concepţia sa, să facă transferuri după o strategie, să încerce să găsească şi alte surse de finanţare, să aducă sponsori eventual. De ce nu vrea să stea la lojă, să bea şampanie cu oameni politici sau de afaceri, în timp ce angajaţii săi fac treabă pe teren. De ce nu vrea să se folosească de capitalul de imagine pe care-l oferă brandul Steaua cîştigător? De ce nu vrea să fie simpatic tuturor, nu doar unui număr de jurnalişti? De ce oare nu vrea să schimbe o strategie ce nu i-a adus nimic în ultimii ani?
De ce oare a intrat în fotbal, dacă toate aceste lucruri nu le vrea?

Dezbaterea, contextul şi timpul

În loc să ne întrebăm la nesfîrşit cine e mai bun, Messi sau Cristiano Ronaldo, mult mai bine ar fi să ne bucurăm că putem fi contemporani cu ei.

Am survolat o zonă a calendarului în care fotbalul a fost rezervat echipelor naţionale. Un pic cam prea plană, între noi fie vorba, cei obişnuiţi să trăim în fiecare week-end turbulenţele din partidele diverselor campionate. Am avut în general oportunitatea să vedem aceiaşi fotbalişti, îmbrăcînd însă alte tricouri, ale primelor reprezentative din ţările lor. Şi am putut remarca, din nou, că o dezbatere care bîntuie, practic de cînd există fotbalul în forma sa industrializată, nu prea are cum să-şi găsească răspuns.

Să luăm exemplul cel mai la îndemînă. Cine e mai bun, Messi sau Cristiano Ronaldo? Ca să privim doar cele mai importante figuri ale zilei. E o întrebare la modă, un demers sută la sută de marketing şi publicitate, menit să creeze competiţie între două branduri foarte puternice, antagonice pe alocuri, competiţie ce generează profit părţilor implicate. Inclusiv, sau mai ales, celor doi în cauză. În caz că-şi imaginează cineva că Messi şi Cristiano ar încinge o cafteală dacă, presupunere absurdă, s-ar întîlni pe înserat pe o stradă pustie, acel cineva are clar probleme psihice şi ar trebui să afle, dacă n-a aflat, că medicina a făcut miracole.

Dezbaterea în sine e falsă. Motivul e atît de simplu încît nu-l vedem. Fotbalul e un sport de interactivitate colectivă, unde nu există lupta unui individ contra altui individ decît la o scară redusă. Nici măcar statisticile abundente nu oferă o bază de plecare, căci ele aduc doar nişte date, importante în context, dar nu determinante.

Contextul e fundamental în fotbal. Comparaţia între Messi şi Cristiano nu se poate face departe de preferinţele individuale ale fiecăruia dintre noi, dar mai ales departe de ceea ce reprezintă ei în grupurile din care fac parte. Messi e determinant la Barcelona, dar în “naţionala” Argentinei nu e, pentru că diferenţele dintre cele două grupări sînt abisale. Acelaşi lucru e şi la Ronaldo. Una e Real, alta e Portugalia, chiar aşa, victorioasă cu 6-2 în faţa Bosniei. Nimeni în fotbal n-a reuşit de unul singur. Se vorbeşte de Maradona, dar se uită pe cine a avut Maradona lîngă el, cu Argentina şi la Napoli. Valdano, Burruchaga, Ruggeri sau Batista, ori Careca, Alemao, Ferrara nu erau doar piese de umplutură. Zidane nu putea fi acelaşi fără Djorkaeff, Deschamps, Blanc sau Henry, Cruyff fără Neeskens sau Rensembrink, Pele fără Garincha, Vava sau Rivelono.
Ne putem întreba cine e mai bun între Nadal şi Djokovici, ne-am întrebat ani de-a rîndul între Karpov şi Kasparov, între Borg şi McEnroe, între Carl Lewis şi Ben Johnson. E o diferenţă. Ei stăteau faţă în faţă, fiecare cu forţele lui. Messi vs Cristiano înseamnă, de fapt, Messi plus 10 vs Cristiano plus 10.

Ne putem întreba la nesfîrşit cine e mai bun, Messi sau Cristiano? Ne putem certa pe tema asta. Mult mai bine ar fi totuşi să ne bucurăm că sîntem contemporani cu ei, că putem admira, săptămînă de săptămînă, ceea ce pot ei realiza. Să nu uităm că timpul în fotbal e limitat! Şi, mai ales, să nu uităm altceva, mult mai important! Că fiecare experienţă trăită alături de o altă fiinţă nu se va mai repeta niciodată. Din păcate, de asta ne dăm seama doar cu timpul.

Curajosul şi căcăcioşii

Mircea Sandu e supărat că UEFA nu-i ţine partea. Pînă la urmă, nici umbrela atît de largă a forului de la Nyon nu te poate apăra atunci cînd plouă cu ilegalităţi.

“Hai noroc, băi căcăcioşilor”! Aşa îmi imaginez că va începe o posibilă viitoare întîlnire a lui Mircea Sandu cu colegii săi din Comitetul Executiv al UEFA, într-o dimineaţă răcoroasă, căci în Elveţia toate dimineţile sînt răcoroase, înaintea unei şedinţe  furtunoase, căci la Comitetul Executiv toate şedinţele sînt furtunoase. “Care mai e viaţa voastră de rahat?”, ar urma, logic şi natural după o asemenea introducere, să rostească Mircea Sandu, la intrarea într-o sală luxoasă, căci la UEFA toate sălile sînt luxoase.

“Să ne trăieşti, curajosule”! Aşa îmi imaginez că va fi primit salutul lui Mircea Sandu cînd vor putea şi colegii săi de şedinţă să deschidă gura, căci la Comitetul Executiv, în particular, şi la UEFA, în general, nimic nu rămîne fără răspuns.

“Viaţa noastră e deocamdată bună, a ta se pare că e din ce în ce mai căcăcioasă”! Aşa îmi imaginez că se va termina scurta discuţie, înainte să se treacă la treabă, căci în Elveţia se trece la  treabă destul de repede, spre deosebire de România, unde se trece la treabă doar cînd e foarte aproape ora de terminare a  ei, astfel încît să mai fie de treabă şi a doua zi.

Să depăşim acest dialog, imaginar repet, cu scuzele de rigoare pentru limbaj, dar cu amendamentul că este inspirat din discursul unui distins preşedinte de federaţie, membru într-un distins Comitet Executiv de la distinsa UEFA. Şi să intrăm în fondul problemei. De ce e supărat Mircea Sandu pe amicii săi de la UEFA? E simplu, pentru că n-au sărit să-i ia partea, aşa cum s-a mai întîmplat în destule situaţii, cu reprezentanţi ai altor ţari. Atitudinea sa, de om umblat pe toate meridianele globului, e tipic românească. El se supără în loc să se întrebe de ce s-a ajuns aici, dacă nu cumva el a greşit şi ce  ar trebui să facă spre repararea erorii.

Mircea Sandu ar fi vrut ca UEFA să-l apere necondiţionat, indiferent de situaţie. Iată un scenariu în care UEFA l-ar fi apărat cu siguranţă. Să presupunem că preşedintele Băsescu sau premierul Boc l-ar fi înlăturat pe Mircea Sandu, cu ce mijloace nu contează, spre a numi, politic, la conducerea FRF un apropiat al coaliţiei de guvernămînt. Atunci, da, s-ar fi încălcat statutele FIFA şi UEFA, amestecul politic nefiind tolerat, corect pînă la urmă. Niciodată însă UEFA nu va cauţiona un membru al său, cît ar fi el de curajos, pentru acte ce ţin de latura penală, corupţie, abuz în serviciu etc. Imaginea UEFA e suficient de proastă pentru ca forul de la Nyon să intre într-un alt demers plin de dezavantaje. Pînă una-alta, serviciile pe care Mircea Sandu, nu ca persoană, ci ca preşedinte al FRF, le-a făcut UEFA s-au întors sub diverse forme, vezi finala Europa League de la Bucureşti ori Europeanul U’ 19.

Mircea Sandu are o problemă. De fapt, mai multe, căci nu doar Craiova îi dă acum bătăi de cap, mai e şi Vasile Avram, care sigur ştie multe şi care e posibil să se apuce să le spună, căci detenţia nu e cea mai luxoasă dintre şederi, mai e şi Ionuţ Lupescu, care, se zice, l-ar cam “lucra” prin Elveţia, într-un demers din nou specific românesc. Mircea Sandu ştie că are probleme, de unde şi reacţia uşor iritată, mai degrabă frustrată, la adresa celor de la UEFA.

Cum ar putea Mircea Sandu să rezolve toate aceste probleme? Asta da un demers pentru
oameni curajoşi!

P.S.
Miercuri, într-un ziar din Belgia, Alin Stoica (pentru cei care au deschis mai tîrziu televizoarele, este fiul lui Tudorel Stoica) mărturisea că regretă că a optat pentru “naţionala” României şi nu pentru cea a Belgiei. Punînd pe seama acestei alegeri continuarea absolut dezastruoasă a carierei şi mutarea în derizoriu a unui nume mare. Alin Stoica se face că uită care au fost problemele sale cu adevărat şi că în nici un caz cele 13 selecţii (curat ghinion) sub tricolor nu-s vinovate că s-a ales praful de talentul său uriaş. Apropo de praf. Fiind liber de contract, ar putea încerca să-şi încheie cariera în clubul care l-a consacrat: Bamboo

Barca VS Real Madrid. Se întoarce roata?

Barcelona şi Real Madrid au dus fotbalul într-o altă dimensiune. Real e acum la 3 puncte de Barcelona şi tot mai mulţi se întreabă dacă nu cumva ierarhiile s-au schimbat?

Luni dimineaţă, după splendida piesă pe care Barcelona şi Bilbao au interpretat-o pe “San Mames”, Guardiola s-a trezit cu o problemă. Una pe care n-a mai avut-o de cînd el antrenează Barcelona. Se află la 3 puncte în spatele lui Real Madrid. Catalanii au mai fost în urma rivalei în toată această perioadă, dar nu la mai mult de două puncte. Acum sînt trei, iar dacă lucrurile merg pe aceeaşi linie, “El Clasico” din 10 decembrie ar putea aduce campioana Spaniei fix în situaţia care-i convine cel mai mult rivalului din Madrid. Aceea de a ataca din obligaţie, cu stresul că un rezultat potrivnic ar deschide o breşă suficient de largă. Continue reading →

Imaginea şi scăderea

Faptul că Steaua şi Dinamo cad în sondajele de popularitate ţine de tot ce se întîmplă în jurul acestor cluburi. Singurii care nu înţeleg asta sînt chiar conducătorii lor.

Ultimul sondaj realizat de IRES, prezentat în Gazeta de vineri, a confirmat ceea ce, de fapt, se ştia de mult. Steaua e echipa numărul unu în preferinţa românilor. 39 la sută dintre ei se declară susţinători ai Stelei, o cifră într-adevăr semnificativă, dacă ţinem cont că următoarele clasate, Dinamo, cu 12 la sută, Rapid, cu 6 la sută, Craiova, cu 4 la sută, şi Timişoara, cu 3 la sută, sînt la o distanţă considerabilă. Practic, un simplu exerciţiu matematic ne spune că în acest moment Steaua are în România fani cît toate celelalte echipe la un loc.

Astfel de sondaje au marja lor de eroare. În plus, un sondaj care are ca temă fotbalul are o şi mai mare doză de relativitate. Pentru că e realizat pe un eşantion reprezentativ al întregii populaţii, şi nu al populaţiei amatoare de fotbal, al microbiştilor carevasăzică. Relativitatea se observă şi mai bine la celelalte capitole ale sondajului, unde, spre exemplu, Barcelona are un procentaj chiar mai bun decît Steaua, 42 la sută (pe doi e Real Madrid cu 19 la sută), iar Messi, cu 50 la sută din preferinţe (pe doi e Cristiano Ronaldo cu 17 la sută), adună procente de două ori mai mult decît Hagi, lider în ierarhia fotbaliştilor români preferaţi. În aceste cazuri celebritatea este decisivă, notorietatea influenţează clar răspunsurile.

Ce e de remarcat însă este faptul că Steaua scade în acest sondaj faţă de cel realizat tot de IRES în 2009. Scade cu 5 procente, de la 44% la 39%. Explicaţia vine din multiplele scandaluri în care a fost implicată echipa prin intermediul finanţatorului său, dincolo de lipsa performanţelor. Cele 44 la sută aveau acoperire în rezultate, în meciurile de Liga Campionilor disputate, chiar şi în acea eliminare de la Middlesbrough, căci şi astfel de momente de tristeţe ajută la atragerea de fani.

Dar nu doar Steaua a scăzut în aceşti doi ani. Dinamo e în aceeaşi situaţie, poate chiar mai dramatic, căci de la 16% a ajuns la 12%. 5 procente din 44 înseamnă cu mult mai puţin decît 4 procente din 16. Dinamo a dispărut complet din paragrafele performanţelor în această perioadă, în schimb, a apărut din abundenţă în zona scandalurilor, a mondenităţilor, a neregulilor financiare şi a corupţiei. Şi aici vina e a celor, sau a celui, din frunte.

Şi Rapid a scăzut faţă de acum doi ani, dar un singur procent, aflîndu-se pe undeva în marja de eroare, ceea ce înseamnă că rapidiştii rămîn cea mai omogenă comunitate de fani, cea mai fidelă, căci nici la Rapid nu putem vorbi în această perioadă de performanţe.

Componenta estetică e foarte importantă în acest tip de sondaje. În jurul nucleului constant de suporteri, fideli indiferent de rezultate, navighează cei care se ghidează după ceea ce văd la televizor sau în presă. Cel mai bun exemplu este FC Barcelona, care în 2009 strîngea 22 de procente, iar în 2011 sare la 42%, în toată această perioadă Real Madrid stagnînd la 19%. Rezultatele obţinute, fotbalul estetic oferit, dar şi strategia excelentă de imagine gîndită de oameni specializaţi şi, probabil, plătiţi cu mulţi bani, toate acestea ajută.
Imaginea contează, aşadar, şi în fotbal. Dacă ar înţelege asta şi cei din fotbalul românesc ar fi excelent.

Un nimic onorabil

Pentru Oţelul, “dubla” cu Manchester United nu reprezenta nicidecum un moment al adevărului în parcursul său din Liga Campionilor. Pentru că adevărul e unul singur: sîntem prea departe de tot ceea ce înseamnă fotbal ca să ne propunem altceva decît o prestaţie onorabilă atunci cînd întîlnim, la nivel de club sau de echipă naţională, o mare forţă a Europei.
Să fim sinceri pînă la capăt, ne-am temut cu toţii de un dezastru, de un coşmar pe “Teatrul Viselor”, iar teama a devenit vecină cu groaza cînd am văzut primul “11″, ultraofensiv, al gazdelor. Dezastru însemnînd un joc lamentabil, coşmar însemnînd un bagaj consistent de goluri primite, cu care campioana României să atingă recordurile negative ale competiţiei. Declaraţia lui Dorinel, “mizaţi pe un egal”, n-a fost de nimeni luată în seamă, părînd mai degrabă o tentativă a sa de a ieşi în evidenţă.
E suficient de limpede pentru toţi cei care urmăresc cît de cît cu atenţie ceea ce se întîmplă în Premier League că United nu survolează cea mai calmă perioadă a acestui sezon. Turbulenţele din derbyul oraşului au dereglat serios un aparat ce părea bine pus la punct, iar Sir Alex a încercat într-un fel să se scoată cu Oţelul, căutînd probabil un scor fluviu, eventual de proporţiile eşecului cu City. Nu i-a ieşit, iar aici vine partea în care Oţelul merită aprecieri. Pentru ambele meciuri, pierdute cu acelaşi rezultat, din două penaltyuri, un şut deviat şi un alt gol destul de norocos.
Putea face Oţelul mai mult? Îşi putea propune mai mult? Iată întrebări la care fiecare poate răspunde ce doreşte, dar care ţin totuşi de felul în care, fiecare, se poziţionează faţă de lumea reală. Cine visează că o echipă de la noi se poate compara cu Manchester United, chiar în perioadă proastă, fie are goluri de memorie, fie beneficiază de stupidul orgoliu al celui care se crede mai mult decît este. Să nu uităm din ce fotbal se nasc campioanele României, ce-şi propun ele de fapt prin participarea în Ligă şi cum se folosesc banii, deloc puţini, obţinuţi.
De fapt, asta e şi discuţia. E ca în film, pînă la urmă. Dacă îţi propui să ajungi Alain Delon, trebuie să faci ceva în sensul ăsta. Altfel rămîi la stadiul de Alain “Deloc”. Un “deloc” onorabil şi cam atît.

Erou din întîmplare

Martinovici nu este un erou. Este doar un coleg admirabil şi un demn reprezentant al unui popor războinic

“Eroi au fost, eroi sînt încă, şi-or fi în neamul românesc”. Era un imn patriotic de pe vremuri, pe care cei ce au trecut de borna celor 30 de ani poate şi-l mai amintesc. Novak Martinovici nu e român. E sîrb, iar asta s-a văzut cum nu se poate mai bine duminică seară. Mai nou, se tinde spre transformarea lui în erou, se cere să i se dea banderola de căpitan, să i se facă un contract pe viaţă. Exagerat. Continue reading →