September 2011 ↓

Stadioanele şi împrumutătorii

Finanţatorii cluburilor noastre se plîng că n-au stadioane, dar aşteaptă ca statul să le construiască
Printre cătuşele zornăite pe la televizor, şi-a făcut loc în fotbalul românesc o pată de culoare. Oferită de stadionul din Ploieşti. Inaugurat duminică, a oferit o imagine excelentă. Atît la faţa locului, cît şi la televizor. În acelaşi timp cu Petrolul-Dinamo, pe celelalte două Digi se vedeau Parma-Roma şi Rennes-St. Etienne, iar arena prahoveană nu era cu nimic mai prejos decît cele din Italia ori Franţa.
Mai nou au apărut informaţii referitoare la anumite costuri suplimentare la şantierul de la “Ilie Oană”. Dar asta deja se înscrie în realitatea românească a acestor timpuri, căci noi am ajuns să spunem “Se fură, asta e, ne-am obişnuit, bine măcar că au făcut ceva”.
Într-o perioadă scurtă am inaugurat, sau urmează s-o facem, trei stadioane frumoase, la Bucureşti, Ploieşti şi Cluj. Toate au un numitor comun. Sînt construite de primării, de stat cu alte cuvinte. Din banii fiecăruia dintre noi, din impozitele fiecăruia dintre noi. Foarte bine că se fac. Discuţia e alta. Finanţatorii cluburilor noastre, ei ce naiba fac? În afară că se laudă cu titulatura de patroni şi bat cîmpii la televizor, ce mai fac? Veţi spune că-şi bagă banii în fotbal. Greşit! În majoritatea cazurilor, ei împrumută cluburile de care s-au lipit. Sînt “împrumutători”.
Teoretic, stadionul din Ploieşti a costat 17 milioane de euro. Ce i-a împiedicat pe finanţatorii lui Dinamo să facă, în atîţia ani, unul identic. Hai să zicem de 20 de milioane de euro, să fie un pic mai mare. Sau pe cel din Pipera să facă unul pentru Steaua? De 30 de milioane de euro, că Steaua are mai mulţi suporteri. I-a împiedicat mentalitatea de a dori totul gratis, de la stat, pe considerente obscure, corecte doar pentru ei.
Unde au dreptate aceşti finanţatori e la obtuzitatea statului, care nu renunţă sub nici o formă la bazele sportive construite de comunişti. În ce ţară din UE, Ministerul de Interne sau Ministerul Transporturilor au cluburi şi stadioane? În ce ţară din NATO, Ministerul Apărării are club şi stadion? În ce ţară civilizată Banca Naţională are o bază sportivă?
Bun, am admis o circumstanţă atenuantă. Dar atît. De atîţia ani, dacă vedeau că nu găsesc parteneri de dialog, de ce finanţatorii nu s-au gîndit la alte soluţii? N-au avut cînd, ar zice cineva, pentru că stau tot timpul la televizor. De ce nu au făcut precum cei de la Juventus, care au făcut un credit la bancă şi au construit SINGURUL stadion din Italia aflat în proprietatea unui club? Iar acum toate celelalte mari grupări de Serie A vor să facă la fel. Pentru că un stadion aflat în proprietatea unui club serios, condus serios, după reguli de business serioase, se poate amortiza singur.
Am zis serios, nu? Unde vedeţi însă seriozitate la noi? Finanţatorul Stelei şi-a făcut averea din terenuri. Ce l-a împiedicat să construiască pe unul dintre aceste terenuri un stadion? Cine dintre fanii Stelei n-ar fi înţeles o asemenea mutare? Putea face acolo orice dorea, şi o stînă turistică, poftim, din care să cîştige bani. La Dinamo şi Rapid, aceeaşi poveste. Ambele joacă pe două arene învechite, urîte, neconfortabile. Cei de la Universitatea Cluj au aşteptat să construiască Primăria, iar acolo unde Primăria n-a avut chef, Timişoara, Craiova, Iaşi, Galaţi, Vaslui, nu s-a mişcat nimic. Ba da, greşesc, s-a mişcat. Nivelul decibelilor din emisiunile televizate în care “împrumutătorii” îşi făceau simţită prezenţa.
Între timp, fotbalul merge mai departe. Nu e, cum a zis Vujadin Boşkov, o chestiune de viaţă şi de moarte, e chiar mai mult decît atît. La noi, mai mult are alt sens. Doar matematic.

Neymar şi pokerul transferului

Atacantul brazilian al momentului s-a văzut transformat într-o carte cîştigătoare la partida jucată de 4 nume grele din fotbalul mondial.

Acum două luni, în plină perioadă de mercato, Neymar era dat ca sigur la Real Madrid. Acum cîteva săptămîni, imediat ce respectiva perioadă s-a încheiat, Neymar era dat la FC Barcelona. Acum două zile, lucrurile s-au sucit din nou, iar Neymar este dat din nou la Real Madrid. Este ceea ce amatorul de fotbal a aflat din mass-media. Şi, evident, n-a înţeles nimic. Asta şi pentru că media, în special cea on-line, nu se oboseşte sau nu ştie să explice.

Şi totuşi, care e situaţia lui Neymar? ACUM este la Santos. Este singurul lucru clar. Restul sînt speculaţii şi fac parte dintr-o strategie bine pusă la punct. Manipularea prin presă se practică şi în sport, nu doar în politică. Fotbalist deja de mare valoare, cu un potenţial imens de a progresa la cei 19 ani ai săi, Neymar e un jucător predestinat succesului. E departe de Robinho, cel cu care e foarte des comparat, căci Neymar are şi alte calităţi în afara driblingului pe care-l vedem reluat la televizor. Povestea transferului său e pe undeva demnă de un film.

Florentino face primul pas…
Florentino Perez l-a vrut pentru Real Madrid. Era transferul său galactic pe anul acesta, în tendinţa deja ştiută a boss-ului de pe “Bernabeu”. Mourinho nu era prea convins, el l-ar fi vrut pe Aguero, mai folositor în opinia lui Jose. Kun ştia bine campionatul Spaniei, locuia de mult în Madrid, astfel că n-ar fi avut nevoie de acea perioadă de adaptare atît de necesară oricărui fotbalist, cu atît mai mult cu cît vorbim de un brazilian de 19 ani, care gustă viaţa din plin (are deja un copil cu o fată de 17 ani) şi cu o personalitate destul de accentuată. Ultimul aspect nu era cel mai deranjant, căci Jose impune suficient de mult respect şi poate educa pe oricine, ultimul exemplu fiind Benzema. În plus, exista un pact între Florentino Perez şi Miguel Angel Gil Marin, şeful lui Atletico, pentru ca Aguero să nu treacă la rivalul din oraş şi să meargă la Chelsea.

…dar apare şi prima problemă
Aşadar totul părea rezolvat, o dată ce Mourinho s-a lăsat înduplecat. Avea nevoie de încă un atacant, a tot declarat-o, vezi şi speculaţiile din zona Adebayor. Faptul că transferul nu s-a făcut e cea mai mare surpriză a verii, căci se ştie că atunci cînd Real Madrid vrea cu adevărat un jucător, a se citi Florentino Perez, puţini îi stau în cale. Problema lui Perez s-a numit Wagner Ribeiro. Impresarul lui Neymar. Cu care Perez făcuse destule afaceri profitabile, căci Wagner Ribeiro l-a adus pe Robinho la Real, iar ulterior l-a dus de la Real la City. Brusc, preţul lui Neymar a crescut. Brusc, clauza de reziliere de 45 de milioane de euro a dispărut. Şi brusc, Neymar spune că nu mai vrea să plece de la Santos cel puţin pînă în decembrie, cînd e programat Mondialul Cluburilor, unde Santos participă, alături de Barcelona. Care Barcelona va apărea în context, dar ceva mai încolo.

Santos, pe post de dealer
O explicaţie trebuie dată. Mulţi s-ar întreba de ce Neymar ar refuza, de vreme ce, se ştie, Real Madrid plăteşte foarte bine! Însă puţini ştiu cît cîştigă Neymar la Santos. 5 milioane de dolari, plus că-şi păstrează în întregime cîştigurile din publicitate (la Real e o regulă clară, cîştigurile se împart în mod egal cu clubul). Care nu-s de colo, Brazilia fiind o ţară puţin spre deloc afectată de criză, ocupînd locul 9 în topul puterilor economice. Aşadar nu stătea deloc rău. Luis Alvaro Oliveira, preşedintele lui Santos, simte momentul şi îşi joacă mult mai în forţă cărţile. Ştie că preţul lui Neymar NU ARE CUM SĂ SCADĂ. Iar Mondialul Cluburilor din decembrie e un prilej perfect.

Abramovici intră în joc
Mergem mai departe. Cu orgoliul atacat, Florentino Perez îl trimite la Sao Paolo pe Ronaldo, brazilianul său preferat. Cu o dublă misiune, să-l convingă pe Neymar, dar să-l convingă şi pe Wagner Ribeiro. Ronaldo se întoarce din Brazilia cu o informaţie-şoc: tatăl lui Neymar a primit o sumă de bani, deloc mică, de la Roman Abramovici, prin intermediul lui Kia Joorapchian, cel ce deţine agenţia de impresariat MSI şi controlează clubul Corinthians, pentru a rupe relaţia cu Wagner Ribeiro (Robinho a făcut-o şi el între timp).
Urmarea nu e greu de intuit, la nivel fotbalistic vorbind. Neymar urma să ajungă la Chelsea, acolo unde Andre Villas Boas îl aştepta. Cine crede că Andre Villas Boas şi Jose Mourinho au în continuare o relaţie specială e departe de realitate.

Sandro Rosell are şi el cărţile lui
Vorbeam mai sus de Barcelona. Care are, pe piaţa braziliană, un atu. Numit Sandro Rosell. Actualul preşedinte al catalanilor a fost şeful Nike pe America de Sud, poziţie din care a furnizat sume uriaşe de bani, prin contracte, cluburilor şi jucătorilor cei mai importanţi. Cu cine are contract Neymar? E o întrebare de 0 puncte. Căci răspunsul e simplu: cu Nike, el fiind imaginea firmei pe piaţa braziliană. Rosell i-a oferit lui Santos afacerea perfectă pentru Neymar, căci permitea clubului să-l ţină încă două sezoane pe jucător, transferul urmînd a se face în vara lui 2013 (nu în iarnă, cum eronat a apărut la noi). Suma urma să fie în jur de 60 de milioane de euro.

Presa are rolul său
A vrut însă Barcelona cu adevărat să-l ia pe Neymar? Sau preşedintele catalanilor s-a lăsat folosit, nu fără un decont ulterior fireşte, în manipularea prin presă de care vorbeam mai sus? Presă care s-a repezit să găzduiască declaraţiile lui Neymar, cum că Barcelona e cel mai mare club, iar Messi cel mai bun fotbalist din lume. Semnul de întrebare se transformă destul de uşor într-unul de exclamare. Mai ales după ce presa madrilenă, ce nu scoate la lumină informaţii despre Real fără a avea acoperire, avansează ideea că transferul e parafat pentru vara viitoare. Suma? Aţi ghicit din nou. 60 de milioane de euro. Fix cea pe care, se spune, ar fi urmar s-o plătească Barcelona. Cam multe coincidenţe, nu vi se pare?

Poker cu 4 cîştigători
Dacă ne-am imagina acest transfer ca pe o partidă de poker, am avea patru jucători. Florentino Perez, Sandro Rosell, Roman Abramovici, Wagner Ribeiro. Cele mai bune carţi le are Perez. Abramovici are cei mai mulţi bani în faţă şi, de multe ori acesta poate fi un avantaj decisiv. Sandro Rosell n-are cărţi, dar ştie să joace la cacealma şi tuturor le e frică de el. Iar Wagner Ribeiro… Wagner Ribeiro are o singură carte. Dar, paradoxal, cartea cîştigătoare. Se numeşte Neymar.

Şi iată cum, la o masă de poker, pot exista mai mulţi cîştigători. Perez s-ar alege cu jucătorul. Abramovici cu siguranţa că în vara viitoare, dacă-l ia pe Neymar, Real nu mai are cum să intre într-o altă operaţiune de anvergură (nu uitaţi că e vara lui Euro 2012!). Rosell cu satisfacţia că şi-a făcut rivalul să plătească mai mult, dar şi cu posibil control pentru alte nume, eventual Ganso. Iar Wagner Ribeiro cu un comision mult mai mare decît anticipa.

Ultima necunoscută: ce cîştigă Neymar? În afară de un salariu de 7 milioane de euro pe sezon, un contract pe 6 ani şi pătrunderea pe poziţie de forţă la un club ca Real Madrid, mai nimic. Dar vi se pare puţin? Şi ar mai fi totuşi o întrebare: ce cîştigă presa?

Farmecul Cupei şi tentaţia ratingului

Actualul sistem al Cupei României nu permite aproape nici o surpriză în primul tur, căci echipele mari joacă de regulă pe teren propriu

Peste tot în lume, Cupa e considerată a doua competiţie internă, după campionat. Că e fotbal, că e handbal, baschet, volei, e fix acelaşi lucru. Să rămînem pe fotbal, mai ales că în acest mijloc de săptămînă se joacă meciuri din Cupa României.
Pe vremuri, 16-imile Cupei aveau farmecul lor. Era prima etapă la care participau echipele mari, cele din Liga 1 adică.

Steaua, Dinamo, Rapid şi celelalte mergeau pe unde le era hărăzit prin tragere la sorţi. În oraşe mici, comune de multe ori. Locuri unde oamenii aveau ocazia să-i vadă pe viu pe cei pe care-i vedeau doar la televizor. Era o sărbătoare în sine pentru aşezările respective. Venea primarul, se buluceau toţi să vadă vedetele, copii se minunau de cum arată autocarul oaspeţilor, se mai punea de o chermeză, un grătar, ceva manele, specific românesc pe undeva, dar asta e ţara în care trăim totuşi.

Se întîmplau toate astea pe vremuri cînd un ecran nu era principala distracţie a oamenilor. Astăzi se caută rating şi se face orice pentru el. Aşa că se schimbă şi regulile. Aşa că Steaua, Dinamo, Rapid, Vaslui, Oţelul, Pandurii, ca să cităm doar cîteva, joacă pe teren propriu cu adversarele lor mult mai slab cotate. Pe ideea ca respectivele partide să poată fi televizate la ore bune. De ce nu se poate duce totuşi Oţelul, campioana României, să joace la Vîlcea, să-l vadă şi oamenii de acolo la faţă pe Dorinel, să-i vadă de aproape pe cei care, peste o lună, vor întîlni pe Manchester United ? Simplu, pentru că Vîlcea nu beneficiază de nocturnă, iar televiziunea care transmite nu beneficiază de un rating suficient de consistent. Sau, de ce n-a putut juca Pandurii la Vişina Nouă? Să-l descopere cei de acolo pe noul star Chiricheş. Ce probleme avea Steaua să joace la Cluj cu Sănătatea sau Dinamo la Oradea, cu Luceafărul? Sau FC Tîrgu Mureş la Constanţa, cu Viitorul lui Hagi.

De regulă, echipa mai mare cîştiga oricum aceste partide. Dar era, pe undeva, şi o şansă oferită echipelor mai mici. Cupa, competiţia surprizelor, parcă aşa era, nu? Iar mass-media n-ar fi dus oricum lipsă de subiecte, de genul iată vestiarul în care se schimbă jucătorul x, iată terenul pe care evolua echipa y, iată vedeta locală care ar vrea să bată campioana României. Peste tot în lume se face aşa ceva. Şi e vorba de un singur tur. Totuşi.

Veţi spune că, la noi, infrastructura locală nu permite ceea ce permite în Anglia sau în Spania. Perfect de acord. Dar atunci de ce se mai organizează Cupa României în sistemul ăsta? Hai să începem direct cu dirijarea tragerii la sorţi pe sistemul capilor de serie, să avem patru sferturi echilibrate, două semifinale super, eventual jucate, “ca le englezi, domne”, pe noua Arenă Naţională şi evident o megafinală. Iar apoi să batem “cuba”. De fericire că am scos rating. Şi ne-am scos banii. Cu care acoperim farmecul Cupei.

Mai mult decît un meci

Manchester United-Chelsea ne poate oferi răspuns la o întrebare. Cîte echipe se luptă pentru titlu în Premier League?

Premier League propune astăzi primul mare şoc al toamnei fotbalistice. Manchester United - Chelsea. O finală de Liga Campionilor în 2008, o finală de campionat acum cîteva luni, o confruntare între doi coloşi ai fotbalului mondial, poate următoarele două forţe de după Barcelona şi Real Madrid. Cu permisiunea celor de la Manchester City.

Asta e, pînă la urmă, discuţia. Azi, pe “Old Trafford” nu e un meci decisiv. Nu e nimic în joc, la nivel imediat. Sîntem abia în etapa a 5-a, multe se mai pot întîmpla pînă la finalul din luna mai sau, hai să scurtăm reperele, pînă la Crăciun. Ştiţi legenda, liderul de Crăciun cîştigă, de regulă, campionatul. Acest United-Chelsea e foarte important pentru ce se va întîmpla în continuare. După 4 etape, cele două echipe din Manchester lasă senzaţia unei lupte în doi. Chelsea e cu o lungime în urmă, iar un eşec în meciul direct ar întări această convingere că Anglia merge pe drumul Spaniei în ceea ce priveşte transformarea campionatului într-o competiţie bipolară. Sigur, Manchester poate cîştiga, la fel cum şi Chelsea o poate face. Dar dacă Manchester cîştigă de o manieră foarte clară anumite concluzii se pot trage.

Premier League a dominat multă vreme piaţa europeană a fotbalului. La nivel financiar încă o mai face, deşi Bundesliga vine tare din urmă, dar la nivel al rezultatelor internaţionale, cluburi şi naţionale, a coborît, căci Barcelona şi Real Madrid par a fi, dacă luăm ca bază de calcul cele întîmplate în sezonul trecut, la un nivel evident superior. Nu mult, dar suficient pentru ca, de exemplu, să atragă cei mai mulţi bani pentru sponsorul de pe tricou, cazul Barcelonei, sau pentru drepturile tv, cazul lui Real. Pe planul afacerilor la nivel mondial, Premier League a cîştigat de-a lungul timpului prin spectaculozitatea disputelor, în general, dar mai ales prin echilibrul luptei pentru titlu, cu 4 echipe implicate şi alte 4 încercînd să pătrundă în acea luptă. O competiţie în doi, în care United şi City bat pe toată lumea fără probleme, nu e o reclamă foarte bună. În 2008, spre exemplu, sezonul finalei engleze de Ligă nu ar fi fost posibile rezultate de genul United-Arsenal 8-2 ori Tottenham-City 1-5. Iar faptul că acum, pe piaţa asiatică, prin tradiţie aparţinînd britanicilor, cel mai bine plătite turnee sînt ale lui Real şi Barcelona e încă un element de îngrijorare pentru englezi.

Teoretic, Chelsea n-ar trebui să dispară din această luptă. Are însă antrenor nou, nu un fitecine, Villas Boas, iar acest lucru trebuie luat în seamă. De multe ori, schimbarea antrenorului cere timp în obţinerea performanţelor, timp pe care englezii obişnuiesc să-l acorde. Iată de ce este Chelsea echipa care va fi privită mai atent pe “Old Trafford”. De la United ştim la ce să ne aşteptăm, Chelsea însă ne poate oferi răspuns la dilema de mai sus. Una peste alta, un lucru e cert. Vom vedea fotbal adevărat.

Majordomul diabolic

Obosiţi de atîtea elogii, fotbaliştii Barcelonei par a crede de multe ori că adversarul e ca un majordom care le va deschide imediat uşa succesului

Deşi pare simplu privit din afară, fotbalul e un proces complex, iar factorul incertitudine e cel care-l guvernează. Obişnuim să uităm atunci cînd facem avancronici sau cronici, cînd dăm pronosticuri sau analizăm, cînd punem pe tapet teorii savante, obişnuim să uităm deci tocmai acest principiu de bază. Cele două remize consecutive ale Barcelonei confirmă. Continue reading →

O Ligă “premium” sau Super-Liga?

Marile cluburi vorbesc din ce în ce mai tare despre nevoia de schimbare a Ligii Campionilor cu bătaie spre mult discutata Super-Ligă

Se întîmpla acum exact 20 de ani. O nouă ediţie a Cupei Campionilor pleca la drum, cu Steaua Roşie Belgrad drept deţinătoare a trofeului, dar care nu putea juca pe propriul teren, căci în fosta Iugoslavie începuse deja conflictul. A fost ediţia de tranziţie între vechea Cupă a Campionilor şi noua Ligă a Campionilor. O ediţie intermediară, pregătitoare, căci a fost pentru prima dată cînd sistemul de tururi eliminatorii era înlocuit cu cel al grupelor “optimile”, “sferturile” şi semifinalele fiind comasate în două grupe de cîte 4, pe sistem campionat.

Ultima cîştigătoare a Cupei Campionilor Europeni este FC Barcelona. Ultima cîştigătoare a Ligii Campionilor este tot FC Barcelona. Ce s-a schimbat în aceşti 20 de ani? Foarte multe. Liga Campionilor a devenit competiţia supremă a lumii la nivel de club, polul de atracţie la mijloc de săptămînă, o comuniune a elitelor acestui sport, Everestul fiecărui fotbalist şi El Dorado-ul oricărui patron ori preşedinte de club. În 20 de ani, imnul Ligii Campionilor, o adaptare a operei lui Handel compusă în 1727, la încoronarea Regelui George al II-lea al Angliei, a devenit una dintre cele mai populare melodii din lume, finala Ligii Campionilor a devenit cel mai vizionat eveniment de pe planetă, depăşind din 2009 încoace celebrul Super Bowl american, iar sumele de bani oferite participantelor la festin multiplicîndu-se progresiv.

În ultimul timp, urmare a politicilor electorale duse de candidaţii la şefia UEFA, competiţia s-a împărţit în două: Liga Campionilor şi, din primăvară, Champions League. Faza grupelor, în care au început să intre tot mai des nume din eşaloane inferioare ale fotbalului, a devenit de multe ori o obligaţie de serviciu pentru marile cluburi, stresate mai degrabă de ideea parcurgerii a mii de kilometri dus-întors decît de cea a partidei propriu-zise. Există însă şi aici confruntări gigantice, precum Barcelona-Milan, însă, dacă privim realist acest meci, echipa care va cîştiga meciul de azi e deja calificată în primăvară. Există şi grupe echilibrate, însă impresia generală, rostită tot mai apăsat la reuniunile marilor cluburi, este că abia din “optimi” adevărata competiţie, cu adevăratele dueluri de mare spectacol, începe.

Din ce în ce mai tare se vorbeşte, deocamdată doar pe culoarele respectivelor reuniuni, şi despre ideea de schimbare a competiţiei. Despre acea Super-Ligă, cu care marile forţe ameninţă forul european, care să reunească doar giganţii fotbalişti ai Europei. Există argumente pro şi contra, se vorbeşte despre dreptate şi nedreptate în fotbal, despre globalizare şi despre posibilitatea celor mici de a respira acelaşi aer cu uriaşii, despre şansa bieloruşilor de a-l vedea pe viu pe Messi, a românilor pe Rooney şi a croaţilor pe Ronaldo.

Pînă la schimbare, să aruncăm o privire pe ediţia ce debutează azi! Destinaţia e clară, “Allianz Arena”, sîmbătă 19 mai. Principala favorită e la fel de clară, FC Barcelona, numai că niciodată în istoria Champions League o echipă n-a putut cîştiga de două ori consecutiv trofeul. Real Madrid ar fi pe doi în grila de start, undeva pe locurile din spate fiind cele două echipe din Manchester, Milan, Bayern, Chelsea.

Oţelul are asigurate 7,2 milioane
PREMII. Sumele acordate de UEFA calificatelor în grupele Ligii sînt asemănătoare celor din sezonul trecut. Astfel, numai pentru participare, fiecare echipă, inclusiv Oţelul, are garantate 7,1 milioane de euro. La aceşti bani se pot adăuga alţii în funcţie de rezultate, separat fiind recompensate victoriile şi egalurile.

Faza     Suma
START    7.200.000
GRUPE
Victorie    800.000
Remiză    400.000
“OPTIMI”    3.000.000
“SFERTURI”    3.300.000
SEMIFINALE    4.200.000
FINALISTA    5.600.000
CÎŞTIGĂTOAREA    9.000.000
* Sumele sînt în euro.

TOP CÎŞTIGURI 2010-2011
1. Man. United    53,197
2. FC Barcelona    51,025
3. Chelsea    44,523
4. Schalke    39,750
5. Real Madrid    39,288

20. CFR Cluj    18,412
* Sumele sînt în milioane de euro

754,1 milioane de euro au totalizat premiile oferite de UEFA cluburilor în stagiunea trecută

Barcelona peste tot
Deţinătoarea trofeului, FC Barcelona, e mare favorită la cîştigarea Ligii Campionilor şi în acest sezon. Principala contracandidată este văzută marea rivală din La Liga, Real Madrid.

Echipa    Cota
FC Barcelona     2.88
Real Madrid    5.50
Manchester United    7.50
Manchester City        11.00
Chelsea    11.00*
*cote de la Bet365

Conform cotaţiilor de la pariuri, lupta pentru titlul de golgeter se va da între Messi şi Ronaldo. Starul Barcelonei are prima şansă.
Jucător    Cota
Lionel Messi    3.40
Cristiano Ronaldo    5.00
Wayne Rooney    13.00
Javi Hernandez    15.00
David Villa    15.00*
*cote de la Sportingbet

10.00 e cota Oţelului să treacă de grupe

Pe TVR şi Dolce
MEDIA. Noua ediţie a Ligii va fi transmisă tot pe TVR 1 şi Dolce Sport. Postul naţional are doar opţiunea 1. În schimb, Dolce poate da concomitent nu mai puţin de trei partide, prin deschiderea canalelor Dolce Sport 2 şi 3. Ambele televiziuni inaugurează seara cu cîte un studio, urmat de altul la final, pentru analiza jocurilor.

70 e numărul ţărilor în care se televizează în direct Liga, în peste 40 de limbi

3 titluri de golgeter al Ligii a obţinut Messi în ultimele trei sezoane

5 debutante sînt în Liga ce începe astăzi: Oţelul Galaţi, Napoli, Manchester City, Plzen şi Trabzon

TOP TROFEE CHAMPIONS LEAGUE
Barcelona    3
Real Madrid    3
AC Milan    3
Man. Utd    2

“Marile speranţe”

Ca de fiecare dată cînd schimbăm selecţionerul, au apărut speranţe pentru viitor şi regrete pentru greşelile celui înlocuit. Din păcate, am mai văzut filmul ăsta
Nu aveţi după meciul ăsta o senzaţie de “deja-vu”? Am mai trăit sentimentul de cîteva ori, am mai văzut filmul ăsta, cum s-ar zice. Şi nu, nu mă refer acum la gazon ori la alte “specialităţi” tipic româneşti, ci la senzaţia cu care am rămas după această partidă. Pentru că din nou avem speranţe. De viitor, bineînţeles, speranţe pentru viitoarele preliminarii, căci în privinţa celor de acum speranţa, cea care moare ultima, ştiţi placa, e pe moarte.

Meciul cu Franţa ne-a arătat, dacă mai era cineva care credea altceva, că nu avem şanse cu marile forţe ale fotbalului european decît aşa. Apărîndu-ne eroic, luptîndu-ne pentru fiecare minge şi pentru fiecare brazdă de teren - de data asta chiar merge expresia! - şi bucurîndu-ne că am scăpat neînvinşi acasă, sărbătorind la maximum pentru o remiză în deplasare sau, mai probabil, consolîndu-ne pentru un eşec la limită pe terenul lor. Cînd vorbim de marile puteri ne gîndim la Olanda, cu care din păcate o să împărţim viitoarea grupă preliminară, la Spania, la Anglia, la Franţa, la Italia, la Germania, hai să zicem şi Portugalia. Cu celelalte, gen Turcia, alt adversar viitor, vom putea să ne luptăm, cu şanse aproximativ egale, poate un pic, dar doar un pic, mai mici. Iar cu restul, gen Ungaria, vom putea spune că noi sîntem cei care au mai multe şanse. Ideea de mai sus e pură teorie, căci în fotbal s-au văzut surprize destule, numai că, din nefericire, cam noi am fost cei care le-au provocat pe cele neplăcute, vezi egalul cu Albania de acasă, de anul trecut. Drumul de la teorie la practică poate fi parcurs, dar trebuie să respectăm acest sport numit fotbal, ca să ne respecte şi el.

Înapoi la speranţe şi “deja-vu”. Cînd a fost instalat Răzvan, am spus acelaşi lucru. Că avem speranţe. Bătuserăm Lituania, făcusem egal cu Franţa, la Paris. O Franţa inferioară celei de marţi, căci Franţa de marţi a părut cea mai bună din seria de jocuri directe cu ei din 2008 încoace. Şi am văzut ulterior ce s-a ales de speranţele noastre. Întorcîndu-ne în timp, la fel a fost. Cînd l-am pus pe Boloni, am crezut că, gata, succesul e garantat. Cînd a venit Hagi, din nou. Cînd Iordănescu a preluat “naţionala” şi a bătut Germania, iar. Doar Piţurcă, în campania pentru Euro 2008, a confirmat oarecum, calificîndu-ne.
Acum tot cu el vom începe un nou drum. După ce vom fi văzut Euro la televizor, fireşte. Se tot spune că fotbalul e o stare de spirit. Acum avem stare de spirit. Avem un stadion civilizat, o să mai avem unul, la Cluj, pesemne că vom găsi pe undeva şi un gazon, ca să nu mai fim penibili, poate n-o să mai dăm imnul pe mîna unuia obişnuit, de la nunţi, să cînte ce vrea să audă naşul. Şi, cel mai important, poate vom avea o altă atitudine faţă de fenomen, poate vom înţelege că abordările româneşti, din tribună, din birouri sau din teren, nu ne ajută să înaintăm.

Poate vom avea. Dacă vom avea, poate că ne vom bucura de o calificare la un campionat mondial. Problema e alta. Şi anume că la fel am zis şi acum doi ani, şi acum cinci, şi acum 10. Între timp, doar ne-am schimbat televizoarele.