October 2011 ↓

Metoda calendarului

În lipsă de alte mijloace, e bine să negociem tot ce putem pentru a preveni încă o situaţie neplăcută

N-aţi ştiut că şi fotbalul e supus negocierilor? Ei bine, iată că da! Şi nu, nu e vorba de transferuri. Acolo e limpede şi explicabil, e vorba de tranzacţii, de bani, de taxe şi impozite, e pe undeva logic ca discuţiile să fie cît mai dure. Mai nou, aflăm că se tratează pentru datele de disputare a meciurilor, că se fac înţelegri în prealabil, care înţelegeri se pot distruge dacă doar una dintre părţi îşi arată inflexibilitatea. Continue reading →

Atenţie la Bayern! Nemţii nu glumesc

Lăsat oarecum în afara calculelor privind supremaţia în Europa, colosul bavarez îşi vede de treabă în cel mai pur stil nemţesc

Acum cîteva săptămîni, într-o emisiune pe Eurosport la care este invitat permanent, Rafa Benitez spunea un lucru foarte interesant: “Degeaba eşti bun în octombrie şi noiembrie dacă nu poţi fi la fel în aprilie şi în mai. În aprilie şi în mai se decid titlurile, octombrie şi noiembrie sînt doar lunile pregătitoare”. Chiar dacă este fără contract acum şi vine după experienţa deloc fericită de la Inter, despre Benitez nu se poate spune că este un oarecare sau că vorbeşte doar ca să se afle în treabă.

Există echipe care nu pot gestiona o formă de moment foarte bună. Spre exemplu, e greu de crezut că Levante sau Monchengladbach, sau Montpellier, sau Newcastle, sau Cagliari se vor putea implica în lupta pentru titlu în respectivele campionate. Sînt însă şi alte echipe care, prin tradiţia şi istoria lor, oferă suficiente garanţii că forma de acum va continua.
Una dintre aceste grupări e Bayern Munchen. Ne aflăm într-o perioadă în care disputele privind supremaţia continentală între Primera Division şi Premier League sînt în toi. Barcelona şi Real Madrid au în Manchester United, City sau Chelsea rivali puternici, în schimb despre Bayern nu se prea vorbeşte. Poate şi pentru că Bundesliga nu are aceeaşi cotă de interes ca amintitele întreceri.

Şi se greşeşte. Lider autoritar în campionat, cu temele aproape făcute în grupa cea mai grea din Liga Campionilor, Bayern este clar o pretendentă la toate trofeele puse în joc. Inclusiv, sau mai ales, la cel al Ligii Campionilor, căci finala, întîmplător, se va disputa pe “Allianz Arena”.

Dacă privim în urmă, descoperim că, de regulă, după un sezon slab, Bayern se regrupează şi face unul de excepţie. Aşa a fost, cel mai recent, în 2009-2010, cînd bavarezii au reuşit eventul şi au fost învinşi în finala Champions League de Mourinho şi al său Inter. Situaţia de acum e asemănătoare. Sezonul trecut a fost prost de-a dreptul, Van Gaal a fost demis, iar pregătirile pentru campionatul următor au început devreme. A fost instalat Jupp Heynckes, cel care redresase situaţia şi în 2008, după dezastrul lăsat de Klinsmann, iar politica de transferuri a fost extrem de bine gîndită, în compartimentul defensiv, aflat în mare suferinţă. Un portar de clasă, Neuer, element extrem de important pentru orice proiect ce se vrea cîştigător, un fundaş dreapta de meserie, Rafinha, care să-i permită, în sfîrşit, lui Lahm să se exprime în banda stîngă, plus un apărător polivalent, Boateng, fratele mai liniştit al familiei. Cei trei s-au adăugat unui lot deja extrem de valoros, pe care Heynckes a ştiut să-l gestioneze şi să-l poziţioneze în teren pentru a profita la maximum de calităţile jucătorilor. Un 4-2-3-1 care-i oferă lui Mario Gomez suficiente variante de a finaliza (are 10 goluri în 9 meciuri), căci linia de 3 din spatele lui e un amestec exploziv de tehnică şi imaginaţie, Ribery, Thomas Muller şi Robben (acum Kroos, cît olandezul e accidentat).

Bayern este, în acest sezon cel puţin, exemplul tipic de produs german. Merge bine şi se strică greu. Cu un pic de şansă la tragerile la sorţi, s-ar putea să-i vedem în mai jucînd cu Liga pe masă, chiar pe stadionul propriu.

Tipica situaţie atipică

Se spune că fotbalul e o stare de spirit. Foarte adevărat. Observaţi ce se întîmplă la Dinamo!

Cu aproape o treime de campionat scursă, Dinamo e prima, dar, dincolo de puncte şi victorii, e marea surpriză de pînă acum. Ce ar fi putut indica, astă-vară, la vremea avancronicilor, că Dinamo va fi, după 10 etape, în poziţia asta? Mai nimic. Dimpotrivă, aşteptările duceau spre un pesimism vecin cu anxietatea. Fără transferuri, cu un antrenor în care nimeni nu părea a avea încredere, numit mai degrabă ca soluţie de avarie, cu jucători debusolaţi dupa eşecul din finala Cupei, neplătiţi şi fără perspective ca problemele financiare să le fie soluţionate, cu cel mai bun om, Torje, pe picior de plecare, cu directorul executiv şi principalul finanţator prins între DNA nunta mileniului, cu preşedintele acuzat că nu bagă bani la echipă şi cu suporteri întotdeauna puşi pe harţă, cam aşa arăta prin iunie liderul de azi al Ligii 1. Continue reading →

Teoria riscului şi fotbalul la alibi

Se spune că e mai bine să-ţi pară rău de ce ai făcut decît de ce n-ai făcut. Noi ce am putea să regretăm după aceste preliminarii?

“Cine nu riscă, nu cîştigă”. Fără a avea un procentaj maxim de reuşită, conceptul e mai aproape de adevăr, mai lesne de verificat, mai simplu de aplicat. În fotbal, el tinde să devină o teorie. Există situaţii cînd chiar şi cei care riscă nu cîştigă, dar, pentru că au încercat, sînt mult mai împăcaţi cu sine decît cei care nici nu riscă şi nici nu cîştigă. Cum s-ar spune: “Mai bine să-ţi pară rău de ce ai făcut, decît de ce n-ai făcut”. Continue reading →

Zlatan şi fericirea

Ibrahimovici a intrat brusc în depresie şi spune că ar vrea să se retragă. Pare însă că deja îşi pregăteşte plecarea de la Milan

Hai să vorbim puţin despre fericire, de acord?! E ceva suficient de relativ, pentru care orice individ are o definiţie proprie, un termen mai degrabă idilic ce s-a convertit în obiectivul proritar al existenţei noastre. Fiecare vrea să fie fericit, fiecare simte senzaţia de fericire după propriile gusturi. Unii cred că secretul fericirii stă în a face întotdeauna ceea ce îţi place. Alţii spun că, dimpotrivă, fericirea vine atunci cînd îţi place întotdeauna ceea ce faci. În ultima vreme şi pentru din ce în ce mai mulţi oameni, fericirea pare a fi o sumă de mici chestii, o mică maşină, o mică vilă, un mic iaht, o mică avere în concluzie. Continue reading →

Bicepsul ameninţă, Messi rezistă

Barcelona are o listă destul de lungă de rupturi musculare în acest sezon. Messi, de la care se aştepta poate cel mai mult o astfel de leziune, e în afara ei. Există explicaţii. Barcelona pare a avea, în această perioadă cel puţin, un adversar mult mai complicat decît majoritatea celor întîlniţi, în campionat sau Liga Campionilor. Şi anume bicepsul femural. Bicepsul femural al propriilor jucători. Extinzînd ideea, accidentările îi pun mai multe probleme lui Guardiola decît rivalii din teren

Duminică seară, la Gijon, Eric Abidal a adăugat a 7-a leziune musculară apărută la gruparea catalană, de la startul pregătirilor încoace. Afellay (înaintea gravei rupturi de ligamente încrucişate, olandezul a avut o microruptură la bicepsul femural), Alexis (de două ori, prima problemă apărînd după turul Supercupei), Pique (la muşchii gemeni), Adriano, Iniesta, Fabregas şi acum Abidal (toţi la bicepsul femural).

20 de rupturi pe sezon

Conform unui studiu realizat de UEFA, o echipă de talia Barcelonei, cu extrem de multe meciuri, adună undeva în jur de 20 de leziuni musculare pe sezon. Dintre acestea, o treime sînt la bicepsul femural. E aşa-numita “accidentare a alergătorului” şi se produce la un sprint, la rupere de ritm, la o schimbare de direcţie, la un şut din viteză, cînd se aplică o forţă tensională superioară celei existente în zona musculară din pricina alergării. Perioada de pauză ţine de gravitate, fiecare centimetru avînd nevoie de o săptămînă de repaus. Sigur, în cazul rupturilor de ligamente, încrucişate, colaterale etc, discuţia se face separat.

Ceea ce se întîmplă la Barcelona acum e totuşi destul de puţin obişnuit. Iar explicaţia ar trebui căutată în kilometrii efectuaţi de fotbalişti. Atît în teren, dar mai ales în afara lui, programul echipei de la startul pregătirilor, la final de iulie, pînă azi fiind infernal şi extrem de obositor. În plus, specificul jocului Barcelonei predispune la aceste leziuni.

Muşchii lui Messi
Privind lista de mai sus, a celor afectaţi de leziunile musculare, reţine atenţia absenţa unui nume: Leo Messi. Toată lumea s-ar fi aşteptat ca omul care are cele mai multe ruperi de ritm şi schimbări de direcţie la Barcelona să fie cel mai expus. Nu e aşa.

Înainte să vedem de ce nu e aşa, să aruncăm o privire asupra organismului lui Messi. Tratamentul hormonal primit în copilărie a ajutat ca oasele sale să crească, dar asta a provocat un dezechilibru între pachetele sale musculare şi acele oase. Problema lui Messi e oboseala musculară, căci el posedă un exces de tensiune musculară în picioare care-l împiedică sa forţeze continuu.

Din nou la explicaţii. Musculatura omului are două tipuri de fibre: lente şi rapide. Fiecare muşchi al fiecărei persoane e diferit, iar la sportivi se modifică în funcţie de cum e antrenat. Spre exemplu, un sprinter are 80 la sută fibre rapide, iar un maratonist abia atinge 5 la sută.

Messi posedă această cantitate de fibre rapide, ceea ce, adăugat la statura redusă, fac din Messi un jucător rapid şi exploziv. Muşchii săi sînt întotdeauna tensionaţi. Spre deosebire de argentinian, Cristiano Ronaldo nu poate accelera de pe loc, din poziţie statică, el are nevoie mereu ca musculatura sa să fie tensionată, de unde şi senzaţia unei alergări continue.

Maturizarea decisivă
Şi atunci, cum se face că Messi nu se accidentează? Foarte mult ţine de prevenire. Messi s-a maturizat, nu mai acel tip haotic, care consuma frecvent pizza şi cola, care nu avea grijă de momentele sale de odihnă. Iată, de exemplu, în sezonul 2005-2006, cînd Barcelona a cîştigat Liga Campionilor, Messi a avut 3 leziuni la bicepsul femural.

Acum, Leo mănîncă doar ce-i recomandă nutriţionistul şi se recuperează ca la carte după jocuri. Dar o face şi în teren. Dacă-l priviţi cu atenţie, doar pe el, veţi observa momente de dispariţie din joc, de letargie. Atunci, Messi de fapt se odihneşte. În plus, a învăţat cum să se ferească de intrări dure, felul său de a alerga, uşor încovoiat, făcînd să aibă centrul de greutate foarte jos, ajutîndu-l în acest sens.

Filmul pe care l-am mai văzut

A plecat Levi, a venit Ilie Stan. Nu e însă nimic inedit. E doar o altă scenă dintr-un reality show pe care-l vedem de ani buni.

Se mai miră cineva de situaţia de la Steaua? Greu de crezut. Pentru că e una anticipată. De cînd a fost numit, lui Ronny Levy i se aştepta plecarea, i se urmăreau greşelile, i se căutau nodurile din papură, chiar şi atunci cînd nu era cazul. E un deja-vu, e un film pe care cu toţii l-am mai văzut, un fel de “Ziua Cîrtiţei” în varianta Ghencea. Sau cum s-o numi ea, căci legătura dintre Steaua, ca şi club, şi zona Bucureştiului cu care se identifica a încetat să mai existe.

Aici Levy are dreptate. O echipă fără stadion propriu e una fără identitate. Fără suporterii fideli, care vin la fiecare meci, indiferent de vreme, care stau pe acelaşi scaun de atîta timp, care au obiceiurile lor înaintea partidelor, grupul lor de prieteni, fără galeria din spatele porţii, pe care o apreciezi sau, după caz, de care te temi, o echipă nu mai e aceeaşi. Asta e esenţa fotbalului, grupul format de echipă şi suporterii săi, de aceea a supravieţuit acest joc, de aceea s-a transformat într-un fenomen social.

În fond, noi oamenii căutăm dintotdeauna grupul, ăsta e spiritul vieţii, singurătatea nu e o soluţie, pentru că toţi ne temem de marele final, care, pînă la urmă, e cel al singurătăţii absolute.  În toată această perioadă, Steaua a părut în turneu, a fost ca o formaţie în căutare de noi adepţi. A juca mereu în altă parte, a te antrena mereu în altă parte, a dormi mereu în altă parte, a mînca mereu în altă parte, a fi, la o adică, mereu cu gîndul în altă parte nu reprezintă defel o garanţie a succesului.
La fel cum o campanie brutală de transferări nu reprezintă, iată, o garanţie a succesului. Iar aici Levy nu are dreptate, cînd critică anumite aspecte. Ştia ce îşi asumă, ştia că va fi greu să facă să joace o echipă care a adus atîtea nume noi, ştia că omogenitatea şi relaţiile de joc de care se tot vorbeşte vor fi greu de obţinut în aceste condiţii. Ştia şi ce  patron are, ştia care îi e stilul. Nu era paraşutat în România totuşi. Ştia, a acceptat, n-a putut să facă echipa să joace, a plecat. Împreună cu el a plecat şi MM Stoica, într-un gest de demnitate oarecum normală, căci el fusese cel care a propus şi, în cele din urmă, a adus antrenorul.

Apropo de MM. Disputele din interiorul clubului nu l-au ajutat nici pe el, nici pe Levy, n-au ajutat nici echipa. Cînd gîlceava începe de la vîrf, cînd managerul general e “aranjat” aproape zilnic în presă cu informaţii discret, dar pragmatic, furnizate ziariştilor, între două pase pe terenul de fotbal al unei vile din Pipera, alta decît a patronului, cînd senzaţia de canibalizare este prezentă în straturile de sus, cum naiba să nu coboare şi în vestiar şi să ia aspect de harababură?!

Acum MM a  plecat, Levy a plecat. A venit Ilie Stan. Şi e foarte optimist. Ca toţi cei dinaintea lui, de altfel. Crede cineva că nu e în aceeaşi situaţie? Că nu i se aşteaptă deja plecarea? Că nu e o altă scenă a filmului pe care-l vedem de ceva vreme încoace, cu Steaua în rol principal. Am spus Steaua? Am greşit. Rolul principal e al altcuiva.