August 2011 ↓

“Arsene what?!”

De la acel “Arsene who?!” cu care l-au întîmpinat englezii în ‘96, niciodată priceperea lui Wenger n-a mai fost pusă sub semnul întrebării ca azi.

În 1996, cînd Arsenal l-a numit manager pe Arsene Wenger, “The Sun” titra: “Arsene who?”. Sugestiv într-un fel, căci Wenger era oarecum necunoscut în acele timpuri pentru fanul britanic, exagerat în alt fel, de vreme ce el cîştigase totuşi un titlu în Franţa, cu Monaco.
Asta a fost atunci. Între timp, pe Wenger îl ştie tot englezul. Titluri, trofee, meciuri frumoase, victorii, eşecuri. Nici unul însă la dimensiunile celui de duminică. “Old Trafford” s-a transformat în “Teatrul coşmarurilor” pentru Arsenal, iar Wenger a trăit poate cea mai mare umilinţă din carieră. Şi parcă ar merge acum un titlu de genul “Arsene, where?”.
“Arsene, where to?” ar fi mai corect. Adică, încotro? Francezul şi-a pierdut mult din creditul pe care-l avea, mulţi vorbesc despre un război intern în club, destui cred că i se pregăteşte debarcarea. Arsenal este astăzi o insulă de dubii într-o mare de certitudini, o insulă guvernată după chipul şi asemănarea lui Wenger. Care aduce puţin a dictatură. Nimic nu se mişcă în club fără aprobarea sa, discuţiile se deschid şi se închid cînd vrea el, acordurile se semnează doar cînd crede el de cuviinţă. Confundă de multe ori partea managerială cu terenul de joc, crezînd, se pare eronat, că jocul de posesie, a se înţelege aici tergiversarea negocierilor, îţi poate aduce beneficii pe tabelă. De adus beneficii a adus, pe tabela contabilă, căci plusul din această vară e substanţial, 70 de milioane de euro, bani pe care se poate conta, fără a lua în considerare alte bonusuri ce au figurat în tranzacţii.
Numai că banii nu joacă, ei trebuie investiţi, iar aici Wenger n-a fost priceput. Tergiversînd la nesfîrşit plecările lui Fabregas şi Nasri n-a făcut decît să-şi lase echipa într-o situaţie demnă de milă, căci dacă priveai banca de rezerve din meciul cu United, aveai această senzaţia. Acum Wenger e în mare nevoie, trebuie neapărat să cumpere, dar asta face ca toate echipele care îi vor vinde jucători să tragă de preţ. Roata s-a întors. Pentru că aşa se întîmplă cu oricine, oriunde ar fi şi orice ar face.
Problema lui Wenger e că nu mai există convingerea unanimă că el e cel care poate survola turbulenţele apărute. Lumea a început să-şi aducă aminte că Arsenal e ca o patinatoare foarte frumoasă, impecabilă la impresia artistică, dar care dă constant cu fundul de pămînt, exact cînd e momentul să facă saltul spre perfecţiune. Nu mai există lider, se vorbea de Wilshere, dar iată cum s-a întîmplat că el, tocmai acum, e accidentat. Nu mai e “micul Giresse” Nasri, fotbalist de momente nu de constanţă, dar care aducea profit în momentele sale bune. Dar partea cea mai proastă e că nu mai e nici acea stare de spirit de altădată.
Fotbalul e plin de necunoscute şi surprize. Dar ar fi într-adevăr o mare surpriză dacă Arsenal s-ar regăsi în “Big Four”-ul din Premier League la finalul acestui sezon. Căci în acest moment, distanţa faţă de United şi City e abisală, iar faţă de Chelsea şi Liverpool e uriaşă.

Toamna lui Pancu

Rapidistul e surpriza acestui debut de sezon, iar convocarea sa la naţională devine logică. În aceeaşi situaţie ar trebui să fie şi Sînmărtean

De fiecare dată cînd ni se schimbă selecţionerul se discută despre întinerirea echipei naţionale şi despre schimbarea generaţiilor ca fiind obiective ale noului antrenor. Pentru că, nu-i aşa?, o schimbare trebuie musai să aducă după sine alte schimbări. Percepţia e greşită. Obiectivul la o echipă naţională ar trebui să fie limpede: calificarea la turneele finale.
Echipa naţională nu trebuie confundată cu una de club. Echipa naţională nu trebuie să formeze jucători, ci trebuie să beneficieze de ei. Cluburile sînt cele care, la o adică, formează jucătorii. E şi mai simplu de realizat acest lucru, pentru un antrenor, atunci cînd ai zilnic la dispoziţie lotul. Pentru selecţioner e mai complicat, în cele cîteva zile de stat laolaltă. El trebuie să cheme la lot cei mai în formă fotbalişti şi să încerce să-i facă să înţeleagă ideile sale.

Daniel Pancu e unul dintre ei. E, poate, cel mai în formă din campionatul nostru, o surpriză extrem de agreabilă în acest început de sezon. Golurile sale au adus puncte şi calificări Rapidului, dar, dincolo de asta, Pancu pare a-şi fi regăsit cheful de fotbal în detrimentul chefului de chefuri, pare să fi înţeles care ar trebui să-i fie priorităţile. În ideea că acest sport îşi împarte practicanţii în două categorii, fotbalişti şi jucători de fotbal, Pancu face parte în mod clar din prima urnă valorică. La el nu calitatea a fost vreodată discutabilă, altele au fost cauzele pentru care cariera sa nu a găsit un drum pe măsură.
Convocarea la echipa naţională nu este aşadar lipsită de logică şi nici de sens. Deşi s-au găsit destui să strîmbe din nas, pe motiv ca rapidistul ar fi cam bătrîn, în sens fotbalistic evident, la cei 34 de ani ai săi. Lipsită de sens şi logică ar fi fost însă neconvocarea. În momentul acesta, România trebuie să încerce să-şi joace şansele, cîte mai are, de calificare la Euro. Să scoată, pentru început, tot ce poate scoate din dubla cu Luxemburg şi Franţa. Iar Pancu e unul dintre oamenii pe care, azi, Piţurcă se poate baza, mai ales în condiţiile absenţei liderilor de pînă acum, Mutu, Chivu şi Tamaş. Cu experienţa sa, cu personalitatea sa, cu forma sa foarte bună, Pancu e o soluţie, mai ales că Răzvan Lucescu îl foloseşte la Rapid în atac, o poziţie unde nu stăm foarte bine, titularul obişnuit, Marica, fiind încă în căutarea adaptării la o nouă echipă. Iar dacă la englezi se poate ca un fotbalist de 33 de ani, Kevin Davies, de la Bolton, să debuteze în echipa naţională, de ce i-ar fi greu lui Pancu să revină acolo unde a mai fost. Ar fi chiar o toamnă perfectă pentru el.

Iar dacă Victor Piţurcă a făcut acest pas, convocîndu-l pe rapidist, nu văd de ce n-ar mai face unul. Iar acest pas se numeşte Sînmărtean. Nici el nu mai e foarte tînăr, la 31 de ani, şi de la el s-a tot aşteptat maturizarea, dar şi el în e în situaţia lui Pancu. Face parte din categoria fotbaliştilor, e în mare formă şi ar putea, cu stilul său, să dea o mînă de ajutor. Important e să aibă cui.

Borna lui Torje

Ce e mai important acum pentru Torje? Meciul lui Dinamo de joi sau returul Udinese - Arsenal de miercuri?
Pentru Gabi Torje, tricoul lui Dinamo rămăsese cam mic. Şi nu, nu e nici o ironie aici! Chiar aşa este. Evoluţiile sale din ultimele luni conduceau spre ideea unei plecări, a unui transfer afară, spre pasul înainte pe care orice fotbalist visează şi trebuie să-l facă.

Torje e, probabil, cel mai bun fotbalist din Liga 1 în acest moment, iar trecerea spre Serie A ar trebui să fie cel mai important moment al carierei sale. Merge la o echipă, Udinese, specializată în a lua jucători pentru a le creşte cota, folosindu-i într-un campionat extrem de puternic precum cel italian, şi apoi a-i vinde, cu profit însemnat. Vezi exemple de genul Bierhoff, Jankulowski, Iaquinta, Simone Pepe, Alexis Sanchez sau Inler. Merge într-un oraş, Udine, mult mai liniştit decît Milano, Roma sau chiar Bucureşti, cu o climă excelentă, la doi paşi de Slovenia şi Austria şi relativ aproape de Timişoara, într-o societate sportivă care n-are probleme financiare şi care a fost surpriza ultimei ediţii de campionat.
Rămaşi fără Alexis Sanchez, “friulanii” au căutat o soluţie de înlocuire cu profil asemănător, cu o bună viteză şi capacitate de efort, care să se adapteze la modulul 3-5-2 gîndit de antrenorul Guidolin, unde benzile sînt foarte importante, cu înălţimi aproape similare, 1,67 la Torje, 1,69 la Sanchez, cu un an mai tînăr decît chilian, 21 faţă de 22, şi cu o dorinţă asemănătoare de a progresa.

Evident, Torje nu e Alexis Sanchez, dar să ne amintim că nici acesta din urmă, cînd a ajuns în sfîrşit la Udinese, după două împrumuturi succesive, nu era jucătorul exploziv de azi. Pentru Torje va fi mai uşor să-şi găsească locul la Udinese decît pentru Pantilimon la City, şi asta pentru că un jucător de cîmp are mai multe opţiuni de a pătrunde în teren. Ocazii vor fi, căci Udinese va juca în cupele europene, miercuri seară vom afla dacă în Liga Campionilor sau Europa League. De aici depinde doar de Torje şi nu, nu e deloc un truism. Dacă Udinese a dat pe el mai mult decît pe Alexis Sanchez şi a acceptat toate condiţiile lui Dinamo, înseamnă că nu e un transfer făcut la repezeală, ei chiar contează pe român.

Apropo de condiţii. Udinese a acceptat inclusiv ca Torje să joace returul cu Vorskla. Aici e o greşeală de strategie din partea lui Dinamo, care putea discuta cu italienii astfel ca transferul să fie anunţat abia după meciul cu ucrainenii. Nu e nimic anormal, se practică în fotbalul mare, acolo unde strategia de comunicare şi imagine există şi funcţionează. S-a întîmplat şi în situaţia lui Fabregas, Arsenal şi Barcelona căzînd de acord să oficializeze mutarea după meciul de campionat al “tunarilor” cu Newcastle.

Explicaţiile sînt multe. Torje este supus acum unei mari presiuni. Toată lumea va fi atentă ce şi cum va juca joi, dacă şi cum se implică, dacă şi cum pune piciorul. Torje nu e un jucător care să se ferească, dar chiar şi aşa, oricine ar fi în locul său tot ar avea grijă, mai ales că pentru el grijile au trecut. Uneori, atunci cînd îţi doreşti să faci multe, mai ales că ultima impresie contează, îţi ies puţine. Pentru Dinamo, partida cu Vorskla e capitală. Pentru Torje e doar o bornă. Graniţa dintre două teritorii fotbalistice, lîngă care te poţi opri, cu nostalgie, sau o poţi trece în viteză.

Revanşa mai aşteaptă

Plătind pentru erori defensive fatale, madrilenii lui Mourinho n-au reușit să bată nici de această dată marii rivali, care în primăvară le-au suflat titlul și i-au scos din Ligă. Real Madrid - FC Barcelona 2-2.

Ce poate fi mai frumos decît un start de sezon între Real Madrid și FC Barcelona? De acest aperitiv a avut parte aseară Spania, dar și lumea întreagă prin transmiterea meciului în 147 de țări, un record. Toți dornici să retrăiască încă un El Clasico, după seria de 4 din aprilie, și curioși să vadă dacă și cum se va consuma revanșa căutată de Jose Mourinho, mai îndîrjit ca niciodată după dezamăgirile din primăvară.

Surprize “blaugrana”
Real a început așteptat. În sistemul obișnuit din sezonul trecut și fără nici unul dintre nou-sosiți. Nici măcar Coentrao, văzut anterior în locul lui Di Maria. Mourinho a mizat pe continuitate, chiar dacă a avut exact aceeași garnitură ca la umilitorul 0-5 din noiembrie 2010, pe “Camp Nou”.

În schimb, Barca a venit cu multe surprize. Cea mai mare, prezența în primul “11″ a chilianului Alexis Sanchez, aflat la debut în “blaugrana”. Schimbări mari și în devensivă: perechea Abidal - Mascherano în centru, provocată de accidentarea căpitanului Puyol și de starea fizică a lui Pique și Busquets, reveniți cu probleme de la “națională”. Plus Thiago la mijloc, în rolul lovitului Xavi.

“Deschidere” firească
Real a început așteptat și meciul. Conștient că echipa sa e mai bine pregătită, îndeosebi fizic, Mourinho și-a pus oamenii să atace din primul minut. Iar aceștia i-au luat tare pe catalani, aruncîndu-se iute în ofensivă. Nu era decît secunda 90 cînd Benzema a tras tare, Abidal deviind în corner. Tot francezul a trimis plasat cu capul, însă Valdes a respins fantastic.
Constant, cu raiduri unul după altul, forcingul madrilen a dat roade. Lansat pe stînga, Benzema l-a amețit pe Abidal și i-a pasat ideal cu exteriorul lui Ozil, care a plasat pe lîngă Valdes. Un 1-0 normal. Presiunea a continuat, mereu cu 5 jucători “blanco” în terenul advers. Fără spații, fără curse, nici posesie, Barca suferea, era de nerecunoscut. La fel Messi, ce abia atingea mingea.

Vedete la rampă

Barca a început să respire după minutul 25. Abia atunci și-a reglat cît de cît jocul de pase, tot mai bine pe cînd Real pierdea “combustibil”. Colectiv însă n-a putut crea pericol. Atunci a ieșit la rampă inspirația starurilor. Întîi Villa. Pătruns pe stînga, David l-a întors pe Sergio Ramos și a trimis în plasă cu un șut cu boltă la colțul lung.
Apoi Messi. La prima acțiune în care a apărut, în una dintre cele mai slabe reprize catalane, argentinianul s-a descurcat în viteză între trei adversari și l-a bătut pe Casillas. Un minut mai devreme, Ronaldo (puțin participativ la jocul echipei) trimisese peste poartă din poziție bună.

Ocazii degeaba
Real și-a revenit din corzi. Nu imediat, fiindcă debutul reprizei secunde i-a aparținut Barcelonei. A ajutat-o reușita lui Xabi, care a tras pe jos din 16 metri la pasa înapoi dată de Pepe. Din acea clipă, oamenii lui Jose s-au revărsat peste careul Barcelonei. Nonstop. Ocaziile au început să se succeadă ritmic, uneori din minut în minut, aşa cum s-a petrecut între 64 și 69. Fie Valdes, fie blocajele au împiedicat însă balonul să intre în plasă.

Treptat, focul s-a stins, ceea ce i-a dat posibilitatea Barcelonei să-și etaleze din nou posesia prelungită, cu care a ținut Realul la distanță. Pînă la final, doar două episoade notabile: cîte un posibil penalty de fiecare, cînd Valdes l-a jenat cu mîna pe Ronaldo, iar Marcelo l-a împiedicat pe Pedro. Nu s-a dat nimic și a rămas 2-2. Mourinho nu s-a putut răzbuna, poate în returul de miercuri noapte.

El Clasico “de vacaciones”

Prima manşă a Supercupei Spaniei se joacă mîîne seară pe “Bernabeu” cu mai multă motivaţie pentru Real decît pentru Barcelona

Să ne imaginăm că acea perioadă de 18 zile dintre aprilie şi mai n-a existat şi că Real Madrid şi FC Barcelona nu s-au întîlnit, atunci, de 4 ori. Ce am avea? Am avea un trofeu, Supercupa Spaniei, important pentru vitrina oricărui club. O lună august dedicată, de regulă în Spania, vacanţelor, mai ales că această Supercupă se joacă în jurul sărbătorii de Sfînta Maria, care prin tradiţie goleşte marile oraşe iberice, umplînd în schimb plajele. Şi am avea, deloc în ultimul rînd, un El Clasico. Un Real-Barcelona, în dublă manşă, mereu atractiv pentru orice iubitor de fotbal, fie el în vacanţă sau nu.
Ar fi fost şi o sărbătoare a fotbalului. Însă acele 4 meciuri au consumat într-un fel dorinţa de a vedea un nou Clasico. Aşteptarea există, dar parcă nu mai e la fel de mare, într-o perioadă cînd coperta ziarelor de sport e ţinută de  transferuri şi nu de meciuri. Vom avea un “El Clasico de vacaciones”.

Ambele echipe abia ce s-au întors din turnee. Mai puţin de pregătire, mai mult de promovare. Real din China, Barcelona din America. Real are 6 victorii din 6, totul a părut perfect, Barcelona are doar două victorii, plus cîte două remize şi eşecuri. Dar mari concluzii după ele nu se pot trage. Keith Richards, legendarul chitarist al lui Rolling Stones, spunea, după un concert la care i se sesizase un acord fals: “Aveţi senzaţia că am uitat să cînt!”.

De ce e Real în avantaj
Real Madrid pleacă, înaintea “dublei”, cu un uşor avantaj dat de pregătirea fizică. Guardiola a ales să-şi lase jucătorii mai mult în vacanţă, cu gîndul la lunile ce urmează, Mourinho i-a chemat mai devreme, cu gîndul, poate, la această Supercupă. Toată lumea e de acord că rezultatul ei e mai important pentru Real decît pentru Barcelona, la fel cum a fost acea finală de Cupă. Pentru Mourinho, un start de sezon după un eşec în faţa marelui rival n-ar fi deloc simplu de digerat, mai ales că, probabil din dorinţa sa, mari transferuri nu s-au făcut. Pentru Guardiola, în schimb, această Supercupă e ultima pe lista trofeelor ce pot fi cîştigate în acest sezon.

O săptămînă în plus de antrenamente e importantă, dar nu neapărat decisivă. Altceva îi preocupă pe cei de la Barcelona. Aproape toţi jucătorii importanţi au semnele lor de întrebare. Puyol nu joacă sigur, Xavi a fost accidentat, Pique la fel, Busquets e incert, Messi şi Mascherano vor ajunge pe “Bernabeu” după doar 8 zile de  antrenamente, Alexis Sanchez după doar 3, iar Dani Alves a jucat cu Brazilia în Germania fără să se fi antrenat cu Barcelona nici măcar o dată.
De partea cealaltă, Cristiano Ronaldo e în plin fuleu, Benzema a impresionat în pregătiri şi pare marea achiziţie a verii pentru Real. Ozil şi Khedira au fost scutiţi de prezenţa la “amicalul” cu Brazilia, doar Di Maria şi Higuain au avut vacanţă mai lungă.

Coentrao, nu Di Maria
Care va fi, în aceste condiţii, aşezarea celor două echipe? La Real e simplu, singurul semn de întrebare, Coentrao sau Di Maria? pare a fi tranşat în favoarea portughezului. Pepe, protagonist în mai, va reveni în apărare, iar Marcelo va fi probabil titular pe stînga.

Casillas
Ramos, Carvalho, Pepe, Marcelo
Khedira, X. Alonso
Ozil, Cr. Ronaldo, Coentrao
Benzema

Thiago pe postul lui Messi?
La Barcelona e mai complicat, tocmai din pricina aspectului fizic. Semnul de întrebare ţine de Messi, de minutele pe care acesta le va juca şi dacă le va juca de la început sau va intra pe parcurs, în funcţie de necesităţi. La ultimul “amical”, Guardiola l-a probat pe Thiago, cel mai în formă catalan, pe poziţia lui Messi, aceea de 9 fals, şi de ce n-ar fi de presupus ca va fi el titular şi Messi rezervă? Lîngă Pique va fi probabil Abidal, în vreme ce surpriza ar putea veni de la plasarea lui Jonathan dos Santos ca fundaş dreapta. Varianta unor minute pentru Cesc Fabregas, vehiculată pe unele forumuri ca o lovitură de imagine a Barcelonei, pare pură fantezie.

Valdes
Dos Santos, Pique, Abidal, Adriano
Xavi, Busquets, Iniesta
Pedro, Thiago, Villa

Fabregas devine Cesc?

Există cîteva explicaţii pentru care Guardiola îl vrea pe Fabregas şi pentru care el vrea să vină la Barcelona
Toată vara s-a vorbit de acest transfer. N-a fost zi în care presa, în special cea din Catalunya, să nu aibă măcar o referire la această tranzacţie aşteptată de unii, criticată de alţii, comentată de toţi. În ultimele ore, mesajele din mass-media, inclusiv cea engleză, converg către o singură direcţie: Fabregas lasă pe Arsenal pentru FC Barcelona. Unde va deveni Cesc.

E o mutare ce merită analizată mai profund, cu amendamentul că pînă cînd un transfer, chiar dat ca sigur în presă, nu este anunţat oficial de una dintre părţi există şi varianta ca el să cadă. Sînt foarte mulţi cei care consideră că Barcelona n-are nevoie de Fabregas. Eronat. În fotbalul actual, cînd se joacă la fiecare 72 de ore, e o judecată mai mult decît simplistă să fixezi 11 titulari şi să spui despre ceilalţi că sînt rezerve. Cruyff vorbea, în 1992 atenţie!, că un antrenor deştept gîndeşte un meci pentru 14 oameni, 11 plus 3 schimbări. Acum conceptul s-a schimbat, se discută, la echipele mari, despre 18 titulari, capabili oricînd să intre şi să joace, chiar dacă vorbim de un meci cu ultima clasată sau un derby. Fabregas nu vine la Barcelona să aşeze pe nimeni pe banca de rezerve, ci să-i asigure lui Guardiola mai multe opţiuni înainte sau în timpul unei partide. E şi situaţia lui Alexis Sanchez.

Barcelona are în acest moment în lot un Herbert von Karajan, cel mai bun dirijor din fotbalul mondial. Şi nu e vorba de Messi. Este Xavi, bineînţeles. Xavi are 31 de ani, dar ligamentele şi musculatura sa au început să resimtă cele 10 sezoane de nivel înalt. Succesorul său natural ar fi Iniesta, dar există certe diferenţe de abordare a fotbalului între ei, în special la capitolul paselor. Iniesta reprezintă tehnică, rupere de ritm şi dribling, însă la pase decisive, la viziunea periferică a jocului, e mult sub Xavi. Aici e rolul lui Fabregas, care dincolo de a fi cel mai bun pasator din Premier League şi cel care a gestionat jocul lui Arsenal, a deprins în fotbalul britanic aptitudini de finalizare plus contondenţă în dueluri.

Destui pun problema ce se va întîmpla cu Thiago? Explozia acestuia din ultimele săptămîni fac legitimă întrebarea. Thiago se aseamănă însă mai degrabă cu Iniesta decît cu Xavi, avînd în plus, datorită genelor braziliene, un control incredibil al balonului. Plus că e cam tînăr pentru a-şi asuma rolul de lider. Guardiola spunea că Barcelona trebuie să funcţioneze bazîndu-se pe o scară evolutivă a talentelor, orbitînd în jurul unei piramide a genialităţii, ierarhizată însă în funcţie de vîrstă. Şi aici avem aşa: Xavi 31 de ani, Iniesta 27, Fabregas 24, Thiago 20. Iată scara perfectă de carevorbea Guardiola, astfel încît să nu se ardă etapele, cum s-a întîmplat cu Bojan. Să ne înţelegem, Messi e o excepţie!

Ultimul aspect. Fabregas renunţa la 5 milioane de euro ca să vină la Barcelona. De ce? Iată o întîmplare! În 2008, Gazeta a închiriat Camp Nou pentru o acţiune de marketing. Barcelona ne-a pus la dispoziţie şi doi antrenori, de la centrul de copii şi juniori. Spre final, am gîndit româneşte şi am vrut să le oferim şi lor şansa de a juca, dacă tot se chinuiseră cu noi să ne aşeze în teren şi să ne explice cum e cu ofsaidul. Au refuzat ferm, iar unul dintre ei mi-a justificat: “Nu există copil în Catalunya care să nu-şi dorească să îmbrace acest tricou, pe acest stadion. Eu nu am călcat niciodată pe iarba asta. A fost visul meu, am fost junior aici, dar daca n-o pot face ca jucător la Barcelona, prefer să rămîn cu el”.

E o posibilă explicaţie pentru care Fabregas, coleg de grupă la copii cu Messi şi Pique, vrea să plece din Londra pentru a se întoarce în Catalunya natală, ca să redevină Cesc.

O afacere şi o întrebare

Cît de profitabil e, pînă la urmă, transferul lui Pantilimon la Manchester City?

Cea mai spectaculoasă tranzacţie din fotbalul românesc în ultimii ani. Lovitură de imagine. Operaţiune complexă. Cam aşa au arătat în presa noastră comentariile după transferul lui Costel Pantilimon la Manchester City. Dincolo că, de exemplu, Radu Ştefan la Lazio ori Săpunaru la Porto nu par cu nimic mai prejos, nici pentru Pantilimon şi nici pentru Poli “lovitura de imagine” nu este chiar atît de profitabilă!

Iată de ce. Pentru Poli, în primul rînd, 350.000 de euro, cît încasează de la City, nu e o sumă colosală. Vorbim totuşi de unul dintre cei mai buni portari din România, dacă nu cumva cel mai bun. “Operaţiunea complexă” e, pînă una alta, foarte simplă. Pînă pe 10 ianuarie anul viitor, City trebuie să activeze opţiunea de cumpărare definitivă, cu 3,1 milioane de euro. Dacă o va face, va fi foarte bine. Dar dacă nu? La fel de bine, dar pentru City. Care are dreptul să ceară încă un împrumut pe un an, tot contra 350.000 de euro. Iar logica spune că aşa va şi face. Şi să aştepte apoi pînă în 10 ianuarie 2013 ca să-şi exercite o altă opţiune de cumpărare definitivă, pentru 4 milioane de euro. O marjă de timp de 17 luni, timp în care cei de la City se vor lămuri dacă merită investiţia. Plătind 600.000 de euro, plus 50.000 pe lună, salariul portarului nostru. Nimic exagerat pentru un club care dă 45 de milioane pe Kun Aguero şi-l plăteşte lunar pe Joe Hart cu 500.000 de euro. Bravo lor, au ştiut să facă afaceri!

Pentru Pantilimon, teoretic, ar fi un pas înainte. Teoretic. Pînă la practic, mai e. Căci, în acest moment, titulatura sa e aceea de rezervă a lui Joe Hart. Care Hart e cam titularul postului în “naţionala” Angliei, are 24 de ani, la fel ca şi Pantilimon, şi n-a dat semne că ar trebui înlocuit. Ca portar, a fi rezervă e un pic mai complicat. Pentru un jucător de cîmp există multe posibilităţi. Numai la noi se mai vorbeşte despre 11 titulari şi mai multe rezerve, căci în fotbalul adevărat există noţiunea de lot cu 18 posibili titulari. Sînt meciuri multe, rotaţii, accidentări, suspendări, conjuncturi, fiecare are şansa lui. Ca portar însă e un pic mai greu, opţiunea Cupei Ligii (Cupa Angliei începe pentru City abia în ianuarie) nefiind foarte concludentă. Iar atunci cînd îţi aştepţi cu multă anxietate rîndul e posibil ca starea, plus dorinţa de a-ţi arăta valoare, să se transforme în nesiguranţă. Iar cine crede că exista varianta vînzării ui Hart e în mare eroare, City neintrînd în categoria cluburilor obligate să vîndă pentru buget.

În acest moment, cu o lună înainte de meciul cu Franţa, posibilitatea ca Pantilimon să repete, pe noul stadion din Bucureşti, prestaţia bună de pe Stade de France e destul de mică. Asta pentru că destul de mici sînt şansele ca el să debuteze la City pînă atunci. Poate că pentru el era mai bine să caute o variantă intermediară. O echipă, mai mică decît Manchester City ca dimensiuni şi impact mediatic, care să-i ofere şansa de a apăra constant. Şi de unde să plece către mai bine. Nici Udinese nu era o variantă, şi acolo e un titular indiscutabil, Handanovici.

Poate că Pantilimon e mai bun ca Hart. Important e să aibă ocazia s-o şi arate.

Il Calcio urcă pe Zidul Chinezesc

Fotbalul italian încearcă, prin decizia de a juca Supercupa de azi şi următoarele trei în China, să cîştige noi teritorii şi noi surse de finanţare

Pe 21 august 1993, Milan cîştiga la Washington prima Supercupă a Italiei disputată într-o altă ţară. Pe atunci, Italia era la putere în fotbalul european, Serie A găzduia cei mai importanţi fotbalişti ai lumii şi toată voia să vadă la televizor meciurile din campionat.

9 ani mai tîrziu, în 2002, Juventus cîştiga la Tripoli, o altă ediţie a Supercupei. Erau vremuri suficient de obscure, cu interese neclare, căci nimeni nu şi-a putut explica de ce Federaţia de la Roma a dus tocmai în Libia lui Gaddafi acest meci. Anul următor s-a mers din nou în America, la New York, unde s-a jucat un “clasic” din Il Calcio, Juve-Milan.

Acum doi ani s-a mers în China. Pentru prima dată. Astăzi, pe Stadionul Olimpic din Beijing, acel faimos “Cuib de pasăre” unde Usain Bolt uimea globul cu recordurile sale, se va juca un “Derby della Madonnina” în limba chineză. Şi nu doar atît. Următoarele trei Supercupe se vor disputa tot aici.

Italia încearcă să recupereze în acest fel terenul pierdut în faţa altor campionate. Fotbalul italian  nu mai seduce aşa cum o facea pe vremea cînd cuprindea cele mai reprezentative nume ale peisajului. Cu predilecţia sa pentru tactică şi pentru latura fizică a jocului, “Il Calcio” a pierdut bătălia Asiei cu Anglia şi Spania. De ce e aşa importantă această bătălie? Pentru că Asia, în special China, în această perioadă cînd Japonia are de tras mult pentru a-şi reveni, Asia deci e o piaţă excelentă, o sursă de venituri foarte mare şi încă nefructificată îndeajuns. Asiaticii au prins gustul fotbalului de calitate după turneul final organizat pe acest continent în 2002, aşa cum spaniolii au prins gustul sportului de masă după Olimpiada din ‘92. Mai nou au prins şi gustul pariurilor. Fotbalul european se vinde bine, se plătesc bani extrem de mulţi pentru drepturile tv din Premier League, Real Madrid şi Barcelona adună mulţimi impresionante de oameni atunci cînd merg în această regiune. Italienii sînt un pic în urmă din acest punct de vedere. O recunoaşte chiar Adriano Galliani: “În China, toţi se uită la meciurile din Anglia, iar pentru Barcelona şi Real Madrid lumea se trezeşte în miez de noapte. Noi nu prea existăm”.

Pentru 1,6 milioane de euro de căciulă şi gîndindu-se la viitor, la descoperirea unor surse noi de finanţare, Inter şi Milan au acceptat să întoarcă spatele propriilor suporteri, care ar fi vrut să vadă acest meci pe San Siro, şi să meargă în China. Fani italieni nu vor fi în tribune, şi de-o parte şi de cealaltă s-a decis boicotarea acestui joc, în schimb vor fi chinezi, care vor vedea că şi fotbalul italienilor merită văzut, că un Ibrahimovici, un Eto’o, un Robinho, un Sneijder pot asigura un afiş suficient de consistent. Marele Zid Chinezesc nu e un obstacol chiar aşa de greu de cucerit.

Spaniola la putere

Spania e singura ţară din fotbal campioană continentală en-titre la trei categorii de vîrstă succesive. Viitorul campioanei mondiale nu e periclitat

Acum ceva vreme circula prin o fotbal o zicală cum că sportul acesta era unul practicat de 11 oameni contra alţi 11 în care mereu cîştigau nemţii. Bazată mai degrabă pe calitaţile fizice şi psihice ale nemţilor decît pe rezultatele propriu-zise, zicerea i-a fost atribuită lui Gary Lineker, care ar fi rostit-o în faţa unui microfon, într-un studio de televiziune.

Anii au trecut, zicala continua să circule, cu din ce în ce mai puţine argumente. Astăzi ea ar putea fi fără probleme înlocuită. Nu toată, ci doar naţiunea despre care se făcea vorbire. Acum, în fotbal nu mai cîştigă nemţii, acum cîştigă spaniolii. Pe unde se duc cîştigă, mai nou, treaba s-a extins şi la fotbal fete.

La Bucureşti a fost ultima ispravă. Pardon, nu la Bucureşti, ci la Chiajna, căci aşa ştim noi să onorăm o competiţie continentală ce ni se atribuie, fie ea şi de juniori, trimiţînd-o în comune, că să se poată mîndri primarii, la viitoarele alegeri, cu diplomele de la UEFA (ca o comparaţie, finala mondialului sub 17 ani s-a jucat pe “Azteca” din Ciudad de Mexico, finala Europeanului la aceeaşi categorie de vîrstă la Novi Sad, pe un stadion de 20.000 de locuri, iar finala Mondialului feminin la Frankfurt, cu 55.000 de spectatori). Să revenim însă la Spania.

Spania e, în acest moment, campioană mondială şi europeană de seniori, europeană de tineret şi europeană la sub 19 ani. Domină fotbalul planetar cum puţine alte naţiuni au mai făcut-o. Adăugaţi pe FC Barcelona, cîştigătoarea Ligii, şi pe Real Madrid, clubul numărul unu ca buget, pregătit să facturezez 490 de milioane de euro pe sezonul care abia a început.

Destui pun performanţele pe seama unei politici fiscale extrem de permisive faţă de sport. Chiar populiste, căci vorbim totuşi de un guvern de stînga, ce şi-a făcut din succesele sportive un serios capital de imagine. Alţii vorbesc de relaxarea existentă la controalele antidoping şi de priceperea medicilor iberici, campioni şi ei în felul lor. Posibil. Spania are însă şi un stil propriu de a gîndi fotbalul, pe care-l cultivă de la cele mai mici niveluri. În puţine locuri din lume fotbalul juvenil are atîta spaţiu în mass-media. Copiii îşi văd rezultatele în ziare, meciurile la televizor, sînt de mici pregătiţi pentru fenomenul mediatic. În puţine locuri din lume copii de 16 ani sînt promovaţi cu atît curaj către prima ligă, astfel că atunci cînd ajung la 21-22 de ani sînt deja certitudini. Iar grija cu care sînt înconjuraţi e exemplară. Iată, Barcelona i-a interzis lui Deuloufeu să vorbească pe timpul şederii în România mai mult decît la zona mixtă. Nu e un capriciu, e pur şi simplu preocuparea ca un puşti de 17 ani să nu şi-o ia în cap, să nu se creadă mai mult decît este. În puţine locuri din lume, de la echipa mare pînă la cele de copii stilul e identic, începînd cu aşezarea şi terminînd cu filozofia de joc. În puţine locuri din lume copiii şi juniorii sînt încurajaţi, la fotbal, să fie creativi în joc, să aibă idei. Cruyff spunea: “Dacă un tînăr nu e lăsat să inventeze, se va transforma într-un mediocru”.

Spania a fost mereu creativă. Un fotbal frumos, estetic. Lipseau rezultatele. Nu, nu spaniolii au brevetat tiki-taka (nici noi, să fim serioşi!), dar ei inventaseră o expresie: “Am jucat ca niciodată, am pierdut ca întotdeauna”. În 2008, la Viena, a apărut declicul. Iar acum spaniolii îşi domină în primul rînd psihic adversarul, făcîndu-l să se teamă.

Puştii spanioli, campioni în România, sînt liniştiţi. Ştiu că, dacă vor creşte corect, îşi vor găsi locul în fotbalul mare. Iar liniştea e o garanţie a succesului.

Şi a fost Spania! Din nou

Concordie în fotbal nu prea există, dar toată lumea prezentă ieri pe “Concordia” din Chiajna era de acord că echipa Spaniei e marea favorită a finalei şi că s-ar putea prezenta fără teama că s-ar face de rîs la un meci- test cu “naţionala” noastră mare.
Cînd ai în echipă 10 oameni care ştiu ce înseamnă să joci în Primera Division, cînd perechea de fundaşi centrali e dată de Barcelona, Sergi Gomez, şi Arsenal, Miguel, cînd pe stînga e un fundaş care deja e titular la Bilbao, cînd la mijloc e un Sarabia, pe care Getafe tocmai a dat 3 milioane de euro Realului, cînd pentru Alex, tot de la Real Madrid, o mare firmă de impresariat, IMG World, şi-a trimis reprezentant în România, cînd Morata e subiect de discuţii în presa madrilenă pe tema dacă Florentino Perez mai trebuie să ia la Real un atacant în condiţiile în care el este în lot, cînd Gerard Deulofeu, care abia a împlinit 17 ani, e chemat de urgenţă de Guardiola în America, pentru că s-a accidentat Affelay, cînd toată această sumă de nume joacă fix în acelaşi stil precum Spania cea mare, campioană mondială şi europeană, prea multă dezbatere pe această temă e de prisos.

Cehia, o nucă tare
Numai că Cehia nu e deloc o echipă slabă. Dimpotrivă. A făcut un pressing incredibil, disciplinat şi foarte eficient, mutîndu-şi liniile în faţă sau în spate cu precizie, atît cît să nu permită adversarului să combine între ele, acolo unde tehnica şi calitatea individuală fac diferenţa. A arătat că-şi merită locul în această finală, iar simplul amănunt că antrenor este un tip de 62 de ani poate sugera că la Praga lucrurile se fac destul de serios.

Gazon vopsit, majorete şi public pro-Spania
De pregătit s-au pregătit şi cei de la Chiajna, dacă tot s-a nimerit şi au primit cadou această finală. Şi s-au decis să acţioneze româneşte. Adică au vopsit puţin gazonul, acolo unde iarba fusese uşor maltratată, astfel ca verdele să fie verde, la televizor şi prin buzunare, pe principiul atît de cunoscut “ce-a fost verde s-a fumat”. Pentru miros nu s-a găsit încă nici o invenţie, astfel că ne-am putut delecta, spre final, cu un uşor iz de ghenă, tot “made in Romania”. Altfel, spectatori au fost mulţi, majorete în pauză şi oficialităţi destule. Lumea a ţinut cu Spania, poate şi pentru mediatizarea mai bună la noi a fotbalului de acolo, sigur şi pentru brandurile ce şi-au trimis aici jucătorii, dar a fost generoasă în aplauze şi cu Cehia.

Greşeala care putea decide finala
Meciul în sine a fost ca orice finală. Cînd trofeul e la cîţiva paşi totul se schimbă, fotbaliştii au în cap în primul rînd ce să nu facă şi abia apoi ce să facă, pentru că orice greşeală, într-un astfel de meci, e fatală. Cum ar fi cea a lui Ruben Pardo, de la Sociedad. A pierdut la mijlocul terenului, experienţa nu l-a ajutat să facă fault, cum s-ar fi întîmplat probabil dacă implicat era “omologul” campion mondial, Xabi Alonso, aşa că din contraatacul ce a urmat, Krejci a deschis scorul, după o splendidă acţiune personală. Joacă la Sparta Praga, dar în tribune au fost reprezentanţi de la 8 echipe din Germania, aşa că e posibil să mai auzim de el în Bundesliga. Era minutul 51 şi de aici a apărut fotbalul. Prima repriză fusese săracă în ocazii, nici una mare, dacă nu punem la socoteală bara lui Sarabia din minutul 25, mai degrabă fortuită. A încercat multe Deulofeu, dar şi el, sau mai ales el, a vrut să le facă pe toate.

Revanşa lui Pardo
Ca să cîştigi ai nevoie totuşi şi de noroc. Cehii nu l-au avut. Era minutul 85 cînd Ruben Pardo, vă amintiţi?, cel cu greşeala, a aruncat o minge în faţa porţii, în “tierra de nadie y tierra de todos”, aşa cum zic spaniolii unor astfel de situaţii, iar acolo s-a nimerit a fi Aurtenetxe, care a deviat sufiecient cît să egaleze. Au urmat prelungirile. Acelaşi Krejci a fost personajul principal, poate şi pentru că a auzit că au venit şi trimişi de la 10 cluburi din Premier League. Acţiunea sa pe stînga a fost iar excelentă, iar centrarea i-a permis lui Lacha să marcheze lejer.

Paco, omul de aur
Numai că Spania a egalat iar. Morata şi-a făcut, în sfîrşit, simţită prezenţa cu o pasă filtrantă “a la Mesut Ozil” pentru golul lui Alcacer de 2-2. Iar Ruben Pardo, excepţional dacă decupăm din context greşeala aceea, a dat şi el o pasă magistrală pentru acelaşi Alcacer, un fotbalist din care Valencia speră să scoată aceleaşi beneficii ca după Silva, Villa ori, cît de curînd, Mata.
Aşadar, Spania cîştigă şi acest turneu. De mult n-a mai fost o ţară care să domine fotbalul mondial cu atîta claritate. Jucătorii săi aşteaptă acum să facă pasul către Primera Division.